Krossfire's Blog

Postul asta zace de vreo 2 ani in sectiunea ”Drafts”. De ce? Pentru ca la momentul publicarii as fi jignit niste persoane dragi. Le voi “jigni” acum,  sperand ca nu-mi mai citesc atat de des blogul. De altfel, cum muzica nu prea conteaza ca mijloc de definire sociala, sper sa tin la minim injuriile.

Cu subspeciile muzicii indie rock am luat contact pe la inceputul liceului. Atunci, brit-popul si variatiile lui invadasera mai tot ce insemna ”muzica data pe sub mana”. Orice roacker care iesea in lume avea 2-3 trupe gen Travis, Keane sau Snow Patrol pe care sustinea ca le asculta dupa Judas. De ce? Pentru ca ochelaristele perverse cadeau in nas dupa genul asta de sensibilitati. Era un fel de: ”Ehh, se da el cu capul de pereti la concerte, dar stie acordul ala la chitara”.

La un deceniu de la inceperea liceului si la sase ani de la terminarea lui, constat ingrijorat ca hipsterimea de capitala inca n-a abandonat o moda pe care o credeam ingropata prin 2004-2006. Mai mult, ”indie”-ul e complet mainstream, iar amestecul cu elemente vechi (jazz, funk, soul) si tacaneala (DnB & Co) il fac si mai greu de calificat decat inainte. Partea de mesaj s-a topit intr-un amestec pastos unde majoritatea versurilor seamana cu niste poezii post-moderniste refuzate la tipar.

Din fericire, zona asta este suficient de diversa incat sa poata tine trupe care chiar fac ceva, dar si rabufniri ale curentului ”boy band” si monumente ale hipsterimii.  In plus, termenul de ”indie” e mult prea divers pentru a acoperi  plaja de trupe care si l-au imprimat pe tricou. Asta-i si motivul pentru care ghidul ce urmeaza va porni pe urmele trupelor (fie ele britanice, australiene sau congoleze) care inca mai cred ca brit-pop, synth-pop, electro-pop, hipster pop, ”trei acorduri + cuvantul rock” au vreun viitor.

1. In primul rand, e vital sa fii hipster. Sunt ghiduri mai bune pentru ce inseamna ”hipstareala”, dar tu retine un singur lucru: orice e nou, ”hip”, underground sau indie va trebui sa-ti treaca prin mana. Fie ca e carte, poster publicitar sau muzica. Din ele, tu nu vei intelege niciodata nimic si vei amesteca intr-o pasta pseudointelectuala pe care amatorii de bauturi cu umbreluta o vor devora. In plus, ar fi cam dubios ca unul cu tatuajul ”Hell Hound 666” sa cante intr-o trupa de indie.

2.In al doilea rand, brit pop e mort. Tu canti electro-ultra-synth power pop. Spre deosebire de metalistii dornici sa socheze, tu faci lucrul asta din convingerea ferma ca esti unic. Daca nu esti prea priceput la aruncat cuvinte, poti sa o dai minimalist: tu faci pur si simplu ”muzica”.

3.Aduna o gasca de exact patru prieteni. Corporatisti, studenti, bloggeri, experti in social media. Nu conteaza, patru sa fie. Daca aveti nevoie de o fata, e musai sa fie minim bisexuala.  E neaparat necesar ca unul dintre trupeti  sa aiba parul cret si sa poarte cu regularitate cravata. Ceilalti vor aparea constant nerasi si imbracati in haine prea mici sau prea vechi pentru a mai putea fi folosite drept calorifere de boschetari.

4.Incepeti sa ascultati ”indie”. Nu ascultati niciodata trupe cu albume lansate sau cat de cat interesante. Folositi doar trupe debutante de pe MySpace cu nume ca ”The Sparkling Monkey Donuts” si amintiti-le pe coperta primului material la categoria influente. Ba chiar mai bine, scrieti-le pe toate WC-urile ecologice.

5.Numele : Aici sunt trei variante. In prima faza, ai la indemana un nume obositor care sa descrie o actiune nonsensica. Exemplu: Someone Still Loves You Boris Yeltsin (trupa reala). Poti pune numele solistului si apoi un substantiv fara sens (Gigel and The Crowdancers).  A treia varianta si cea mai hipstereasca, este un nume cu ”The”. Pune articolul hotarat ”the” in fata oricarei asocieri inutile de cuvinte si obtii : The Libertines, The Ailerons, The Ting Tings, The Apples in Stereo, The Mono Jacks, The Penis Kangaroos. Cu adevarat indie ar fi sa le imbinati pe amandoua. Sugestii de nume : The Incredible Boy Who Smacked The World and His Dancing Genitalia si sa nu uitam de The Hello You Violent Raging Fartnuts!

4.Primul album si coperta : Pentru rezultate optime, folositi metoda cautarilor aleatoare pe Google. Se ia o poza, se spoieste o culoare pe ea, iar numele se da din cele mai cautate cuvinte ale zilei. Daca nu, e suficient sa agresezi verbal un pusti de 6-7 ani si sa te inspiri din usturatoarea lui replica zamislind un nume precum ”You suck and smell like poo”.

(Sa privim dar aceasta mostra reala de arta contemporana. Sursa)

5.Muzica : Studiul chitarei pe cont propriu sau cu profesor este o activitate exclusa. Va trebui oricum sa inveti patru acorduri, niciodata mai mult. Asta se aplica chitaristului pentru ca basistul va canta dupa ureche, tobarul va folosi ritmul inimii pe post de metronom, pe cand solistul afon va spune tuturor ca are un ”timbru unic’.

6.Versurile : Un singur cuvant – sens. Acest cuvant trebuie sa lipseasca cu desavarsire. Stii poeziile pline de furie din clasa a noua ? Stii ce aveau ele in plus ? Rima si verbe. Afara cu ele! Jos si cu tiarnia semnelor de punctuatie ! Mood-ul tau permanent va fi o combinatie intre ”spleen” si ”nici azi nu mi-am schimbat chilotii”.

7.Solistul: Aici e simplu: daca poti fi o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta, fii o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta! Daca nu, arboreaza o privire sictirita si prefa-te ca iti faci debutul pe Broadway intr-un show cu transexuali.

8.Repetitii si concerte: Cu repetitiile e foarte simplu. Ele nu exista. Scoate-ti cuvantul asta din vocabular. La capitolul concerte e simplu: pastreaza-ti aroganta, canta infect si mai ales, fa ca sonorizarea sa nu functioneze in nicio instanta. Spune-le tuturor ca abordati un sound retro.

9.Atitudinea generala: Bea dubiosenii cu arome de capsuni, in cluburi cu arome de imbecili. Fii arogant, desi faptul ca la 30 de ani stai cu parintii nu prea mai e un motiv de mandrie. Enumera cat mai multe trupe obscure si proiecte secundare, mai toate pornite din trupa ta. Explica tuturor ca ai deja doua trupe ”protejate” si ca lucrati la al doilea clip pe YouTube. Nu uita: fii hipster!

Uitandu-ma peste articolul asta, articol pe care l-am lasat intr-o forma foarte apropiata de cea originala, constat o chestie: in ciuda exagerarilor, nu pot sa-l daram total. Nu s-ar spune nici ca n-am ascultat in viata mea o trupa indie. Ba culmea, nici acum nu ma deranjeaza un Arcade Fire sau ceva piese de la Good Books, Bon Iver, Mumford and Sons sau Cage the Elephant. Cu exceptia primei trupe insa, nu cred ca de restul va mai auzi cineva in 10 ani.

Problema mea e cu asa zisa muzica pe care o produce curentul asta. Muzica in sine implica o parte de atmosfera, de mesaj implicit sau explicit. Amestecatura asta de genuri si subgenuri a ajuns la incredibila performanta de a nu transmite absolut nimic. Riffuri banale, versuri aruncate in vant si pretentii de intelectualitate. Da, stiu ca nici ce ascult eu nu mai are viata de ani buni, dar macar dragonii si sabiile alea sunt lucruri tangibile!

P.S: Imi amintesc si cand am scris initial postul asta. Terorizat de Radio Gorila la fostul loc de munca, dezvoltasem o alergie la Red Lipstick (cantata de o adunatura numita Skint and Demoralised). Capatasem literalmente o reactie biologica la piesa aia, piesa care aparea de minim 8-9 ori pe zi in playlistul radioului amintit.

73 Comments »

Citeam cu ore in urma stirea mortii lui Johnny Raducanu. L-am ascultat selectiv, suficient cat sa-i recunsc valoarea, nu suficient cat sa inteleg evenimentul.

Din fericire sau poate, din pacate, nu despre el este vorba. Sunt convins ca pana la ora asta televiziunile l-au adus in platou pe verisorul lui din Nepal, iar ziarele au pregatit un CD ”Best of Johnny Raducanu Volumul I”. Poate cu ocazia asta isi amintesc ca exista si un Harry Tavitian. Nu are sens sa ma bat cu pumnii in piept si sa spun cat de rau imi pare. Imi pare, dar nu am fost fanul care sa merite sa-si dea cu parerea. Chiar nu-i vorba despre el. E vorba despre ce vine dupa…

La un moment dat oamenii, valori sau nu, mor. Profund, este? Permiteti-mi sa contextualizez printr-o analogie. Ne putem astepta ca la un punct sa ne paraseasca si maestrul Jack Nicholson, corect? Si Gene Hackman, Robert DeNiro si alti actori din garda veche. Dar Norton si Bale sunt inca in putere, iar de la Spacey si Murray inca mai astept 10 filme. Nici pe Penn sau pe Phoenix nu i-as arunca, iar generatia tanara trage tare din urma. Queen si-au spus ultimele cuvinte in muzica acum multi ani, dar nu se poate spune ca muzica a murit dupa ei. In ciuda nostalgiilor si a mostenirii lasate, lucrurile au continuat pe un fagas mai mult sau mai putin natural.

Dar in cazul nostru, cine vine din urma? Raducanu n-a fost primul care s-a dus. Pana si ”Eternul Gica” a capitulat in fata batranetii si omul nu producea muzica pentru studenti la Conservator. Deci, ce vine dupa? Nu vreau un raspuns de pustan de tip ”numai Inna si manele stiti”. Nu vorbesc despre Inna sau despre muzica pentru proli in general. Genul asta de artisti produce muzica simpla, fara sens,  muzica de omorat timpul si pastrat un nivel confortabil de dependenta. Vorbesc acum de muzica care ar trebui sa fie relevanta cultural, sa spuna ceva despre mentalitatile unei societati, despre gusturile si starea ei actuala. Vorbim despre arta care ”conteaza”. Ca-i rock, electronica, simfonica sau jazz, ea ar trebui sa existe, dar, din varii motive, nu o face.

De ce-l tot plang rockerii pe Kempes de la Cargo si se vaita ca Ziua Vrajitoarelor a fost ultimul album romanesc de heavy metal? Era Kempes genial? Nu, comparativ cu scena de-afara, era mediocru. Erau versurile Cargo ceva deosebit? Nu prea, sa ne amintim de ”Ceasul e cinci jumatate/ Stau pensionarii la coada/La colt, se da astazi lapte”.  Problema e ca vechiul Cargo reprezenta ceva la un moment dat. Erau o voce, un ”spirit”. Erau vocali, destul de puternici in executie si spuneau ”ceva” (apropo de ideea de act cultural). Cargo spunea cam ce ar fi putut spune un tanar in 97′: sa ne revoltam, ba!

(Imagine preluata, culmea, de pe trilulilu)

Pentru cei care-i ascultau atunci, ala a fost inceputul. Sapte albume Voltaj mai tarziu, au realizat ca ala a fost sfarsitul.  Ii mai stiti pe nebunii pe care-i aducea Magdin in emisiune, precum un tanar Byron care canta cam asa?  Ei ar fi trebuit sa fie ”noua garda”. De-acolo urma sa construim in sfarsit o cultura reala. Nu, din pacate nu. Chiar si acum, daca ai vrea sa faci un strain familiar cu limba sa inteleaga mai bine cultura romaneasca, i-ai pune Sfinx – Zalmoxe, nu Luna Amara sau E.M.I.L. Nu spun ca nu sunt trupe la care sa merite sa apleci urechea in momentul asta (Bucovina, Odyssey, Bucium, Voices of Silence, Bolthard etc). Problema e ca nu au o voce reala si ca nu acopera decat un spatiu foarte stramt cultural. Avem nevoie de oameni pe toate flancurile, de la jazz fusion la muzica tiganeasca.

Din pacate, fenomenul nu se restrange la Romania si nu e blocat in peisajul muzical. Din ce in ce mai multi artisti vechi mor sau ”se ard” (isi pierd muza, o soarta mai rea decat moartea) iar in locul lor nu apare nimic, doar o mare de diletanti. De la contratenori, la scriitori si regizori de western, faptul ca nimeni nu mai abordeaza coerent un gen te face sa crezi ca genul in sine a disparut. S-a plans la vestea aflarii ca Terry Pratchett are Alhzeimer pentru simplul motiv ca omul avea un stil unic si isi diversifica si extindea cosntant opera. Din fericire, pentru tarile mai mari si mai diversificate cultural, un numar suficient de mare dilentati va propulsa in fata si valori…in cele din urma. Din nefericire pentru tari ca Romania, dupa 1-2 generatii irosite, lumea pur si simplu renunta sa incerce.  De-aia e trist ca s-a dus Johnny Raducanu…

P.S: Inainte sa primesc exemple de trupe de liceu, va avertizez ca ”am fost acolo”. Mai mult, am inalnit oameni complet fixati pe 2-3 trupe de zeci de ani de zile, oameni talentati, dar blocati in proiect. Nu, trupele de brit-pop romanesti nu sunt amuzante sau relevante cultural si nici majoritatea trupelor ”extreme”.

41 Comments »

Spre disperarea cititorilor, o sa o mai lalai putin cu o noua cronica de concert, o cronica de festival, mai precis…

La Rock The City m-am hotarat sa iau abonament pe ultima suta de metri, in parte si datorita reducerilor de pret. Trei zile de festival, 180 RON. Avantajos, mi-am zis, desi nu ma interesau decat vreo trei nume de pe afis. N-am sa insist asupra organizarii, dar cert este ca vechile bube au ramas si s-au vazut : spatiu mic, scena inghesuita, acustica slaba (circulatia n-a fost oprita in Piata Constitutiei), intrare pozitionata aiurea, jetoane scumpe si triere slaba a abonatilor. Sa mai intreb de ce-i atat de greu sa pui o harta si un program clar la fata locului?

Marea greseala a organizatorilor a fost insa a fost organizarea evenimentului in acelasi timp cu B’estfest si Jamiroquai. Desi mai cunoscutul B’estfest n-avea vreun nume relevant pe afis (sa zicem Skunk Anansie si Flogging Molly, cu multa indulgenta), spatiul si modul de organizare erau net superioare. Publicul festivalurilor nu e neaparat publicul trupelor din cadrul lui. O buna parte din el e format din amatori de muzica live care pur si simplu vor sa se destinda pentru trei zile. Asta-i si motivul pentru care multi au ales B’estfest. Sa purcedem totusi la muzica, pentru ca nu-i nimeni interesat de parerea mea despre chitaielile lui Mika:

Ziua 1 (Ultra TT, Theraphy?, Prodigy)

Prima trupa intrata a fost Ultra TT, niste baieti care cu ani in urma ne dadeau mega super hit-ul Atomic TV ”Kamikaze” (unde aparent kamikaze rima cu gaze). Distant apropiati de Prodigy, am avut totusi inspiratia sa le ratez prestatia. Ulterior mi-a parut rau, pentru ca un prieten mi-a spus ca a lesinat de ras la concertul lor. Urmatorii intrati in scena au fost batranii alternativi de la Theraphy? (da, numele trupei are semnul intrebarii integrat, dragi jurnalisti). Irlandezii mi-au oferit in trecutul indepartat o piesa numai buna pentru calmat pubertatea: Screamager. Ce am vazut insa vineri seara a fost un mosulet fericit ca inca mai e pe scena si care-si traieste in continuare muzica…singur. Pe langa sonorizarea slaba, Theraphy n-au reusit sa miste mare lucru. Pareau o eterna trupa de liceu si cu greu ai fi spus ca in anii 90′, oamenii astia au marcat vreo doua goluri pe scena internationala.

Daca pana atunci Ziua 1 a semanat cu o petrecere a burlacilor la care participantii se bucura ca ”in sfarsit, l-a luat cineva si pe-asta”, lucrurile s-au schimbat cu aparitia celor de la Prodigy. Nu sunt fan al genului, nu sunt fan al trupei si clar n-o sa incep sa-i ascult regulat de-acum incolo. Totusi, recunosc un spectacol bun cand il vad, iar Prodigy au facut un spectacol bun! Cu trei instrumentisti live, pe langa formula clasica DJ + doi MC, Prodigy au aterizat intr-o baie de sunet si lumina si au tinut-o asa timp de o ora si un sfert. Chit ca nu-ti place moaca de heroinoman a lui Keith Flint, e greu sa nu te prinda putin Firestarter, Breathe, Omen, Poison sau Invaders Must Die.  Desi au venit pentru a nu stiu cata oara in tara, britanicii au avut bunul simt sa nu streseze publicul cu piese semi-anonime, iar reactiile n-au intarziat sa apara. Singura plangere a fost tot la adresa sonorizarii. Bass-ul, element de baza in topaiala asta, de-abia se auzea, iar instrumentele live aveau un volum fluctuant.

Ziua 2 (Boon, Sabaton, Mike & The Mechanics)\

Am ratat trupele romanesti din deschidere, Vodoo si Monarchy, deci nu ma pronunt asupra prestatiei lor. Dupa retragerea Papa Roach, Boon aveau un spatiu destul de mare de umplut. Daca atmosfera mi s-a parut foarte ok, alternative-ul practicat de austriecii astia nu m-a miscat. N-are, din pacate, niciun strop de originalitate. Aici poate as fi simtit nevoia unei trupe precum Bolthard. Tot in Ziua 2, multi dintre cei cu abonamente normale s-au strecurat pe locurile de la Golden Circle. Continue Reading»

40 Comments »

Acum, daca tot mi-am facut un obicei sa bag o cronica mica la fiecare concert, fie el reusit, fie chestionabil organizat, n-aveam cum sa ratez concertul Lake of Tears din 25 iunie.

Cum trupa suedeza de gothic/doom ne-a mai vizitat de doua ori tara, nu voi insista foarte mult asupra ei. De la epocalul Headstones din 1995, pana la ”agresivul” material din 2011 (Illwill), Lake of Tears au scris un interesant capitol din epopeea metalului nordic.  Desi nu ii mai ascultasem de ani buni, am zis ca nu merita ratata ocazia. Concertul s-a tinut, spre disperarea mea si a altor fani, la vesnicele Arene Romane. Un spatiu cu acustica slaba si fara metode de acces rapid, un spatiu in general eclipsat de un ditamai cortul. In ciuda ploii care cerea ingenioasa bucata de recuzita, organizatorii au decis ca nu merita deranjul. De auzit s-a auzit mai bine fara cort, dar nici ploaia nu s-a grabit sa ne ierte.

In general nu am o problema cu trupele din deschidere. Unele precum Bolthard au reusit sa ma surprinda placut la alte concerte. De data asta insa, simt ca am pierdut doua ore din viata si nu vorbesc numai in numele meu. Dintre Tiarra si Abigail, nu stiu ce-as alege mai intai ca soundtrack pentru Apocalipsa. Tiarra s-au prezentat pe scena cu un solist destul de hotarat (si decent pe partea de growling), o solista vocala care a falsat monstruos si un melanj de instrumente (printre care o vioara si un violoncel) care pareau sa cante piese separate. In ciuda laudelor aduse trupei de anumiti autori, am avut senzatia ca cineva a mixat cele mai monotone elemente din trupe ca Theater of Tragedy, Epica sau Visions of Atlantis si a incercat sa le dea viata. Poate-s subiectiv, poate au avut o zi proasta, dar concluzia mea a fost: pas!

Abigail sunt o trupa veche. Abigail sunt o trupa atat de veche incat din 1998 (cand sunau ca Anathema in 94′) n-au simtit nevoia sa schimbe mai nimic. Ma rog, mai nimic, cu exceptia elementelor care contau, precum solistul (acum inlocuit de un pustan destul de talentat, dar prea exaltat). Doom-ul practicat de Abigail era extrem de gustat in prima jumatate a anilor 90′. Acum, cantat de o ”vesnica tanara speranta”, arata ca o pensionara in minijup. Ce am auzit, intre un basist sedat, un chitarist bun si un tobar experimentat, n-a reusit sa ma miste. Nici macar omagiul pentru Florian Pittis n-a prins. Ba, spre final, lalaiala greu de discernut a atins apoteoza cand membrii trupei au impartit setlist-uri, pene de chitara si tricouri si au facut poze ”stil Facebook” cu spatele la public. Concluzia s-a regasit in expresia ”Abigail multumeste celelorlalte trupe, Tiarra si Lake of Tears…”. Exact, Abigail si ”celalalte trupe”!

Intorcandu-ne la capetele de afis, e de remarcat faptul ca ploaia a stat cu zece minute inainte de intrarea lor in scena. Lake of Tears ne-au onorat cu prezenta putin peste doua ore. Abordarea mai agresiva a tuturor pieselor cantate, in spiritul ultimului  material discografic, a fost rapid remarcata. Spre fericirea mea si a altora, Daniel Brennare a fost intr-o forma de zile mari si ”íntoarcerea la origini” le-a iesit.  De data asta, pe scena n-a mai existat vreun clapar, iar trupetii si-au aratat valoarea in clasica formula ”rock”, cu patru instrumente. Am fost al naibii de surprins de cat de buni sunt oamenii astia live. Imi pare rau ca nu i-am vazut mai des prin topuri ale chitaristilor sau basistilor (Mikael Larsson e bestial live, iar noul lor coleg, Fredrik Jordanius, e un maniac al corzilor).  O buna parte a pieselor au apartinut albumului Illwill, material care nu-mi era nici foarte familiar, nici foarte drag (dar care a sunat oricum, bine). Din seria asta, U.N.S.A.N.E a fost piesa cu cea mai buna reactie din partea publicului.

Totusi, baietii nu ne-au privat de un Ravenland, Boogie Bubble, Greymen , Demon You, So Fell Autumn Rain sau Headstones. Dupa prima iesire de pe scena, am auzit si un Sweetwater si Forever Autumn. Cand lumea deja se ingramadea spre iesire, Lake of Tears ne-au pricopsit si cu un Burn Fire Burn, piesa pe care o asteptam in prima parte a concertului. Ca veni vorba de public, am fost surprins de multime. Peste 1500 de oameni, peste 1500 de fani. Un public excelent, fara baietasi cu tricouri Nirvana si Metallica care sa stea intr-un colt si sa mormaie ca ”nici astia nu mai sunt ce-au fost”. Cu exceptia unuia care s-a apucat sa faca mosh-pit de la prima piesa (dupa ce si-a stors plamanii injurandu-i pe Abigail), n-am vazut prea mult incidente. Un ”incident” a fost cererea in casatorie din timpul concertului, primul astfel de eveniment observat intr-un concert metal. Pe piesa The Organ, solistul a chemat gagica pe scena, i-a dedicat piesa si l-a asteptat pe viitorul sot cu inelul. Tarasenia pe scurt se poate urmari aici.

La capitolul comunicare cu publicul, Lake of Tears s-au rezumat la ”Yeahhh..ohh Yeah?” si la ”Moultumesc”. Cele cateva fraze in engleza au fost greu de discernut. Nici ”So you want more?” n-a lipsit din schema. Oricum ar fi, ma declar multumit de concert si de prezenta scenica. Cu toate jetoanele, standurile si micile scapari organizatorice, m-as fi lipsit cu bucurie de trupele din deschidere pentru inca o piesa Lake of Tears.

P.S: Biletul a costat 80 RON, iar la un timp a fost ridicat la 100 RON. Sincer, ma distreaza si sperie in acelasi timp comentariile de tip: De ce sa dau o groaza de bani pe un bilet, sa se imbogateasca organizatorii romani? In fiecare an, aceeasi rockeri de mana a doua, rozatoare de torrente care nu pot renunta la pachetul zilnic de tigari, trebuie sa deschida gura. Sa nu uitam ca oamenii care nu vor sa dea o data la 2 ani 60-100 RON pe un bilet sunt cei care se plang ca ”rockul romanesc n-are viitor”. Pai, pentru cine?

38 Comments »

Cronica asta trebuia scrisa saptamana trecuta. Am posturi mai bune pe rol, dar o promisiune e o promisiune…

Unul dintre primele posturi mai serioase de pe blogul asta a fost o cronica la concertul Blind Guardian din 2007.  Daca atunci am inotat intr-o balta de fericire timp de o saptamana dupa concert, acum n-am mai fost la fel de incantat. Motivul pentru care voi analiza totusi concertul este lipsa cronicilor sau prezenta unor cronici care par a fi fost facute de la kilometri distanta. Asta si faptul ca Blind Guardian ramane trupa mea de suflet.

Pentru mine si alte 18-20 de persoane, seara s-a deschis cu o dezamagire crunta. Anuntul tardiv al orelor pentru meet&greet a facut o buna parte dintrei cei 50 de platitori ai biletelor VIP sa piarda sedinta de meet & greet. Intr-un cuvant, mi-am ratat idolul muzical la mustata. Ce e trist este ca si eu si alti oameni eram deja in fata intrarii la ora la care ar fi trebuit sa ne intalnim cu trupa, dar nimeni nu a binevoit sa intrebe sau sa afiseze lucrul asta. Desi, prin bunavointa maestrului Adrian Voicu am facut rost de poster cu autograf, dezamagirea contactului ratat m-a urmarit pe tot parcursul serii. Sa nu-mi spuneti ca nu existau destule metode de a mentine contactul cu platitorii de bilet VIP. Imi amintesc nostalgic de autobuzele speciale menite sa-i transporte pe cei veniti din provincie la concertul Leonard Cohen, oameni care nu aflasera de schimbarea stadionului (anuntata cu 2 saptamani inainte).

Stiu ca in parte e si vina mea. Tracasat de serviciu si neatent, n-am mai verificat in ultimele zile inainte de concert site-ul oficial. Pe de alta parte, organizarea generala a scartait din toate incheieturile (culmea, nu era prima lor initiativa) . Trecand peste partea cu meet & greet, nu inteleg de ce biletele VIP nu au beneficiat de un tarc special, in fata scenei. La Sonisphere s-a putut cu Golden Circle , s-ar fi putut si pentru 600 de oameni. Revenind la concert, numarul de participanti a fost cel putin dezamagitor. Arenele Romane si-au dovedit ineficienta in a gazdui un concert decent, cu sau fara cortul imens plantat deasupra.  Chiar si asa, cu patru ani in urma, numarul curiosilor a fost mai mare. De plouat, a plouat si atunci (si nici cort n-am avut), deci ploaia nu e o scuza. Nici ziua de 1 mai nu-mi pare o scuza plauzibila, data fiind sincronizarea.

Totusi, acum nu a mai fost vorba numai de curiosi, ci, in cea mai mare parte, de fani Blind Guardian. Daca la concertul trecut grupurile de oameni care stiau piesele vers cu vers si stiau pentru ce venisera era micut, acum situatia statea cu totul altfel. Dupa interminabile probe de sunet, a intrat in scena prima trupa de deschidere, constantenii de la White Walls. Oamenii ne-au livrat numai doua bucati de metalcore amestecat cu progressive si o urma de jazz (in instrumentatie). O muzica tehnica, bine executata, dar din pacate exceptional de plictisitoare. White Walls suna ca zeci de trupe pe care le-am abandonat in primii ani de liceu. Ce imi da speranta e faptul ca oamenii suna foarte bine live si ca stilul lor ar putea evolua in timp.

A doua trupa de deschidere, Bolthard m-a prins. Un death/thrash metal bine executat sustinut de un solist si niste instrumentisti ”cu vana”. Partea nasoala e ca au lungit-o si ca solistul si-a permis o glumita nu tocmai binevenita, adica un ”De ce sunteti aici? Blind Guardian, yeah yeah yeaahh”. Bai nene, sunati bine pentru niste romani, dar pe langa o trupa cu 20 de ani in spate care strange 50 000 de oameni la Wacken, sunteti un firicel de praf. La scurta vreme dupa Bolthard si dupa cateva piese care au inclus si un ”Right Said Fred”,  a intrat in scena trupa asteptata.

Cu un Hansi tuns si foarte incercanat, Blind Guardian au tunat din boxe cu piesa ”Sacred Worlds”, o bucata de pe  At The Edge of Time.  Desi mi-as fi dorit ca introducerea sa nu vina din statie, ci din instrumente, piesa a incalzit instant publicul care i-a urlat refrenul dupa traditie. Cam pe-aici am observat primele amanunte deranjante. Primul a fost microfonul, cu un sunet mult prea difuz si prea incet. Cand ai o voce precum Hansi Kursch pe scena, nu-ti permiti gafe de genul asta. Am mai spus ca in Romania nu exista sunetisti (trebuie sa rapim un pui de neamt, ceva), dar putina ureche muzicala trebuie sa fi avut cineva din staff. Nu de alta, dar instrumentatia a sunat chiar bine si mi-a parut rau ca la piese precum Wheel of Time sa nu inteleg absolut nimic din versuri. Dat fiindca stateam foarte aproape de scena, la fel ca in 2007, n-as zice ca a fost o simpla iluzie (mai ales ca aici sunt si altii pe aceeasi lungime). Mai mult, pe unele piese se auzeau refrenele soptite ale chitaristului Marcus Siepen, dar vocea principala suna difuz.

Setlistul a semanat mult cu ceea ce barzii ne-au oferit in 2007, dar a ratat cateva bucati care m-au incantat atunci (printre care si Skalds and Shadows). Au lipsit in continuare Bright Eyes, A Past and Future Secret si vreo 2-3 bucati de pe ultimul album care meritau mentionate (asta era totusi scopul turneului). In schimb, s-au putut auzi A Voice in the Dark, ambele The Bard’s Song, Welcome to Dying, Valhalla, Lost in the Twilight Hall , Lord of the Rings, Nightfall , Imaginations from the Other Side si Time Stands Still. Dupa o scurta pauza si piesele de incheiere, trupa a pus punct cu celebra Mirror, Mirror.

Revenind la afirmatia din inceputul articolului: pe langa dezamagirea legata de intalnirea cu barzii, comparatia cu venirea anterioara ramane in picioare. Hansi a fost mult mai obosit decat in 2007 si asta s-a vazut. In mod ciudat, instrumentatia mi-a parut ca a sunat mai bine, dar vocea a dat destule rateuri.  Unele erau clar din cauza sonorizarii, dar altele nu. Un adevarat tanc vocal, Hansi e recunoscut pentru usurinta in care trece din vocea de piept (vocea de ”bard”), intr-o voce de cap extrem de puternica, aproape de opera, pentru ca apoi sa intre in registrul clasic metalic, acel ton gutural, specific solistilor de thrash. Ei bine, vocea lui naturala, de piept, a sunat slab si lipsit de vlaga in seara concertului. Omul parea efectiv ragusit. Asta s-a observat destul de bine din primele randuri. Din fericire , carisma omului si exploziile vocale specifice au facut ca amanuntul asta sa nu fie tocmai suparator.

Per total, un concert reusit, ca orice concert Blind Guardian. In comparatie cu 2007 insa, impresia generala a fost ca se putea mai bine (de la sonorizare la setlist). Pentru cateva poze, va puteti uita aici. Pentru inregistrari live, exista Youtube.

P.S: Pentur ca , vorba cuiva de la concert, ”ascult Blind Guardian de cand se numeau One Eyed Militia” (Lucifer’s Heritage de fapt), simt ca trebuie sa-mi fac datoria de onoare si sa-i cunosc. Asa ca, astept doritori pentru o excursie la Wacken, in vara lui 2012. Anul asta deja s-au vandut biletele. Poate o sa avem norocul unei astfel de reprezentantii.

36 Comments »