In primul rand, pentru binele sinceritatii, ar fi bine sa mentionez ca vorbesc mult. Nu, nu mai mult decat o femeie cu copil (“Si sa vezi cum face el căchiţăăă!”), dar ceva mai mult decat un mascul feroce obisnuit. Diferenta dintre mine si alti oameni e ca eu nu am pretentia de a fi ascultat, sau macar citit. Daca am de gand sa construiesc din senin o gluma obscura, sa-mi spun parerea despre jartiere sau sa scriu o recenzie la patrunjel, nu pretind nimanui sa fie atent. Nu de alta, dar stiu ca in general comunic pe lungimi de unda greu de receptat (nu in sensul elitist, ci in sensul pur psihiatric). Mai mult, la Radio Krossfire exista un singur moderator care pune metal toata ziua.

Pe de alta parte, exista oameni care chiar au pretentia de a fi ascultati. Sa nu ne amagim ca ar avea ceva de spus. Sa fim seriosi, in Romania sunt extrem de putini oameni care chiar merita ascultati. Nu, oamenii astia iti confisca atentia cu unicul scop de a le admira persoana. Extremele fenomenului se transforma fie in politicieni, fie in troli, fiecare dupa noroc. Mesajul lor consta intr-o colectie de clisee, atent presarata cu un ras cretin si cu atentionari de tip “Ma urmaresti?”, ”Esti atent?”, ”Te-ai prins”. Nu, nu te urmaresc si de altfel am trecut deja la scobitul in nas profesionist.

Iata cateva semne ale faptului ca in interiorul tau se naste un mic trol:

1. Participi la discutii la care n-ai nicio calificare sau motiv sa participi. Totusi, e important ca lumea sa-ti stie parerea despre motoarele cu hidrogen.
2. Simti nevoia sa vorbesti tare sau sa scrii cu majuscule. Ai impresia ca daca lumea te aude numai pe tine, va internaliza mesajul. Mult succes, Kim Jong Il!
3. Aduci des in discutie argumentul varstei  si argumentul experientei de viata, desi domeniul exploatat cere o cu totul alta expertiza. E logic ca stii totul despre motoarele Volkswagen, doar tu ai apucat sa conduci Dacia 1100!
4. Ai impresia ca toti partenerii de discutie iti datoreaza ceva. Oamenii din jur au datoria de a fi atenti, iar tu nu trebuie sa-i rasplatesti cu altceva decat cu propriile flatulatii mentale.
5. Uiti ca odata intrat pe un blog sau site privat, nu e nimeni obligat sa-ti publice opinia. Oricine indrazneste sa-ti stearga catrenele cu Basescu e un tiran nenorocit!
6. Crezi ca exista doar doua tipuri de argumente: incoerente si injuraturi. Daca nu poti explica prostilor cum controleaza Iluminatii tot, spune-le cu cine fac sex rudele lor indepartate.
7. Faci referinte la carti pe care nu le-ai citit, inclusiv in situatii care nu o cer. Ultima data ai citat Coranul intr-o discutie despre naparlirea pisicilor
8. Daca n-ai deja un blog cu nume dubios, te ascunzi sub anonimatul unor porecle ca Voltaire, Socrate sau Catalin Botezatu.
9. Ai impresia ca daca ceilalti participanti la discutie vor sa-ti rupa gatul, sigur spui ceva interesant (invidiosii naiba!).
10. Crezi ca ”ultimul cuvant” inseamna sa scrii literalmente ultima fraza intr-o propozitie. De altfel, orice discutie se poate incheia cu un filosofic “LOL”.
11. Bonus: Ai momente din ce in ce mai dese in care vorbesti despre tine la persoana a III-a.

“As mai fi scris vreo 10 bucati, dar oboseala si coeficientul de atentie redus ma forteaza sa inchei aici temporar” zise Krossfire in timp ce se pregatea sa participe la o discutie despre accelerarea de particule.

P.S:  Constat ca in ultima vreme scriu mai des si mai coerent pe Facebook sau Twitter. Cred ca o sa fac o noua colectie de tampenii debitate pe ambele platforme sociale. Nu de alta, dar simt ca publicarea unei astfel de liste e de o importanta cruciala!

Motive au fost destule, dar nu sunt convins ca vreti sa le auziti. Principalul ar fi eterna lipsa de timp, accentuata de micile apocalipse meteorologice din Bucuresti. Cred ca de data asta a fost prima oara cand n-a avut sens sa ma irit pe cliseele mass media. “Bucurestiul sub Asediu” n-a fost nicicand un titlu mai realist, apogeul ostilitatilor albe fiind atins miercuri seara. De la caderea FNI n-am mai vazut atatia oameni pusi in fund de un simplu…vant.

In timp ce ma chinuiam sa ajung prin viscol la un oficiu postal, m-a lovit din nou nostalgia. Cu mai bine de un an in urma, imi doream sa ma pot plictisi in voie. Ei bine, acum mi-am dorit sa ma pot bucura de ninsoare. Cand vad fulgii aia sa ma gandesc exclusiv la schiuri si oameni de zapada si nu la ambuteiaje si trotuare transformate in derdelusuri.

Evident, cand trebuie sa faci slalom printre masini blocate si sa te gandesti cum naiba ajungi acasa, e cam greu sa retraiesti “magia primei ninsori”. E greu sa stai cu gura cascata si astepti sa-ti cada fulgi in ea. Nu, hipsterii care “raspandesc ganduri bune” pe banii consoartelor sau ai rudelor nu se pun . Din acelasi motiv cred ca nici receptivitatea mea si a altora la statusurile de tip ”In sfarsit ninge” nu a fost prea mare.

(Sursa: Mediafax)

Bucuria ninsorii costa, la fel ca si luxul plictiselii. Ca sa te poti hlizi pe geam la fulgi 3 zile iti trebuie mult mai mult decat iti trebuia cu ani in urma. Copilul de 8 ani era fericit ca nu se face scoala si stia sigur ca ai lui parinti vor infrunta zapada pentru el. Pentru multi, 3 zile de ninsoare inseamna trei zile intarziat la munca si de stat peste program, trei zile de probleme amanate, trei zile pierdute in transportul comun (taxiurile au fost scoase din schema).

Pentru a afirma fericit “In sfarsit ninge!” si a te gandi ca ar merge o fuga pe partie in weekend, iti trebuie siguranta financiara pe care foarte putini romani o au. Nici chiar propria afacere nu-ti ofera mereu luxul de a putea sa fugi 3 zile, atunci cand te taie capul. Pentru unii, dovada suprema a cresterii economice a fost hoarda de masini si plasme cumparate in rate, cuplata cu kilograme de carne cu aditivi pe masa. Din pacate, cumparatul pe datorie si satisfacerea unor nevoi imediate nu sunt suficiente pentru o clasa reala de mijloc, una necesara evolutiei sociale.

Cat despre mine, o sa spun ca sistemul se insanatoseste atunci cand se vor ieftini ninsorile!

P.S: In alta ordine de idei, inca ma intreb cine-i responsabil pentru super conceptele de evenimente romanesti. Acum oi fi eu carcotas, o fi imbatranit Ducu Berti…dar nu-mi dau seama cum a putut cineva trazni numele de concert Dragobertzi! 

Daca intre timp respectiva denumire a disparut in negura gramaticii limbii romane , obsesia pentru impersonal e inca aproape de mentalul romanesc. In continuare lucrurile ”SE” intampla, fara vreun vinovat si fara legatura cu persoana care emite judecata. Acum cateva zile, animat de evenimente externe, un pusti publica o lunga lamentatie pe Facebook. Omul se plangea ca in Romania ”SE” fura masiv, dar cu doua actualizari in urma postase o colectie de torrente. Cumva, omul se excludea complet din schema furtului. Cum la varsta lui nici discursul meu nu era mai rasarit, am renuntat la ideea de a-l combate direct.

Faptul ca un pusti de 15 ani nu considera furtul digital furt nu e o problema. Faptul ca un procent imens din populatie face acelasi lucru, in timp ce se vaita strigator, schimba putin lucrurile. Mai mult, foarte multi au chiar tupeul sa critice bunurile furate. N-au niciun soft original in PC, dar sunt siguri ca ”Microsoft face numai porcarii”. Au iPhone cu Jailbreak, dar intra pe forumuri pentru a cataloga niste aplicatii furate drept ”gunoaie”. Jocurile se nasc si mor pe torrente, dar industria jocurilor video e ”la pamant”. E greu sa recunoastem, dar suntem lejer parte din acelasi furt pe care-l imputam altora.

Da, de acord ca un politician abil fura cu mult mai mult decat poate un pustan cu ”teava de net”, dar sa nu eliminam o forma de furt doar pentru ca e mai putin grava. Zece filme noi pe luna, 20 de episoade de serial si vreo 5 jocuri nu sunt ”o cantitate neglijabila”. Daca luam o medie de 20 de euro pretul filmului, 3-5 euro pretul unui episod de serial nou (format digital) si vreo 40 de euro pretul unui joc nou aparut (clasic sau digital), ajungem la o paguba de cateva sute de euro de persoana, lunar. Fie ca gaura e in buzunarul unui producator care se chinuie sa-si tina barca la suprafata, fie in buzunarul unui artist independent, nu prea conteaza. Cert este ca aia 100 000 de cumparatori legitimi cara in spate 500 000 de pirati. Nu de alta, dar din tranzactiile astea are si economia cate ceva de castigat.

Ar fi absolut stupid sa propun sa cumperi ”tot” ce consumi din mediul digital. Nu pentru ca n-ar exista banii. In cazul celor interesati direct, bani pot fi pusi de o parte (sunt jocuri de calitate pe Steam mai ieftine decat un pachet de tigari). Din punctul asta de vedere, accesul la cultura n-a fost niciodata mai ieftin. Nu-i vorba nici de ”salariile din Romania”. De acord ca sunt mici, dar nici n-ai de ce sa justifici un joc de 200 RON in fata unui om care nu are ce manca. Daca genul ala de achizitie e prioritara pentru el, atunci aia e strict problema lui. Ar fi greu sa cumperi tot ce consumi pentru ca, unele bunuri sunt complet inaccesibile, iar altele nu sunt oferite intr-o forma convenabila. Si, de ce sa nu recunoastem, altele sunt de o calitate cel putin indoielnica. Pana la urma, torrentele si retelele de sharing au un avantaj: poti incerca un bun finit INAINTE de a-l cumpara.

(Sursa: explosm.net)

Deci, ce ar fi de facut? E simplu, e vorba de putin respect. Intr-un scurt interviu, Neil Gaiman se declara neafectat de piratarea cartilor lui. Pentru el, o carte piratata e o ”carte imprumutata”. Aici vine insa si reversul. Logica e simpla: imprumuti cartea, te impresioneaza, devii fan, iar apoi incepi sa achizitionezi materialele autorului respectiv. Cam asta ar fi si cursul actiunii in cazul unor tari mai putin dotate financiar. Tot ce trebuie sa faci este sa-i recompensezi pe cei care ti-au destins seara sau ocupat weekendul. Nu vei cumpara toate filmele lui Ridley Scott pe Blu Ray, dar n-ar strica sa-l sustii din cand in cand din sala de cinema. Nu prea are sens sa cumperi discografia vreunei trupe obscure, dar are tot sensul sa renunti la 4 saorme si sa mergi la concert. Ai deja un film, joc sau carte preferata?  Excelent, cumpara-l in editia gold atunci cand pretul scade si pune-l pe noptiera. Din respect.

Da, nesfarsitele turnee ale trupelor moderne arata o intoarcere la traditia menestrelilor. Da, multi autori scot mai multi bani din cuvantari la evenimente, decat din arta propriu-zisa. Da, banii din vanzari directe merg la edituri si case de discuri. Totusi, daca e sa gandim asa, nici banii dati pe un pachet de zahar nu ajung in buzunarul taranului care planteaza sfecla. Oricum ar fi, solutii exista. Distributia digitala e convenabila si destul de ieftina. Genul asta de servicii iti permite sa cumperi legal un bun cultural la un pret suficient de mic inca sa merite pe deplin ”investitia”. Nici actiunile de tip ”plateste cat vrei” nu sunt de lepadat intr-un mediu online educat. Oricum ar fi, mai avem ceva pana la vanatorile masive de reduceri pe Steam, Gog sau Origin. Pe moment, serviciile de streaming legal si de distributie electronica nu sunt profitabile in Romania.

Ca veni vorba de SOPA (Stop Online Piracy Act) si de protestele impotriva legislatiei americane, ar fi si aici o scurta discutie. Daca protestele anti-SOPA au sens la baza (legea este abuziva si prost redactata), oamenii care se ridica sa o sustina nu sunt cei in masura sa vorbeasca. Ducand lucrurile la extrem, daca legislatia anti-coruptie din Romania s-ar inaspri, nu m-ar interesa in mod deosebit parerea celor care dau spaga. Cei care prin actiunile lor provoaca aparitia unei legi (fie ea si abuziva) nu sunt in masura sa o combata. Oricum ar fi, restrictiile drastice nu functioneaza. Inchiderea Megaupload nu cred sa fi avut vreun impact real asupra ”pietei”. Din pacate, nici manifestele hipstaresti pentru eliminarea oricarei forme de copyright. Educarea si accesibilizarea bunurilor sunt clar niste rute mai inteligente de actiune.

E cazul sa recunosc ca n-am gasit un exemplu de virtute in domeniul asta. Inca nu cunosc oameni care sa nu pirateze absolut nimic din domeniul digital. Ii apreciez insa pe cei care nu se lauda cu asta si pe cei care isi asuma greseala si o indreapta atunci cand pot. Din respect.

P.S: Cum spuneam si pe Facebook, n-ar fi rau sa uitam ca zilele astea Romania e pe cale sa lanseze primul satelit artificial in spatiu. Pe micut il cheama Goliat si e aparent sub protectoratul Agentiei Spatiale Romanesti. Cum prastiile romanesti nu mai sunt ce au fost, lansarea se va produce in Guyana Franceza.

De data asta, cea mai la indemana gafa a venit de la est. Intr-o seara in care imi indesam extenuat capul in PC, un bun amic din Rusia vine si-mi livreaza o anecdota. Aparent, in tara de a carei frica am tremurat decenii bune, Ministerul Apararii s-a decis sa atraga tinerii spre cariera militara. Un gest necesar de altfel, intr-o perioada in care ideea de a tine o arma in mana si a tremura de frig pe un camp are destule alternative.

E de retinut ca obsesia crearii unui joc ”de stat”, fie el o strategie in timp real sau un MMORPG (Putin voia concurenta pentru World of Warcraft) exista de multa vreme in mintile oficialor rusi. Iata insa ca s-a ivit ocazia ca Rusia sa lanseze un adevarat joc national, o combinatie patriotica de tactica, forta si propaganda statala. Evident, pentru asa proiect, era nevoie de un buget, buget care initial a pornit de la 36 de milioane de ruble. Vorbim de aproape 900 000 de euro, o suma suficienta pentru a creea o simulare militara satisfacatoare.

Nu, jocuri gen Call of Duty nu se fac fara cateva zeci de milioane de dolari, dar jucatorii si tinerii rusi se puteau astepta la ceva in genul ARMA 2 (o simulare deloc stralucitoare vizual, dar realista in termeni de lupta):

(Sursa: ign.com)

Ministrii lor insa au aceleasi metehne cu ai nostri. Produsul final a iesit tarziu si a fost cel putin intrigant pentru potentialii fani. Cum urma sa arate rivalul rusesc al lui World of Warcraft? Ce urma sa-i antreneze pe viitorii soldati ai Mamei Rusii? Evident Tetris, Minesweeper, Battleboat si un quizz cu 15 intrebari, fara raspunsuri gresite! Cu alte cuvinte, orice individ apt pentru un job de secretara se putea gandi cu seriozitate la misiuni armate in Cecenia. Priviti numai ce inseamna o cheltuiala de 900 000 de euro, in termenii a patru jocuri Flash:

Ce e mai trist la jocurile prezentate mai sus e ca nici macar nu arata a fi fost facute de la zero. Nu ca un Tetris reprezinta cine stie ce efort. Avem destule unelte care-ti permit sa faci un joc simplu fara programare si sa exporti direct in HTML5. Asa cum bine remarca sursa mea, problema e ca nici macar jocurile astea nu par a fi facute de la zero, ci  luate din alte surse si ”vopsite”. Un cod sursa pentru Tetris poti gasi prin orice manual destinat jocurilor Flash.

Publicatiile care au raspandit “mica” frauda, publicatii precum The Moscow Post sau NewsRu au smuls si o declaratie oficiala. Aparent, ministerul considera site-ul cu trei butoane si jocurile aferente lui o ”platforma educationala care va putea fi perfectionata”. Totusi, spre deosebire de altele, sistemul lor politic are si momente de luciditate. Dupa gafa asta, ultima dintr-o serie, Ministrul Apararii e pe cale de a fi demis.

In atare conditii, ma intreb sincer ce se mai intampla cu eRomania si cu cele 500 de milioane de euro care urmau sa fie varsate in proiect. Tare imi e ca peste cativa ani, vom afla ca site-ul care uneste ”toate institutiile statului” a fost facut in Dreamweaver si ruleaza la infinit varianta techno de la Coco Jambo.

P.S: Articolul de fata e mai degraba un exercitiu de gasire a unei stiri, nu de redactare a uneia. Chiar si asa, cum subiectul n-a mai fost rumegat in afara Rusiei, as prefera putin credit in caz de preluare.

Despre decretei s-a scris mult si bine, de catre autori mai informati. Chiar si bloggerii guralivi de-acum fac, la limita, parte din aceeasi generatie. Cu privire la ”copiii crizei” insa, lucrurile sunt inca neclare. Copiii crizei nu sunt neaparat copiii nascuti pe perioada crizei (cum sustin unele surse). Copiii crizei sunt tinerii pentru care anii de colaps economic au coincis cu anii lor formativi.

Un prim articol in sensul asta a publicat Der Spiegel, articol pe care-l puteti gasi in original aici (traducerea nu pierde complet sensul). Articolul urmareste cativa tineri care a facut totul ”ca la carte”: o facultate terminata in tara proprie, un master facut pe-afara, cateva internship-uri la multinationale. Si totusi, aceiasi tineri, unii vizibil mai dotati intelectual decat sefii lor, nu reusesc sa atinga stabilitatea sociala si financiara. E mult spus ca ”n-au bani”, pentru ca meseriile lor sunt bine platite. Ce n-au este un job stabil, un prospect clar de viitor si suficient timp liber cat sa nu se mai imparta intre munca si distractii pasagere.

Desi articolul amintit e mai bine structurat si documentat decat randurile scrise aici, imi permit sa il contrazic. Nu generatia prezentata acolo, generatia mea pana la urma, formeaza ”copiii crizei”. Sa nu uitam ca vorbim de oameni care au mai prins totusi cativa ani de prosperitate economica, care au apucat sa-si termine studiile si au avut si putin timp pe langa. Chiar daca ne-am apucat de munca de la 19-20 de ani,  nu am facut-o din disperare. La noi a fost  mai degraba orgoliu, dorinta de emancipare si povara lipsurilor din sistemul de invatamant. Generatiile care au urmat insa…

Ei bine, ele n-au fost la fel de norocoase. Daca ne uitam la rata de terminare a unei facultati, la nivelul de cunostinte al studentilor si la joburile alese de ei, observam ca multi au renuntat efectiv sa incerce. Da, mancand aproape 4 ani de criza pe paine si neavand modele reale, multi dintre ei au renuntat efectiv. Cativa ani cruciali din viata lor au fost marcati de o obsesiva alergatura dupa resurse. Si nu, ”dupa criza” nu va fi mai bine, pentru ca varsta conteaza pe tabela angajatorilor.

Trist e ca multi nici nu fac efortul de a-si ascunde ignoranta si sictirul. O vedem destul de des online. Internetul are capacitatea incredibila de a-ti arata cat de mic esti cu-adevarat.  Si daca ar fi numai iesirile de pe bloguri si forumuri tot ar fi ceva. Faptul ca din ce in ce mai multe talente din generatiile tinere se izoleaza, raportand invidia si agresivitatea celor din jur, da insa de gandit. Daca n-am fost destul de clar, as putea insira cateva simptome ale copiiilor crizei, unele regasite la indivizi pe care cu greu ii mai poti numi ”copii”.

In primul rand, e greu sa treci cu vederea supraestimarea noilor veniti. Daca aceeasi criza i-a impiedicat sa faca ceea ce am facut cu totii (urmarea unor pasi logici), tot criza ii impiedica acum sa-si atinga maretia. Daca nu era criza, sigur reuseau ei. Ei, de fapt, sunt extraordinari, dar n-au avut sansa. Nu s-au nascut in locul potrivit. Ciudat e ca, daca esti intr-adevar facut sa reusesti, criza nu prea conteaza. Ba mai mult, e un factor care te impulsioneaza.

Copiii crizei nu formeaza prietenii puternice. Cand barfa de birou, barfa de Facebook si in general barfa e privita ca o moneda de schimb, nu poti sa te astepti la prea multa loialitate. Pe langa asta, exista o vizibila cultura a frustrarii. Intrebati-va amicii care sunt inca la facultate, cum se desfasoara lectiile cu profii din afara sistemului (aia care-ti pot servi oportunitati). In mediul academic nu mai e vorba de a-ti demonstra talentul, ci de a-l submina pe al celor din jur. Intr-un final, nu tu esti de vina ca nu vrei sau nu poti, ci ceilalti, pentru ca deja o fac.

Sursa: www.amazingsuperpowers.com

Frustrarea are radacini in puternicul gap care apare intre generatii deloc indepartate. Nu e vorba de gapul dintre cei buni si cei slabi. In Romania, golul ala este si va fi intotdeauna imens. E vorba de gapul intre baietii care au trecut BAC-ul pe branci, au servit la McDonalds si care acum sunt sefuleti prin vreun departament dubios si cei care vin din urma. Cei care vin din urma au poate putin mai mult talent, dar, din cauza crizei, ”norocul” nu le-a suras. In alte conditii, genul asta de situatie ar trebui sa te ambitioneze si sa te faca sa vrei sa dai jos ”’vechea oranduire”. In cazul copiiilor crizei, rezultatul va fi intotdeauna frustrarea. Aia au scapat usor, noi de ce nu putem?

Umilinta si abilitatile de comunicare sunt doua atribute care au disparut misterios in ultimii ani. Prin umilinta nu inteleg sa pupi funduri si sa cazi in genunchi, ci doar sa accepti ca exista situatii in care cineva ti-a luat-o inainte, pe merit. Daca X a facut ceva mai bine decat tine, abordarea corecta este sa-i respecti realizarea si sa incerci sa o depasesti. Abordarea cea mai des intalnita este punerea reusitei pe seama vreunui avantaj ”ilegal” si tratarea celuilalt de sus. Mai mereu, consecinta este respingerea noului venit, victimizarea si evident, frustrarea.

Abilitatile de comunicare (sa le zicem ”social skills”) se refera nu la a pierde noptile prin baruri, ci la a fi literalmente adaptat la interactiunea cu parteneri din aceeasi specie. Copiii crizei nu stiu sa abordeze un potential angajator, nu stiu sa-si controleze expresiile si tonul de adresare si habar n-au sa dezbata si argumenteze. De cele mai multe ori, fie pleaca la lupta resemnati si cu maxim de apatie (n-am sanse, e criza), fie vin cu aceeasi superioritate greu de inteles (toti vor fi interesati de ce ofer eu).  Oamenii nu stiu sa-si evalueze corect munca si cu-atat mai putin sa o vanda.

Individualisti, usor frustrati si fara prea mari sperante de reusita. Copiii crizei nu sunt rezultatul crizei, pentru ca nu-i prima data cand economia se prabuseste. Criza a sters praful, pentru a ne admira mai bine creatia. Copiii crizei sunt rezultatul a peste 20 de ani de tranzitie si al individualismului generatiilor trecute. Am avut impresia ca, dupa noi, urmeaza oameni care ne vor respecta si sustine. Ce ar mai fi de zis? Ghinion!

P.S: In parte, articolul a pornit de la o discutie avuta zilele trecute cu un pusti. Respectivul, balcanic de felul lui, dar nu roman, vazuse o reclama la unul dintre site-urile de finantare pe care ne-am plasat jocul. Reactia lui a fost ceva in zona ”Pai de ce sa va ajut pe voi, cand eu pot face mai bine…doar ca n-am chef”. Evident, cu totii putem, dar n-avem chef…

In timp ce treceam pe langa unul dintre numeroasele santiere ale Capitalei, am avut rara ocazie de a observa un muncitor care tocmai TERMINASE ce avea de facut. Problema cu modul in care lucrase e ca se vedea… si se vedea urat. Asfaltul in sine era pus cu cel putin 1cm mai sus decat trebuia, iar in timpul turnarii se strecurasera tot felul de imperfectiuni.

Mosuletul alaturi de care asteptam trecere nu s-a putut abtine si i-a spus ”sefului”: ‘‘Da’ de ce strangeti, nu vedeti ca-i pus stramb?’‘ Confruntat cu o intrebare de bun simt, omul nostru a dat replica de o profunzime involuntara: Pai ce vrei domne’, sa nu se vada ca am muncit?

Am mormait in sinea mea: D-aia nu putem avea lucruri frumoase! (Sau, vorba englezului: That’s why we can’t have nice things). Daca asta ar fi fost o problema pe care as fi observat-o o data, la un om, scriam un articol despre sefii de santier. Din pacate, nu e cazul. Romanii, dar si alte neamuri balcanice pe care mi-a fost dat sa le intalnesc, au dubioasa tendinta de a fi excesiv de mandri de munca depusa si de a o depune cat mai rar. Mediocru, putin, dar al naibii de evident. O treaba ”bine facuta” se vede, nene!

Nu exista notiunea de a face ceva tacut si ca la carte. Nu, daca ai vopsit toata casa in alb, e musai sa-i dai un mot portocaliu. Daca ai terminat o autostrada, e clar ca trebuie sa-i pui niste panouri de prost gust unde scrie clar ca TU ai terminat-o. Daca faci un pod, scrie toata istoria lui, de la cum ti-a venit ideea, la cum ai pus prima piatra. Nu conteaza ca de fapt tu fusesesi angajat special pentru a face podul ala. Sa nu gandim insa la nivel macro. Din acelasi set de mentalitati vin si mailurile de tip ”Hei, uite ce am facut eu!”, plecate de la vreun colaborator razlet. Tot de asta tin si textele de tip ”Un articol bun pe blogul lui Gigel” si reclama agresiva la vreo productie mediocra de pe Youtube.

E imposibil sa lasi oamenii sa-ti aprecieze munca  si sa traga propriile concluzii. Scopul tau este sa le-o scoti in fata, de parca ai scoate la produs o tarancuta care tocmai a facut 18 ani. Nu-i prea draguta, face nota discordanta, dar e a ta! Problema aparenta e ca munca de calitate, sustinuta, se autorecomanda. Adevarata problema e ca, pentru un observator pasager, genul asta de comportament e greu de separat de unul autentic. Un om care se lauda ca munceste poate parea mai valoros decat unul care chiar munceste si uite asa ajungi sa ai o tara de eroi ai muncii capitaliste.

Uneori, comportamentul asta izvoraste dintr-un complex sau din dorinta de a-ti face intr-adevar munca vizibila. Asta se poate intampla oricui si mi-ar fi greu sa ma exclud. Alteori, esti pur si simplu mandru de munca ta. Totusi, cand cineva te cocoseaza cu apropouri legate de ce a facut in ultimele doua ore, ar fi bine sa verifici daca nu cumva alea doua ore sunt singurele muncite in anul curent.

P.S: Are cineva vreo recomandare legata de locuri unde se poate face tir cu arma in zona Bucurestiului, la un pret normal? Nu, nu ma antrenez inca pentru ”Revolutie” .

Istoria mea cu sahul e pe cat de scurta, pe-atat de plictisitoare. Am invatat sah de la taica-meu, l-am practicat intens la coltul blocului si m-am lasat de el tot la coltul blocului. Pentru oamenii normali, asa incep povestile despre tuiculita si tigari. Pentru mine, asa incep povestile despre miile de hobby-uri abandonate in copilarie, de la karate la baschet ”de performanta”. Printr-a sasea, dupa ce, culmea, castigasem doua mici concursuri de sah, am decis sa ma las. De ce? Pentru ca sahul isi depasise de multa vreme scopul si ajunsese o simpatica pierdere de vreme. In plus, tocmai ce ma apucasem de Fallout 2 si nu mai aveam timp sa bat mingea, sa balesc dupa fetele atinse de pubertate si sa o ard ca in filmele americane cu tocilari in acelasi timp. A trebuit sa renunt la ceva, iar gagicile nu erau o optiune.

Dupa ce m-am mai apucat de GO, de poker si m-am inscris si la olimpiada de X si O, perioada in care apartenenta la grup conta s-a cam dus. La ani distanta, in facultate, sub influenta unui prieten, am hotarat sa mai dau sahului o sansa. In ciuda insistentelor, a trebuit sa vaduvesc lumea de un nou Kasparov. De ce? Pentru ca nu am reusit sa vad diferenta intre un jucator profesionist de sah si unul de World of Warcraft si nici acum nu o vad. Soc. Groaza. Indignare. Ambele sunt jocuri care merg dupa un set de reguli prestabilite, care folosesc tactici invatate deja pe de rost (celebrele deschideri) si au jucatori care stau pe chat room-uri imense si repeta schemele exersate in ”single player”.  Pe undeva pe-aici, jucatorii profesionisti de sah si-au iesit deja din minti.

”Dar sahul este un joc foarte vechi, unul care a rezistat mii de ani!” veti striga. Complet de acord, doar ca, pana in ultimul secol, marile amenintari pentru sah au fost jocuri din zona table/tintar si jocurile de carti. Cam atat. Da, dar sahul e un joc nobil, o simulare tactica unica. Este, dar la fel e si Risk (jocul de masa) si la fel e si Supreme Commander (jocul video). Pana ”recent”, sahul a ocupat o nisa pe care o impartea cu GO-ul, bilutele chinezesti si inca vreo doua jocuri. Da, sahul oferea o alternativa de defulare a pornirilor strategice, o metoda prin care oamenii ceva mai instariti puteau pierde timpul fara a juca alba-neagra. Mai mult, spre deosebire de alte jocuri, tenta razboinica i-a conferit un caracter universal, ferit de subtilitatile culturale ale altor jocuri.

Sahul a fost si este un joc simplu si bun, insa faima lui se datoreaza in parte si lipsei de concurenta amintite mai sus. E normal ca un joc foarte vechi sa fie extrem de dezvoltat. Din sutele de milioane de jucatori potentiali de sah (care stiu efectiv sa joace), vreo 7.5 milioane sunt jucatori profesionisti (jucatori inregistrati). Ambele variante de Counter Strike au ceva mai multi jucatori in momentul asta, desi orice individ cu IQ-ul peste 80 il poate invata in 10 minute. World of Warcraft are 10 milioane de utilizatori, fiind de altfel si un ”bunic mai tanar” al pietei jocurilor online.

Dar eu, un biet ignorant, am uitat de ce era mai important: sahul este sportul mintii! Faptul ca sahul a fost declarat disciplina ”sportiva” e mai putin important (exista campionate mondiale de jocuri video). Faptul ca o parte dintre jucatorii lui se cred mai inteligenti pentru ca muta niste piese pe o tabla…ei, asta e totusi o problema. Orice joc repetitiv si cu reguli fixe, oricate combinatii si oricata improvizatie ar permite, ajunge sa dezvolte creierul cam cum dezvolta masturbarea celalalt creier. Daca promotorii obligativitatii sahului ar scoate putin capul din galeata, ar observa ca sahul e regele jocurilor…pentru ei. Atat. E un joc care le face placere . E un joc cu nimic mai bun sau mai slab decat alte jocuri bune, indiferent de suportul lor tehnologic (carton, biti sau un simplu carnetel).

(Aparent, xenomorphul a dat sah infanteriei. Sursa)

Introducerea sahului ca disciplina ”obligatorie” in scoli s-a invartit in jurul a doua argumente: dezvolta mintea si e un ”sport” frumos. Initiative au mai fost, dar rezultatele au intarziat sa apara. E clar ca mecanismele sahului pot dezvolta gandirea in primii ani de viata (primii 7, nu primii 18). Un plus de gandire analitica si strategica nu strica nimanui. Din pacate, in timp, el devine o simpla pasiune. Mai mult, e un joc axat pe rabdare si calcularea mutarilor intr-o lume in care capacitatea de a actiona rapid si determinat e mai importanta pentru adaptarea imediata. In sensul asta, reflexele dobandite prin Counter Strike ar fi mai bune (glumeam domnu Ministru, nu e cazul sa dati teze la Counter!). Cat despre ideea de sport ”frumos”, as fi curiosi de numarul de sportivi care traiesc din sah in Europa si daca-s mai multi decat campionii de poker.

Acum, ca m-am descarcat, as insista sa spun ca nu am absolut nimic cu jucatorii de sah si cu sahul ca sport inregistrat. Problema mea e legata strict de introducerea unui simplu joc (ca multe altele) ca disciplina OBLIGATORIE in scoli. Daca profesorii ar sti sa treaca de ecranul de log-in si ar fi capabili sa-si sustina si digital cursurile, altfel ar sta situatia. Daca am avea ore vocationale adevarate, ore de politologie sau ore de logica tinute cum trebuie, altfel ar sta situatia. Anul 2011 ofera destule alternative de predare, cat timp exista oameni suficient de bine platiti si instruiti pentru a le putea aplica. Daca vrem sa-i ademenim pe aia micii in scoli si sa-i invatam niste mecanisme de adaptare, ar trebui sa depasim nivelul lui Mihai din Liceenii.

P.S: Trebuia sa vina o recenzie la ”Adio, Tovarasi!”, serie la a carei premiera am fost. Pana vine recenzia, aveti sansa sa vedeti primul episod din serie, joia asta pe TVR1, de la 22.10. Da, e tot despre comunism, dar nu despre Ceausescu si nu neaparat despre Romania, ceea ce-i al naibii de relaxant.

Later Edit: Aparent, am avut putina dreptate.

De la minore corupte la pustoaice testate de un sat intreg, titlurile de tabloide aduc des pe tava falsa problema a ”moralitatii”. Spun falsa problema pentru ca, in ciuda eforturilor filosofice si teologice, moralitatea nu are legatura cu actul sexual. Fluieraturile si pipaielile de la caminul cultural au in schimb legatura cu confuzia dintre un comportament sexual si unul ”sexy”.

Daca intrebi un pustan de liceu, sexy e orice gagica care expune mai multa piele decat uniforma. Daca intrebi unul trecut de pubertate, deja notiunea de ”sexy” isi schimba sensul si devine subiectiva. Sexy e studenta timida care, desi nu are decolteu, nici nu poarta sutien pe sub tricou. Sexy e corporatista tanara care, in ciuda frustrarii, isi lasa fundul sa se intrezareasca prin fusta stramta. Sexy e tipa baietoasa care, in ciuda blugilor lasati, are un zambet demential. Sexy nu e in niciun caz pasarica cu decolteul cat o crevasă si chilotii in geanta.

Presupun ca aceleasi atribute sunt valabile si pentru barbati, doar ca acolo imi lipsesc reperele. Morala e ca a fi ”sexy” tine de gust. Mai mult, necesita si un mic efort de cunoastere din partea celei sau celui care vrea sa se incadreze in tipologie. A fi ”sexos” sau, mai precis, ”sexual” e mult mai simplu. DEX-ul e dezarmant de sincer in problema. Sexual se traduce prin “care se referă la sex și îl caracterizează”. Scopul genului astuia de comportament este mai mult decat clar, iar vulgaritatea e o consecinta naturala. Daca te imbraci sexual, transmiti fix semnalele pe care le transmite orice femela de mamifer, atunci cand isi ridica coada.

Vrei sa nu dormi acasa diseara? Nimic mai simplu. Puneti o rochita transparenta si baga un maieu din gama ”o fo’ reducere la consignatie”. Machiajul trebuie sa fie nu frumos, ci functional. Rujul ala e in esenta un lubrifiant excelent. Vrei sa fii admirata? Gandeste-te vreo ora si apoi imbraca-te cu gust. In aceeasi perioada a pubertatii, aluziile ”sexuale” sunt parte integranta a iesirii din copilarie. Mai mult, te ajuta destul de mult si semnalele fizice. Ulterior insa, ele ar trebui sa evolueze intr-o oarecare selectivitate in alegerea potentialilor parteneri. Din pacate, o privire aruncata pe zona de varsta 20-30 si ai impresia ca pe unii si mai ales pe unele pubertatea nu le-a depasit niciodata.

Dar vai, de ce m-am axat atat de mult pe femei? Merit sa fiu lapidat intr-un club de hipsteri! Altfel, e simplu: la barbati, comportamentul sexual este foarte usor de observat si definit. Daca masculul e in zona ”homo habilis spre homo erectus”, fluieraturile, apropourile directe si agitatia il dau de gol imediat. Specia asta de babuin va reactiona oricum, indiferent daca i se prezinta ceva ”sexual”, ”sexy” sau pur si simplu ceva cu tate. La variantele masculine mai evoluate, timiditatea excesiva sau din contra, epatarea fara perdea si laudarea ”cuibului” sunt semne ca drujba a primit motorina. Vom exclude din start variantele complet evoluate ale ambelor sexe, din considerente legate de complexitate psihologica.

De ce m-am obosit sa scot iar de la naftalina un articol mai vechi? Pentru ca zilele trecute am dat peste un blog in care o gagica trecuta bine de 20 se plangea ca numai baietii de la deranjamente Romtelecom se uita dupa ea. N-am avut curiozitatea sa aprofundez subiectul sau sa initiez vreun dialog, pentru ca problema nu se reduce la o singura persoana. Desi mesajul asta clar nu va fi receptionat, zic si eu, ca o biata maimuta cu tastatura: Da’ poate tu esti de vina!

P.S: Ca veni vorba de Dex si de derivatele lexicale ale cuvantului ”sex”, habar n-aveam de existenta perlei asteia de intelepciune academica.