Krossfire's Blog

Plecat fiind pentru cateva zile, mi-am permis sa pun pe foaie o scurta intamplare de saptamana trecuta…

In timp ce treceam pe langa unul dintre numeroasele santiere ale Capitalei, am avut rara ocazie de a observa un muncitor care tocmai TERMINASE ce avea de facut. Problema cu modul in care lucrase e ca se vedea… si se vedea urat. Asfaltul in sine era pus cu cel putin 1cm mai sus decat trebuia, iar in timpul turnarii se strecurasera tot felul de imperfectiuni.

Mosuletul alaturi de care asteptam trecere nu s-a putut abtine si i-a spus ”sefului”: ‘‘Da’ de ce strangeti, nu vedeti ca-i pus stramb?’‘ Confruntat cu o intrebare de bun simt, omul nostru a dat replica de o profunzime involuntara: Pai ce vrei domne’, sa nu se vada ca am muncit?

Am mormait in sinea mea: D-aia nu putem avea lucruri frumoase! (Sau, vorba englezului: That’s why we can’t have nice things). Daca asta ar fi fost o problema pe care as fi observat-o o data, la un om, scriam un articol despre sefii de santier. Din pacate, nu e cazul. Romanii, dar si alte neamuri balcanice pe care mi-a fost dat sa le intalnesc, au dubioasa tendinta de a fi excesiv de mandri de munca depusa si de a o depune cat mai rar. Mediocru, putin, dar al naibii de evident. O treaba ”bine facuta” se vede, nene!

Nu exista notiunea de a face ceva tacut si ca la carte. Nu, daca ai vopsit toata casa in alb, e musai sa-i dai un mot portocaliu. Daca ai terminat o autostrada, e clar ca trebuie sa-i pui niste panouri de prost gust unde scrie clar ca TU ai terminat-o. Daca faci un pod, scrie toata istoria lui, de la cum ti-a venit ideea, la cum ai pus prima piatra. Nu conteaza ca de fapt tu fusesesi angajat special pentru a face podul ala. Sa nu gandim insa la nivel macro. Din acelasi set de mentalitati vin si mailurile de tip ”Hei, uite ce am facut eu!”, plecate de la vreun colaborator razlet. Tot de asta tin si textele de tip ”Un articol bun pe blogul lui Gigel” si reclama agresiva la vreo productie mediocra de pe Youtube.

E imposibil sa lasi oamenii sa-ti aprecieze munca  si sa traga propriile concluzii. Scopul tau este sa le-o scoti in fata, de parca ai scoate la produs o tarancuta care tocmai a facut 18 ani. Nu-i prea draguta, face nota discordanta, dar e a ta! Problema aparenta e ca munca de calitate, sustinuta, se autorecomanda. Adevarata problema e ca, pentru un observator pasager, genul asta de comportament e greu de separat de unul autentic. Un om care se lauda ca munceste poate parea mai valoros decat unul care chiar munceste si uite asa ajungi sa ai o tara de eroi ai muncii capitaliste.

Uneori, comportamentul asta izvoraste dintr-un complex sau din dorinta de a-ti face intr-adevar munca vizibila. Asta se poate intampla oricui si mi-ar fi greu sa ma exclud. Alteori, esti pur si simplu mandru de munca ta. Totusi, cand cineva te cocoseaza cu apropouri legate de ce a facut in ultimele doua ore, ar fi bine sa verifici daca nu cumva alea doua ore sunt singurele muncite in anul curent.

P.S: Are cineva vreo recomandare legata de locuri unde se poate face tir cu arma in zona Bucurestiului, la un pret normal? Nu, nu ma antrenez inca pentru ”Revolutie” .

23 Comments »

Cu ore in urma, citeam intrigat comentariile la un articol legat de introducerea sahului in scoli ca disciplina obligatorie. M-am gandit sa rup 30 de minute din pretiosul meu timp, special pentru promotorii acestei legi…

Istoria mea cu sahul e pe cat de scurta, pe-atat de plictisitoare. Am invatat sah de la taica-meu, l-am practicat intens la coltul blocului si m-am lasat de el tot la coltul blocului. Pentru oamenii normali, asa incep povestile despre tuiculita si tigari. Pentru mine, asa incep povestile despre miile de hobby-uri abandonate in copilarie, de la karate la baschet ”de performanta”. Printr-a sasea, dupa ce, culmea, castigasem doua mici concursuri de sah, am decis sa ma las. De ce? Pentru ca sahul isi depasise de multa vreme scopul si ajunsese o simpatica pierdere de vreme. In plus, tocmai ce ma apucasem de Fallout 2 si nu mai aveam timp sa bat mingea, sa balesc dupa fetele atinse de pubertate si sa o ard ca in filmele americane cu tocilari in acelasi timp. A trebuit sa renunt la ceva, iar gagicile nu erau o optiune.

Dupa ce m-am mai apucat de GO, de poker si m-am inscris si la olimpiada de X si O, perioada in care apartenenta la grup conta s-a cam dus. La ani distanta, in facultate, sub influenta unui prieten, am hotarat sa mai dau sahului o sansa. In ciuda insistentelor, a trebuit sa vaduvesc lumea de un nou Kasparov. De ce? Pentru ca nu am reusit sa vad diferenta intre un jucator profesionist de sah si unul de World of Warcraft si nici acum nu o vad. Soc. Groaza. Indignare. Ambele sunt jocuri care merg dupa un set de reguli prestabilite, care folosesc tactici invatate deja pe de rost (celebrele deschideri) si au jucatori care stau pe chat room-uri imense si repeta schemele exersate in ”single player”.  Pe undeva pe-aici, jucatorii profesionisti de sah si-au iesit deja din minti.

”Dar sahul este un joc foarte vechi, unul care a rezistat mii de ani!” veti striga. Complet de acord, doar ca, pana in ultimul secol, marile amenintari pentru sah au fost jocuri din zona table/tintar si jocurile de carti. Cam atat. Da, dar sahul e un joc nobil, o simulare tactica unica. Este, dar la fel e si Risk (jocul de masa) si la fel e si Supreme Commander (jocul video). Pana ”recent”, sahul a ocupat o nisa pe care o impartea cu GO-ul, bilutele chinezesti si inca vreo doua jocuri. Da, sahul oferea o alternativa de defulare a pornirilor strategice, o metoda prin care oamenii ceva mai instariti puteau pierde timpul fara a juca alba-neagra. Mai mult, spre deosebire de alte jocuri, tenta razboinica i-a conferit un caracter universal, ferit de subtilitatile culturale ale altor jocuri.

Sahul a fost si este un joc simplu si bun, insa faima lui se datoreaza in parte si lipsei de concurenta amintite mai sus. E normal ca un joc foarte vechi sa fie extrem de dezvoltat. Din sutele de milioane de jucatori potentiali de sah (care stiu efectiv sa joace), vreo 7.5 milioane sunt jucatori profesionisti (jucatori inregistrati). Ambele variante de Counter Strike au ceva mai multi jucatori in momentul asta, desi orice individ cu IQ-ul peste 80 il poate invata in 10 minute. World of Warcraft are 10 milioane de utilizatori, fiind de altfel si un ”bunic mai tanar” al pietei jocurilor online.

Dar eu, un biet ignorant, am uitat de ce era mai important: sahul este sportul mintii! Faptul ca sahul a fost declarat disciplina ”sportiva” e mai putin important (exista campionate mondiale de jocuri video). Faptul ca o parte dintre jucatorii lui se cred mai inteligenti pentru ca muta niste piese pe o tabla…ei, asta e totusi o problema. Orice joc repetitiv si cu reguli fixe, oricate combinatii si oricata improvizatie ar permite, ajunge sa dezvolte creierul cam cum dezvolta masturbarea celalalt creier. Daca promotorii obligativitatii sahului ar scoate putin capul din galeata, ar observa ca sahul e regele jocurilor…pentru ei. Atat. E un joc care le face placere . E un joc cu nimic mai bun sau mai slab decat alte jocuri bune, indiferent de suportul lor tehnologic (carton, biti sau un simplu carnetel).

(Aparent, xenomorphul a dat sah infanteriei. Sursa)

Introducerea sahului ca disciplina ”obligatorie” in scoli s-a invartit in jurul a doua argumente: dezvolta mintea si e un ”sport” frumos. Initiative au mai fost, dar rezultatele au intarziat sa apara. E clar ca mecanismele sahului pot dezvolta gandirea in primii ani de viata (primii 7, nu primii 18). Un plus de gandire analitica si strategica nu strica nimanui. Din pacate, in timp, el devine o simpla pasiune. Mai mult, e un joc axat pe rabdare si calcularea mutarilor intr-o lume in care capacitatea de a actiona rapid si determinat e mai importanta pentru adaptarea imediata. In sensul asta, reflexele dobandite prin Counter Strike ar fi mai bune (glumeam domnu Ministru, nu e cazul sa dati teze la Counter!). Cat despre ideea de sport ”frumos”, as fi curiosi de numarul de sportivi care traiesc din sah in Europa si daca-s mai multi decat campionii de poker.

Acum, ca m-am descarcat, as insista sa spun ca nu am absolut nimic cu jucatorii de sah si cu sahul ca sport inregistrat. Problema mea e legata strict de introducerea unui simplu joc (ca multe altele) ca disciplina OBLIGATORIE in scoli. Daca profesorii ar sti sa treaca de ecranul de log-in si ar fi capabili sa-si sustina si digital cursurile, altfel ar sta situatia. Daca am avea ore vocationale adevarate, ore de politologie sau ore de logica tinute cum trebuie, altfel ar sta situatia. Anul 2011 ofera destule alternative de predare, cat timp exista oameni suficient de bine platiti si instruiti pentru a le putea aplica. Daca vrem sa-i ademenim pe aia micii in scoli si sa-i invatam niste mecanisme de adaptare, ar trebui sa depasim nivelul lui Mihai din Liceenii.

P.S: Trebuia sa vina o recenzie la ”Adio, Tovarasi!”, serie la a carei premiera am fost. Pana vine recenzia, aveti sansa sa vedeti primul episod din serie, joia asta pe TVR1, de la 22.10. Da, e tot despre comunism, dar nu despre Ceausescu si nu neaparat despre Romania, ceea ce-i al naibii de relaxant.

Later Edit: Aparent, am avut putina dreptate.

69 Comments »

Aveam de gand sa public un articol despre filmele cu zombii, dar am violat in asemenea hal umorul incat am abandonat. Acum, ca veni vorba de violuri (ce subtil) m-am gandit sa reiau putin tema ”comportamentelor provocatoare”…

De la minore corupte la pustoaice testate de un sat intreg, titlurile de tabloide aduc des pe tava falsa problema a ”moralitatii”. Spun falsa problema pentru ca, in ciuda eforturilor filosofice si teologice, moralitatea nu are legatura cu actul sexual. Fluieraturile si pipaielile de la caminul cultural au in schimb legatura cu confuzia dintre un comportament sexual si unul ”sexy”.

Daca intrebi un pustan de liceu, sexy e orice gagica care expune mai multa piele decat uniforma. Daca intrebi unul trecut de pubertate, deja notiunea de ”sexy” isi schimba sensul si devine subiectiva. Sexy e studenta timida care, desi nu are decolteu, nici nu poarta sutien pe sub tricou. Sexy e corporatista tanara care, in ciuda frustrarii, isi lasa fundul sa se intrezareasca prin fusta stramta. Sexy e tipa baietoasa care, in ciuda blugilor lasati, are un zambet demential. Sexy nu e in niciun caz pasarica cu decolteul cat o crevasă si chilotii in geanta.

Presupun ca aceleasi atribute sunt valabile si pentru barbati, doar ca acolo imi lipsesc reperele. Morala e ca a fi ”sexy” tine de gust. Mai mult, necesita si un mic efort de cunoastere din partea celei sau celui care vrea sa se incadreze in tipologie. A fi ”sexos” sau, mai precis, ”sexual” e mult mai simplu. DEX-ul e dezarmant de sincer in problema. Sexual se traduce prin “care se referă la sex și îl caracterizează”. Scopul genului astuia de comportament este mai mult decat clar, iar vulgaritatea e o consecinta naturala. Daca te imbraci sexual, transmiti fix semnalele pe care le transmite orice femela de mamifer, atunci cand isi ridica coada.

Vrei sa nu dormi acasa diseara? Nimic mai simplu. Puneti o rochita transparenta si baga un maieu din gama ”o fo’ reducere la consignatie”. Machiajul trebuie sa fie nu frumos, ci functional. Rujul ala e in esenta un lubrifiant excelent. Vrei sa fii admirata? Gandeste-te vreo ora si apoi imbraca-te cu gust. In aceeasi perioada a pubertatii, aluziile ”sexuale” sunt parte integranta a iesirii din copilarie. Mai mult, te ajuta destul de mult si semnalele fizice. Ulterior insa, ele ar trebui sa evolueze intr-o oarecare selectivitate in alegerea potentialilor parteneri. Din pacate, o privire aruncata pe zona de varsta 20-30 si ai impresia ca pe unii si mai ales pe unele pubertatea nu le-a depasit niciodata.

Dar vai, de ce m-am axat atat de mult pe femei? Merit sa fiu lapidat intr-un club de hipsteri! Altfel, e simplu: la barbati, comportamentul sexual este foarte usor de observat si definit. Daca masculul e in zona ”homo habilis spre homo erectus”, fluieraturile, apropourile directe si agitatia il dau de gol imediat. Specia asta de babuin va reactiona oricum, indiferent daca i se prezinta ceva ”sexual”, ”sexy” sau pur si simplu ceva cu tate. La variantele masculine mai evoluate, timiditatea excesiva sau din contra, epatarea fara perdea si laudarea ”cuibului” sunt semne ca drujba a primit motorina. Vom exclude din start variantele complet evoluate ale ambelor sexe, din considerente legate de complexitate psihologica.

De ce m-am obosit sa scot iar de la naftalina un articol mai vechi? Pentru ca zilele trecute am dat peste un blog in care o gagica trecuta bine de 20 se plangea ca numai baietii de la deranjamente Romtelecom se uita dupa ea. N-am avut curiozitatea sa aprofundez subiectul sau sa initiez vreun dialog, pentru ca problema nu se reduce la o singura persoana. Desi mesajul asta clar nu va fi receptionat, zic si eu, ca o biata maimuta cu tastatura: Da’ poate tu esti de vina!

P.S: Ca veni vorba de Dex si de derivatele lexicale ale cuvantului ”sex”, habar n-aveam de existenta perlei asteia de intelepciune academica.

22 Comments »

Pocnit de idei uitate prin cotloanele mintii, astazi mi-am amintit de povestea Super Babei Samurai…

O poveste interesanta, una pe care din fericire au mai spus-o si altii (aparent, nu-s singurul valcean din Romania). La fel ca in cazul altor legende, versiunile difera in functie de autor. Prin urmare, zic eu ca nu s-ar supara Mos Internet daca ati auzi si versiunea mea. O sa incerc sa ma gandesc si la o morala pana la final.

Ca in orice articol centrat pe copilarie, fotografiile mentale s-au deformat in timp. Din niste instantanee alb-negru, au devenit poze de 12 megapixeli. Din fericire, imaginea Super Babei este destul de clara. O babuta slabanoaga, usor sinistra, dar cu o privire destul de blanda incat sa cumparam lucruri de la ea. Tanti asta se plimba vara prin toate cartierele Valcii, iar toamna topaia din scoala in scoala. In primii ani (sfarsitul gradinitei si  inceputul scolii primare), Super Baba Samurai vindea alvita. Nu, nu genul de alvita turceasca autentica, ci genul ”zahar topit pe bat”. Desi parintii ne avertizau constant sa nu cumparam nimic de la ea, noi tot o faceam. Asta pentru ca, evident, eram niste mici hipioti rebeli. Legendele legate de productia alvitelor variau de la ”sunt uscate in beci” la ”sunt din resturi de acadele Topi Top”. Paranoia parintilor era limita.

Porecla nu i-au adus-o insa alvitele. Pe vremea alvitelor, vorbeam exclusiv de Super Baba. Porecla i-au adus-o gumele Samurai, niste turcisme greu de mestecat, dar cu sublime tatuaje temporare. Le stiti, erau genul ala de tatuaje care ne faceau mamele sa urle de incantare dupa fiecare baie. Sa fim seriosi, nu puteai fi un pusti respectabil de sase ani daca nu aratai ca un viitor detinut! Gumele cu tatuaj puteau fi obtinute si de la chiosc, dar ce faceai cand aveai nevoie ATUNCI de un tatuaj temporar cu un cap verde de maimuta? Super Baba Samurai era solutia si, de fiecare data cand aparea, o auzeai de la patru blocuri distanta. Cum cartierul meu era unul din locurile ei favorite, pustii de varsta mea incepeau sa urla ”Super Babaaaaa” cu vreo 500 de m inainte sa-i poti discerne in praf silueta.

Super Baba Samurai mai avea insa si o functie, una la fel de utila ca cea comerciala. Era un confesor, o masinarie de sfaturi in dragoste, scoala si cam tot ce voiai. Mai mult, avea vesnic la ea si o caseta despre propria-i viata. Fi-su mai mare vindea in piata (avea o taraba cu aparatura chinezeasca si cartuse de Terminator), sotul o batea si-i mai aducea si amanta aproape zilnic in casa, iar ea trebuia sa supravietuiasca cumva. Daca e sa ne luam dupa link-ul prezentat in introducere, povestea ar fi adevarata si chiar mai tragica de atat, dar noua nu ne prea pasa. Nu ne pasa nici ca numele ei era Doina sau Maria (aici sunt doua variante).

De ce nu ne pasa? Pentru ca Super Baba era mai mult decat o babuta care vindea chestii scoase dintr-o sacosa maronie de cauciuc. Super Baba era un ritual, un personaj mistic. Super Baba era un Mos Craciun urban care te taxa pentru cadouri. Pana si parintii intelesesera acest mistic acord tacit, motiv pentru care nu mai insistau in ultimii ani. Asteptai Super Baba pentru ca voiai sa ai ce povesti altora. Voiai sa stii ce s-a mai intamplat cu fiul vanzator de cartuse de Terminator.  Voiai sa afli niscaiva barfe despre aia de la blocul de langa. Asteptai Super Baba pentru ca ea iti alegea gumele ”mai bune”, nu ca la chiosc. Mai mult, aveai chiar si un tatuaj dubios pentru a-ti demonstra spusele.

Ultimele sclipiri de glorie ale babei au fost vestitele cutiute de Kukla Mukla. Intr-o astfel de cutiuta puteai gasi o guma, un abtibild si o figurina din carton, montabila cu bolduri de plastic. Figurinele erau staruri clasice ale culturii pop, de la Spider Man, la Mr.T si Betty Boop. La un punct, in ciuda popularitatii, Kukla Mukla-urile au disparut de pe piata (erau importuri turcesti, evident). Din fericire, Super Baba a fost abonata la ele inca jumatate de an. Desi ni se plangea constant de sanatate si bataturi, mai nimeni nu o credea pe cuvant. Doar era Super Baba, avea puteri magice, la fel ca Iepurasul de Pasti. Asta pana cand a disparut definitiv. Spre liceu auzisem ca baba a plecat sa vanda gume cu samurai sfintilor. Atunci eram deja prea mare pentru personaje mistice.

Daca astazi o baba ar aparea brusc langa locurile de joaca si ar incepe sa le vanda lucruri copiilor, s-ar deplasa cel putin 3 televiziuni la fata locului. Totusi, pentru generatia mea, Super Baba e o creatura magica, asa cum alimentara Flora era un portal interdimensional, iar dealul Capela un sanctuar dacic. Aveam de gand sa vin cu o morala, dar am devenit mult prea nostalgic pentru un final bun. Prin urmare, propun sa-l inlocuim pe Mos Nicolae cu Super Baba si pe Iepurasiul de Pasti cu Harciogul de Boboteaza. Cine e cu mine?

P.S: O intrebare off-topic. Ati participa la concursuri pe blog, daca premiile ar fi bunuri digitale (carti, filme, jocuri – cumparate si transmise online, cu licenta aferenta)?

20 Comments »

Postul asta zace de vreo 2 ani in sectiunea ”Drafts”. De ce? Pentru ca la momentul publicarii as fi jignit niste persoane dragi. Le voi “jigni” acum,  sperand ca nu-mi mai citesc atat de des blogul. De altfel, cum muzica nu prea conteaza ca mijloc de definire sociala, sper sa tin la minim injuriile.

Cu subspeciile muzicii indie rock am luat contact pe la inceputul liceului. Atunci, brit-popul si variatiile lui invadasera mai tot ce insemna ”muzica data pe sub mana”. Orice roacker care iesea in lume avea 2-3 trupe gen Travis, Keane sau Snow Patrol pe care sustinea ca le asculta dupa Judas. De ce? Pentru ca ochelaristele perverse cadeau in nas dupa genul asta de sensibilitati. Era un fel de: ”Ehh, se da el cu capul de pereti la concerte, dar stie acordul ala la chitara”.

La un deceniu de la inceperea liceului si la sase ani de la terminarea lui, constat ingrijorat ca hipsterimea de capitala inca n-a abandonat o moda pe care o credeam ingropata prin 2004-2006. Mai mult, ”indie”-ul e complet mainstream, iar amestecul cu elemente vechi (jazz, funk, soul) si tacaneala (DnB & Co) il fac si mai greu de calificat decat inainte. Partea de mesaj s-a topit intr-un amestec pastos unde majoritatea versurilor seamana cu niste poezii post-moderniste refuzate la tipar.

Din fericire, zona asta este suficient de diversa incat sa poata tine trupe care chiar fac ceva, dar si rabufniri ale curentului ”boy band” si monumente ale hipsterimii.  In plus, termenul de ”indie” e mult prea divers pentru a acoperi  plaja de trupe care si l-au imprimat pe tricou. Asta-i si motivul pentru care ghidul ce urmeaza va porni pe urmele trupelor (fie ele britanice, australiene sau congoleze) care inca mai cred ca brit-pop, synth-pop, electro-pop, hipster pop, ”trei acorduri + cuvantul rock” au vreun viitor.

1. In primul rand, e vital sa fii hipster. Sunt ghiduri mai bune pentru ce inseamna ”hipstareala”, dar tu retine un singur lucru: orice e nou, ”hip”, underground sau indie va trebui sa-ti treaca prin mana. Fie ca e carte, poster publicitar sau muzica. Din ele, tu nu vei intelege niciodata nimic si vei amesteca intr-o pasta pseudointelectuala pe care amatorii de bauturi cu umbreluta o vor devora. In plus, ar fi cam dubios ca unul cu tatuajul ”Hell Hound 666” sa cante intr-o trupa de indie.

2.In al doilea rand, brit pop e mort. Tu canti electro-ultra-synth power pop. Spre deosebire de metalistii dornici sa socheze, tu faci lucrul asta din convingerea ferma ca esti unic. Daca nu esti prea priceput la aruncat cuvinte, poti sa o dai minimalist: tu faci pur si simplu ”muzica”.

3.Aduna o gasca de exact patru prieteni. Corporatisti, studenti, bloggeri, experti in social media. Nu conteaza, patru sa fie. Daca aveti nevoie de o fata, e musai sa fie minim bisexuala.  E neaparat necesar ca unul dintre trupeti  sa aiba parul cret si sa poarte cu regularitate cravata. Ceilalti vor aparea constant nerasi si imbracati in haine prea mici sau prea vechi pentru a mai putea fi folosite drept calorifere de boschetari.

4.Incepeti sa ascultati ”indie”. Nu ascultati niciodata trupe cu albume lansate sau cat de cat interesante. Folositi doar trupe debutante de pe MySpace cu nume ca ”The Sparkling Monkey Donuts” si amintiti-le pe coperta primului material la categoria influente. Ba chiar mai bine, scrieti-le pe toate WC-urile ecologice.

5.Numele : Aici sunt trei variante. In prima faza, ai la indemana un nume obositor care sa descrie o actiune nonsensica. Exemplu: Someone Still Loves You Boris Yeltsin (trupa reala). Poti pune numele solistului si apoi un substantiv fara sens (Gigel and The Crowdancers).  A treia varianta si cea mai hipstereasca, este un nume cu ”The”. Pune articolul hotarat ”the” in fata oricarei asocieri inutile de cuvinte si obtii : The Libertines, The Ailerons, The Ting Tings, The Apples in Stereo, The Mono Jacks, The Penis Kangaroos. Cu adevarat indie ar fi sa le imbinati pe amandoua. Sugestii de nume : The Incredible Boy Who Smacked The World and His Dancing Genitalia si sa nu uitam de The Hello You Violent Raging Fartnuts!

4.Primul album si coperta : Pentru rezultate optime, folositi metoda cautarilor aleatoare pe Google. Se ia o poza, se spoieste o culoare pe ea, iar numele se da din cele mai cautate cuvinte ale zilei. Daca nu, e suficient sa agresezi verbal un pusti de 6-7 ani si sa te inspiri din usturatoarea lui replica zamislind un nume precum ”You suck and smell like poo”.

(Sa privim dar aceasta mostra reala de arta contemporana. Sursa)

5.Muzica : Studiul chitarei pe cont propriu sau cu profesor este o activitate exclusa. Va trebui oricum sa inveti patru acorduri, niciodata mai mult. Asta se aplica chitaristului pentru ca basistul va canta dupa ureche, tobarul va folosi ritmul inimii pe post de metronom, pe cand solistul afon va spune tuturor ca are un ”timbru unic’.

6.Versurile : Un singur cuvant – sens. Acest cuvant trebuie sa lipseasca cu desavarsire. Stii poeziile pline de furie din clasa a noua ? Stii ce aveau ele in plus ? Rima si verbe. Afara cu ele! Jos si cu tiarnia semnelor de punctuatie ! Mood-ul tau permanent va fi o combinatie intre ”spleen” si ”nici azi nu mi-am schimbat chilotii”.

7.Solistul: Aici e simplu: daca poti fi o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta, fii o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta! Daca nu, arboreaza o privire sictirita si prefa-te ca iti faci debutul pe Broadway intr-un show cu transexuali.

8.Repetitii si concerte: Cu repetitiile e foarte simplu. Ele nu exista. Scoate-ti cuvantul asta din vocabular. La capitolul concerte e simplu: pastreaza-ti aroganta, canta infect si mai ales, fa ca sonorizarea sa nu functioneze in nicio instanta. Spune-le tuturor ca abordati un sound retro.

9.Atitudinea generala: Bea dubiosenii cu arome de capsuni, in cluburi cu arome de imbecili. Fii arogant, desi faptul ca la 30 de ani stai cu parintii nu prea mai e un motiv de mandrie. Enumera cat mai multe trupe obscure si proiecte secundare, mai toate pornite din trupa ta. Explica tuturor ca ai deja doua trupe ”protejate” si ca lucrati la al doilea clip pe YouTube. Nu uita: fii hipster!

Uitandu-ma peste articolul asta, articol pe care l-am lasat intr-o forma foarte apropiata de cea originala, constat o chestie: in ciuda exagerarilor, nu pot sa-l daram total. Nu s-ar spune nici ca n-am ascultat in viata mea o trupa indie. Ba culmea, nici acum nu ma deranjeaza un Arcade Fire sau ceva piese de la Good Books, Bon Iver, Mumford and Sons sau Cage the Elephant. Cu exceptia primei trupe insa, nu cred ca de restul va mai auzi cineva in 10 ani.

Problema mea e cu asa zisa muzica pe care o produce curentul asta. Muzica in sine implica o parte de atmosfera, de mesaj implicit sau explicit. Amestecatura asta de genuri si subgenuri a ajuns la incredibila performanta de a nu transmite absolut nimic. Riffuri banale, versuri aruncate in vant si pretentii de intelectualitate. Da, stiu ca nici ce ascult eu nu mai are viata de ani buni, dar macar dragonii si sabiile alea sunt lucruri tangibile!

P.S: Imi amintesc si cand am scris initial postul asta. Terorizat de Radio Gorila la fostul loc de munca, dezvoltasem o alergie la Red Lipstick (cantata de o adunatura numita Skint and Demoralised). Capatasem literalmente o reactie biologica la piesa aia, piesa care aparea de minim 8-9 ori pe zi in playlistul radioului amintit.

73 Comments »