Cu un an in urma, articolele lui Blegoo incingeau spiritele in jurul integrarii anumitor termeni in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana, nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu,prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru pustime. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Aici sunt mai importanti termenii intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de notiuni specifice marketingului si comunicarii, de limbaj tehnic, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei de echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala. E vorba de o limba care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara s-a aplecat in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnele unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia…firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu puteam vorbi de o limba unitara.Prin urmare, nu vorbim de ”Torna, torna fratre !” , ci de o limba ajunsa in stadiul formalizarii.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare, incat mai toate schimbarile majore se adaptau liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ”slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate ? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica ? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni ?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala, la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au reusit sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri.In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. Insecolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor. Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic :  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.

In cazul de fata, e vorba despre cateva evenimente recente care m-au scos din letargie. In urma cu aproape doua luni,  va povesteam despre prima zi a festivalului Sonisphere. Printre aprecierile mai mult sau mai putin binevenite, am aruncat in treacat si povestirea unui betiv batut in RATB. La momentul respectiv,  oscilam intre ”totusi, e om” si ”o problema rezolvata eficient”. In momentul asta, concitadinii mei par sa se indreapte spre a doua varianta.

Intorcandu-ma in haznaua bucuresteana, am avut surpriza sa vad un episod similar celui descris mai sus. Un cersetor cu doua plase dubioase era scos pe sus dintr-un autobuz 137. N-am retinut de la ce pornise toata tarasenia, dar oamenii respectivi (vreo doi pensionari si un pustan) mai aveau putin si-l calcau in picioare. Am trecut peste eveniment, avandprobleme mai presante. N-a trebuit sa astept mult pentru a asista la un eveniment similar in aglomeratul 104. Cand unul dintre profetii RATB-ului s-a urcat in autobuz, insotit de urletele si mirosul caracteristic , pasagerii asezati pe scaun au reactionat instant. Initial, doua doamne pe la 45-50 de ani i-au ordonat , pe voci alarmant de similare vuvuzelelor, sa se care din autobuz. Lor li s-au alaturat inca trei oameni. De partea individului, care incepuse deja sa abereze ceva despre sfinti, a intervenit o hipsterita care ne spunea ca ”are si el dreptul sa traiasca”. Victoria a fost a rebelilor, dupa cateva blesteme si amenintari cu bataia intre pasageri !  Mos Rapciune a coborat la statia urmatoare, blestemandu candid pasagerii.

De ce va plictisesc cu niste relatari cu iz provincial ? Pentru ca in cinci ani de Bucuresti, n-am vazut ca oile sa reactioneze atat de violent si atat de des. Am vazut femei scuipate in RATB, am simtit mirosuri rezervate gandacilor de bucatarie…dar n-am vazut ca romanii sa spuna decis : gata bah !  Mai mult, de fiecare data cand m-am revoltat am fost pus  rapid la punct. Cel mai probabil, vorbim de un efect secundar al crizei, unul demonstrat. E posibil ca  nea Marin sa inteleaga ca 1.3 RON dati pe o calatorie sunt niste bani pentru care astepti un serviciu. Totusi, mi-ar placea insa sa cred ca  21 de ani de mancat rahat au avut un cat de mic impact asupra tensiunii psihologice actuale.  In sfarsit, vad oameni care fac rapoarte functionarilor, injura direct casieritele lente si au curajul sa ameninte cu demisia, desi joburile nu-s tocmai un bun accesibil. Din lipsa de fonduri si spagi, politia a tinut in ultima saptamana sa ne arate ca exista, cel putin la nivel rutier.

Stiu, sunt cazuri izolate in momentul de fata, iar cu o floare si o bata incap nu se face primavara. Nu, nici macar un deputat care a avut din nou curajul sa spuna oficial ceea ce multi gandeau din 1996 nu mai incalzeste pe nimeni. Totusi, privarea economica si iesirea din paradisul imprumuturilor caldute ar putea avea efecte interesante. Cum nu vad iesirea din criza ca pe ceva imediat, as zice ca, domnilor, se intampla lucruri…

P.S : Stiu ca articolele mele din ultima vreme n-au stralucit la nivel de scriitura. Pe langa oboseala acumulata, se pare ca am acumulat si niscaiva probleme de sanatate care trebuie rezolvate in timp record. In orice caz, daca v-am plictisit teribil, va recomand aceasta capodopera a negrei perioade pop-dance a muzicii romanesti. E incredibil cat de multe clisee pot incapea pe o bucata de piesa care seamana pe alocuri cu ”celebra” Dr.Dick.

Intorcandu-ma la subiectul articolului, trebuie sa incep cu o precizare : n-am calcat niciodata intr-o casa de amanet. Nu era vorba de a fi avut vreodata nevoie sa amanetez ceva, cat despre ideea de ”casa de amanet” in sine. In copilarie, aveam impresia ca sunt un fel de cimitire pentru jucarii sau obiecte dragi.  De fiecare data cand trageam cu ochiul, vedeam de la masinute cu telecomanda la combine de ultima generatie. Odata ce am inteles cum functioneaza sistemul, opinia nu mi s-a schimbat prea mult.

Un alt motiv pentru care casele de amanet aveau o aura ”malefica” era colectia de indivizi care se perindau prin ele. Usile cu geamuri fumurii  erau vesnic deschise  de micii figuranti care repetau pentru a saptea oara clasa a opta, baietii care lucrau pe ”combinatii” si in general de mai toti indivizii pe care-i auzeai susotind pe tema ”marii afaceri”. Odata cu indepartarea treptata a cetii economice, baietii smecheri au plecat fie la zidit , fie la furat si au lasat-o mai moale cu afacerea vietii. Casele de amanet n-au disparut insa. Au fost acolo pentru urmatorii manageri de cartier care considerau ca a vinde un bun la 30% din pret si a miza pe o investitie care nu exista, sunt dovezi de ”talent in afaceri”.

Casele de amanet sunt un excelent indicator al pragului. Ele marcheaza momentul in care treci de la un pustan lenes la un individ fara directie, la un dependent care promite ca ”asta e ultima”, la o povara pentru parinti. Acum vreo doua saptamani, am vazut in orasul natal o scena de-a dreptul sinistra : un tip de vreo 20 si ceva de ani, intolit ”de firma”, cara un mic frigider spre o casa de amanet ascunsa printre blocuri. E greu de spus ce era in mintea individului sau ce va fi urmat in momentul in care casa ii va fi returnat obiectul pretios. Momentul in care treci de la ”o combinatie” la ”vand ceasul de aur al bunicului” e mai usor de scapat din vedere decat as fi crezut.

Imi dau seama ca sunt si oameni care au reala nevoie de case de amanet, camatari sau altele asemenea. Exista oameni pentru care banca nu mai este de multa vreme o solutie viabila.  Exista si oameni care pur si simplu au nevoie de bani in momentul ala si ar prefera sa nu apeleze la prieteni.  Oamenii astia intra o data , maxim de doua ori (trebuie sa si recupereze garantia). Totusi, e greu sa nu-i vezi pe cei pentru care un joint de zece minute face cat un obiect la care au ravnit intreaga adolescenta. Daca vrei sa vezi oameni rataciti, nu-i cauta la coltul strazii, cauta-i in casele de amanet…

P.S : Fara legatura directa cu postul de fata, sunt vinovat de a ma fi uitat la un quizz-show japonez pe Animax. Recomand cu incredere : e ca un trip pe vopsea de marker…sunete, culori, arici si biciclete pneumatice (not kidding).

Cu ani in urma eram considerat o enciclopedie de bancuri. Obscene, simpliste, stereotipe sau seci : le stiam pe toate. Antropologic vorbind (na , am zis-o si pe asta!), bancurile aveau rolul lor. Spargeau gheata in primele echipe in care am lucrat si aveau rol de ”catalizator” social. Pentru cititorii mai tineri : erau echivalentul a vreo 2 litri de bere bauti alaturi de necunoscuti. Erai la vreo petrece nasoala, plina de indivizi dubiosi care stiu la fel de bine ca tine ca n-ai ce cauta acolo ? Gaseai unul cu un comportament uman si-l angrenai intr-un maraton de bancuri, pliate pe gustul si intelectul respectivului. Nu rezolvau tot, dar detensionau vizibil atmosfera.

Trecand peste scoala generala si primii ani de liceu, am ajuns natural la un minim nivel de selectivitate. Asta inseamna ca bancurile in sine nu-si mai aveau rostul, cum amicii din jur le stiau oricum pe cele bune, iar gagicile nu se prindeau de cele seci. Ma asteptam sincer ca ele sa dispara odata cu maturizarea, ca manifestare sociala cel putin. Zambesc si acum la vreo gluma mai desteapta aruncata pe vreun blog sau spusa de vreun amic in pauza de masa. Totusi, nu-mi pare un mod de a suplini ceva, cat o simpla detasare de moment. Din pacate, pentru multi se pare ca nivelul ”bancuri” reprezinta nivelul maxim pe care-l poate atinge umorul.

Improvizatie ? Spontaneitate ? Umor negru ? Umor soc ? Nu nene, bancuri ! Ai de sustinut o conferinta despre neoliticul timpuriu ? Incepi cu 2-3 bancuri pe care cel putin 70% din sala le stie.  Esti in pana de idei la vreo intalnire, desi scopul este sa-ti demonstrezi creativitatea ? Spune un banc rasuflat, nu fi fraier ! N-ai ce sa vorbesti cu o femeie care-i clar cu 2 clase peste tine ? Baga-i un bag cu evrei, poate ii nimeresti niste rude prin recul ! Umorul are un rol rezervat in orice tip de interactiune sociala, fie conferinta, fie intalnire. Dar…vorbim despre umor, nu despre bancuri.

Nu vreau sa fiu inteles gresit : apreciez ocazionalul ”sketch” bine plasat , glumitele de pe blog si chiar inserarea unor bancuri ”’de specialitate” in discursuri.  Totusi, cand intr-un spatiu public se scoala unul si zice ”e timpul sa spunem bancuri”, incep sa ma uit chioras. Bancurile n-au cum sa tina loc de subtilitati sau replici inteligente si nici nu pot ocupa prea mult timp.  La fel ca celebrele zicatori , bancurile au handicapul de a fi mai mereu noncontextuale. Oricat ai incerca sa le integrezi, valabilitatea lor este foarte limitata. Improvizatia si glumele de moment sunt mereu de preferat. Asta-i si motivul pentru care comedia de tip stand-up a luat un asemenea avant. Pe langa nucleul dur de glume, exista o buna parte de improvizatie si contact direct.

Inteleg ca in cazul romanilor, fenomenul are radacini adanci si e ancorat in defularile post-comuniste. Vesnicul Bula putea fi o metoda buna  de a scapa de tensiunea psihica  a unui regim opresiv. Totusi, au trecut 20 de ani. Bancurile bazate pe stereotipuri sunt probabil cele mai usor de desfiintat. Una e sa faci o remarca satirica la adresa vreunui coleg din alta zona a tarii si alta e sa urli ”hai sa spunem bancuri cu moldoveni !”. Cazurile extreme ale mancatorilor de bancuri sunt oamenii care intepreteaza o gluma rasuflata pana la absurd. Vorbim de aceeasi vensnica gluma cu Bula sau Alinuta citata teatral, cu pauze inaintea glumei, cu intepretari pe voci. Daca bancul e rasuflat, expectativa si interpretarea irita. Sa nu mai vorbim de minunatul obicei de a rade cu pofta la propriile glume.

Ce incerc sa spun este ca bancurile nu tin si nu vor tine vreodata loc de simt al umorului. Din fericire, Romania ne ofera suficiente doze de umor cretin-involuntar , incat sa nu fim nevoiti sa defrisam gradina carpatica in cautare de bancuri.

P.S : Din comentariile anterioare am dedus ca lumea se intreba unde a disparut subsemnatul. Ar fi de mentionat ca ultimele cinci zile au fost petrecute in cuptorul bucurestean, navigand prin jungla imobiliara si dand interviuri si teste. Daca ultima parte va mai ramane valabila o vreme, faptul ca am reusit sa ma stabilesc undeva va aduce treptat blogul in parametri normali. Sa speram ca urmatorul articol va fi mai coerent.

O prima intrebare ar fi : cat aduce turismul in Romania la PIB, incat sa existe un intreg Minister al Turismului in detrimentul unei simple comisii ? Desigur, imi veti spune ca de anul trecut, turismul a fost integrat unui Minister al Dezvoltarii Regionale si Turismului. Daca de prima parte (dezvoltarea regionala) e imperioasa nevoie, chiar putem face ceva cu turismul ? As zice ca nu, iar motivul va fi explicat mai tarziu.De la Dracula Park-ul lui Agathon pana la cele doua branduri de tara ratate de Udrea, evolutia traseului turistic al Romaniei a urmat acelasi curs :  o descompunere pestilentiala. Chiar are importanta cine conduce un organism care nu ar trebui sa existe ?

Sa presupunem ca manualul de brand al Romaniei este intr-adevar o capodopera a planningului si marketingului, una care merita investitia. Sa presupunem ca logo-ul si sloganul nu suna precum rebuturile unei agentii autohtone. Sa presupunem ca lumea pune botul la ”gradina carpatica” (desi numai Transilvania si Slovacia se potrivesc descrierii) ?  Turistii vin si gasesc ce ?  O mare de mizerie si tepe alaturi de ramasitele a ceea ce trebuia sa fie candva o statiune balneara, o plaja sau o partie de schi. N-ar fi mai bine sa facem, eu stiu, niscaiva educatie ofertantilor de servicii. Am putea baga lejer in puscarie cateva mii de oameni. De ce  ? Pentru ca merita. Pentru ca ocupa spatiul public cu gheretele, sezlongurile, cabanele si gunoaiele lor chinezesti vandute la suprapret. Pentru ca sunt suficient de imbecili incat sa creada ca 2-3 tepe pe zi fac cat 20 de clienti serviti cinstit.

Da, stiu ca s-a mai scris pe tema starii deplorabile a turismului romanesc. Da, stiu ca ce spun e repetiv si plictisitor. Ce mai stiu insa e ca oricat ai incerca sa le umfli virtual botul resturilor umane care practica bisnita inca din 89′, deseurile mentalitatii lor sunt puternic imprimate in mentalul colectiv. Nu, nici daca vindem toate statiunile austriecilor nu se va rezolva mare lucru. Nici daca bagam sute de milioane sa facem din Delta (apropo Nuti, stiai ca-i unicat ?) un loc care poate fi vizitat in conditii umane, nu vom reusi. Nici daca mergem si copiem la milimetru sistemul bulgaresc sau grecesc si-l aplicam pe litoral, nu va merge treaba. De ce ? Pentru ca vom fi tot in Romania, nu in Austria. Pentru ca la un supermarket dintr-o statiune banala, tot vreo 2-3 euro vei da pe o sticla de suc care face 0.80. Pentru ca oricat ar baga statul in statiuni, tot smecherasii locali isi vor renova terasele construite ilegal.

Da, sunt lucruri care merita vizitate in Romania. Deunazi am avut ocazia sa vad nou renovata salina din Valcea (Ocnele Mari), cea mai mare salina naturala amenajata din Romania. Pe langa beneficiile terapeutice , in subteran se pot gasi spatii de relaxare, terenuri de baschet , mese de ping-pong, sali cu foosball si airhockey, un restaurant, o biserica si cateva constructii cu specific local. Spuneti sincer, ati auzit de salina asta sau de zeci de alte locuri ascunse de mancatorii de mici si de vanzatorii de bilute colorate ? Ele exista, insa promovarea lor duce la un efect de tip Vama Veche. Efectul este numit simplu : ”infectia cu romani”.

Ce ne-ar mai putea salva ? Clar , nu un minister. In prima faza, cateva arestari pe viteza cu sentinte mari si vizibile : de la Dorel Barosanu’ care are toate magazinele non-stop din statiunea X pana la Gigel, care vinde shaorma la suprapret in conditii neigenice. In al doilea rand, preturile. La nivelul serviciilor oferite, preturile ar putea fi vizibil mai mici decat in Bulgaria. Cateva pachete turistice inteligent gandite ar fi un inceput. Criza a mai scazut putin preturile, insa efectul este destul de slab in raport cu calitatea oferita. Da, am putea fi o Bulgaria mai ieftina pentru ca, sa recunoastem, cam asta si suntem.

Cum apare o tampenie, sar si hoardele de anti-pedelisti care arunca cu rahat in blondina pafarista. La scurta vreme, apar ”expertii” in publicitate (care evident, nu lucreaza in publicitate), expertii in turism si alte categorii neinspirate de homo sapiens. Eu zic sa lasam naibii frunzele si Carpatii pe care i-am chinuit destul cu existenta noastra ca popor. In afara de vreo cateva bucatele unicat, Romania e o tara relativ monotona. Unii au stiut cum sa transforme monotonia in magie. Noi reusit sa o transformam in rahat.

P.S : Intr-o nota diferita, cand ma uit la rezultatele concursurilor destinate aspirantilor la industria publicitara, ma ia cu friguri. Mi-ar placea sa impartasesc hipstareala visatoare a unora, insa criza a cam demonstrat ca publicitatea romaneasca e praf si pulbere. Serios, concursurile si lucrurile destinate ”cunoscatorilor” chiar nu conteaza cat timp tanti Maria este considerata o decizie exceptionala de branding.

Pentru cei care se invart de mai multa vreme in zona ”blogosferei”, urmatoarea situatie a devenit rutina. Un amic, care de multa vreme nu te mai saluta, vrea sa-si ”faca si el blog”. De ce ? Pentru ca a auzit el ca se ”castiga” si pentru ca, roman neaos si deci incapabil sa-si vada limitele, are senzatia omnipotentei.Doar are tastatura, nu ? Ce il opreste sa umple Internetul cu miliarde de biti de aberatii si fragmente plagiate ? Ultima data cand am fost pus in situatia asta, am raspuns transant: ‘ ‘Omule, tu n-ar trebui sa scrii. Stiu ce poti face in domeniul asta si-ti spun sincer…omori cuvintele !”.

Expresia asta s-a lipit de mine prin liceu, insa nu i-am constientizat adevarata forta pana sa iau contact cu mediul online. Nu i-am constientizat sensul pana n-am omorat la randul meu mii de cuvinte in articole plictisitoare, stangace, fara subiect sau pur si simplu seci. Stiu ca nu-mi scuza cu nimic ”crimele” , dar cred ca accesul la o tastatura a generat un adevarat genocid literar. Chiar si cele mai nobile si greu de integrat expresii au devenit carpe de sters pe jos in mana vreunui licean convins ca experienta lui de viata TREBUIE impartasita. Iti place vreun vers, vreun epitet pe care de-abia il intelegi ? Nu conteaza, sterge-te cu el la fund, pune-l ca motto si apoi adauga ”Blog pentru oameni destepti” !  Ai gasit ceva interesant pe un site de-afara ? Nu da link, nu lasa frazarea impecabila a autorului original sa-ti polueze mintea ! Nu ! Tradu totul cu Google Translate si semneaza-te ! Ucide prepozitii, metafore, epitete…si daca nu te saturi, omoara si semnele de punctuatie !

Dar de ce i-ar pasa cuiva de viata cuvintelor ? In fond si la urma urmei, majoritatea traiesc pentru cateva sute de citiri. Unele mai norocoase au sansa sa ramana pe buze  sau pe hartie timp de sute de ani. Chiar si asa, ce se intampla cu un cuvant care ”moare” ?  E simplu : e golit de sens, e ca  un rest in putrefactie : poate foarte usor murdari un text , un volum, un site.  De ce ? Pentru ca niciodata cuvintele nu traiesc pentru autorii lor. Ele exista pentru cititori , pentru cei care se asteapta sa fie intampinati de un text coerent, de o expresie simpatica sau macar de o idee concreta. Stiu ca nici pe blogul asta cuvantul n-a avut o viata lipsita de griji. Rare au fost momentele cand un cuvant s-a simtit cu-adevarat mandru sa poposeasca aici. Poate de-asta nici nu-mi permit sa vorbesc despre blogurile personale. Aici cuvintele, citite sau nu, sunt pana la urma o simpla articulare a unui gand. Din cand cand, pot fi chiar dovada evolutiei autorului. Sa fim rezonabili, uneori cuvintele se multumesc doar cu o companie placuta.

Ahh, dar cand incepi sa crezi ca ai menirea sau mai grav, jobul, de a informa, educa sau distra , atunci incep cu-adevarat atrocitatile. Nu ma uit acum la liderii de opinie online (nu ma uit numai la ei, cel putin). Ai scris sase volume de poezie publicate intr-un total de 100 de exemplare ? Iti place sa scrii eseuri de tip autoreflectie de zeci de pagini  si sa le public, desi nu sunt citite ? Iti place sa crezi ca lumea nu te citeste pentru ca ”ei nu inteleg” ? Ai scos cumva patru albume de rap , dar nu te suporta astia din underground si de-aia n-ai succes ? Scrii volume de critica politica dar nu publici pentru ca nu te lasa vreun partid obscur?  Scrii la vreo fituica care da opt carti pe numar dar continui sa te consideri ”jurnalist” ?  Atunci imi pare sa-ti spun, dar esti doar un alt ucigas de cuvinte. Suntem destui deja , nu-i nevoie sa mai ingroase si altii randurile.

Stiu ca nu-i numai vina autorilor, ci si a minunatilor educatori, oameni care te invata sa apesi pe tragaci inca din liceu. Mor insa de ciuda cand vad ca in cadrul unui text, oamenii nu-si pun cateva intrebari de baza. Pot scrie corect gramatical doua fraze ?  Bucata asta de text duce undeva, sau o pot sterge fara probleme ?  Simt frazarea, curge, exprima coerent o idee ?   Are vreun sens pana la urma sa termin textul asta ?  Totusi, poate exagerez cu ultima replica, una care ar  omori cam 98% din blogsfera romaneasca (foarte probabil si blogul de fata). Cum spuneam, cuvintele traiesc pentru altii, nu pentru egourile suprasaturate ale autorilor , oricat ne-ar placea sa credem ca-i altfel. Cuvintele ucise sunt pierdere a timplui cititorilor, clipe rupte din viata lor. Simt uneori ca-i cazul sa-i menajam, dragi coautori.

Drept final, sugerez sa le mai lasam naiba de minoritati, balene si gaze de sera. Isi pot purta de grija si fara campaniile voastre. Putem salva ceva mult mai apropiat de noi , chiar daca nu-i la fel de tangibil. Putem salva amintirea unor oameni mai destepti si mai coerenti decat noi (care intamplator au scris si mai putin). Putem salva ceva ce calcam zilnic in picioare, pentru ca simtim ca ”trebuie”. Fratilor, cateva intrebari si putina moderatie ar putea salva miliarde de cuvinte !

P.S : Si pentru ca vreau sa mai las vocabulele de pe blogul asta sa respire, voi lipsi pentru o vreme. Nu are sens sa moderez comentariile din moment ce-mi voi putea citi mailul (destul de rar si restrictiv). Voi inaspri temporar regulile de moderare, insa comentariile raman la liber. In cazul in care aveti vreo problema cu un comentariu intrat in moderare…aveti putintica rabdare. Ne citim peste vreo cinci zile.

Cu aproape sase ani in urma, am participat pe plan local la un voluntariat legat de infiintarea unui centru de informare local. Experienta in sine a meritat, scopul initiativei fiind unul altruist. Cam tot atunci, un Guvern aflat in pragul admiterii in UE , demara diferite programe de informare in legatura cu structura, puterile si responsabilitatile UE. Puteam intelege entuziasmul general al colegilor de generatie fata de ceea ce putea oferi integrarea in Uniunea Europeana. L-am putut intelege  si dupa deschiderea granitelor. La momentul actual insa, imi e foarte greu sa inteleg  orice alta manifestare cu exceptia nevoii legitime de informare. In mod special, am o problema cu viziunea care confera ”tineretului UE” un statut superior, un fel de clasa de sus a viitorului. As merge chiar mai departe, sustinand ca un viitor sub tutela lor, este un viitor pierdut.

In conditiile in care vorbim de un organism international care acum ridica probleme de stabilitate, mitul UE ar fi trebuit sa se mai estompeze. Mai mult, intr-o tara de ignoranti politici si de absolventi de ecologie , ideea de a da cuvantul ONG-urilor si organizatiilor de gen aproape ca devine periculoasa. Da ! La voi ma uit, grupuri de pustani mandri sa organizati traininguri si dezbateri despre ”globalizare”, ”discriminare” si ”ecologie” !  Fie ca sunt studenti la facultati mai mult sau mai putin obscure, absolventi, amatori sau curiosi, tagma celor care propavaduiesc fenomenul UE a crescut ingrijorator. Modul in care sunt livrate si aparate informatiile, aminteste destul de mult de sectele religioase. Daca in 2005 eram un licean curios, indrumat de oameni entuziasti, acum am ajuns la nivelul la care cu greu mai pot suporta papagaleala ”europenismului”.

Eseuri, dezbateri, vizite, discutii si aceeasi atitudine de ”functionar european” pe care o gaseam si la cei ce se ”laudau” cu un salariu de 1500 de euro in Bruxelles. Oare cuvantul ”functionar” nu va spune nimic ? Oare faptul ca multora le lipsesc cele mai elementare notiuni de politologie si de politica aplicata nu spune nimic ? Oare reactia celor din jur la discursul vostru, plasata intre cascat si iritare, nu e un semn al faptului ca nimeni nu e interesat ? Ce e mai grav este ca majoritatea ”tineretului european” propavaduieste aceleasi informatii si date marca wikipedia, prezentandu-le sub in balonul propriei importante. Informatiile reale, imediate (legate de emigrari, vizite, politici de munca) trebuie obtinute de la terti. In schimb, orice pustan implicat in vreo asociatie care contine cuvantul ”european” in titlu, iti poate spune cateva vorbe despre sediile UE.

Nu spun ca n-ar exista si oameni interesati de integrarea in mediul politic european, oameni cu potential real si vointa pe masura (cunosc cativa). Problema e ca masa ”europenistilor” e formata din niste indivizi mediocri, aceeasi care scriau eseuri lirice si auto-reflectii in liceu pentru a fi bagati in seama. Faptul ca sunt complet ignoranti la formatiunile europene existente si la politica reala, va fi mereu usor de compensat prin servitudine. Nu de putine ori am intalnit cazuri de oameni care si-au dorit sincer sa studieze afara pentru a fi sufocati de conationali sau colegi de generatie. Totusi, incurajarea mediocritatii nu este doar apanajul unor indivizi prea putin deschisi pentru a-si vedea limitele.

Imi e destul de clar ca exista si destui oameni de la varf, interesati de pastrarea mitului. Nu vorbim de oficiali UE cat de autoritati si organisme locale. Viziunile puternice, politice sau personale, nu au de ce sa fie incurajate. Ai in jur de 20 de ani ? E clar : trebuie sa te intereseze temele precum ecologizarea si globalizarea, trebuie sa participi la tot felul de topaieli colective care amintesc de intrunirile Avon si Herbal Life. N-ai voie sa ai alta opinie cu exceptia ”UE ne duce pe calea cea buna”. Pentru ca nu-i asa, in timp ce anul trecut studentii austrieci urlau pe strazi, studentii nostri invatau pe de rost membrii Comisiei UE. Largirea orizontului doare, asa ca mai bine il stramtam pentru a ne simti inteligenti. Cel mai usor este sa te inconjori cu oameni din aceeasi caldare, lipsiti de viziune si blocati in bucla propriei importante.

Intentia articolului nu a fost sa demoleze initiativele de a informa cu privire la mediul politic international. Apreciez si acum organizatia din care la un moment dat am facut parte ca voluntar. Imi dau oricum seama ca articolul s-ar putea sa jigneasca alti oameni prin recul si ca probabil nu va duce nicaieri in termeni de reactii.  E incredibil cum niste oameni atat de usor de manipulat devin caustici cand le este atacata ”credinta europeana”. Totusi, e placut sa simt ca printre masele de zeloti dornici de a se infunda intr-un birou european, exista cateva voci care au citit 2-3 carti. Desi mediocratia va continua sa domneasca linistita, mai exista inca spatii unde indoctrinarea si heirupismul nu pot ajunge…

De data asta am dat peste un site care ofera rare bijuterii de ”cuget si simtire”. Initial nu voiam sa scriu nimic, pentru simplul motiv ca pare sa tina de un cult religios mai putin frecventat. Totusi, nu se poate sa nu mentionez lupta eterna a fratilor si surorilor de la GOP.ro (Game Over Porno). Acesti darji razboinici ai echilibrului hormonal sunt pusi pe daramat edificiul prostitutiei si pornografiei. In acest scop, s-au inarmat cu o gama variata de elucubratii care l-ar face si pe Dan Puric sa se cutremure.

Siteul ne intampina cu un mesaj prin care, cu lacrimi in ochi, suntem asigurati ca nu vom arde in iad in totalitate :

”Uitandu-va in urma, realizati ca pornografia sau masturbarea v-au departat tot mai mult de Dumnezeu. [...] Poate va intrebati daca chiar se mai poate face ceva…..Chiar se mai poate? ”

(Raspunsul este DA, se mai poate face, dar nu atat de des pentru ca avem si noi joburi, prietene, etc )

In continuare, siteul ne trateaza cu niste categorii coborate din pliantele pentru Alcoolici Anonimi :  ”Fete care se lupta cu pornografia”, ”Fete care au biruit pornografia”, ”Baieti care se lupta cu pornografia” si evident, ”Baieti care au biruit pornografia” (tind sa cred ca diferenta dintre ultimele si primele doua categorii nu prea exista).

Mai distractiva ramane insa rubrica Sondaj . De-aici aflam ca mai bine de 150 de respondenti se confunda cu problema masturbarii, la scurta distanta de problema ”nevegherii pe calea Domnului”. Intrebarea ”Te confrunti cu pornografia in timp ce esti slujitor in Biserica ?” a primit 107 raspunsuri pozitive, fata de numai 70 si ceva negative. Cireasa de pe tortul glazurat cu namolul ignorantei  o constituie : ”Stiai ca majoritatea criminalilor in serie sunt persoane care au consumat pornografie?”.  Totusi, stiati ca majoritatea oamenilor care poseda organe sexuale sunt constiente de existenta lor ?

Articolele insista mai putin pe dovezi (dat fiindca ele lipsesc) si prefera sa se concentreze asupra panacee : predicile, resarate cu virgule puse aiurea si forme verbale inexistente.  Totusi, pentru cititorii curiosi, redau un citat din articolul ”Este masturbarea un pacat ?” “:

”Daca tot accepti masturbarea in viata ta din cand in cand sub pretextul ca nu pune stapanire pe tine, de ce nu accepti si curvia, crima din cand in cand?”

(Chiar, daca tot dam ghes unui impuls biologic natural, de ce sa nu aruncam in aer un orfelinat ?)

Ca orice site de profil, si cel tratat de noi are o sublima rubrica unde cititorii tin neaparat sa ne arate ca umanitatea e lipsita de speranta :

”…nu pot sa ma las de masturbare. Am inceput sa cred ca e un duh necurat care ma stapaneste, si asa este. De obicei ispita vine dimineata, si am inteles de ce, pt k Diavolul vrea sa imobilizeze cuvintele psalmistului care spune ca Domnul in fiecare dimineata isi reinnoieste bunatatile. Nu stiu ce sa ma mai fac, plang cand ma masturbez, dar nu ma pot lasa. Rugati-va pt mine. Domnul sa va binecuvinteze.”

(Si cuvintele astea vin de la un barbat…)

Desigur, in unele cazuri ajutorul ar fi trebuit sa vina din alte parti :

”Nici nu mai stiu cati ani aveam, dar stiu ca eram prin clasa 1-a sau a 2-a. Eram prea mica ca sa inteleg ce dorea baiatul care m-a intrebat daca vreau sa fac sex cu el..si am acceptat. Am intretinut de mai multe ori relatii sexuale, pana cand m-am oprit, deoarece constiinta imi era treaza. Dar se pare ca Satan nu a vrut sa scap asa de usor. Si din pacate, a reusit sa ma tina in lantul lui de atunci prin masturbare si fantezii sexuale, pana la inceputul lui august al acestui an.”

(Dar constiinta ii era treaza…)

Mai departe , siteul insista ca fetele nu prea practica masturbarea (probabil pentru ca n-au vazut vreodata una) si continua sa propage imaginea unui Dumnezeu care tine liste Excel cu frecventa masturbarii la romani. De anatomie, stiinta si logica n-a prea auzit nimeni, iar oamenii de la sectiunea Chat insista sa-ti fie ajutoare in depasirea ”dependentei”.N-are sens sa umplu postul cu linkuri sau sa explic ce-i ala comportament biologic natural. Ar fi o lupta cu morile de vant, niste mori de vant care depun eforturi sa se invarta pe diagonala. Pentru curiosi si pentru cei ce vor sa scape de pacatul de a fi om, cautati siteul si cititi-l pe post de Academia Catavencu.

N-am considerat ca avea vreun sens sa readuc in discutie problema coboratului din copac.  Nu m-am grabit nici sa comentez asupra  calitatii cititorilor sau autorilor dat fiindca sunt in majoritate tineri. Probabil experienta si viata le va deschide ochii. Totusi, cand o doctrina iti blocheaza cautarea si evolutia, atunci poate e cazul sa te apuci de alt hobby. Am auzit ca baschetul e chiar sanatos….

P.S : Probabil unii o sa se intrebe cum naiba am ajuns eu pe minunatia aia de site ? Ei bine, intamplarea face ca lucram la un articol promis lui Gogu Kaizer acum aproape un an. Articolul avea cateva pagini bune deja terminate si am pierdut o mare parte din el cu moartea HDD-ului. Tot atunci am pierdut si colectia mea de reviste Game Over in .pdf, colectie pe care am recuperat-o (multumesc inca odata anonimului autor). Tot cautand Game Over-uri am dat si de oamenii astia dar si de revista HobBIT completa !