Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Social, Cultural, Politic

Archived posts from this Category

Despre temple și refugii

Posted by on 14 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă secolul XXI va fi unul al mamiferelor speriate sau dacă va aparține revelației științifice. Totuși, deși viitorul religiei e incert, templele au toate șansele să reziste.

Mitologic vorbind, încă e neclar dacă Iisus chiar voia un templu fizic, alături de biserica aferentă, sau dacă Petru citea printre rânduri. La fel, e greu de decis cât anume din conversia templelor hinduse, iudaiste, creștine și mazdaiste în moschei a fost un act politic și cât a fost revelație. Cert este că, începând de la primul șir de pietre pe care omul primitiv l-a pus în cerc, clădirile “sfinte” și locurile “de rugăciune” au devenit o prezență ubicuă în orice societate. Să ne uităm numai la câte dintre monumentele umanității sunt dedicate zeilor, morților sau zeilor morți.

Mulți s-ar aștepta ca în punctul ăsta să pornesc o tiradă împotriva Bisericii sau a bisericilor în general. Departe de mine gândul ăsta. Din păcate, discuția despre nevoia de religie, despre percepția asupra ei și despre legătura habotniciei cu educația este extrem de complexă. Din fericire, ea nu se rezumă doar la familii tradiționale, redefinirea normalității și la alte fixații de Ev Mediu. Nu sunt și nu am fost parte niciodată din fan clubul băieților în sutană, dar nici nu cred că e misiunea mea să coordonez galeria. Prin urmare, voi lăsa perspectivele agnostice pentru alte articole.

Întâmplător, textul ăsta chiar este despre temple, fizice sau metaforice. Este despre templele de care avem nevoie, un refugiu necesar într-o lume sub asediu. Desigur, oamenii speriați au nevoie de temple mari, de locuri care să le arate că există ceva deasupra; de parcă faptul că suntem un fir de praf pe o piatră plutitoare nu ar fi suficient să ne pună cu picioarele pe pământ. Din frica asta se nasc monstruozitățile arhitecturale moderne. Tot din ea s-au născut însă și monoliții și catedralele impunătoare ale altor epoci. Din fericire, nu toți avem nevoie de piatră și sticlă pentru a puncta spațiul.

(Templul Meenakshi – Imagine preluată de pe Wikipedia)

Pentru unii e suficientă o cameră întunecoasă cu o boxă ticluită prin vreun colț sau o mansardă cu un laptop încins pe măsuță. Unii și-au rezervat propriul colț de natură, pe când alții preferă halele industriale. Da, ar fi promițător să ai linie directă cu Zamolxe, mai bun ar fi un colțișor în care să rămâi cu tine. Fie că simți sau nu că vorbești singur, într-un templu, indiferent unde se află, ești în siguranță. E un spațiu cu propriile reguli și granițe, unele pe care le poți respecta sau pe care le poți defini. Din motivul ăsta multe religii își respectă și acum “ziua sfântă” și au ritualuri anacronice pentru asta.

Orice spațiu poate fi un templu. Chiar și hypermarketurile. Decadent, știu, dar decadența e un semn de civilizație. Un loc care-ți spune “suntem în punctul în care nu trebuie să faci mari eforturi pentru a-ți satisface nevoile de bază” e un loc care de fapt îți spune “gândește-te la altceva”. Un loc unde tentația există, dar poate fi evitată, și unde liniștea se naște din zgomot are potențial de refugiu. Orice loc care-ți permite să fii singur în mulțime poate fi un templu.

Din motivul ăsta, templele o să reziste și tot de-asta separarea lor de ritual e inevitabilă. Nici măcar în vechime scopul lor nu era unul strict religios, ele de multe ori servind drept seifuri sau adăposturi. Templul n-a fost niciodată al zeilor, ci al oamenilor prea mici pentru a înfrunta singuri lumea. Adică al oamenilor în general.

P.S: Întâmplător, bucata asta scurtă de text chiar a fost scrisă într-un supermarket, așa că o să vă rog să-i iertați incoerența.

Între noi, fetele…

Posted by on 08 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Deși informația promitea să dărâme imperiul preconcepției, omenirea trăiește acum o nouă epocă a certitudinii.

Astăzi, orice analfabet știe cum trebuie să fie societatea, cum trebuie să gândească ceilalți, ce e adevăr și ce e conspirație. Orice habotnic îți poate spune cum vorbește o “femeie bună” și ce înseamnă un “bărbat adevărat”. Orice stângist de duminică te va numi ignorant pentru că încă mai crezi în genuri, pe când tradiționaliștii vor urla că ai uitat de sfânta taină a căsătoriei. Asta în timp ce societatea evoluează mai repede decât frica ta de izolare.

E drept, la categoria sfaturi, sexul “frumos” a fost mai oropsit decât sexul păros. De decenii întregi revistele pentru femei au știut cum trebuie să se comporte o femeie, cum să se îmbrace și, nu în ultimul rând, cum să-și tundă părul pubian în funcție de zodie (mulțumim, Unica!). Pe lângă asta, prezența unor demente precum Gwyneth Paltrow și presiunea unui feminism prost înțeles, face din feminitate un ideal tot mai greu de atins.

Deși la prima vedere nu ai zice, și în cazul bărbaților lucrurile sunt la fel de dificile. După secole în care bărbatul adevărat era o combinație dintre un taur educat și basistul de la Manowar, ne-am trezit într-o epocă în care mușchii se fac la sală, inteligența se măsoară în biți și popularitatea în Like-uri. O epocă în care trebuie să fii suficient de sensibil încât să o înțelegi pe cea de lângă tine, dar în același timp ușor labil, să nu creadă societatea că ești slab. O epocă în care nu mai e cool să fii bărbat.

Acum nu mai ai voie să fii nici băiatul mamei, dar nici leit taică-tu. E în regulă să fii “tocilar” și pasionat de ciudățenii, cât timp le împărtășești numai pe Facebook. Trăim o eră ciudată pentru bărbați și femei, dar și pentru orice alt gen cu care s-ar mai putea identifica cineva. Într-o astfel de lume, e normal să cauți repere, fie printre cei care au reușit, fie printre cei pe care îi admiri. Uneori e bine pur și simplu să cauți indivizi coerenți.

Din păcate, mediul online nu abundă nici de povești reale, nici de oameni lucizi. Ăștia sunt prea ocupați să fie bărbați de succes, încât să mai scrie articole despre cum să faci asta. Nouă ne rămân oamenii cu certitudini, adică nebunii. Unii dintre ei au ales calea întoarcerii la “reperele tradiționale” (nu e greu, având în vedere îmblânzirea masivă a hoardei masculine). Din păcate, panta asta duce într-o singură direcție: Evul Mediu. O direcție în care publicitatea ne îndreaptă de ani buni.

Cealaltă direcție, cea a iubirii necondiționate și a lenei fără granițe, a produs însă materiale mult mai ilare. Un astfel de material mi-a atras atenția zilele trecute (când mi-a fost pasat cu bună intenție, de altfel). Benjamin Hardy, un viitor psiholog organizațional în vârstă de 29 de ani, căsătorit de 5 ani și cu 3 copii adoptivi, a reușit să scrie o colecție de sfaturi atât de proastă, încât e imposibil să o ignori. Nu, nu e greu să o ignori din perspectiva de bărbat, ci din perspectiva de ființă rațională.

Articolul original este intitulat “10 Habits That Change Boys Into Men” (10 Obiceiuri care Schimbă Băieții în Bărbați) și se găsește aici dar, în caz că-l ratați, am făcut și un print screen. A fost deja modificat de două ori, deci este posibil să dispară. Scrisă de un om prea tânăr să vorbească și prea bătut în cap să conteze, bucata asta de text are un potențial imens de a face rău, motiv pentru care o voi diseca și demola rapid. Da, știu că nu e stilul meu, dar peste unele lucruri trec mai greu. Voi traduce frazele în limba română, dar vă sfătuiesc să râdeți de articolul original.

Articolul începe promițător. După ce citează o serie de statistici reale legate de sinuciderea în rândurile bărbaților, de alcoolism și de rata de școlarizare, Ben al nostru aruncă următoarea dumă: „Femeile merită succesul primit. Au fost oprimate pentru prea multă vreme. Sunt mai motivate și mai eficiente decât majoritate bărbaților.” Serios, maestre? Ai vreun studiu pe temă sau o spui doar pentru a nu-ți sări feministele în cap? Insinuez asta pentru că întreaga tentă a articolului e una ușor misogină…

Nu că femeile n-ar merita o mai bună promovare sau egalizare a rolurilor sociale, dar actuala orientare a militanților pentru dreptate socială caută să dărâme modelele tradiționale de gen. Media care promovează genul ăsta de atitudine (o atitudine întru-câtva necesară) e în parte responsabilă și pentru confuzia bărbatului modern. Benjamin nu a făcut decât să evite o temă controversată pentru a-și putea umple articolul cu ambiguități.

Mai mult, autorul e profund confuz în legătură cu publicul lui și cu adaptarea mesajului la el. Când pare că vorbește cu tineri adulți, când cu bărbați rătăciți. De cele mai multe ori însă, el pare să vorbescă cu puști, copii și adolescenți. Pentru ei are sfaturi ca:

  1. Gândește dincolo de tine – Afirmația asta nu e tocmai un sfat, ci o colecție de învățături spirituale, amestecate aleatoriu și exprimate incoerent. Problema nu e că bărbații ar fi mai imaturi, așa cum susține autorul, ci că întreaga generație este una imatură și prinsă într-o veșnică adolescență. Sfaturile în sine nu sunt greșite, dar sunt imposibil de înțeles atât pentru un puști de 14 ani, cât și pentru unul de 29. Pe bune, câți dintre noi suntem “umili față de propria umanitate” (Be humble about your own humanity)?
  2. Nu mai juca jocuri video – După ce citează niște studii neconcludente legate de dependență, Benjamin dă un sfat care nu este doar greșit, ci de-a dreptul imbecil. Când ai jocuri video folosite ca terapie anti-traumă și anti-bullying, când jocurile video sunt recunoscute drept formă de artă și au propria secțiune la premiile BAFTA de peste un deceniu, să emiți cretinisme de genul ăsta mi se pare trist. Mai mult, ignorând complet gaming-ul competitiv, autorul se dă pe sine drept exemplu de dependență, uitând să menționeze sau refuzând să înțeleagă ideea de personalitate dependentă (cuvântul adictiv nu există în limba română). Deși DSM-ul nu vorbește deloc despre jocurile video, e clar că un om cu o astfel de personalitate poate deveni dependent de păcănele, Counter-Strike sau șah pe bani, cu aceeași ușurință. Un băiat care vinde obiecte virtuale cu sute de euro pe lună e de preferat unuia care vinde obiecte din casă pentru a juca poker electronic. Totuși, ce înțelegere să ceri de la un psiholog care are senzația că doar bărbații joacă jocuri video?
  1. Învață în medii sănătoase și lasă medicamentele – Un sfat bun, mai ales că vorbește despre ADHD-ul diagnosticat prost. Un sfat bun, care n-are nicio legătură cu masculinitatea, ci cu niște elemente de care toți copiii trebuie să dispună, dar pe care nu le pot controla. Câți puști din ghetourile americane sau românești au șansa să învețe în medii sănătoase?
  2. Practică efortul fizic susținut – Alt sfat decent, dar e ilar cum un om cu meseria asta (da, înțeleg că este sau vrea să devină psiholog “instituțional”) se miră că femeile experimentează durerea diferit față de bărbați. Oricum, e interesant cum activitatea fizică este asociată cu masculinitatea, ba chiar cu ceva care te transformă în bărbat (ai pus-o, Simona Halep)!
  3. Asumă-ți responsabilitatea pentru propria viață și fixează-ți scopuri înalte – Nu am văzut nici băieți și nici bărbați care să-și pună scopuri prea joase, dar oricum sfatul ăsta nu are niciun sens. Pe lângă faptul că vorbim despre un fenomen profund uman, nu despre o activitate masculină, scopurile personale nu sunt ceva cuantificabil. Și dacă noi, ca bărbați (biologic vorbind), avem o problemă, aia e tocmai supraestimarea.
  4. Rugăciune, Meditație și Jurnale – Sfatul ăsta n-are nicio legătură cu masculinitatea, dar nici cu sănătatea mentală în generală. Dacă tehnici precum meditația sau ținerea unui jurnal au efecte terapeutice probate, vizita la un psiholog te-ar putea ajuta mai mult, dacă ai o vârstă și o problemă mai serioasă. Dacă însă nu o ai, introducerea rugăciunii în peisaj s-ar putea să îți înlocuiască problemele, nu să le rezolve. Mai mult, autorul emite și perle de înțelepciune precum “De multe ori combin rugăciunea cu ținerea unui jurnal, ca formă de meditație.”
  5. Fă-ți prieteni buni – Serios? E atât de ușor?
  6. Dedică-te complet altcuiva – Aici autorul nu mai vorbește nici cu puștanii, nici cu adulții. Vorbește cu și despre propria persoană, încercând să-și justifice alegerea de a se căsători la o vârstă tânără și de a adopta copii. O frază merită reținută: “Mulți caută cuceriri sexuale rapide, urmate de un hău interior al goliciunii – le este prea frică să-și scoată la iveală sau să-și confrunte propria identitate. Da, puteți să râdeți.
  7. Îndrăgostește-te de învățare – Un sfat bun, dacă Ben ar înțelege că învățarea nu înseamnă exclusiv cititul de cărți. Mai mult, adâncindu-se din nou în propria ignoranță, autorul trage concluzia: “Nu vă mai jucați și începeți să citiți”. Pentru el, un RPG cu sute de pagini de text și cărți scrise în joc e inferior experienței de a reciti Winnie the Pooh.
  8. Asumă-ți riscuri mai mari – Un sfat decent, dacă e vorba despre oameni de 30 de ani, blocați în rutină, dar periculos când te adresezi adolescenților și când nu explici și partea negativă a unei astfel de atitudini. În plus, asta contrazice alte îndemnuri la echilibru din articol.

În final, după pagini și pagini de aberații, psihologul organizațional trage concluzia că poți avea orice viață alegi să ai”. Mi-ar plăcea să-l corectez puțin: poți să ai orice viață muncești să ai. În plus, autorul a șters un paragraf (vedeți print screen-ul) în care afirma cu certitudine că “economiile tale sunt în dezordine, ai pierdut controlul, iar sănătatea ta mentală și fizică sunt pe butuci. Pentru că, nu-i așa, nu poți avea nimic din toate astea fără rugăciune și jurnale…

Și totuși, cu ce drept îl demolez pe “puștiul” ăsta de 30 de ani? O fac din postura de bărbat “adevărat”? În niciun caz. La fel ca feminitatea, masculinitatea e un deziderat, ceva la care lucrezi continuu, acasă, la job, pe stradă. E rezultatul confruntării dintre aspirații, roluri sociale și ego. Dacă în cazul femeilor rolurile sociale au fost mereu autoritare și restrictive, la bărbați au început să lipsească cu desăvârșire. Noroc cu Benjamin.

De fapt, cam asta e și problema cu el și articolul lui. Sunt convins că omul nu are intenții rele, însă vorbește cu siguranța unuia trecut prin viață, când propria experiență pare destul de limitată și limitativă, după propriile descrieri. Vorbește atât pentru frumoșii rebeli, cât și pentru tații sensibili. Vorbește pentru carieriști, dar și pentru hipioți. Vorbește, dar n-are absolut niciun răspuns. Și, ce e mai grav, vorbește nu doar din postura de “bărbat”, dar uneori și din cea de psiholog, ceea ce-i face sfaturile toxice.

Calitatea de bărbat nu este o cucerire definitivă și nici răspunsul la îndemnul “Fii bărbat!”. E un deziderat, dependent de latura socială și culturală, dar și de propriile aspirații. Nu e o stare de luptă, ci o virtute demonstrată circumstanțial. E ceva personal. În plus, cred că după o vreme și după câteva doze de maturitate, ajungi să înțelegi și singur ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă pentru tine, nu pentru societate. Cu alte cuvinte: o să te prinzi, când va fi nevoie.

P.S: Pe aceeași temă, a modului în care băieții traumatizați devin bărbați traumatiza(n)ți, vă recomand un articol scris de Mark Manson. Unul bun, de data asta.

P.S 2: Pe complet altă temă, după șase articole elogiate, am reușit să scriu un text pe Taste of Cinema care a strâns cam toată ura posibilă din partea anti-fanilor Suicide Squad.

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager de nivel înalt, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Bine, poți și unii o și fac, dar sunt situații în care nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Prin urmare, comanzi alături de colegi, investitori sau parteneri o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției (care în mod sigur va continua). Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Next Page »