Vremea de afara e un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru a pune niste sonoritati ciudate in casti si a ignora vijelia. In ultima vreme, timpul nu mi-a permis sa ascult suficienta muzica noua incat sa mai scriu pe bangyourbrain. Totusi, asta nu inseamna ca n-am descoperit doua albume cel putin interesante.

1.Eluveitie – Helvetios (2012)

Considerati o trupa in plina ascensiune, folk metalistii de la Eluveitie nu lasa sa treaca mai mult de doi ani intre lansarile discografice. Partea buna e ca, similar altor trupe de folk metal din noul val, cei opt elvetieni reusesc sa mentina coerenta si consistenta albumelor scoase pe piata.

Daca albumul de la inceputul lui 2010 nu facea altceva decat sa confirme tiparele muzicale si sonoritatile aparute odata cu mai vechiul Slania, iata ca nici Helvetios nu ne rezerva surprize uriase. Exista insa si o alta fata a albumului, una care ii marcheaza maturizarea muzicala. Avertizat inca din timpul piesei cu videoclip, A Rose for Epona, ascultatorul obisnuit se poate astepta la mai multe interventii corale decat pe albumul precedent. Eluveitie pare sa fi regasit echilibrul compozitiilor pe mai multe voci, growling-ul solistului Glanzmann fiind mai putin abraziv.

Dupa o introducere intr-o engleza cu accent irlandez, piesa care da numele albumului iti invadeaza urechile cu toate instrumentele pe care le poate vara o trupa ca Eluveitie intr-o compozitie. Vioare, hurdy-gurdy, flauturi si bineinteles chitare electrice si tobe. La scurta vreme dupa, piesa Luxtos aduce un ritm cunoscut amatorilor de folclor galez sub numele frantuzit de “J’ai vu le loup, le renard, le lièvre”. Culmea e ca piesa suna al naibii de bine in varianta metalista. Albumul nu se rezuma insa la cateva piese digerabile. Santonian Shores e o bucata melodica care va placea cu siguranta fanilor, pe cand Scorched Earth e cantata cu o voce curata, de menestrel arab, voce pe care o mai auzim si pe Hope. Havoc si Neverland au fost iar piese care mi-au placut foarte mult.

Nu consider ca are sens sa mai insist mult pe piese individuale. Cu exceptia a doua pasaje cu rol de interludiu, cele 17 bucati muzicale de pe album vor avea ceva si pentru fanii hardcore ai trupei, dar si pentru cei indragostiti de sound-ul mai asezat al ultimelor materiale. Un album bun, dar nu unul care sa sparga canonul pe care Eluveitie pare sa-l construiasca de cativa ani.

2.Powerwolf – Blood of the Saints (2011)

Powerwolf e o trupa ciudata. Din pacate, nu am destule cuvinte pentru a cuprinde ramificatiile afirmatiei asteia. La fel ca mai vechea incarnare a trupei Agathodaimon, nemtii de la Powerwolf au si un membru roman, pe secuiul Attila Dorn, absolvent al Conservatorului din Bucuresti. Desigur, nu aspectul asta face trupa sa para “ciudata”.

Ciudatenia vine din faptul ca Powerwolf canta un heavy/power metal generic unde o voce de tenor aduce la viata versuri despre crestinism, despre o noua religie a metalului, despre varcolaci si vampiri. La asta se adauga o doza sanatoasa de corpse paint specific black metalului si niste aparitii live care aduc a procesiuni religioase. Cu toate artificile de scena folosite, muzica Powerwolf se mentine intr-o zona calduta a genului.

Albumul din 2009, Bible of the Beast, i-a pus pe baieti pe harta catorva festivaluri de metal si i-a facut cunoscuti in zona power. Da, credeti sau nu, Powerwolf au un grup de fani destul de pasionali si fascinati de melanjul lor muzical. Noua aparitie discografica, Blood of the Saints, a fost marcata si de un videoclip la piesa We Drink Your Blood. Pentru cei nefamiliarizati cu trupa, eu zic ca e un inceput bun. Are un ritm placut dar generic, vocea lui Dorn iese clar in evidenta, iar versurile vorbesc despre “procesiunea golirii de sange”.

Albumul se mentine in nota piesei amintite. Sanctified with Dynamite prezinta si unul dintre trucurile specifice trupei si anume pasajele cantate in latina, in stilul cantarilor gregoriene. Acelasi tip de introducere se poate asculta si pe All We Need is Blood, piesa care nu are singurul titlu ironic de pe album (Dead Boys Don’t Cry ii urmeaza). Murder at Midnight incepe ca o piesa Iron Maiden si continua pe o linie similara. Night of the Werewolves ii seamana, insa imi pare o compozitie mai bine inchegata.

Pe de o parte, Blood of the Saints iti da senzatia unui album care te-ar fi prins excelent pe la 14-16 ani. Esti tentat sa-l pui repede la colt pentru simplitatea liniilor melodice. Pe de alta parte, Powerwolf au o productie excelenta, unul dintre cei mai interesanti solisti vocali din zona asta si niste piese ale naibii de catchy, chiar si pentru metal. As fi vrut sa arunc albumul in dulapiorul de CD-uri, dar in cap inca imi suna versurile “Die, die, tonight…sanctified with dynamite!”

P.S: In prima faza, as vrea sa scuzati englezismele din articolul curent. Pe unele chiar nu le-am putut evita. In complet alta ordine de idei, pe principiul ‘”Un leu pentru ateneu”, as aprecia ajutorul in a populariza proiectul asta (e pentru studioul de productie din care fac parte).

Cu subspeciile muzicii indie rock am luat contact pe la inceputul liceului. Atunci, brit-popul si variatiile lui invadasera mai tot ce insemna ”muzica data pe sub mana”. Orice roacker care iesea in lume avea 2-3 trupe gen Travis, Keane sau Snow Patrol pe care sustinea ca le asculta dupa Judas. De ce? Pentru ca ochelaristele perverse cadeau in nas dupa genul asta de sensibilitati. Era un fel de: ”Ehh, se da el cu capul de pereti la concerte, dar stie acordul ala la chitara”.

La un deceniu de la inceperea liceului si la sase ani de la terminarea lui, constat ingrijorat ca hipsterimea de capitala inca n-a abandonat o moda pe care o credeam ingropata prin 2004-2006. Mai mult, ”indie”-ul e complet mainstream, iar amestecul cu elemente vechi (jazz, funk, soul) si tacaneala (DnB & Co) il fac si mai greu de calificat decat inainte. Partea de mesaj s-a topit intr-un amestec pastos unde majoritatea versurilor seamana cu niste poezii post-moderniste refuzate la tipar.

Din fericire, zona asta este suficient de diversa incat sa poata tine trupe care chiar fac ceva, dar si rabufniri ale curentului ”boy band” si monumente ale hipsterimii.  In plus, termenul de ”indie” e mult prea divers pentru a acoperi  plaja de trupe care si l-au imprimat pe tricou. Asta-i si motivul pentru care ghidul ce urmeaza va porni pe urmele trupelor (fie ele britanice, australiene sau congoleze) care inca mai cred ca brit-pop, synth-pop, electro-pop, hipster pop, ”trei acorduri + cuvantul rock” au vreun viitor.

1. In primul rand, e vital sa fii hipster. Sunt ghiduri mai bune pentru ce inseamna ”hipstareala”, dar tu retine un singur lucru: orice e nou, ”hip”, underground sau indie va trebui sa-ti treaca prin mana. Fie ca e carte, poster publicitar sau muzica. Din ele, tu nu vei intelege niciodata nimic si vei amesteca intr-o pasta pseudointelectuala pe care amatorii de bauturi cu umbreluta o vor devora. In plus, ar fi cam dubios ca unul cu tatuajul ”Hell Hound 666” sa cante intr-o trupa de indie.

2.In al doilea rand, brit pop e mort. Tu canti electro-ultra-synth power pop. Spre deosebire de metalistii dornici sa socheze, tu faci lucrul asta din convingerea ferma ca esti unic. Daca nu esti prea priceput la aruncat cuvinte, poti sa o dai minimalist: tu faci pur si simplu ”muzica”.

3.Aduna o gasca de exact patru prieteni. Corporatisti, studenti, bloggeri, experti in social media. Nu conteaza, patru sa fie. Daca aveti nevoie de o fata, e musai sa fie minim bisexuala.  E neaparat necesar ca unul dintre trupeti  sa aiba parul cret si sa poarte cu regularitate cravata. Ceilalti vor aparea constant nerasi si imbracati in haine prea mici sau prea vechi pentru a mai putea fi folosite drept calorifere de boschetari.

4.Incepeti sa ascultati ”indie”. Nu ascultati niciodata trupe cu albume lansate sau cat de cat interesante. Folositi doar trupe debutante de pe MySpace cu nume ca ”The Sparkling Monkey Donuts” si amintiti-le pe coperta primului material la categoria influente. Ba chiar mai bine, scrieti-le pe toate WC-urile ecologice.

5.Numele : Aici sunt trei variante. In prima faza, ai la indemana un nume obositor care sa descrie o actiune nonsensica. Exemplu: Someone Still Loves You Boris Yeltsin (trupa reala). Poti pune numele solistului si apoi un substantiv fara sens (Gigel and The Crowdancers).  A treia varianta si cea mai hipstereasca, este un nume cu ”The”. Pune articolul hotarat ”the” in fata oricarei asocieri inutile de cuvinte si obtii : The Libertines, The Ailerons, The Ting Tings, The Apples in Stereo, The Mono Jacks, The Penis Kangaroos. Cu adevarat indie ar fi sa le imbinati pe amandoua. Sugestii de nume : The Incredible Boy Who Smacked The World and His Dancing Genitalia si sa nu uitam de The Hello You Violent Raging Fartnuts!

4.Primul album si coperta : Pentru rezultate optime, folositi metoda cautarilor aleatoare pe Google. Se ia o poza, se spoieste o culoare pe ea, iar numele se da din cele mai cautate cuvinte ale zilei. Daca nu, e suficient sa agresezi verbal un pusti de 6-7 ani si sa te inspiri din usturatoarea lui replica zamislind un nume precum ”You suck and smell like poo”.

(Sa privim dar aceasta mostra reala de arta contemporana. Sursa)

5.Muzica : Studiul chitarei pe cont propriu sau cu profesor este o activitate exclusa. Va trebui oricum sa inveti patru acorduri, niciodata mai mult. Asta se aplica chitaristului pentru ca basistul va canta dupa ureche, tobarul va folosi ritmul inimii pe post de metronom, pe cand solistul afon va spune tuturor ca are un ”timbru unic’.

6.Versurile : Un singur cuvant – sens. Acest cuvant trebuie sa lipseasca cu desavarsire. Stii poeziile pline de furie din clasa a noua ? Stii ce aveau ele in plus ? Rima si verbe. Afara cu ele! Jos si cu tiarnia semnelor de punctuatie ! Mood-ul tau permanent va fi o combinatie intre ”spleen” si ”nici azi nu mi-am schimbat chilotii”.

7.Solistul: Aici e simplu: daca poti fi o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta, fii o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta! Daca nu, arboreaza o privire sictirita si prefa-te ca iti faci debutul pe Broadway intr-un show cu transexuali.

8.Repetitii si concerte: Cu repetitiile e foarte simplu. Ele nu exista. Scoate-ti cuvantul asta din vocabular. La capitolul concerte e simplu: pastreaza-ti aroganta, canta infect si mai ales, fa ca sonorizarea sa nu functioneze in nicio instanta. Spune-le tuturor ca abordati un sound retro.

9.Atitudinea generala: Bea dubiosenii cu arome de capsuni, in cluburi cu arome de imbecili. Fii arogant, desi faptul ca la 30 de ani stai cu parintii nu prea mai e un motiv de mandrie. Enumera cat mai multe trupe obscure si proiecte secundare, mai toate pornite din trupa ta. Explica tuturor ca ai deja doua trupe ”protejate” si ca lucrati la al doilea clip pe YouTube. Nu uita: fii hipster!

Uitandu-ma peste articolul asta, articol pe care l-am lasat intr-o forma foarte apropiata de cea originala, constat o chestie: in ciuda exagerarilor, nu pot sa-l daram total. Nu s-ar spune nici ca n-am ascultat in viata mea o trupa indie. Ba culmea, nici acum nu ma deranjeaza un Arcade Fire sau ceva piese de la Good Books, Bon Iver, Mumford and Sons sau Cage the Elephant. Cu exceptia primei trupe insa, nu cred ca de restul va mai auzi cineva in 10 ani.

Problema mea e cu asa zisa muzica pe care o produce curentul asta. Muzica in sine implica o parte de atmosfera, de mesaj implicit sau explicit. Amestecatura asta de genuri si subgenuri a ajuns la incredibila performanta de a nu transmite absolut nimic. Riffuri banale, versuri aruncate in vant si pretentii de intelectualitate. Da, stiu ca nici ce ascult eu nu mai are viata de ani buni, dar macar dragonii si sabiile alea sunt lucruri tangibile!

P.S: Imi amintesc si cand am scris initial postul asta. Terorizat de Radio Gorila la fostul loc de munca, dezvoltasem o alergie la Red Lipstick (cantata de o adunatura numita Skint and Demoralised). Capatasem literalmente o reactie biologica la piesa aia, piesa care aparea de minim 8-9 ori pe zi in playlistul radioului amintit.

Din fericire sau poate, din pacate, nu despre el este vorba. Sunt convins ca pana la ora asta televiziunile l-au adus in platou pe verisorul lui din Nepal, iar ziarele au pregatit un CD ”Best of Johnny Raducanu Volumul I”. Poate cu ocazia asta isi amintesc ca exista si un Harry Tavitian. Nu are sens sa ma bat cu pumnii in piept si sa spun cat de rau imi pare. Imi pare, dar nu am fost fanul care sa merite sa-si dea cu parerea. Chiar nu-i vorba despre el. E vorba despre ce vine dupa…

La un moment dat oamenii, valori sau nu, mor. Profund, este? Permiteti-mi sa contextualizez printr-o analogie. Ne putem astepta ca la un punct sa ne paraseasca si maestrul Jack Nicholson, corect? Si Gene Hackman, Robert DeNiro si alti actori din garda veche. Dar Norton si Bale sunt inca in putere, iar de la Spacey si Murray inca mai astept 10 filme. Nici pe Penn sau pe Phoenix nu i-as arunca, iar generatia tanara trage tare din urma. Queen si-au spus ultimele cuvinte in muzica acum multi ani, dar nu se poate spune ca muzica a murit dupa ei. In ciuda nostalgiilor si a mostenirii lasate, lucrurile au continuat pe un fagas mai mult sau mai putin natural.

Dar in cazul nostru, cine vine din urma? Raducanu n-a fost primul care s-a dus. Pana si ”Eternul Gica” a capitulat in fata batranetii si omul nu producea muzica pentru studenti la Conservator. Deci, ce vine dupa? Nu vreau un raspuns de pustan de tip ”numai Inna si manele stiti”. Nu vorbesc despre Inna sau despre muzica pentru proli in general. Genul asta de artisti produce muzica simpla, fara sens,  muzica de omorat timpul si pastrat un nivel confortabil de dependenta. Vorbesc acum de muzica care ar trebui sa fie relevanta cultural, sa spuna ceva despre mentalitatile unei societati, despre gusturile si starea ei actuala. Vorbim despre arta care ”conteaza”. Ca-i rock, electronica, simfonica sau jazz, ea ar trebui sa existe, dar, din varii motive, nu o face.

De ce-l tot plang rockerii pe Kempes de la Cargo si se vaita ca Ziua Vrajitoarelor a fost ultimul album romanesc de heavy metal? Era Kempes genial? Nu, comparativ cu scena de-afara, era mediocru. Erau versurile Cargo ceva deosebit? Nu prea, sa ne amintim de ”Ceasul e cinci jumatate/ Stau pensionarii la coada/La colt, se da astazi lapte”.  Problema e ca vechiul Cargo reprezenta ceva la un moment dat. Erau o voce, un ”spirit”. Erau vocali, destul de puternici in executie si spuneau ”ceva” (apropo de ideea de act cultural). Cargo spunea cam ce ar fi putut spune un tanar in 97′: sa ne revoltam, ba!

(Imagine preluata, culmea, de pe trilulilu)

Pentru cei care-i ascultau atunci, ala a fost inceputul. Sapte albume Voltaj mai tarziu, au realizat ca ala a fost sfarsitul.  Ii mai stiti pe nebunii pe care-i aducea Magdin in emisiune, precum un tanar Byron care canta cam asa?  Ei ar fi trebuit sa fie ”noua garda”. De-acolo urma sa construim in sfarsit o cultura reala. Nu, din pacate nu. Chiar si acum, daca ai vrea sa faci un strain familiar cu limba sa inteleaga mai bine cultura romaneasca, i-ai pune Sfinx – Zalmoxe, nu Luna Amara sau E.M.I.L. Nu spun ca nu sunt trupe la care sa merite sa apleci urechea in momentul asta (Bucovina, Odyssey, Bucium, Voices of Silence, Bolthard etc). Problema e ca nu au o voce reala si ca nu acopera decat un spatiu foarte stramt cultural. Avem nevoie de oameni pe toate flancurile, de la jazz fusion la muzica tiganeasca.

Din pacate, fenomenul nu se restrange la Romania si nu e blocat in peisajul muzical. Din ce in ce mai multi artisti vechi mor sau ”se ard” (isi pierd muza, o soarta mai rea decat moartea) iar in locul lor nu apare nimic, doar o mare de diletanti. De la contratenori, la scriitori si regizori de western, faptul ca nimeni nu mai abordeaza coerent un gen te face sa crezi ca genul in sine a disparut. S-a plans la vestea aflarii ca Terry Pratchett are Alhzeimer pentru simplul motiv ca omul avea un stil unic si isi diversifica si extindea cosntant opera. Din fericire, pentru tarile mai mari si mai diversificate cultural, un numar suficient de mare dilentati va propulsa in fata si valori…in cele din urma. Din nefericire pentru tari ca Romania, dupa 1-2 generatii irosite, lumea pur si simplu renunta sa incerce.  De-aia e trist ca s-a dus Johnny Raducanu…

P.S: Inainte sa primesc exemple de trupe de liceu, va avertizez ca ”am fost acolo”. Mai mult, am inalnit oameni complet fixati pe 2-3 trupe de zeci de ani de zile, oameni talentati, dar blocati in proiect. Nu, trupele de brit-pop romanesti nu sunt amuzante sau relevante cultural si nici majoritatea trupelor ”extreme”.

La Rock The City m-am hotarat sa iau abonament pe ultima suta de metri, in parte si datorita reducerilor de pret. Trei zile de festival, 180 RON. Avantajos, mi-am zis, desi nu ma interesau decat vreo trei nume de pe afis. N-am sa insist asupra organizarii, dar cert este ca vechile bube au ramas si s-au vazut : spatiu mic, scena inghesuita, acustica slaba (circulatia n-a fost oprita in Piata Constitutiei), intrare pozitionata aiurea, jetoane scumpe si triere slaba a abonatilor. Sa mai intreb de ce-i atat de greu sa pui o harta si un program clar la fata locului?

Marea greseala a organizatorilor a fost insa a fost organizarea evenimentului in acelasi timp cu B’estfest si Jamiroquai. Desi mai cunoscutul B’estfest n-avea vreun nume relevant pe afis (sa zicem Skunk Anansie si Flogging Molly, cu multa indulgenta), spatiul si modul de organizare erau net superioare. Publicul festivalurilor nu e neaparat publicul trupelor din cadrul lui. O buna parte din el e format din amatori de muzica live care pur si simplu vor sa se destinda pentru trei zile. Asta-i si motivul pentru care multi au ales B’estfest. Sa purcedem totusi la muzica, pentru ca nu-i nimeni interesat de parerea mea despre chitaielile lui Mika:

Ziua 1 (Ultra TT, Theraphy?, Prodigy)

Prima trupa intrata a fost Ultra TT, niste baieti care cu ani in urma ne dadeau mega super hit-ul Atomic TV ”Kamikaze” (unde aparent kamikaze rima cu gaze). Distant apropiati de Prodigy, am avut totusi inspiratia sa le ratez prestatia. Ulterior mi-a parut rau, pentru ca un prieten mi-a spus ca a lesinat de ras la concertul lor. Urmatorii intrati in scena au fost batranii alternativi de la Theraphy? (da, numele trupei are semnul intrebarii integrat, dragi jurnalisti). Irlandezii mi-au oferit in trecutul indepartat o piesa numai buna pentru calmat pubertatea: Screamager. Ce am vazut insa vineri seara a fost un mosulet fericit ca inca mai e pe scena si care-si traieste in continuare muzica…singur. Pe langa sonorizarea slaba, Theraphy? n-au reusit sa miste mare lucru. Pareau o eterna trupa de liceu si cu greu ai fi spus ca in anii 90′, oamenii astia au marcat vreo doua goluri pe scena internationala.

Daca pana atunci Ziua 1 a semanat cu o petrecere a burlacilor la care participantii se bucura ca ”in sfarsit, l-a luat cineva si pe-asta”, lucrurile s-au schimbat cu aparitia celor de la Prodigy. Nu sunt fan al genului, nu sunt fan al trupei si clar n-o sa incep sa-i ascult regulat de-acum incolo. Totusi, recunosc un spectacol bun cand il vad, iar Prodigy au facut un spectacol bun! Cu trei instrumentisti live, pe langa formula clasica DJ + doi MC, Prodigy au aterizat intr-o baie de sunet si lumina si au tinut-o asa timp de o ora si un sfert. Chit ca nu-ti place moaca de heroinoman a lui Keith Flint, e greu sa nu te prinda putin Firestarter, Breathe, Omen, Poison sau Invaders Must Die.  Desi au venit pentru a nu stiu cata oara in tara, britanicii au avut bunul simt sa nu streseze publicul cu piese semi-anonime, iar reactiile n-au intarziat sa apara. Singura plangere a fost tot la adresa sonorizarii. Bass-ul, element de baza in topaiala asta, de-abia se auzea, iar instrumentele live aveau un volum fluctuant.

Ziua 2 (Boon, Sabaton, Mike & The Mechanics)\

Am ratat trupele romanesti din deschidere, Vodoo si Monarchy, deci nu ma pronunt asupra prestatiei lor. Dupa retragerea Papa Roach, Boon aveau un spatiu destul de mare de umplut. Daca atmosfera mi s-a parut foarte ok, alternative-ul practicat de austriecii astia nu m-a miscat. N-are, din pacate, niciun strop de originalitate. Aici poate as fi simtit nevoia unei trupe precum Bolthard. Tot in Ziua 2, multi dintre cei cu abonamente normale s-au strecurat pe locurile de la Golden Circle.

Altfel, pe Sabaton ii mai vazusem si anul trecut in Silverchurch si tind sa cred ca o sa-i mai vad. Sunt o trupa foarte misto live, mai ales in spatii deschise. Setlist-ul a fost acelasi ca in Silverchurch, deci n-o sa mai insist. Publicul a fost in mare cam acelasi, dupa cum remarca si solistul (efectiv aceiasi oameni). Cert este ca au sunat foarte bine, au insistat mai putin pe ultimul album si au omis din nou Back in Control, Angels Calling sau Nuclear Attack.

Discursul solistului s-a invartit in jurul femeilor din Romania si a nevoii lui impetuoase de a ne inmulti populatia. Ar fi de mentionat si ca pe ultimele doua piese, Joakim Broden a cantat fara cracul unui pantalon. Dupa un accident petrecut pe Primo Victoria, chilotii negri cu buline ai solistului s-au eliberat de povara pantalonilor de camuflaj (imitatie). Glumele cu penisuri metaliste n-au intarziat sa apara, desi nu erau neaparat binevenite. Interesant e ca in deschiderea concertului, omul spusese ca daca mai baga vreo bere se imbata si ramane in chiloti pe scena. Oricum, n-ar fi fost prima data. In rest, alte cateva glume legate de iesirea din scena (desi au cantat numai 50 de minute pe motivul accidentului cu pantalonii) si o glumita pe tema piesei YMCA. Simpatice au fost si miscarile basistului trupei care parea desprins dintr-un concert de glam al anilor 80′.

Dupa Sabaton, au intrat in scena Mike & The Mechanics , trupa fostului basist/chitarist de la Genesis, Mike Rutherford. Pentru ultimele turnee, batranul Mike s-a inarmat cu ceva carne proaspata si a purces la reinterpretat ”Over my Shoulder” si ”Another Cup of Coffee” intr-un stil mai apropiat de blues si jazz, decat de mainstream. La nivel de spectacol nu am ce reprosa. Oamenii au fost profesionisti si au cantat impecabil, iar cei doi solisti (mai ales multitalentatul Andrew Roachford) au sunat exceptional. Cele doua coveruri Genesis au agitat mai mult publicul decat au facut piesele trupei. Totusi, mai toti cei prezenti au avut sentimentul ca Mike & Co nu aveau ce cauta acolo. In deschidere la Clapton, poate. La un festival cu trupe de metal si muzica electornica, nu prea. Erau ca tipul ala ciudat care vine mereu in costum la munca. Un baiat finut si de treaba, dar simti ca ”nu-i de-acolo”.

Ziua 3 (Hatebreed, Whitesnake, Judas Priest)

Ziua cea mai aglomerata a fost fara indoiala ziua 3, cea de-a doua zi detinand recordul nedorit de ”ziua cu cei mai putini vizitatori”. Si in ziua a treia sentimentul ca trupele n-au fost bine distribuite pe zile n-a disparut. Hatebreed si Whitesnake? Am sarit peste trupele romanesti din nou dar, oricum ar fi, americanii de la Hatebreed au fost mai mult decat ok. O trupa de metalcore/hardcore destul de veche, Hatebreed s-a bucurat de o sectiune de public deloc restransa care venise exclusiv pentru ei. Daca n-ar fi fost cercurile de ”slam dancers”, poate m-as fi agitat mai mult. Trupa s-a auzit bine, Jamey Jasta este un solist extrem de agresiv live, iar piesele lor sunt o incalzire excelenta. Pe Destroy Everything si Never Let it Die au percutat inclusiv batranii fani Whitesnake sau Judas Priest.

Whitesnake au fost trupa care a generat cea mai mare aglomeratie din toate cele trei zile (da, a fost mai greu de respirat decat la Judas). Boxe peste boxe, o copertina cu numele trupei si un Coverdale care-si arata varsta. Cand spun ”isi arata varsta” nu vorbesc numai de aspectul fizic. Omul si-a pierdut aproape complet vocea care l-a facut celebru. Daca trupa per total a sunat bine (mai ales pentru nostalgici), din punctul de vedere al publicului antrenat muzical, Whitesnake n-au oferit nimic deosebit. Coverdale suna ca Brian Johnson intr-o zi mai proasta, iar instrumentistii sunt departe de vreo performanta. Here I Go Again ar fi putut trece oricand drept un ”cover Whitesnake”.

Mai mult, intr-o ora si putin de muzica, trupetii au simtit nevoia unui solo de tobe (bunicel de altfel, cu bete zburate in aer si ritmuri asimetrice) si a doua solo-uri de chitara (cel al lui Doug Aldrich fiind decent, iar cel al lui Reb Beach usor penibil). In cele 10-12 minute pierdute cu solo-uri ar mai fi incaput vreo doua piese. Chiar si asa, trupa a insistat pe clasice, iar publicul a fost multumit. Amintindu-si de scurta perioada Deep Purple, Coverdale ne-a parasit pe un Soldier of Fortune cantat fara instrumentisti.  Din punct de vedere vocal, asta a fost cea mai bine interpretata piesa a serii din partea Whitesnake.

Judas Priest: 42 de ani de muzica, un solist cu 6 octave si turneul de adio. Coborati din preistoria metalului, batranii de la Judas Priest au fost de departe cel mai greu nume de pe afisul Rock The City. Cortina s-a lasat complet peste scena, cu jumatate de ora inainte ca instrumentele incatusate in lanturi, laserele, proiectoarele si aparatura pirotehnica sa fie montate. Judas Priest au ocupat scena timp de doua ore si au livrat in mare numai piese clasice, purtandu-si publicul printr-un voiaj zgomotos prin lunga istorie a trupei. Daca pe primele piese, Halford suna ca un bunic senilizat care face karaoke pe Judas Priest, de la Starbreaker in sus am inceput sa detectez semnele legendarei voci britanice. Desi recunosc sincer ca gafele vocale ale lui Halford (deloc putine) m-au iritat, am prins totusi destule momente ”pure Judas”. Publicul le-a simtit oricum pe toate, pentru ca n-am detectat piesa pe care sa nu se fi cantat in cor.

Pe langa micile scapari ale lui Halford, nici volumul microfonului nu l-a ajutat deloc pe bunicul falsetto-ului. Pe multe piese, versurile au fost foarte greu de discernut. Altfel, Casa Poporului (pe care Halford a numit-o un motiv sa ”break the law”) a fost gazda unor proiectii abstracte a caror legatura cu concertul n-am prea inteles-o. Totusi, daca-i vorba de spectacol de fum, lumina si recuzita de scena, ma declar satisfacut. De la cruci iluminate la motocicleta lui Halford, Judas Priest au venit pregatiti. Gecile solistului s-au schimbat in functie de ocazie (Prophecy fiind piesa care a cerut cel mai dubios outfit). Breaking The Law a fost cantat exclusiv de public pentru ca Rob n-a mai luat microfonul in mana. Fata de Whitesnake, chiar nu am ce reprosa instrumental celor de la Judas. E ceva in sunetul ala infectios, de heavy metal britanic, original.  Mos Tipton inca mai poate, desi mi-ar fi placut sa aud si corzile lui K.K Downing.

Judas a incheiat noaptea pe Living After Midnight (cel putin pentru mine), la destula vreme dupa ce paznicii au dat drumul la garduri. La revedere maestrilor, ne-a facut placere. Per total, nu regret ca am dat banii pe abonament, dar Rock The City ar fi putut fi mult mai mult! Din fericire, exista mereu un ”data viitoare”.

P.S: Profit de ocazie pentru a-i felicita pe posesorii de tigara electronica. Nu ca mi s-ar parea mai putin dubioasa, dar in sfarsit pot respira usurat fara obsesia ca vreun disperat care se agita cu tigara aprinsa ar putea sa-mi monteze fante de aer conditionat pe geaca.

Cum trupa suedeza de gothic/doom ne-a mai vizitat de doua ori tara, nu voi insista foarte mult asupra ei. De la epocalul Headstones din 1995, pana la ”agresivul” material din 2011 (Illwill), Lake of Tears au scris un interesant capitol din epopeea metalului nordic.  Desi nu ii mai ascultasem de ani buni, am zis ca nu merita ratata ocazia. Concertul s-a tinut, spre disperarea mea si a altor fani, la vesnicele Arene Romane. Un spatiu cu acustica slaba si fara metode de acces rapid, un spatiu in general eclipsat de un ditamai cortul. In ciuda ploii care cerea ingenioasa bucata de recuzita, organizatorii au decis ca nu merita deranjul. De auzit s-a auzit mai bine fara cort, dar nici ploaia nu s-a grabit sa ne ierte.

In general nu am o problema cu trupele din deschidere. Unele precum Bolthard au reusit sa ma surprinda placut la alte concerte. De data asta insa, simt ca am pierdut doua ore din viata si nu vorbesc numai in numele meu. Dintre Tiarra si Abigail, nu stiu ce-as alege mai intai ca soundtrack pentru Apocalipsa. Tiarra s-au prezentat pe scena cu un solist destul de hotarat (si decent pe partea de growling), o solista vocala care a falsat monstruos si un melanj de instrumente (printre care o vioara si un violoncel) care pareau sa cante piese separate. In ciuda laudelor aduse trupei de anumiti autori, am avut senzatia ca cineva a mixat cele mai monotone elemente din trupe ca Theater of Tragedy, Epica sau Visions of Atlantis si a incercat sa le dea viata. Poate-s subiectiv, poate au avut o zi proasta, dar concluzia mea a fost: pas!

Abigail sunt o trupa veche. Abigail sunt o trupa atat de veche incat din 1998 (cand sunau ca Anathema in 94′) n-au simtit nevoia sa schimbe mai nimic. Ma rog, mai nimic, cu exceptia elementelor care contau, precum solistul (acum inlocuit de un pustan destul de talentat, dar prea exaltat). Doom-ul practicat de Abigail era extrem de gustat in prima jumatate a anilor 90′. Acum, cantat de o ”vesnica tanara speranta”, arata ca o pensionara in minijup. Ce am auzit, intre un basist sedat, un chitarist bun si un tobar experimentat, n-a reusit sa ma miste. Nici macar omagiul pentru Florian Pittis n-a prins. Ba, spre final, lalaiala greu de discernut a atins apoteoza cand membrii trupei au impartit setlist-uri, pene de chitara si tricouri si au facut poze ”stil Facebook” cu spatele la public. Concluzia s-a regasit in expresia ”Abigail multumeste celelorlalte trupe, Tiarra si Lake of Tears…”. Exact, Abigail si ”celalalte trupe”!

Intorcandu-ne la capetele de afis, e de remarcat faptul ca ploaia a stat cu zece minute inainte de intrarea lor in scena. Lake of Tears ne-au onorat cu prezenta putin peste doua ore. Abordarea mai agresiva a tuturor pieselor cantate, in spiritul ultimului  material discografic, a fost rapid remarcata. Spre fericirea mea si a altora, Daniel Brennare a fost intr-o forma de zile mari si ”íntoarcerea la origini” le-a iesit.  De data asta, pe scena n-a mai existat vreun clapar, iar trupetii si-au aratat valoarea in clasica formula ”rock”, cu patru instrumente. Am fost al naibii de surprins de cat de buni sunt oamenii astia live. Imi pare rau ca nu i-am vazut mai des prin topuri ale chitaristilor sau basistilor (Mikael Larsson e bestial live, iar noul lor coleg, Fredrik Jordanius, e un maniac al corzilor).  O buna parte a pieselor au apartinut albumului Illwill, material care nu-mi era nici foarte familiar, nici foarte drag (dar care a sunat oricum, bine). Din seria asta, U.N.S.A.N.E a fost piesa cu cea mai buna reactie din partea publicului.

Totusi, baietii nu ne-au privat de un Ravenland, Boogie Bubble, Greymen , Demon You, So Fell Autumn Rain sau Headstones. Dupa prima iesire de pe scena, am auzit si un Sweetwater si Forever Autumn. Cand lumea deja se ingramadea spre iesire, Lake of Tears ne-au pricopsit si cu un Burn Fire Burn, piesa pe care o asteptam in prima parte a concertului. Ca veni vorba de public, am fost surprins de multime. Peste 1500 de oameni, peste 1500 de fani. Un public excelent, fara baietasi cu tricouri Nirvana si Metallica care sa stea intr-un colt si sa mormaie ca ”nici astia nu mai sunt ce-au fost”. Cu exceptia unuia care s-a apucat sa faca mosh-pit de la prima piesa (dupa ce si-a stors plamanii injurandu-i pe Abigail), n-am vazut prea mult incidente. Un ”incident” a fost cererea in casatorie din timpul concertului, primul astfel de eveniment observat intr-un concert metal. Pe piesa The Organ, solistul a chemat gagica pe scena, i-a dedicat piesa si l-a asteptat pe viitorul sot cu inelul. Tarasenia pe scurt se poate urmari aici.

La capitolul comunicare cu publicul, Lake of Tears s-au rezumat la ”Yeahhh..ohh Yeah?” si la ”Moultumesc”. Cele cateva fraze in engleza au fost greu de discernut. Nici ”So you want more?” n-a lipsit din schema. Oricum ar fi, ma declar multumit de concert si de prezenta scenica. Cu toate jetoanele, standurile si micile scapari organizatorice, m-as fi lipsit cu bucurie de trupele din deschidere pentru inca o piesa Lake of Tears.

P.S: Biletul a costat 80 RON, iar la un timp a fost ridicat la 100 RON. Sincer, ma distreaza si sperie in acelasi timp comentariile de tip: De ce sa dau o groaza de bani pe un bilet, sa se imbogateasca organizatorii romani? In fiecare an, aceeasi rockeri de mana a doua, rozatoare de torrente care nu pot renunta la pachetul zilnic de tigari, trebuie sa deschida gura. Sa nu uitam ca oamenii care nu vor sa dea o data la 2 ani 60-100 RON pe un bilet sunt cei care se plang ca ”rockul romanesc n-are viitor”. Pai, pentru cine?

Unul dintre primele posturi mai serioase de pe blogul asta a fost o cronica la concertul Blind Guardian din 2007.  Daca atunci am inotat intr-o balta de fericire timp de o saptamana dupa concert, acum n-am mai fost la fel de incantat. Motivul pentru care voi analiza totusi concertul este lipsa cronicilor sau prezenta unor cronici care par a fi fost facute de la kilometri distanta. Asta si faptul ca Blind Guardian ramane trupa mea de suflet.

Pentru mine si alte 18-20 de persoane, seara s-a deschis cu o dezamagire crunta. Anuntul tardiv al orelor pentru meet&greet a facut o buna parte dintrei cei 50 de platitori ai biletelor VIP sa piarda sedinta de meet & greet. Intr-un cuvant, mi-am ratat idolul muzical la mustata. Ce e trist este ca si eu si alti oameni eram deja in fata intrarii la ora la care ar fi trebuit sa ne intalnim cu trupa, dar nimeni nu a binevoit sa intrebe sau sa afiseze lucrul asta. Desi, prin bunavointa maestrului Adrian Voicu am facut rost de poster cu autograf, dezamagirea contactului ratat m-a urmarit pe tot parcursul serii. Sa nu-mi spuneti ca nu existau destule metode de a mentine contactul cu platitorii de bilet VIP. Imi amintesc nostalgic de autobuzele speciale menite sa-i transporte pe cei veniti din provincie la concertul Leonard Cohen, oameni care nu aflasera de schimbarea stadionului (anuntata cu 2 saptamani inainte).

Stiu ca in parte e si vina mea. Tracasat de serviciu si neatent, n-am mai verificat in ultimele zile inainte de concert site-ul oficial. Pe de alta parte, organizarea generala a scartait din toate incheieturile (culmea, nu era prima lor initiativa) . Trecand peste partea cu meet & greet, nu inteleg de ce biletele VIP nu au beneficiat de un tarc special, in fata scenei. La Sonisphere s-a putut cu Golden Circle , s-ar fi putut si pentru 600 de oameni. Revenind la concert, numarul de participanti a fost cel putin dezamagitor. Arenele Romane si-au dovedit ineficienta in a gazdui un concert decent, cu sau fara cortul imens plantat deasupra.  Chiar si asa, cu patru ani in urma, numarul curiosilor a fost mai mare. De plouat, a plouat si atunci (si nici cort n-am avut), deci ploaia nu e o scuza. Nici ziua de 1 mai nu-mi pare o scuza plauzibila, data fiind sincronizarea.

Totusi, acum nu a mai fost vorba numai de curiosi, ci, in cea mai mare parte, de fani Blind Guardian. Daca la concertul trecut grupurile de oameni care stiau piesele vers cu vers si stiau pentru ce venisera era micut, acum situatia statea cu totul altfel. Dupa interminabile probe de sunet, a intrat in scena prima trupa de deschidere, constantenii de la White Walls. Oamenii ne-au livrat numai doua bucati de metalcore amestecat cu progressive si o urma de jazz (in instrumentatie). O muzica tehnica, bine executata, dar din pacate exceptional de plictisitoare. White Walls suna ca zeci de trupe pe care le-am abandonat in primii ani de liceu. Ce imi da speranta e faptul ca oamenii suna foarte bine live si ca stilul lor ar putea evolua in timp.

A doua trupa de deschidere, Bolthard m-a prins. Un death/thrash metal bine executat sustinut de un solist si niste instrumentisti ”cu vana”. Partea nasoala e ca au lungit-o si ca solistul si-a permis o glumita nu tocmai binevenita, adica un ”De ce sunteti aici? Blind Guardian, yeah yeah yeaahh”. Bai nene, sunati bine pentru niste romani, dar pe langa o trupa cu 20 de ani in spate care strange 50 000 de oameni la Wacken, sunteti un firicel de praf. La scurta vreme dupa Bolthard si dupa cateva piese care au inclus si un ”Right Said Fred”,  a intrat in scena trupa asteptata.

Cu un Hansi tuns si foarte incercanat, Blind Guardian au tunat din boxe cu piesa ”Sacred Worlds”, o bucata de pe  At The Edge of Time.  Desi mi-as fi dorit ca introducerea sa nu vina din statie, ci din instrumente, piesa a incalzit instant publicul care i-a urlat refrenul dupa traditie. Cam pe-aici am observat primele amanunte deranjante. Primul a fost microfonul, cu un sunet mult prea difuz si prea incet. Cand ai o voce precum Hansi Kursch pe scena, nu-ti permiti gafe de genul asta. Am mai spus ca in Romania nu exista sunetisti (trebuie sa rapim un pui de neamt, ceva), dar putina ureche muzicala trebuie sa fi avut cineva din staff. Nu de alta, dar instrumentatia a sunat chiar bine si mi-a parut rau ca la piese precum Wheel of Time sa nu inteleg absolut nimic din versuri. Dat fiindca stateam foarte aproape de scena, la fel ca in 2007, n-as zice ca a fost o simpla iluzie (mai ales ca aici sunt si altii pe aceeasi lungime). Mai mult, pe unele piese se auzeau refrenele soptite ale chitaristului Marcus Siepen, dar vocea principala suna difuz.

Setlistul a semanat mult cu ceea ce barzii ne-au oferit in 2007, dar a ratat cateva bucati care m-au incantat atunci (printre care si Skalds and Shadows). Au lipsit in continuare Bright Eyes, A Past and Future Secret si vreo 2-3 bucati de pe ultimul album care meritau mentionate (asta era totusi scopul turneului). In schimb, s-au putut auzi A Voice in the Dark, ambele The Bard’s Song, Welcome to Dying, Valhalla, Lost in the Twilight Hall , Lord of the Rings, Nightfall , Imaginations from the Other Side si Time Stands Still. Dupa o scurta pauza si piesele de incheiere, trupa a pus punct cu celebra Mirror, Mirror.

Revenind la afirmatia din inceputul articolului: pe langa dezamagirea legata de intalnirea cu barzii, comparatia cu venirea anterioara ramane in picioare. Hansi a fost mult mai obosit decat in 2007 si asta s-a vazut. In mod ciudat, instrumentatia mi-a parut ca a sunat mai bine, dar vocea a dat destule rateuri.  Unele erau clar din cauza sonorizarii, dar altele nu. Un adevarat tanc vocal, Hansi e recunoscut pentru usurinta in care trece din vocea de piept (vocea de ”bard”), intr-o voce de cap extrem de puternica, aproape de opera, pentru ca apoi sa intre in registrul clasic metalic, acel ton gutural, specific solistilor de thrash. Ei bine, vocea lui naturala, de piept, a sunat slab si lipsit de vlaga in seara concertului. Omul parea efectiv ragusit. Asta s-a observat destul de bine din primele randuri. Din fericire , carisma omului si exploziile vocale specifice au facut ca amanuntul asta sa nu fie tocmai suparator.

Per total, un concert reusit, ca orice concert Blind Guardian. In comparatie cu 2007 insa, impresia generala a fost ca se putea mai bine (de la sonorizare la setlist). Pentru cateva poze, va puteti uita aici. Pentru inregistrari live, exista Youtube.

P.S: Pentur ca , vorba cuiva de la concert, ”ascult Blind Guardian de cand se numeau One Eyed Militia” (Lucifer’s Heritage de fapt), simt ca trebuie sa-mi fac datoria de onoare si sa-i cunosc. Asa ca, astept doritori pentru o excursie la Wacken, in vara lui 2012. Anul asta deja s-au vandut biletele. Poate o sa avem norocul unei astfel de reprezentantii.

Evenimentul cu pricina a fost concertul trupelor Sabaton si Alestorm din Silver Church, concert la care ma laud de trei luni ca ajung. Despre cele doua capete de afis am mai scris in trecut , iar recenzii puteti gasi pe bangyourbrain. In fine, pe 17 noiembrie m-am decis sa-mi rup gatul pe ritmurile suedezilor de la Sabaton, scotienilor de la Alestorm, celorlalti suedezi de la Steelwing si a romanilor de la Bolthard.

Pentru vesnica plangere de la inceput de articol, as zice ca Silver Church  nu a fost cel mai potrivit loc pentru concertul asta sau pentru orice alt concert similar. Desi imi place in continuare tematica, e totusi un club. E stramt, acustica e mediocra, proiectoarele laterale nu fac fata, iar o trupa precum Sabaton are nevoie de un spatiu deschis  pentru desfasurare. Ahh, ar mai fi si fumul de tigara de-a dreptul asfixiant. Oricum, faptul ca oamenii gazduiesc evenimente de gen e un mare plus.  Nu stiu sa mai existe concurenta  serioasa pe aria asta de cand s-a inchis Live Metal Club. Sa revenim deci la concert :

Bolthard : O trupa de death/thrash despre care nu auzisem decat pasager. A ramas in continuare o trupa de death/thrash despre care am auzit pasager, dat fiindca am ajuns fix dupa prestatia lor. N-are sens sa-mi dau cu parerea despre ce ar fi putut fi, in baza a 30 de secunde de melodie. Va las cu un link catre pagina de Myspace si redau concluzia unui amic ”Bai, au sunat bine pentru o trupa romaneasca”.

Steelwing : O trupa tanara din toate punctele de vedere, Steelwing a fost propulsata in turneul asta de catre conationalii de la Sabaton. O chestie demna de remarcat a fost faptul ca organizatorii decupasera logoul trupei de pe site si incercau sa-l optimizeze in Paint.  Ce am apreciat la Steelwing ? Faptul ca simteau muzica si erau suficient de energici incat sa nu adormi la prestatia lor. Ce nu m-a miscat ? Nimic altceva. De la powerul amestecat cu heavy obosit din zona NWOBHM, pana la sonorizarea deloc optimizata, oamenii au sunat ca o trupa de liceu cu foarte mult talent (dar in continuare o trupa de liceu). Publicul n-a fost nici el extrem de impresionat ,dar nici prea dezamagit. Pe undeva prin jurul piesei The Illusion , au inceput sa se ridice anemic mainile si in a doua parte a salii.  Pe moment genul abordat nu ii poate pune pe harta, dar ar fi greu sa ma pronunt . Vedem in 4-5 ani, poate atunci vor canta altii in deschiderea lor…

Alestorm :  Trecand peste problema cu logoul improvizat de organizatori din sigla trupei si un cap de schelet tricolor, scotienii mei preferati nu m-au dezamagit. Incepand cu urarea ”We’re here to fuck your women” si trecand prin piese ca Heavy Metal Pirates, Captain Morgan’s Revenge, Wenches and Mead, Black Sails at Midnight, That Famous Ol’ Spiced,  Over the Seas, Nancy the Tavern Wench si Keelhauled, oamenii au reusit sa provoace maxima agitatie intr-un timp relativ scurt. Pe balada de betie amintita anterior (Nancy the Tavern..), Alestorm au avut surpriza unui public care stia toate versurile.

Keelhauled , o epopee folk power cu iz de alcool, a generat aceeasi rumoare. M-a iritat putin ca in selectia de piese n-au inclus Pirate Song si Set Sail and Conquer, bucati esentiale, dar au inclus Wolves of the Sea, un cover pe care nu tineam neaparat sa-l aud. Pentru 45 de minute de show, selectia a fost totusi satisfacatoare. Altfel, a plouat cu glumite verbale si muzicale, iar acustica a fost decenta, comparativ cu Steelwing. Solistul, Christopher Bowes, pe langa faptul ca seamana cu un Russel Brand mic si suparat, e un muzician de prima mana. Sa manevrezi o clapa mobila in timp ce sari si tipi in microfon chiar e o treaba. O prestatie la care as vrea sa asist din nou, cat de curand.

Sabaton : Majoritatea celor din sala venisera pentru o ora de power metal cu tenta istorica, totul urlat de un sergent ragusit. Pe scurt : lumea venise pentru Sabaton. Si cand zic lumea, nu ma refer la pustani de 14 ani cu cercel in fund, ci la toate tipurile de metalisti. In spatele meu era un grup la costum cu media de varsta pe undeva pe la 35 de ani ,iar prin fata mi-a trecut un cuplu mama si fiica. E adevarat ce se spune : muzica suficient de zgomotoasa rupe barierele sociale. Altfel, Sabaton au fost la mare inaltime si culmea culmilor, s-au si simtit al naibii de bine. Joakim Broden, mai putin amenintator decat ar vrea sa para, a tinut sa ne aminteasca de vreo sase ori cat de bine se simte.

De la remarca ”there’s not too many of you but you feel like 2000” pana la ridicarea steagului romanesc din public si infasurarea miocrofonului in el, Sabaton s-au bucurat de o primire mult peste asteptari. Nici faptul ca au insistat pe ultimul album (era turneu de promovare) nu ne-a descurajat prea tare. S-a urlat intens pe Ghost Division (unde au fost ceva probleme cu sonorizarea ), pe Price of a Mile, Cliffs of Gallipoli, Attero Dominatus , 40-1 si evident, Primo Victoria. In urma cererilor de pe Facebook, oamenii au cantat si The Final Solution, piesa unde, un vers  nevinovat in context, suna cam asa ”Enter the gates, Auschwitz Awaits !” . De altfel, mai toate riffurile Sabaton, unele imprumutate de la diverse surse de inspiratie, au sunat asa cum trebuie : a metal.

Mi-au lipsit Nuclear Attack , Angels Calling  (cu tot cu rifful Led Zeppelin atasat) si Back in Control.  La final, dupa  glume mai mult sau mai putin reusite despre ”the six ugly Swedish guys on stage”,   penisul solistului si dupa remarca ” The Romanian Noroc sounds like More Rock”, oamenii au bagat si un medley tributar greilor metalului. Deja in punctul asta, solistul purta steagul Romaniei la gat si tot ciocnea fictiv cu indemnul ”Noroc” (Skol, in suedeza). Sabaton nu-s o trupa mare, dar sunt totusi o trupa de Wacken. Din punctul asta de vedere, reactia lor de la concert si mai ales cea de dupa concert, e mai mult decat imbucuratoare. Poate o sa ajungem in sfarsit sa nu mai vedem al optulea concert cu Anathema si sa diversificam putin peisajul.

Nu venisem pentru lectii de virtuozitate muzicala, dar am fost de multe ori placut surprins de instrumentatie si  de cei doi solisti. Da, Broden chiar poate canta curat si tine foarte bine acutele. Imbucurator mi s-a parut faptul ca nici Sabaton si nici Alestorm nu se iau prea in serios. Asta-i un lucru rar intalnit in zona  power metalului. Muzica lor e o muzica de feeling, excelenta pentru concerte si pentru o ascultare detasata. Sabaton n-au pretentia cunostintelor academice de istorie , cum nici Alestorm nu au scris ”True Scottish Pirate Metal” gandindu-se la criticii muzicali. Per total, o experienta care a meritat fara probleme suma modica data pe bilet. Felicitari inca odata organizatorilor si gazdelor.

A fost o batalie reusita dar inca astept un asalt Sabaton si Alestorm la scara larga, pe un camp de batalie mai generos.

P.S : De la Cohen la Dylan, de la Volbeat la Orphaned Land mi s-a confirmat o chestie – artistii adevarati canta detasat, stau cu publicul la masa in fata unei beri, nu se cocoteaza deasupra lui. Inca astept o trupa romaneasca suficient de inteligenta incat sa nu cante arogant si cu emfaza sau crispat de parca vine Apocalipsa. Foarte rar am vazut trupe de la noi care sa se simta astat de bine pe scena cum au facut-o suedezii si scotienii astia.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.