Krossfire's Blog

Interludiile muzicale au fost din ce in ce mai rare pe blog, iar situatia nu a stat diferit nici pe siteurile afiliate. Motivele includ lipsa de timp, recenta pierdere a HDD-ului ,dar si dorinta de a lua o pauza.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.

29 Comments »

Asa cum pompos anuntam ieri, am decis pana la urma sa particip si la Ziua 2 de la Sonisphere, zi dedicata celor patru grei ai thrash-ului. Ma asteptam la ceva mai multa imbulzeala decat in prima zi, dar multimea din curtea Romexpoa depasit cu mult planul cincinal.

Daca ieri am tinut sa arunc cateva gratuitati catre pustanii de liceu dornici de atentie, la a doua zi de festival nu am prea avut ce zice. Erau cu miile, de la oameni care credeau ca ”The Big Four” inseamna ”Metallica & friends” pana la un personaj care a emis fraza ”Uite, Megadezii astia canta si in franceza”. Aia e pana la urma, daramatul de idoli nu-i o activitate prea grozava. N-are sens sa ma plang, asa ca voi purcede cu recenziile :

Vita de Vie : Nu, nu i-am inclus in recenzie ca sa fac misto de ei. Nici macar nu i-am mentionat pentru a spune ca vocea lui Despot n-are nicio treaba cu ce incearca ei sa cante. Faptul ca au cantat piese de pe un album anonim sau ca ”Basul si cu toba mare” ramane singura lor piesa acceptabila live nu e atat de deranjant.  Sincer, i-am mentionat pentru ca apreciez totusi prezenta lor. Chiar daca aparitia a fost de dragul CV-ului muzical, cred ca as fi turbat de frica sa apar cu trupa personala in fata unor trupe de asemenea calibru. E ca si cand ai arunca un chihuahua in fata unor pitbulli. Despot chiar a multumit pentru sustinere recunoscand ca a fost cel mai greu concert din cariera. Chit ca nu m-a miscat nicio piesa de la ei, apreciez intentia.

Anthrax : Sincer, ma asteptam ca Scott Ian si al sau Anthrax sa dezamageasca. Dupa multiple schimbari de componenta si intoarcerea foarte recenta a  solistului Joey Belladonna , Anthrax s-au decis sa ne faca o vizita. Dupa numai 29 de ani, vorba lui Joey, Anthrax au rupt scena din Bucuresti. Serios, au fost o surpriza foarte placuta: un sound la inaltime, un thrash mai agresiv decat ai banui ascultandu-le albumele (unele inregistrate cu Bush la voce). Cu o recuzita simpatica de scena si o  cu un solist capabil sa agitate , Anthrax au reusit sa ridice mai multe maini in aer decat sperau. Evident, Caught in a Mosh a generat o imbulzeala agresiva, sparta de doua ori la rand BGS. Indians a fost de departe cea mai populara bucata din playlist, desi nici cu Madhouse sau I Am The Law nu mi-a fost rusine. Am amintit Indians pentru ca  la un punct Belladonna a simtit nevoia sa-si puna o creasta de pene indiana si sa alerge dintr-un colt in altul. Cu exceptia coverului dupa Dio (destul de slab din pacate), Anthrax ne-au oferit o reprezentatie in forta, cu mult peste asteptari.

Megadeth : Ei au fost principalul motiv pentru care mi-am luat bilet si la ziua a doua. Dupa un inceput timid, marcat de eterna sonorizare de mana a doua si de vocea cam neincalzita a lui Mustaine, Megadeth au intrat in forma. In camasa alba si cu celebra chitara in V, Dave a rupt timp de o ora, intampinat de un banner cu ”Dave’em All” si sustinut de un set de tobe inspirat decorate. La capitolul recuzita de scena, pe langa banner si tobele mentionate, Megadeth au folosit si vreo doua copertine. Corul public destul de numeros s-a simtit pe Symphony of Destruction, Hangar 18 si  Peace Sells (piesa de incheiere). Sweating Bullets ar fi meritat o sonorizare decenta. Evident, A Tout le Monde a fost cantata integral de cei de prezenti. O surpriza foarte placuta a fost si piesa Trust, de pe Cryptic Writings. Nu-i o piesa de geniu dar intamplator imi place suficient de mult incat sa vreau sa o ascult live. Altfel, ne-a intampinat un Dave mai comunicativ si deschis decat il stiam, in ciuda clipului Metallica pus aleator de organizatori inaintea concertului. Deja in punctul asta, biletul isi cam facuse banii.

Slayer : Cam pe-aici mi-am pierdut locul privilegiat din apropierea gardului pentru a ma feri de mosh pituri si alte lucruri cu potential de a disloca oase. Sa fiu sincer, am fost usor dezamagit de Slayer. Nu tin prea mult la eticheta si comunicarea cu publicul dar oamenii mi-au dat impresia ca au venit la comanda, au cantat pe fuga si au plecat la ceas. Ca timp efectiv, au stat cel mai putin pe scena. Executiile au fost tot pe viteza (speed metal, nene) dar suficient de corecte si brutale incat fanii sa nu fie dezamagiti. Pe langa cateva saluturi scurte si nicio mentiune a celorlalte trupe (gest facut de Anthrax si Megadeth), am remarcat dubioasa chitara  a lui Hanneman, cu numele scris folosind fontul Heineken. Nici tricoul inscriptionat Slayer si purtat de Araya nu mi-a facut o impresie grozava. Hai sa zicem ca a compensat pentru lipsa bannerului si a recuzitei de scena. Evident, iar au aparut mosh pituri, iar a aparut BGS-ul. King inca rupe la chitara cand vrea, iar Lombardo nu sta nici el degeaba. Din pacate niciunul n-a fost pe faza la Disciple, care a sunat destul de nasol (mai ales vocal). Raining Blood, desi scurtata, a fost destul de ok si la fel si War Enesemble. Per total, un show corect dar scurt si usor arogant.

Metallica : Zilele mele de ascultat Metallica s-au cam terminat pe la inceputul liceului. Asta nu inseamna ca nu m-am putut bucura de doua ore bine executate de metal. Ar fi de mentionat ca dupa ce pe ecran s-a desfasurat un clip Megadeth si dupa ce oamenii s-au lasat asteptati 12 minute, organizatorii s-au hotarat sa activeze display-ul principal al scenei. O idee excelenta, daca ar fi fost aplicata de la inceputul zilei. Hetfield si-a cam pierdut raguseala, dar e scuzat, s-a achitat onorabil. Hammet, la fel ca ”pretenul” Mustaine, n-a avut mainile complet libere (Mustaine a purtat protectii pe antrebrat, Hammet pe ligamentul carpal).  Ulrich pare cel mai ”obosit” dintre cei trei in momentul de fata. E normal, tobarii ”crapa” cel mai des. Ca headlineri, au beneficiat si de efecte pirotehnice si artificii. Nici trupa nu ne-a scutit complet de ”efecte” : am asistat si la cateva momente ”Dracula”, marcate prin simularea dintilor de vampir (Hetfield) si printr-o chitara inscriptionata (Hammet). Gafa nasoala a fost scaparea unui ”Budapest” intr-un discurs de incalzire. N-ar fi prima data. Altfel, un gest apreciat a fost mentionarea mandriei de a face parte dintre ”cei patru mari” , dedicarea unor piese trupelor antemergatoare si folosirea unei pene de chitara inscriptionata cu ”The Big Four”, imediat dupa Nothing Else Matters. Dat fiindca dupa o vreme ni s-a sugerat sa uitam de trupele de a doua zi cat timp canta Metallica, e  lesne de banuit ca dedicatia a fost o simpla cascadorie. Oricum ar fi, a fost una apreciata. De fapt, mai toata prestia lor a fost apreciata, de la For Whom the Bell Tolls, la Fuel si One. Faptul ca nu s-au magarit in a canta x piese de pe Death Magnetic a fost un plus. Dupa un cover Queen , trupa a incheiat cu Seek & Destroy. Omitand  interludiile si gafa, concertul a fost unul mai mult decat satisfacator Asta o spune un non-fan, unul care se gandea serios daca sa stea la toata reprezentatia.

Altfel, am fost intampinati de vesnicul tablou de concert ”metal” romanesc : mosalai beti care urlau Raining Blood , o pustoaica  din al doilea rand care s-a cocotat pe spatele prietenului vreo 20 de minute, pana cand, din fericire, a primit un pahar de bere in cap. Din nefericire, paharul respectiv si cele care nu si-au atins tinta au stropit multe victime colaterale. Am intalnit destui cunoscuti in public (ba am vazut chiar si un personaj care semana cu Tudor Gheorghe). Am tinut sa-mi exprim din nou antipatia pentru cei care falfaie tigari in aer si pentru oamenii de doi metri care se aseaza in primul rand. Vesnica scuza a romanului ? Eu am platit biletul bah ! Da, evident ca l-ai platit, iar noi restul de 20 de oameni din jurul am platit bilet ca sa-ti poti tu sterge scrumul si arunca berea pe noi !

P.S : Mi-am zis ca e cazul sa revin putin asupra problemei cu mosh pit-urile. Nu am nicio problema daca treaba asta se intampla la un concert/festival pentru cunoscatori, in vreun club sau la un party. N-as avea nicio problema nici daca as fi in 1986. Cand ai insa un festival in premiera cu 30 000 de platitori de bilet din  toate mediile ,  unde doar 100 se agita si se lovesc ca maimutele, devine o problema de educatie. Da, e ”un obicei”, si-l pot intelege (poate mai bine ca altii),  dar nu cand in jurul tau e plin de gagicute, pustani si altele asemenea. Cei mai de seama reprezentanti ai curentului au fost un individ care semana cu un Dio mai urat (da , se poate) si plin de cosuri si un pustan de 30 de kile care tot urla ca o sa bata tot BGS-ul.  O mentiune speciala primeste si baiatul care facea air drumming lovind la fiecare 3 secunde pe cineva. La concertele mari vii sa te simti bine si sa asculti muzica, nu sa arati cat de repede de poti transforma intr-un alcoolic cersetor de atentie.

78 Comments »

Asa cum am promis la ultima recenzie de concert, aveam de gand sa apar si la Sonisphere, in primele doua zile. Motivul pentru care nu mi-am luat abonament a fost ca ultima zi nu prea avea treaba cu metalul.

Dupa aflarea vestii ca Manowar nu sunt headlineri, ci Accept, veste care nu m-a afectat, am plecat spre Romexpo in ideea de a respecta programul. Cred ca nebunia a inceput din tramvai, cand un mosulet galagios a fost caftit si dat afara de vreo doi moldoveni agasati. Omul era beat manga, plimba o sticla de bere, urla ceva despre Teleorman si invita lumea din jur la ”rosii si cascaval”.  Dupa ce a jignit o tipa cam violenta verbal, s-a trezit cu vreo doi pumni si cu berea aruncata. A plecat din tramvai urland ca lumea vrea sa-i fure ”sacosile”.  Desi mi-a parut sincer rau de el (era doar agasant auditiv), e de remarcat cum problemele de gen sunt rezolvate instant de violenta. La cateva minute distanta, m-am trezit in tramvai cu un ciudat care vindea Calgon. Cine naiba cumpara Calgon din 41 ?

Sa revin totusi la concert. Dupa imbulzeala de la intrare si rezolvarea problemelor legate de toalete, jetoane si racoritoare am avut ceva timp sa analizez mediul. Fauna era cea clasica : pustani de liceu, oameni deja beti, baietei cu tricouri Metallica si Gorgoroth si un grup trist de fani Nirvana (care au inceput sa urle cand pe proiectoare a aparut un clip al idolilor lor). Intr-un final, marea surpriza a fost ca prima zi de festival a inceput fix la ora 15.15.

Orphaned Land : Israelienii astia combina un fel de progressive death cu un puternic filon folk-oriental (muzica arabeasca si israeliana). Pe scurt : canta cam asa. Nu m-am omorat vreodata cu ei, dar nu pot spune ca mi-au facut o impresie proasta. Cu un solist imbracat intr-o roba alba, solist care ne-a repetat de vreo doua ori ca el nu e Iisus  si cu ceva sonoritati mai greu de digerat, Orphaned Land n-au fost tocmai sufletul petrecerii. O data , pentru ca asa cum se exprima un coleg, avem parte de o cultura tare nefericita : orice suna oriental este automat etichetat ca manea. A doua oara, pentru ca majoritatea metalistilor si rockerasilor romani sunt niste indivizi inchisi la minte, fixati pe ”hituri” si foarte greu de implicat intr-un experiment muzical. Un bun exemplu era baietelul cult care urla langa prietena-sa ”astia sunt manele, numa Manowar canta metal azi”.Replica a venit in urma interpretarii pieselor Sapari si Norra el Norra.

Paradise Lost : Dupa probe care au durat aproape o jumatate de ora, au intrat si Paradise Lost. Evident, probele s-au dovedit a fi inutile : sonorizarea a fost proasta (bassul dat prea tare iar microfonul lui Nick Holmes foarte incet). Dupa vreo sase piese, baietii au oprit concertul pentru a recalibra amplificatoarele si a umbla putin la sunet. Holmes a reusit sa intoarca favorabil gafa organizatorilor, ba chiar si-a asumat din vina. Oricum, Paradise Lost au fost faini. Inca astept momentul in care vor urca pe scena pentru a canta piese de pe Icon si Draconian Times, dar pana atunci m-am multumit si cu un ”As I Die” de pe Shades of God. Piesa a fost dedicata celor de la Orphaned Land, dar nu in mod rautacios (Orphaned Land au fost trupa de deschidere  in ultimul turneu Paradise Lost). Faptul ca multimea s-a agitat excesiv pe Erased spune ceva despre public. Faptul ca Erased a fost cantata vizibil mai agresiv decat pe albumul din 2002 spune ceva despre trupa.

Volbeat : Si la Volbeat s-a intarziat pe motive de sonorizare, insa danezii astia sunt printre trupele mele favorite. Nu pentru ca au cine stie ce muzica (desi rock’n roll-ul peste metal da chiar bine) ci pentru ca sunt carismatici, suna bine live si au cateva piese bune de ascultat la drum lung. Pe langa faptul ca au avut cel mai mare si mai misto banner al serii , au  si cantat cam tot ce voiam sa aud de la ei, inclusiv :  Sad Man’s Tongue, Still Counting, coverul I Only Wanna be With You si Garden’s Tale (la bis). Mai mult, prima piesa, dedicata lui Johnny Cash a fost indreptata si catre Dio, prima mentiune a maestrului pana in momentul respectiv. Ce m-a iritat au fost solourile acompaniate cu ”hei,hei” de public si faptul ca iar aveam alti experti muzicali care tot urlau langa mine ca ”vor Manowar, ca astia sunt praf”. Macar cu ei m-am putut intelege si au incetat. Da, Volbeat s-au comportat ca niste headlineri (au aruncat pene de chitara si bete de tobe) si au cantat overtime, dar au fost printre cei mai misto artisti ai serii. Sonorizarea in schimb n-a fost in favoarea celor care nu le stiau piesele.

Manowar : Dupa atata frecus mental de la fanii lor, ar fi trebuit probabil sa spun ca au fost dezamagitori. Nu. Au fost zgomotosi si ”epici”, cum s-ar astepta cineva sa fie. De remarcat a fost ca bucata Manowar a fost chiar scurta – cred ca au cantat cat Orphaned Land, adica vreo 45 de minute, compensate prin interludii si probe. Manowar n-au avut banner, dar au avut mii de oameni care au urlat cu ei pe Warriors of the World Unite. Desi nu ma asteptam, tributul Dio marcat prin interpretarea piesei Heaven & Hell a iesit foarte bine. Adams nu e Ronnie James Dio dar tine pasul remarcabil. Dupa ce s-a plans ca organizatorii nu l-au lasat sa-si vanda tributul Dio (asa ca a aruncat gratuit cateva mostre), Joey Demaio a rupt-o din nou in romana si a balmajit ceva despre ”razboinicii din spatiul carpato-danubiano-pontiiiiic”. Oricum, de apreciat gestul, la fel ca vesnica promisiune de reintoarcere. Daca nu exista o mica armata de ”giganti” care se apucasera sa faca moshpit in mijlocul publicului, poate mi-ar fi priit si mai mult (piesa Black Wind, Fire and Steel cel putin). Asta pe langa urletele anti-Basescu care nu-si aveau vreun rost. Oricum Manowar s-au rezumat la boxe imense (marca proprie), muzica zgomotoasa si la o reprezentatie intensa si foarte apreciata.

Accept : Accept s-au descurcat mai mult decat onorabil si fara UDO, Tornillo fiind un vocalist foarte bun, in ciuda varstei. Problema cu trupa asta este ca nu o poti pune sa fie headliner la un eveniment. Pur si simplu sunt prea putini oameni familiarizati cu intreaga discografie. In doua ore de cantat, lumea a asteptat Princess of the Dawn si Balls to the Wall, ambele piese cantate la bisuri. In rest, Metal Heart si Restless & Wild au mai sculat publicul.  Au fost multe solouri si insturmentale bagate pentru a umple golurile discografice + piese de pe noul album, album care nu prea interesa pe nimeni. De apreciat totusi piesa noua Teutonic Terror care suna chiar decent. Balls to the Wall clar nu suna la fel fara UDO. Per total, un show mistocut dar tras de par. De apreciat a fost ca existau in public si fani hardcore Accept, oameni care  chiar stiau toate piesele.

Desi sonorizarea a fost infecta, am avut parte de o seara faina, pentru cunoscatori . Nu pot intelege de ce ai plati un bilet cu scopul de a merge la o singura trupa si de a ignora complet restul de participanti. Total de acord ca folosirea celor de la Manowar pe materialele promotionale a fost o mutare dubioasa, dar totusi, biletul a fost ieftin si tot ce puteai face ca spectator care habar n-avea cine-s Volbeat, era sa te lasi placut surprins.  La fel, inca din liceu, nu i-am putut intelege pe cei care se fac ranga de la jumatatea concertului si habar n-au cine canta ce pe scena. Inainte ii numeam ”manelistii metalului”, pustani dornici de atentie dar fara vreo tangenta cu muzica ascultata. Alta categorie de indivizi antipatici sunt ”baietii selecti”. Da, si eu sunt critic si rautacios dar cand canta cineva , tac din gura. Asta e regula. Nu acelasi lucru se poate spune despre virginul obez de 40 de ani care a facut juma de seara glume cu Slayer si Manowar, a chirait si s-a agitat ca o maimuta. Ma intreb daca la Metallica o sa se sesizeze cineva sa-i arda vreo doua, lui, cultului care asculta doar ”Type O Negative”.

Printre altele, i-am zarit si pe oamenii de la Bucium in public, pe Robert Turcescu si inca vreo doi oameni de radio/tv. De remarcat a fost si grupul care urla constant ”Bacaaaau” intr-un colt. Bun PR pentru Moldova, excelent. Nici fredonatul de Stone Sour si Iris  nu mi s-a parut de mai mult bun gust. Noroc ca la un punct am intalnit un om simpatic, cu tricou Korpiklaani (1-0 fata de cei care aveau tricouri Metallica) care stia si cine-s Volbeat si Orphaned Land. Altfel, agitatie suficient de mare incat sa sperie bine un om de la BGS si ploaie suficienta incat sa-mi iau pelerina si la ziua doi.

P.S : Mi-a placut mult si stilul romanesc, atotstiutor.  Multa lume venita dupa ora 20.00 cu mentiunea clara ca ”atunci incep alea bune”. Socati au fost sa gaseasca un Manowar spre final si un Paradise Lost care terminase de cantat cu doua ore in urma. Unii oameni chiar si-o merita. Alfel, pentru o galerie de imagini, incercati aici.

20 Comments »

Dupa concertul lui Bob Dylan de-acum mai bine de o saptamana, mi-am zis ca e cazul sa continui traditia greilor. De data asta, m-a incantat Eric Clapton, zeul care si-a omorat vineri chitara pe stadionul Iolanda Balas Soter.

Voi trata  pe scurt concertul pentru ca alta este tema articolului. Dupa experienta de-acum si reprezentatia lui Leonard Cohen, am ramas la parerea ca stadionul Balas Soter (Tineretului) e cam singurul unde se poate tine un concert in aer liber. Recunosc ca gazonul acoperit (pentru cei fara loc) a fost un plus. Altfel, spatiul a fost bine partajat, iar LCD-urile si boxele suficiente au pastrat atmosfera. Pe parte de sunet si imagine au fost totusi mici rateuri spre finalul reprezentatiei.  Oricum, in comparatie,  grajdul numit Zone Arena a  parut o jignire adusa lui Bob Dylan. Concertul a inceput pe la 20.47, nu la 20.30, cum era preconizat. Faptul ca probele de sunet si lumina au inceput tarziu n-a ajutat deloc. O domnisoara, remarcata de public,  a tinut neaparat sa vorbeasca vreo cinci minute fara un scop anume. Printre minunile pe care le-a spus pe post de introducere s-a numarat si expresia ”marele nostru artist Eric Clapton”. Al nostru deci ? Margineanu, Chilian si…Eric Clapton ?

Eric Clapton, Steve Winwood si trupa (basistul si claparul au fost de nota zece) au intrat pe scena si in setlist fara introducere. Cu exceptia catorva absente (Wonderful Tonight printre ele), Clapton & Winwood au facut o selectie destul de larga de piese, de la balade pana la blues-ul solid din perioada Blind Faith. Oricum, piesele lipsa nu au fost ceva specific Bucurestiului, ci mai degraba o marca a turneului lor european. Intre Georgia On My Mind si Cocaine deja nu mai puteam retine mare lucru din titluri. Piesele au fost executate impecabil, iar chitara lui Eric  ”Slowhand” Clapton a avut efectul cutremurator ai anilor de glorie. Cam tot ce a putut spune Clapton intreaga seara a fost ”Thank You” dupa fiecare piesa. N-a existat un ”Hello” iar dupa bis, oamenii s-au retras fara ”Good Evening”. Am ascultat putin peste doua ore neintrerupte de muzica de calitate.

Practic,  la capitolul ”comunicare” voiam sa ajung. Si raceala lui Dylan si modul expeditiv de adresare al lui Clapton (care nici cu propria trupa nu prea vorbea) i-au impresionat negativ pe cativa. Da, recunosc ca ma plangeam la concertul anterior de acelasi lucru. A fost probabil si comparatia cu poetul Cohen, artist care ar fi putut intretine atmosfera doar recitand. La Clapton o doamna aproape incepuse sa planga, dezamagita ca ”ce naiba, doar atat meritam si noi ?”. Am analizat ulterior problema intr-un context extins.

Adevarul e ca ne e greu sa acceptam astfel de tratament din postura unui neam privat de cultura vestica timp de 50 de ani. Pentru Bob Dylan si Eric Clapton, Romania si romanii nu inseamna nimic. Da, au venit pentru prima data aici, dar asta nu este un favor, ci un aranjament dintre managerul lor si o firma locala. Pentru ei este un alt oras de turneu. Pentru noi (mai ales pentru cei mai in varsta) a fost o ocazie incredibila, una din care sperau sa obtina mai mult. Cum spuneam, pentru artisti, Bucuresti si Romania nu inseamna nimic. Totusi, exista un grup care inseamna totul pentru Cohen, Dylan si Clapton. E vorba de fani, indiferent ca sunt romani, bulgari sau turci. Pentru ei a existat concertul de-aseara si pentru ei au fost si restul concertelor din ultima vreme. E greu sa-i explici unui englez care nici ”Good Evening London” nu zice ,ca romanii sunt putin frustrati si nationalisti. El a venit sa-si ofere muzica fanilor, nu felicitarile romanilor de pretutindeni.

Da, ne e greu sa intelegem ca misiunea oamenilor astora a fost sa ne satisfaca pofta muzicala, nu egoul national. Vorbesc la plural pentru ca ma includ si recunosc ca saluturile in romana si multumirile sunt niste artificii de scena excelente. Totusi, am preferat un Clapton concentrat pe corzile chitarei doua ore in detrimentul unui mosulet care sa tipe ”Multumim ca ne primiti Romania, sunteti o tara minunata !”.

P.S : Printre altele, remarc incapatanarea unora de a arunca pe jos totul desi cosuri de gunoi existau. De asemenea remarc cat de usor iti poti trada originile cand ai un benoclu cat toate zilele cu tine si ceri paznicilor din zona sa-ti ridice batista murdara.  La concert i-am mai zarit si pe Mihai de la Bere Gratis, Liana Stanciu si vreo doi de la Holograf. Cea mai simpatica gafa facuta dupa concert a fost sa chem taxiuri folosind un prefix gresit. Astfel, o domnisoara de la o companie de taxiuri mi-a zis : pai pana la dumneavoastra sa tot faca vreo trei ore din Ramnicu Valcea.

P.S :  Daca va incalzeste cu ceva, Clapton s-a plimbat vreo doua ore prin Bucuresti inainte de concert. Oricum, n-ar trebui sa o faca mai mult decat a facut-o concertul propriu-zis.

34 Comments »

Ma gandeam sa fac o pauza de la obisnuitele inflamari sociale. Prilejul mi l-a dat concertul de la Bucuresti al lui Bob Dylan.

Batran sau nu, fosta glorie sau legenda vie, ma asteptam sincer ca la un concert Bob Dylan sa se fi strans lumea buluc. Ori, in incinta improvizatiei numite Zone Arena, nu cred sa fi fost mai mult de 7-8000 de oameni. Cam un sfert din ce s-a strans pe la alte concerte. Daca tot a venit vorba de spatiul desfasurarii, merita sa ne aplecam putin si asupra mutarii lui din Iolanda Balas Soter la mama naibii.Emagic si-a motivat alegerea pe motivul accesului in tribune.

Cum spectatorii nu gusta glumele organizatorice ar fi de spus urmatoarele : Zone Arena este un jeg, o bucatata de pamant ingrajduit din zona Pipera. Ideea de ”gazon” e o gluma, scaune n-au fost nici la gazon A iar tribunele au fost minuscule. Lipsa ecranelor LCD a fost resimtita serios de spectatorii din spate. Asta nu era concert de calcat in picioare. Sonorizarea a fost tipica pentru Romania, acceptabila, dar nu la inaltimea evenimentului. Problema jetoanelor de cumparare a fost rezolvata multumitor, preturile bauturilor au fost ok iar toaletele curatele si suficiente. Un mare ”fail” primeste lipsa cosurilor de gunoi care a dus la munca dubla pentru cei insarcinati cu salubrizarea.

In deschidere au cantat Bucium si Alifantis. Despre Bucium am mai scris si imi plac. Nu le-am prins tot recitalul si nu stiu cat de potrivita era muzica lor pentru eveniment, dar n-am auzit plangeri. Alifantis, cu tot respectul pentru muzica lui, n-are ce cauta pe scena deschisa. E muzica de interior – unul select, dar tot interior. Multinstrumentist, carismatic …dar cu o muzica sforaitoare si blocata in peisajul compozitional romanesc al anilor 70′-80′.  Selectia de piese a fost excelenta (a trecut prin toate piesele cunoscute), dar nici asta nu l-a salvat. Cred ca maximul de intensitate al recitalului lui a fost cand a  cantat  ”Inscriptie pe un inel” si cand l-a mentionat pe raposatul Pitis.

Dylan a urcat pe scena putin dupa 20.30 si a intampinat destul de rece si absent publicul. Era totusi un concert premiera. Omul e inca in putere,  iar pe langa voce a bagat sanatos chitara, clapa si muzicuta. Ultima a fost intens apreciata, mai ales pe piesele unde facea parte din lead. Instrumentistii au fost la inaltime si peste, Kimball si Sexton avand o chimie remarcabila. Concertul a fost atmosferic, curat si fara probleme dar…exista un dar. Multi dintre fanii lui Dylan de-acum 20-40 de ani s-au declarat nesatisfacuti de playlist. Nici eu nu as spune cu mana pe inima ca a fost grozava. De ce ? Pentru ca intr-o ora cincizeci de concert am auzit vreo cinci piese clasice si destul de multe bucati de pe materialele noi.

Da, prima piesa a fost Rainy Day Women. Da, a cantat Highway 61 si Just like a woman (unde a gesticulat aferent) iar la final a bagat un Like a Rolling Stone si All Along The Watchtower. Cu toate astea, n-am auzit :  Blowing in the wind, Mr.Tambourine Man, Knocking on Heaven’s Door , Don’t think twice sau The Times – They’re a-changing. Da, stiu ca nu prea mai canta piesele de protest, dar totusi… De asemenea, cineva murmura ca nu se astepta la vocea grava si ragusita a lui Dylan. Omul nu mai canta de mult suierat si nazal si asta nu-i un lucru rau. Cel mai clar s-a observat pe ”Like a Rolling Stone” unde a incercat un refren clasic. Obositoare a fost si incapatanarea de a folosi mai mereu intreaga orchestra. Asta a facut ca multe piese sa se piarda intr-un melanj muzical placut, dar amorf. De-asta poate nici n-am prins mai multe titluri. Pe de-o parte, ideea de ”interpretare” este esentiala in orice concert live. Am recunoscut printre altele Jolene si ‘”The Levee’s Gonna Break” cantat mai mult ca Led Zeppelin decat in stil clasic (la fel cum All Along the Watchtower l-a luat tot pe stil Hendrix).

Concertul a durat mai putin de doua ore, incluzand pauzele aferente.  A fost deci, un concert scurt. Dylan a plecat de pe scena pe la 22.25 si dus a fost. Omul nu s-a lasat induplecat sa revina, asemenea lui Cohen. In perspectiva, desi nu mi-a parut deloc rau de bani, Dylan a fost mult sub Cohen ca organizare, durata, atitudine si selectie de piese. Bob Dylan a incercat sa ne arate un artist modern, schimbat, diferit de rebelul cu chitara pe care-l asculta ilegal generatia dinainte. Nu s-a schimbat atat de mult  incat sa dea un rateu gen Tiersen , dar s-a schimbat suficient incat sa ridice niste semne de intrebare.  Da, a fost un concert fain dar au fost destul de multi fani care se asteptau la mai mult, la o trecere prin intreaga cariera a ”poetului cu chitara”. Cohen a facut asta si asta e probabil unul dintre motivele pentru care a stralucit mai mult in ochii fanilor.

(Sursa imaginii)

Am vazut o groaza de oameni de radio, si la gazon A si la gazon B. Pe langa ei, s-au perindat destul de multe vedete de televiziune (il observasem pe Tuca), un chitarist de la o trupa romaneasca intrata indeclin  si multe ”personalitati mondene”. Ma asteptam sa vad mai multa lume din blogosfera, mai ales la cat s-a discutat pe tema acum vreo luna. Doar pe Zoso l-am intalnit si  am mai prins si cativa fosti colegi de facultate. Din nou : putina lume, foarte putina !

Altfel, publicul a fost cat se poate de romanesc. Imbulzeala, intrat in fata  si tot asa. O mentiune speciala merge la puberul in tricou albastru cu ”mesaj” si la minunatii lui prieteni. Da, carliontii si coada ta fac extrem de cool si la fel si prietena incapabila sa-si traga doua ore pantalonii peste talie. Da, faptul ca filmai cu iPhone-ul , si tu si hipsterita roscata  din fata, va fac superbi in ochii nostri. Randul din spate iti multumeste enorm pentru ca te-ai bagat ca un animal in fata la 20.20, pentru ca la 2 minute iti pupai prietena balanganind din cap si ca simteai nevoia sa te misti constant desi erai cel mai inalt din zona. De fapt, o mentiune speciala merge la toti oamenii care au filmat constant cu iPhoneurile  : stim ca aveti un smartphone supraevaluat si vandut la suprapret, stim ca ati dat trei luni de salariu pe el si mai stim si ca filmeaza teribil de prost.

Nici hipopotamul simpatic care a lovit vreo doua femei pentru a-si baga nevasta si copilul in fata nu e de neglijat. Cu ceafa cat un ecran cu plasma, un tricou AC/DC jigarit , ochelari pe chelie si nametag, omul a simtit nevoia sa puna emfaza pe ”Lasa mai, ca n-avem noi loc dar ne facem”. Altfel, de remarcat au fost si fumatorii. Deosebit gest, sa-ti scoti tigara intr-un spatiu de 20 de centimetri si sa afumi 5-6 oameni de-odata. Chiar nu intereseaza pe nimeni de ce fumezi, daca esti dependent si alte tampenii. Cat timp agiti ca o maimuta epileptica tigara in aer, e un gest marlanesc.

Ar fi interesant de spus ca media de varsta la concertul asta a fost chiar ”media de varsta”. Am vazut si extremele, am vazut foarte multi tineri dar si destui din generatia veche. Am vazut si un concert foarte fain, dar cam scurt si departe de ce-ar fi trebuit sa fie venirea lui Dylan.

P.S :  Intr-o nota lipsita de legatura cu restul insemnarii, am observat ca Patriarhia considera ca este nevoie sa se investeasca 400 de milioane de euro in Catedrala Mantuirii Neamului. Maimutele care comentau sub articol erau extrem de ingrijorate ca nu mai vine manturirea daca nu facem minunea.  Nu se intreba nimeni cati copii ar putea fi adunati de pe strada cu banii aia. Da, ne dorim enorm o alta Casa a Poporului , una cu o cruce pe ea !

40 Comments »