Krossfire's Blog

Cronica asta trebuia scrisa saptamana trecuta. Am posturi mai bune pe rol, dar o promisiune e o promisiune…

Unul dintre primele posturi mai serioase de pe blogul asta a fost o cronica la concertul Blind Guardian din 2007.  Daca atunci am inotat intr-o balta de fericire timp de o saptamana dupa concert, acum n-am mai fost la fel de incantat. Motivul pentru care voi analiza totusi concertul este lipsa cronicilor sau prezenta unor cronici care par a fi fost facute de la kilometri distanta. Asta si faptul ca Blind Guardian ramane trupa mea de suflet.

Pentru mine si alte 18-20 de persoane, seara s-a deschis cu o dezamagire crunta. Anuntul tardiv al orelor pentru meet&greet a facut o buna parte dintrei cei 50 de platitori ai biletelor VIP sa piarda sedinta de meet & greet. Intr-un cuvant, mi-am ratat idolul muzical la mustata. Ce e trist este ca si eu si alti oameni eram deja in fata intrarii la ora la care ar fi trebuit sa ne intalnim cu trupa, dar nimeni nu a binevoit sa intrebe sau sa afiseze lucrul asta. Desi, prin bunavointa maestrului Adrian Voicu am facut rost de poster cu autograf, dezamagirea contactului ratat m-a urmarit pe tot parcursul serii. Sa nu-mi spuneti ca nu existau destule metode de a mentine contactul cu platitorii de bilet VIP. Imi amintesc nostalgic de autobuzele speciale menite sa-i transporte pe cei veniti din provincie la concertul Leonard Cohen, oameni care nu aflasera de schimbarea stadionului (anuntata cu 2 saptamani inainte).

Stiu ca in parte e si vina mea. Tracasat de serviciu si neatent, n-am mai verificat in ultimele zile inainte de concert site-ul oficial. Pe de alta parte, organizarea generala a scartait din toate incheieturile (culmea, nu era prima lor initiativa) . Trecand peste partea cu meet & greet, nu inteleg de ce biletele VIP nu au beneficiat de un tarc special, in fata scenei. La Sonisphere s-a putut cu Golden Circle , s-ar fi putut si pentru 600 de oameni. Revenind la concert, numarul de participanti a fost cel putin dezamagitor. Arenele Romane si-au dovedit ineficienta in a gazdui un concert decent, cu sau fara cortul imens plantat deasupra.  Chiar si asa, cu patru ani in urma, numarul curiosilor a fost mai mare. De plouat, a plouat si atunci (si nici cort n-am avut), deci ploaia nu e o scuza. Nici ziua de 1 mai nu-mi pare o scuza plauzibila, data fiind sincronizarea.

Totusi, acum nu a mai fost vorba numai de curiosi, ci, in cea mai mare parte, de fani Blind Guardian. Daca la concertul trecut grupurile de oameni care stiau piesele vers cu vers si stiau pentru ce venisera era micut, acum situatia statea cu totul altfel. Dupa interminabile probe de sunet, a intrat in scena prima trupa de deschidere, constantenii de la White Walls. Oamenii ne-au livrat numai doua bucati de metalcore amestecat cu progressive si o urma de jazz (in instrumentatie). O muzica tehnica, bine executata, dar din pacate exceptional de plictisitoare. White Walls suna ca zeci de trupe pe care le-am abandonat in primii ani de liceu. Ce imi da speranta e faptul ca oamenii suna foarte bine live si ca stilul lor ar putea evolua in timp.

A doua trupa de deschidere, Bolthard m-a prins. Un death/thrash metal bine executat sustinut de un solist si niste instrumentisti ”cu vana”. Partea nasoala e ca au lungit-o si ca solistul si-a permis o glumita nu tocmai binevenita, adica un ”De ce sunteti aici? Blind Guardian, yeah yeah yeaahh”. Bai nene, sunati bine pentru niste romani, dar pe langa o trupa cu 20 de ani in spate care strange 50 000 de oameni la Wacken, sunteti un firicel de praf. La scurta vreme dupa Bolthard si dupa cateva piese care au inclus si un ”Right Said Fred”,  a intrat in scena trupa asteptata.

Cu un Hansi tuns si foarte incercanat, Blind Guardian au tunat din boxe cu piesa ”Sacred Worlds”, o bucata de pe  At The Edge of Time.  Desi mi-as fi dorit ca introducerea sa nu vina din statie, ci din instrumente, piesa a incalzit instant publicul care i-a urlat refrenul dupa traditie. Cam pe-aici am observat primele amanunte deranjante. Primul a fost microfonul, cu un sunet mult prea difuz si prea incet. Cand ai o voce precum Hansi Kursch pe scena, nu-ti permiti gafe de genul asta. Am mai spus ca in Romania nu exista sunetisti (trebuie sa rapim un pui de neamt, ceva), dar putina ureche muzicala trebuie sa fi avut cineva din staff. Nu de alta, dar instrumentatia a sunat chiar bine si mi-a parut rau ca la piese precum Wheel of Time sa nu inteleg absolut nimic din versuri. Dat fiindca stateam foarte aproape de scena, la fel ca in 2007, n-as zice ca a fost o simpla iluzie (mai ales ca aici sunt si altii pe aceeasi lungime). Mai mult, pe unele piese se auzeau refrenele soptite ale chitaristului Marcus Siepen, dar vocea principala suna difuz.

Setlistul a semanat mult cu ceea ce barzii ne-au oferit in 2007, dar a ratat cateva bucati care m-au incantat atunci (printre care si Skalds and Shadows). Au lipsit in continuare Bright Eyes, A Past and Future Secret si vreo 2-3 bucati de pe ultimul album care meritau mentionate (asta era totusi scopul turneului). In schimb, s-au putut auzi A Voice in the Dark, ambele The Bard’s Song, Welcome to Dying, Valhalla, Lost in the Twilight Hall , Lord of the Rings, Nightfall , Imaginations from the Other Side si Time Stands Still. Dupa o scurta pauza si piesele de incheiere, trupa a pus punct cu celebra Mirror, Mirror.

Revenind la afirmatia din inceputul articolului: pe langa dezamagirea legata de intalnirea cu barzii, comparatia cu venirea anterioara ramane in picioare. Hansi a fost mult mai obosit decat in 2007 si asta s-a vazut. In mod ciudat, instrumentatia mi-a parut ca a sunat mai bine, dar vocea a dat destule rateuri.  Unele erau clar din cauza sonorizarii, dar altele nu. Un adevarat tanc vocal, Hansi e recunoscut pentru usurinta in care trece din vocea de piept (vocea de ”bard”), intr-o voce de cap extrem de puternica, aproape de opera, pentru ca apoi sa intre in registrul clasic metalic, acel ton gutural, specific solistilor de thrash. Ei bine, vocea lui naturala, de piept, a sunat slab si lipsit de vlaga in seara concertului. Omul parea efectiv ragusit. Asta s-a observat destul de bine din primele randuri. Din fericire , carisma omului si exploziile vocale specifice au facut ca amanuntul asta sa nu fie tocmai suparator.

Per total, un concert reusit, ca orice concert Blind Guardian. In comparatie cu 2007 insa, impresia generala a fost ca se putea mai bine (de la sonorizare la setlist). Pentru cateva poze, va puteti uita aici. Pentru inregistrari live, exista Youtube.

P.S: Pentur ca , vorba cuiva de la concert, ”ascult Blind Guardian de cand se numeau One Eyed Militia” (Lucifer’s Heritage de fapt), simt ca trebuie sa-mi fac datoria de onoare si sa-i cunosc. Asa ca, astept doritori pentru o excursie la Wacken, in vara lui 2012. Anul asta deja s-au vandut biletele. Poate o sa avem norocul unei astfel de reprezentantii.

36 Comments »

Cum in ultima saptamana am inteles toate valentele expresiei ”n-am timp”, a trebuit sa las blogul in plan secund. Desi drafturile se ingramadesc in jurul butonului ”Publish”, prefer sa scriu despre un eveniment recent.

Evenimentul cu pricina a fost concertul trupelor Sabaton si Alestorm din Silver Church, concert la care ma laud de trei luni ca ajung. Despre cele doua capete de afis am mai scris in trecut , iar recenzii puteti gasi pe bangyourbrain. In fine, pe 17 noiembrie m-am decis sa-mi rup gatul pe ritmurile suedezilor de la Sabaton, scotienilor de la Alestorm, celorlalti suedezi de la Steelwing si a romanilor de la Bolthard.

Pentru vesnica plangere de la inceput de articol, as zice ca Silver Church  nu a fost cel mai potrivit loc pentru concertul asta sau pentru orice alt concert similar. Desi imi place in continuare tematica, e totusi un club. E stramt, acustica e mediocra, proiectoarele laterale nu fac fata, iar o trupa precum Sabaton are nevoie de un spatiu deschis  pentru desfasurare. Ahh, ar mai fi si fumul de tigara de-a dreptul asfixiant. Oricum, faptul ca oamenii gazduiesc evenimente de gen e un mare plus.  Nu stiu sa mai existe concurenta  serioasa pe aria asta de cand s-a inchis Live Metal Club. Sa revenim deci la concert :

Bolthard : O trupa de death/thrash despre care nu auzisem decat pasager. A ramas in continuare o trupa de death/thrash despre care am auzit pasager, dat fiindca am ajuns fix dupa prestatia lor. N-are sens sa-mi dau cu parerea despre ce ar fi putut fi, in baza a 30 de secunde de melodie. Va las cu un link catre pagina de Myspace si redau concluzia unui amic ”Bai, au sunat bine pentru o trupa romaneasca”.

Steelwing : O trupa tanara din toate punctele de vedere, Steelwing a fost propulsata in turneul asta de catre conationalii de la Sabaton. O chestie demna de remarcat a fost faptul ca organizatorii decupasera logoul trupei de pe site si incercau sa-l optimizeze in Paint.  Ce am apreciat la Steelwing ? Faptul ca simteau muzica si erau suficient de energici incat sa nu adormi la prestatia lor. Ce nu m-a miscat ? Nimic altceva. De la powerul amestecat cu heavy obosit din zona NWOBHM, pana la sonorizarea deloc optimizata, oamenii au sunat ca o trupa de liceu cu foarte mult talent (dar in continuare o trupa de liceu). Publicul n-a fost nici el extrem de impresionat ,dar nici prea dezamagit. Pe undeva prin jurul piesei The Illusion , au inceput sa se ridice anemic mainile si in a doua parte a salii.  Pe moment genul abordat nu ii poate pune pe harta, dar ar fi greu sa ma pronunt . Vedem in 4-5 ani, poate atunci vor canta altii in deschiderea lor…

Alestorm :  Trecand peste problema cu logoul improvizat de organizatori din sigla trupei si un cap de schelet tricolor, scotienii mei preferati nu m-au dezamagit. Incepand cu urarea ”We’re here to fuck your women” si trecand prin piese ca Heavy Metal Pirates, Captain Morgan’s Revenge, Wenches and Mead, Black Sails at Midnight, That Famous Ol’ Spiced,  Over the Seas, Nancy the Tavern Wench si Keelhauled, oamenii au reusit sa provoace maxima agitatie intr-un timp relativ scurt. Pe balada de betie amintita anterior (Nancy the Tavern..), Alestorm au avut surpriza unui public care stia toate versurile.

Keelhauled , o epopee folk power cu iz de alcool, a generat aceeasi rumoare. M-a iritat putin ca in selectia de piese n-au inclus Pirate Song si Set Sail and Conquer, bucati esentiale, dar au inclus Wolves of the Sea, un cover pe care nu tineam neaparat sa-l aud. Pentru 45 de minute de show, selectia a fost totusi satisfacatoare. Altfel, a plouat cu glumite verbale si muzicale, iar acustica a fost decenta, comparativ cu Steelwing. Solistul, Christopher Bowes, pe langa faptul ca seamana cu un Russel Brand mic si suparat, e un muzician de prima mana. Sa manevrezi o clapa mobila in timp ce sari si tipi in microfon chiar e o treaba. O prestatie la care as vrea sa asist din nou, cat de curand.

Sabaton : Majoritatea celor din sala venisera pentru o ora de power metal cu tenta istorica, totul urlat de un sergent ragusit. Pe scurt : lumea venise pentru Sabaton. Si cand zic lumea, nu ma refer la pustani de 14 ani cu cercel in fund, ci la toate tipurile de metalisti. In spatele meu era un grup la costum cu media de varsta pe undeva pe la 35 de ani ,iar prin fata mi-a trecut un cuplu mama si fiica. E adevarat ce se spune : muzica suficient de zgomotoasa rupe barierele sociale. Altfel, Sabaton au fost la mare inaltime si culmea culmilor, s-au si simtit al naibii de bine. Joakim Broden, mai putin amenintator decat ar vrea sa para, a tinut sa ne aminteasca de vreo sase ori cat de bine se simte.

De la remarca ”there’s not too many of you but you feel like 2000” pana la ridicarea steagului romanesc din public si infasurarea miocrofonului in el, Sabaton s-au bucurat de o primire mult peste asteptari. Nici faptul ca au insistat pe ultimul album (era turneu de promovare) nu ne-a descurajat prea tare. S-a urlat intens pe Ghost Division (unde au fost ceva probleme cu sonorizarea ), pe Price of a Mile, Cliffs of Gallipoli, Attero Dominatus , 40-1 si evident, Primo Victoria. In urma cererilor de pe Facebook, oamenii au cantat si The Final Solution, piesa unde, un vers  nevinovat in context, suna cam asa ”Enter the gates, Auschwitz Awaits !” . De altfel, mai toate riffurile Sabaton, unele imprumutate de la diverse surse de inspiratie, au sunat asa cum trebuie : a metal.

Mi-au lipsit Nuclear Attack , Angels Calling  (cu tot cu rifful Led Zeppelin atasat) si Back in Control.  La final, dupa  glume mai mult sau mai putin reusite despre ”the six ugly Swedish guys on stage”,   penisul solistului si dupa remarca ” The Romanian Noroc sounds like More Rock”, oamenii au bagat si un medley tributar greilor metalului. Deja in punctul asta, solistul purta steagul Romaniei la gat si tot ciocnea fictiv cu indemnul ”Noroc” (Skol, in suedeza). Sabaton nu-s o trupa mare, dar sunt totusi o trupa de Wacken. Din punctul asta de vedere, reactia lor de la concert si mai ales cea de dupa concert, e mai mult decat imbucuratoare. Poate o sa ajungem in sfarsit sa nu mai vedem al optulea concert cu Anathema si sa diversificam putin peisajul.

Nu venisem pentru lectii de virtuozitate muzicala, dar am fost de multe ori placut surprins de instrumentatie si  de cei doi solisti. Da, Broden chiar poate canta curat si tine foarte bine acutele. Imbucurator mi s-a parut faptul ca nici Sabaton si nici Alestorm nu se iau prea in serios. Asta-i un lucru rar intalnit in zona  power metalului. Muzica lor e o muzica de feeling, excelenta pentru concerte si pentru o ascultare detasata. Sabaton n-au pretentia cunostintelor academice de istorie , cum nici Alestorm nu au scris ”True Scottish Pirate Metal” gandindu-se la criticii muzicali. Per total, o experienta care a meritat fara probleme suma modica data pe bilet. Felicitari inca odata organizatorilor si gazdelor.

A fost o batalie reusita dar inca astept un asalt Sabaton si Alestorm la scara larga, pe un camp de batalie mai generos.

P.S : De la Cohen la Dylan, de la Volbeat la Orphaned Land mi s-a confirmat o chestie – artistii adevarati canta detasat, stau cu publicul la masa in fata unei beri, nu se cocoteaza deasupra lui. Inca astept o trupa romaneasca suficient de inteligenta incat sa nu cante arogant si cu emfaza sau crispat de parca vine Apocalipsa. Foarte rar am vazut trupe de la noi care sa se simta astat de bine pe scena cum au facut-o suedezii si scotienii astia.

28 Comments »

Interludiile muzicale au fost din ce in ce mai rare pe blog, iar situatia nu a stat diferit nici pe siteurile afiliate. Motivele includ lipsa de timp, recenta pierdere a HDD-ului ,dar si dorinta de a lua o pauza.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.

31 Comments »

Asa cum pompos anuntam ieri, am decis pana la urma sa particip si la Ziua 2 de la Sonisphere, zi dedicata celor patru grei ai thrash-ului. Ma asteptam la ceva mai multa imbulzeala decat in prima zi, dar multimea din curtea Romexpoa depasit cu mult planul cincinal.

Daca ieri am tinut sa arunc cateva gratuitati catre pustanii de liceu dornici de atentie, la a doua zi de festival nu am prea avut ce zice. Erau cu miile, de la oameni care credeau ca ”The Big Four” inseamna ”Metallica & friends” pana la un personaj care a emis fraza ”Uite, Megadezii astia canta si in franceza”. Aia e pana la urma, daramatul de idoli nu-i o activitate prea grozava. N-are sens sa ma plang, asa ca voi purcede cu recenziile :

Vita de Vie : Nu, nu i-am inclus in recenzie ca sa fac misto de ei. Nici macar nu i-am mentionat pentru a spune ca vocea lui Despot n-are nicio treaba cu ce incearca ei sa cante. Faptul ca au cantat piese de pe un album anonim sau ca ”Basul si cu toba mare” ramane singura lor piesa acceptabila live nu e atat de deranjant.  Sincer, i-am mentionat pentru ca apreciez totusi prezenta lor. Chiar daca aparitia a fost de dragul CV-ului muzical, cred ca as fi turbat de frica sa apar cu trupa personala in fata unor trupe de asemenea calibru. E ca si cand ai arunca un chihuahua in fata unor pitbulli. Despot chiar a multumit pentru sustinere recunoscand ca a fost cel mai greu concert din cariera. Chit ca nu m-a miscat nicio piesa de la ei, apreciez intentia.

Anthrax : Sincer, ma asteptam ca Scott Ian si al sau Anthrax sa dezamageasca. Dupa multiple schimbari de componenta si intoarcerea foarte recenta a  solistului Joey Belladonna , Anthrax s-au decis sa ne faca o vizita. Dupa numai 29 de ani, vorba lui Joey, Anthrax au rupt scena din Bucuresti. Serios, au fost o surpriza foarte placuta: un sound la inaltime, un thrash mai agresiv decat ai banui ascultandu-le albumele (unele inregistrate cu Bush la voce). Cu o recuzita simpatica de scena si o  cu un solist capabil sa agitate , Anthrax au reusit sa ridice mai multe maini in aer decat sperau. Evident, Caught in a Mosh a generat o imbulzeala agresiva, sparta de doua ori la rand BGS. Indians a fost de departe cea mai populara bucata din playlist, desi nici cu Madhouse sau I Am The Law nu mi-a fost rusine. Am amintit Indians pentru ca  la un punct Belladonna a simtit nevoia sa-si puna o creasta de pene indiana si sa alerge dintr-un colt in altul. Cu exceptia coverului dupa Dio (destul de slab din pacate), Anthrax ne-au oferit o reprezentatie in forta, cu mult peste asteptari.

Megadeth : Ei au fost principalul motiv pentru care mi-am luat bilet si la ziua a doua. Dupa un inceput timid, marcat de eterna sonorizare de mana a doua si de vocea cam neincalzita a lui Mustaine, Megadeth au intrat in forma. In camasa alba si cu celebra chitara in V, Dave a rupt timp de o ora, intampinat de un banner cu ”Dave’em All” si sustinut de un set de tobe inspirat decorate. La capitolul recuzita de scena, pe langa banner si tobele mentionate, Megadeth au folosit si vreo doua copertine. Corul public destul de numeros s-a simtit pe Symphony of Destruction, Hangar 18 si  Peace Sells (piesa de incheiere). Sweating Bullets ar fi meritat o sonorizare decenta. Evident, A Tout le Monde a fost cantata integral de cei de prezenti. O surpriza foarte placuta a fost si piesa Trust, de pe Cryptic Writings. Nu-i o piesa de geniu dar intamplator imi place suficient de mult incat sa vreau sa o ascult live. Altfel, ne-a intampinat un Dave mai comunicativ si deschis decat il stiam, in ciuda clipului Metallica pus aleator de organizatori inaintea concertului. Deja in punctul asta, biletul isi cam facuse banii.

Slayer : Cam pe-aici mi-am pierdut locul privilegiat din apropierea gardului pentru a ma feri de mosh pituri si alte lucruri cu potential de a disloca oase. Sa fiu sincer, am fost usor dezamagit de Slayer. Nu tin prea mult la eticheta si comunicarea cu publicul dar oamenii mi-au dat impresia ca au venit la comanda, au cantat pe fuga si au plecat la ceas. Ca timp efectiv, au stat cel mai putin pe scena. Executiile au fost tot pe viteza (speed metal, nene) dar suficient de corecte si brutale incat fanii sa nu fie dezamagiti. Pe langa cateva saluturi scurte si nicio mentiune a celorlalte trupe (gest facut de Anthrax si Megadeth), am remarcat dubioasa chitara  a lui Hanneman, cu numele scris folosind fontul Heineken. Nici tricoul inscriptionat Slayer si purtat de Araya nu mi-a facut o impresie grozava. Hai sa zicem ca a compensat pentru lipsa bannerului si a recuzitei de scena. Evident, iar au aparut mosh pituri, iar a aparut BGS-ul. King inca rupe la chitara cand vrea, iar Lombardo nu sta nici el degeaba. Din pacate niciunul n-a fost pe faza la Disciple, care a sunat destul de nasol (mai ales vocal). Raining Blood, desi scurtata, a fost destul de ok si la fel si War Enesemble. Per total, un show corect dar scurt si usor arogant.

Metallica : Zilele mele de ascultat Metallica s-au cam terminat pe la inceputul liceului. Asta nu inseamna ca nu m-am putut bucura de doua ore bine executate de metal. Ar fi de mentionat ca dupa ce pe ecran s-a desfasurat un clip Megadeth si dupa ce oamenii s-au lasat asteptati 12 minute, organizatorii s-au hotarat sa activeze display-ul principal al scenei. O idee excelenta, daca ar fi fost aplicata de la inceputul zilei. Hetfield si-a cam pierdut raguseala, dar e scuzat, s-a achitat onorabil. Hammet, la fel ca ”pretenul” Mustaine, n-a avut mainile complet libere (Mustaine a purtat protectii pe antrebrat, Hammet pe ligamentul carpal).  Ulrich pare cel mai ”obosit” dintre cei trei in momentul de fata. E normal, tobarii ”crapa” cel mai des. Ca headlineri, au beneficiat si de efecte pirotehnice si artificii. Nici trupa nu ne-a scutit complet de ”efecte” : am asistat si la cateva momente ”Dracula”, marcate prin simularea dintilor de vampir (Hetfield) si printr-o chitara inscriptionata (Hammet). Gafa nasoala a fost scaparea unui ”Budapest” intr-un discurs de incalzire. N-ar fi prima data. Altfel, un gest apreciat a fost mentionarea mandriei de a face parte dintre ”cei patru mari” , dedicarea unor piese trupelor antemergatoare si folosirea unei pene de chitara inscriptionata cu ”The Big Four”, imediat dupa Nothing Else Matters. Dat fiindca dupa o vreme ni s-a sugerat sa uitam de trupele de a doua zi cat timp canta Metallica, e  lesne de banuit ca dedicatia a fost o simpla cascadorie. Oricum ar fi, a fost una apreciata. De fapt, mai toata prestia lor a fost apreciata, de la For Whom the Bell Tolls, la Fuel si One. Faptul ca nu s-au magarit in a canta x piese de pe Death Magnetic a fost un plus. Dupa un cover Queen , trupa a incheiat cu Seek & Destroy. Omitand  interludiile si gafa, concertul a fost unul mai mult decat satisfacator Asta o spune un non-fan, unul care se gandea serios daca sa stea la toata reprezentatia.

Altfel, am fost intampinati de vesnicul tablou de concert ”metal” romanesc : mosalai beti care urlau Raining Blood , o pustoaica  din al doilea rand care s-a cocotat pe spatele prietenului vreo 20 de minute, pana cand, din fericire, a primit un pahar de bere in cap. Din nefericire, paharul respectiv si cele care nu si-au atins tinta au stropit multe victime colaterale. Am intalnit destui cunoscuti in public (ba am vazut chiar si un personaj care semana cu Tudor Gheorghe). Am tinut sa-mi exprim din nou antipatia pentru cei care falfaie tigari in aer si pentru oamenii de doi metri care se aseaza in primul rand. Vesnica scuza a romanului ? Eu am platit biletul bah ! Da, evident ca l-ai platit, iar noi restul de 20 de oameni din jurul am platit bilet ca sa-ti poti tu sterge scrumul si arunca berea pe noi !

P.S : Mi-am zis ca e cazul sa revin putin asupra problemei cu mosh pit-urile. Nu am nicio problema daca treaba asta se intampla la un concert/festival pentru cunoscatori, in vreun club sau la un party. N-as avea nicio problema nici daca as fi in 1986. Cand ai insa un festival in premiera cu 30 000 de platitori de bilet din  toate mediile ,  unde doar 100 se agita si se lovesc ca maimutele, devine o problema de educatie. Da, e ”un obicei”, si-l pot intelege (poate mai bine ca altii),  dar nu cand in jurul tau e plin de gagicute, pustani si altele asemenea. Cei mai de seama reprezentanti ai curentului au fost un individ care semana cu un Dio mai urat (da , se poate) si plin de cosuri si un pustan de 30 de kile care tot urla ca o sa bata tot BGS-ul.  O mentiune speciala primeste si baiatul care facea air drumming lovind la fiecare 3 secunde pe cineva. La concertele mari vii sa te simti bine si sa asculti muzica, nu sa arati cat de repede de poti transforma intr-un alcoolic cersetor de atentie.

81 Comments »

Asa cum am promis la ultima recenzie de concert, aveam de gand sa apar si la Sonisphere, in primele doua zile. Motivul pentru care nu mi-am luat abonament a fost ca ultima zi nu prea avea treaba cu metalul.

Dupa aflarea vestii ca Manowar nu sunt headlineri, ci Accept, veste care nu m-a afectat, am plecat spre Romexpo in ideea de a respecta programul. Cred ca nebunia a inceput din tramvai, cand un mosulet galagios a fost caftit si dat afara de vreo doi moldoveni agasati. Omul era beat manga, plimba o sticla de bere, urla ceva despre Teleorman si invita lumea din jur la ”rosii si cascaval”.  Dupa ce a jignit o tipa cam violenta verbal, s-a trezit cu vreo doi pumni si cu berea aruncata. A plecat din tramvai urland ca lumea vrea sa-i fure ”sacosile”.  Desi mi-a parut sincer rau de el (era doar agasant auditiv), e de remarcat cum problemele de gen sunt rezolvate instant de violenta. La cateva minute distanta, m-am trezit in tramvai cu un ciudat care vindea Calgon. Cine naiba cumpara Calgon din 41 ?

Sa revin totusi la concert. Dupa imbulzeala de la intrare si rezolvarea problemelor legate de toalete, jetoane si racoritoare am avut ceva timp sa analizez mediul. Fauna era cea clasica : pustani de liceu, oameni deja beti, baietei cu tricouri Metallica si Gorgoroth si un grup trist de fani Nirvana (care au inceput sa urle cand pe proiectoare a aparut un clip al idolilor lor). Intr-un final, marea surpriza a fost ca prima zi de festival a inceput fix la ora 15.15.

Orphaned Land : Israelienii astia combina un fel de progressive death cu un puternic filon folk-oriental (muzica arabeasca si israeliana). Pe scurt : canta cam asa. Nu m-am omorat vreodata cu ei, dar nu pot spune ca mi-au facut o impresie proasta. Cu un solist imbracat intr-o roba alba, solist care ne-a repetat de vreo doua ori ca el nu e Iisus  si cu ceva sonoritati mai greu de digerat, Orphaned Land n-au fost tocmai sufletul petrecerii. O data , pentru ca asa cum se exprima un coleg, avem parte de o cultura tare nefericita : orice suna oriental este automat etichetat ca manea. A doua oara, pentru ca majoritatea metalistilor si rockerasilor romani sunt niste indivizi inchisi la minte, fixati pe ”hituri” si foarte greu de implicat intr-un experiment muzical. Un bun exemplu era baietelul cult care urla langa prietena-sa ”astia sunt manele, numa Manowar canta metal azi”.Replica a venit in urma interpretarii pieselor Sapari si Norra el Norra.

Paradise Lost : Dupa probe care au durat aproape o jumatate de ora, au intrat si Paradise Lost. Evident, probele s-au dovedit a fi inutile : sonorizarea a fost proasta (bassul dat prea tare iar microfonul lui Nick Holmes foarte incet). Dupa vreo sase piese, baietii au oprit concertul pentru a recalibra amplificatoarele si a umbla putin la sunet. Holmes a reusit sa intoarca favorabil gafa organizatorilor, ba chiar si-a asumat din vina. Oricum, Paradise Lost au fost faini. Inca astept momentul in care vor urca pe scena pentru a canta piese de pe Icon si Draconian Times, dar pana atunci m-am multumit si cu un ”As I Die” de pe Shades of God. Piesa a fost dedicata celor de la Orphaned Land, dar nu in mod rautacios (Orphaned Land au fost trupa de deschidere  in ultimul turneu Paradise Lost). Faptul ca multimea s-a agitat excesiv pe Erased spune ceva despre public. Faptul ca Erased a fost cantata vizibil mai agresiv decat pe albumul din 2002 spune ceva despre trupa.

Volbeat : Si la Volbeat s-a intarziat pe motive de sonorizare, insa danezii astia sunt printre trupele mele favorite. Nu pentru ca au cine stie ce muzica (desi rock’n roll-ul peste metal da chiar bine) ci pentru ca sunt carismatici, suna bine live si au cateva piese bune de ascultat la drum lung. Pe langa faptul ca au avut cel mai mare si mai misto banner al serii , au  si cantat cam tot ce voiam sa aud de la ei, inclusiv :  Sad Man’s Tongue, Still Counting, coverul I Only Wanna be With You si Garden’s Tale (la bis). Mai mult, prima piesa, dedicata lui Johnny Cash a fost indreptata si catre Dio, prima mentiune a maestrului pana in momentul respectiv. Ce m-a iritat au fost solourile acompaniate cu ”hei,hei” de public si faptul ca iar aveam alti experti muzicali care tot urlau langa mine ca ”vor Manowar, ca astia sunt praf”. Macar cu ei m-am putut intelege si au incetat. Da, Volbeat s-au comportat ca niste headlineri (au aruncat pene de chitara si bete de tobe) si au cantat overtime, dar au fost printre cei mai misto artisti ai serii. Sonorizarea in schimb n-a fost in favoarea celor care nu le stiau piesele.

Manowar : Dupa atata frecus mental de la fanii lor, ar fi trebuit probabil sa spun ca au fost dezamagitori. Nu. Au fost zgomotosi si ”epici”, cum s-ar astepta cineva sa fie. De remarcat a fost ca bucata Manowar a fost chiar scurta – cred ca au cantat cat Orphaned Land, adica vreo 45 de minute, compensate prin interludii si probe. Manowar n-au avut banner, dar au avut mii de oameni care au urlat cu ei pe Warriors of the World Unite. Desi nu ma asteptam, tributul Dio marcat prin interpretarea piesei Heaven & Hell a iesit foarte bine. Adams nu e Ronnie James Dio dar tine pasul remarcabil. Dupa ce s-a plans ca organizatorii nu l-au lasat sa-si vanda tributul Dio (asa ca a aruncat gratuit cateva mostre), Joey Demaio a rupt-o din nou in romana si a balmajit ceva despre ”razboinicii din spatiul carpato-danubiano-pontiiiiic”. Oricum, de apreciat gestul, la fel ca vesnica promisiune de reintoarcere. Daca nu exista o mica armata de ”giganti” care se apucasera sa faca moshpit in mijlocul publicului, poate mi-ar fi priit si mai mult (piesa Black Wind, Fire and Steel cel putin). Asta pe langa urletele anti-Basescu care nu-si aveau vreun rost. Oricum Manowar s-au rezumat la boxe imense (marca proprie), muzica zgomotoasa si la o reprezentatie intensa si foarte apreciata.

Accept : Accept s-au descurcat mai mult decat onorabil si fara UDO, Tornillo fiind un vocalist foarte bun, in ciuda varstei. Problema cu trupa asta este ca nu o poti pune sa fie headliner la un eveniment. Pur si simplu sunt prea putini oameni familiarizati cu intreaga discografie. In doua ore de cantat, lumea a asteptat Princess of the Dawn si Balls to the Wall, ambele piese cantate la bisuri. In rest, Metal Heart si Restless & Wild au mai sculat publicul.  Au fost multe solouri si insturmentale bagate pentru a umple golurile discografice + piese de pe noul album, album care nu prea interesa pe nimeni. De apreciat totusi piesa noua Teutonic Terror care suna chiar decent. Balls to the Wall clar nu suna la fel fara UDO. Per total, un show mistocut dar tras de par. De apreciat a fost ca existau in public si fani hardcore Accept, oameni care  chiar stiau toate piesele.

Desi sonorizarea a fost infecta, am avut parte de o seara faina, pentru cunoscatori . Nu pot intelege de ce ai plati un bilet cu scopul de a merge la o singura trupa si de a ignora complet restul de participanti. Total de acord ca folosirea celor de la Manowar pe materialele promotionale a fost o mutare dubioasa, dar totusi, biletul a fost ieftin si tot ce puteai face ca spectator care habar n-avea cine-s Volbeat, era sa te lasi placut surprins.  La fel, inca din liceu, nu i-am putut intelege pe cei care se fac ranga de la jumatatea concertului si habar n-au cine canta ce pe scena. Inainte ii numeam ”manelistii metalului”, pustani dornici de atentie dar fara vreo tangenta cu muzica ascultata. Alta categorie de indivizi antipatici sunt ”baietii selecti”. Da, si eu sunt critic si rautacios dar cand canta cineva , tac din gura. Asta e regula. Nu acelasi lucru se poate spune despre virginul obez de 40 de ani care a facut juma de seara glume cu Slayer si Manowar, a chirait si s-a agitat ca o maimuta. Ma intreb daca la Metallica o sa se sesizeze cineva sa-i arda vreo doua, lui, cultului care asculta doar ”Type O Negative”.

Printre altele, i-am zarit si pe oamenii de la Bucium in public, pe Robert Turcescu si inca vreo doi oameni de radio/tv. De remarcat a fost si grupul care urla constant ”Bacaaaau” intr-un colt. Bun PR pentru Moldova, excelent. Nici fredonatul de Stone Sour si Iris  nu mi s-a parut de mai mult bun gust. Noroc ca la un punct am intalnit un om simpatic, cu tricou Korpiklaani (1-0 fata de cei care aveau tricouri Metallica) care stia si cine-s Volbeat si Orphaned Land. Altfel, agitatie suficient de mare incat sa sperie bine un om de la BGS si ploaie suficienta incat sa-mi iau pelerina si la ziua doi.

P.S : Mi-a placut mult si stilul romanesc, atotstiutor.  Multa lume venita dupa ora 20.00 cu mentiunea clara ca ”atunci incep alea bune”. Socati au fost sa gaseasca un Manowar spre final si un Paradise Lost care terminase de cantat cu doua ore in urma. Unii oameni chiar si-o merita. Alfel, pentru o galerie de imagini, incercati aici.

20 Comments »