Krossfire's Blog

Acum vreo cateva zile, am primit o subtila atentionare ca anul asta norvegienii sunt pusi pe fapte mari. Despre ce-i vorba ? Despre acelasi creuzet de manele pop care ne face sa ne injuram vecinii in fiecare an, despre minunatul Eurovision.

Ei bine, dupa ce in 2006 o trupa de clovni amatori de hard rock (Lordi) aduceau un loc I Finlandei, aproape in fiecare an ne-a fost dat sa vedem macar o trupa rock printre participanti. Fenomenul s-a bazat pe modul in care Lordi luasera premiul : pe langa vizibilele afinitati politice, votantii satui de topaieli cu iz balcanic alesesera trupa in semn de protest.

Anul asta, trupa cu cele mai mari sanse (in viziunea publicului) de a reprezenta Norvegia este o trupa de metal extrem si anume Keep of Kalessin. Trupa s-a calificat deja intre cei opt finalisti ai competitiei norvegiene iar in 3-4 zile vom afla si daca intra sau nu in competitia mare. De ce ne-ar pasa de trupa asta si de ce ne-ar pasa de Eurovision ? Pentru ca tristetea asta de concurs este cam singurul cu o asemenea acoperire si pentru ca de ani de zile musteste de non-talente scabroase. Nu spun ca KoK ar fi in varful piramidei genului, nici pe departe. Inceputa ca o trupa de black metal, Keep of Kalessin a evoluat spre un sound mai melodic si a ajuns sa fie incadrata in mai generalul ”metal extrem”. Corul piesei de fata este cantat curat iar intro-ul este suficient de accesibil incat fanii clasici ai trupei sa se simta dezamagiti.

(Piesa poate fi ascultata la o calitate mai buna si pe pagina de MySpace a trupei)

Importanta participarii trupei asteia sta chiar in genul abordat , metalul extrem/black metalul melodic. Nu ansamblele folclorice, nu genialul Jan Gabarek si nici trupele de indie obscure sunt favoritele publicului. Black metalul a fost , din fericire sau din pacate, cel mai bun produs muzical de export al Norvegiei.  Nebunia a inceput cu incendierile de biserici si crima de care s-a facut vinovat Varg Vikernes in 1993 si a continuat cu noi valuri ale unui gen intens dezbatut. Considerat de multi o culme a ermetismului in timp ce altii il condamna pentru lipsa de melodie si simplitate, black metalul a fost subiect de multiple documentare. Discutia este prea larga si nu are sens dar cert este ca norvegienii nu au probleme in a spune : asta ne reprezinta ! Desigur, faptul ca educatia muzicala  din tarile nordice produce sute de trupe (din care un anumit procent devin faimoase) este o cu totul alta discutie.

In atare conditii de ce ne mai miram de insuccesul Elenei Gheorghe, de plictisul vomitiv al duo-urilor gen Nico & Vlad Mirita sau de tristul plagiat al trupelor gen Todomondo. Sa fie vina spectatorilor care au impresia ca Holograf e muzica elitista si fac semnul crucii cand se baga chitara electrica in priza ? As indrazni totusi sa spun ca nu-i doar vina lor. Pe de-o parte e vorba de lipsa generala de cultura muzicala si pe de alta de juriile care selectioneaza astfel de piese. Fosila Moculescu, aspirantul Barbera, vesnicul liceean Despot sau crucisatorul plagiatului, Marius Moga, nu au competenta sa judece. Ce sa mai spun de Adi Ordean, Cornel Fugaru sau Calin Geambasu.Sa inteleg ca nu mai exista profesori la conservator si ca marii jazzmani din Romania erau ocupati ?

Moldovenii erau pe punctul de a trimite un oligofren, noi ar fi trebuit sa trimitem un tigan. Da, pe nea Salam ala cu balada lui gretoasa si cantata intr-o engleza stalcita. Tot se plangea ca-l urmaresc reincarnarile lui Hitler. Nu ne reprezinta ? Mai bine de 80% din populatie asculta fie manele, fie populara stalcita (etno) fie house/trance si muzica de batut pisica. Bine, nu-l trimiteti pe Salam. Trimiteti-i dom’le pe Inna si pe Fizz.  De acord ca se voteaza pe baza de interese politice insa asta se aplica la primele 2-3 punctaje mari. Restul merge la piesele care aveau cat de cat ”ceva”.

Stiu ca n-are sens sa ma agit pentru o competitie irelevanta si majoritar retarda. Din pacate, e cam singura in care muzica romaneasca ar putea (macar odata) sa spuna ceva. Concursul se adreseaza totusi majoritatii , iar majoritatea are preferintele muzicale ale unei legume fierte. Oricum ai lua-o, nu are gust. Chiar si asa, aparitia unei trupe de black ar fi un semn de insanatosire. Nu-mi dau seama cum dar nu ar strica sa se mai auda din cand in cand si cate un instrument muzical. Pustiul cu vioara  de anul trecut a demonstrat ca se poate, chiar daca a facut-o intr-un mod foarte subtire.

P. S   : Pana cand o sa inteleaga si pseudocompozitorii romani ca e posibil sa aderi la un concurs fara sa folosesti o balada sau o piesa pop, va las cu incununarea a zeci de ani de muzica latina : Mini Daddy – El Nino Ma Bonito

Later Edit : Trupa a intrat in ultimii 4 superfinalisti insa a fost depunctata in defavoarea unui act mai conventional.

56 Comments »

Raspund destul de rar la lepse si provocari insa astazi voi face o exceptie. Nu cu multa vreme in urma, Arana publica pe blog o lista de trupe si piese metal aranjate in ordinea alfabetica ,idee preluata  de la Fireflight . Desi multe dintre trupele pe care le voi insira sunt departe de a fi relevante sau de a mai face parte din playlistul zilnic, multe au fost pastrate de dragul coerentei.

M-am limitat din pacate doar la heavy metal si subgenurile aferente. Mai mult, m-am limitat la o singura trupa per litera si la trupele care ar merita o mai buna promovare. Luati-o deci ca pe un exercitiu, nu ca pe o confesiune muzicala :

Alestorm
Deloc surprinzator, la litera A  , alegerea a fost mai dificila decat ma asteptam. I-am ales pe scotienii de la Alestorm pentru ca pe langa preferinta pentru genul promovat sunt si o trupa care promite foarte mult. Combina ingeniozitatea muzicala , filonul folk si radacinile power metal (legendarii Running Wild mai precis) cu o doza  controlata de penibil. Muzica buna de descretit fruntile si uneori de ciulit  urechile : cele doua albume oscileaza intre demente tematice , piese de mahmureala si mesaje ceva mai dure. Pe-aproape erau Avantasia si Arcturus iar Amorphis si Astral Doors veneau si ei din spate. Pe Alice Cooper l-am ignorat de teama controversei pe tema incadrarii in gen.

Blind Guardian
Aici n-au fost probleme. Trupa favorita, cel mai bun solist vocal auzit pana acum in zona asta si doua albume care m-au intors la clasici si m-au trecut prin mai bine de doua decenii de metal : Nightfall in Middle Earth si A Night at the Opera. Va las cu o favorita tardiva, Nightfall. In general, la litera asta imi apar in minte si Black Sabbath, varianta Ozzie si undeva intr-un colt, Blue Oyster Cult.

Candlemass
Nu-i plasez aici pentru ca as fi mare fan. As fi pus poate altceva daca nu as fi fost limitat la metal si eventual as fi aruncat un teribilist ”Cruachan” insa Candlemass au  facut mai mult pentru gen decat toti baietii astia pusi la un loc. Candlemass – Bewitched (si da, e ok sa faceti misto de mecla lui Marcolin)

Dio
Ma gandeam serios sa fi scris Demons & Wizards (din acelasi motiv pentru care am scris Blind Guardian)  sau chiar Dark Tranquility dar Ronnie James Dio urla peste capetele lor. Una dintre cele mai bune voci din metal si una dintre cele mai urate mecle care sa o insoteasca : Dio – Holy Diver.

Ensiferum
Aici a fost de departe cea mai dificila alegere. Nu stiu ce-i cu litera asta dar m-am luptat cu doua dintre cele mai bune trupe de folk metal de la ora actuala, Elvenking si Eluveitie, cu taticii de la Evergrey si chiar cu vesnicii pusti rebeli ai powerului , Edguy. La naiba, si Enslaved se invartea pe undeva pe-acolo. De ce am ales Ensiferum ? Pentru ca vikingi sau nu, imi suna al naibii de bine si acum precum imi sunau si in liceu. Pentru ca  au reusit sa livreze in continuare materiale de calitate chiar si fara vechiul solist. Pentru ca in patru albume full si cateva EP-uri, n-am prins niciun rateu in ceea ce priveste orchestratia. Perfectionismul chitaristului i-a tinut departe de mediocritate. Finalizez cu un extras de pe albumul definitoriu Iron : Into Battle

Falconer
Si aici am dat importante batalii cu propriile preferinte muzicale. Din pacate ,aici batalia nu s-a dat intre trupe de acelasi calibru. Am ales o trupa promovatoare a unui power metal teatral si mai putin expl0atat. Din pacate doar vreo trei albume merita (primele doua + Northwind). Fintroll mi-au trecut si ei prin fata rapid dar pe moment va las cu Falconer – We Sold our Homesteads.

Grave Digger
O alta trupa de pe vechea scena germana  nedreptatita de conationali mai comerciali. Vocea solistului a fost elementul care i-a indepartat pe multi de Grave Digger si e pacat pentru ca riffurile sunt printre cele mai bune din zona.

Human Fortress
Intre Haggard, Hammerfall si  alte trupe din zona asta, decizia nu ar fi fost grea dat fiindca nu le mai ascult demult Ar fi meritat o mentiune si How Like a Winter, o trupa cu un album superb (singurul de altfel). Totusi, Human Fortress merita respect pentru albumul din 2004, Defenders of the Crown, o bijuterie subapreciata a genului power si pentru munca anterioara lui.Plecarea solistului Joti Parcharidis la Victory a insemnat finalul soundului  trupei. Din fericire, dupa un album catastrofal alaturi de Carsten Frank, fostul solist s-a intors la finalul lui 2009. Human Fortress – Defenders of the Crown.

Iced Earth
Aici oscilam intre taticii de la Iron Maiden si nemtii folkisti de la In Extremo. Totusi, am ales Iced Earth pentru meritul de a fi una dintre putinele trupe descoperite in liceu care m-au insotit pana in prezent. Plus, tributurile din concerte la adresa Maiden mai reduc putin din impactul alegerii. Iced Earth cu Matt Barlow at his best – Wolf.

Continue Reading»

49 Comments »

Invitat de un prieten cu-adevarat indragostit de muzica lui, am purces acum doua zile la trambitatul concert Yann Tiersen. Aici as vrea sa clarific ca in ciuda pasiunii mele evident pentru metal, am ascultat mai tot ce a scos Yann Tiersen intre Rue de Cascades si Les Retrouvailles. Mai mult, desi nu ma omor cu stilul, i-am ascultat si vizualizat  online ultimele improvizatii live. Prin urmare, speram la un concert ”clasic” dar m-as fi lasat cu bucurie surprins.

Motivul pentru care public recenzia la aproape 3 zile dupa concert este ca am preferat sa ma distantez putin de fenomen . Si acum imi pare ciudat cum oameni care au plecat dezamagiti au preferat ca ulterior sa se rezume la ‘‘Cred de fapt ca a fost foarte misto, dar n-am inteles eu bine”. Ca sa aproximez un clasic in viata, jack :  E chiar atat de greu sa recunosti ca ai aruncat banii pe o porcarie  ?

Problema n-a fost neaparat in faptul ca un compozitor ajuns cunoscut datorita vioarei, pianului si acordeonului a facut niscaiva experimente rock. Problema a constat in modul de abordare, in senzatia de pustan rebel care defuleaza in fata unui public care a platit pentru altceva. Modul in care Tiersen abordeaza chitara nu e cu mult prea departe de cel in care o face un incepator: simplist si ”intens”, adica tare. Mai grav este ca in febra minimalismului, Tiersen n-a putut lasa in pace nici sintetizatorul care a inecat totul in zgomote. Rezultatul a sunat ca o combinatie de metal incipient cu putina vioara , theramina (martenot de fapt) si un bas greu de suportat. Vioara a cantat cu-adevarat doar pe  Sur le Fil,  restul concertului fiind lasat prada experimentului. Yann Tiersen nu inseamna doar Amelie dar sper sincer ca Yann Tiersen nu inseamna minimal, post-rock sau altele. Omul avea o nisa superba, nisa unui tanar compozitor cu viziune si cu inspiratie clasica (Vivaldi , Handel) care ar fi putut duce treptat stilul asta mai departe. In schimb, din plictiseala sau necesitate de a-si testa fortele, Tiersen a ales calea inaudibilului.

Pentru un fan al barocului simfonic care pe langa a ascultat mai tot de la Zeppelin la drone doom,  Tiersen a parut deplasat. Nu ma asteptam sa-l vad pe Dominique Ane dar vocea lui Yann este pur si simplu slaba si neconturata. Muzicienii adusi cu el pareau adunati de la diverse trupe, basistul cu miscari de metalist fiind un exemplu. Riffurile repetate la infinit aveau uneori tendinta de a atinge alternative-ul american iar instrumentele ”mai altfel” nu reuseau decat sa intareasca sentimentul de nehotarare muzicala. Pentru genul asta de apucaturi exista ‘’side project”-urile, adica trupele cu nume dubioase care canta prin cluburi si in care isi face brusc aparitia si un nume mare. Nu de alta, dar mosuletii care au plecat dupa 20 de minute si cam 90% din sala aia nu venisera pentru ”The Yann Tiersen Experience”.

Indiferent a cata oara vizitezi o tara, e de bun simt sa vezi de ce fanii de-acolo te asculta. Concertele au un pret pe bilet cu un scop iar Sala Palatului nu este un club de cartier.  Da, sonorizarea a fost proasta dar nu l-au ajutat nici prestatia sau coerenta muzicala. Am vazut comparatii nejustificate cu Sigur Ros (post-rock) sau Arcade Fire, trupe cu mult mai mult bun gust in concert.Stiu ca au fost si oameni care au apreciat sincer evenimentul si nu-i voi condamna pentru simplul motiv ca e posibil sa avem alte background-uri muzicale. Poate ca totul se reduce la asteptari insa cei care desi n-au inteles mare lucru din intentiile ”maestrului” dar il apara, raman iritanti.

Ai mei prieteni si nu doar ei au acceptat ca idolul lor a facut un concert prost si pentru asta ii pot respecta. Omul ne-a aratat fundul (la propriu, involuntar) pentru a-si satisface egoul muzical. Dupa o ora si jumatate in care incepusem sa-mi amintesc glume de la job , ”marele” compozitor s-a retras de pe scena fara a fi bisat. Cum ultimul concert la care am fost anul asta a fost Leonard Cohen, voi presupune ca nu l-am vazut cu-adevarat pe Yann Tiersen ci pe un pusti de 16 ani care si l-a ales gresit idolul.

P.S : Una peste alta, dupa Inglorious Basterds, un film pe care la randu-mi il recomand, am sesizat un contraatac pe o linie similara cu titlul ”The Men Who Stare at Goats”.  Nu stiu de ce dar am senzatia ca titlul asta, in ciuda pretentiei de a intra in pop-culture, va genera sute de parodii.

31 Comments »

In perioada in care ma angajasem in ambitiosul proiect de a cartografia o serie de subgenuri de rock am dat peste un tipar usor de intuit in evolutia multor trupe. Tiparul nu este greu de descifrat si urmareste vesnicul drum de la entuziasm la blazare. Forta lui consta insa in aplicabilitatea lui in diverse domenii, inclusiv in baltoasa politica romaneasca.

Primul album este in general o incununare naturala a efortului depus de trupa tanara si entuziasta. Dupa cativa ani buni in sala de repetitii , membri schimbati si mici rateuri prin cluburi, esti gata sa te remarci. Mai mult, ai ceva material scris si testat pe public astfel ca efortul depus este minim. Primul album este un succes, pleci in turneu, culegi laude si te bucuri de faima mult asteptata. La sfatul altora,te mentii in atentia media cu ceva la indemana : un al doilea album care urmeaza indeaproape reteta primului. Trucul iti iese pentru ca genul este inca pe val. Mai mult, casa de discuri investeste in tine si ai toate sansele ca al doilea album sa aiba valoare de productie si vanzari mai bune. Ai ocazia sa deschizi in fata unor giganti ai genului si sa te asociezi cu ei.

Acum vine momentul decisiv : Cum vei continua ? Te reinventezi si-ti demonstrezi valoarea sau continui pe acelasi drum cu riscul de a parea ridicol ? Majoritatea intra treptat in anonimat, urmand ca la un al cincilea sau al saselea album sa mai aiba o ultima zvacnire inainte de destramarea finala. Altii sufera din cauza schimbarilor de componenta si a disputelor creative si ajung sa o ia pe un complet alt drum. O mana selecta de trupe isi mentine stilul viu si actual si stie cand sa ia pauza. Altii se despart si se reformeaza cu noi forte pe cand foarte multi aleg calea turneelor anulate, a remixurilor, live-urilor, inregistrarilor nefinisate si a celebrelor  ”Best Of”-uri. Compilatia  este in general o cale facila de a imbogati casele de discuri.

Traian Basescu este muzicianul mediocru dar carismatic aflat in fata unui al treilea album primedjios. Dupa ce si-a carat in spate trupa pe parcursul a doua albume criticate de cunoscatori dar adorate de public (primaria si victoria primului mandat) , Base face dovada unei lipse de imaginatie si a unor pretentii nejustificate. Este omul care isi amageste fanii cu remixuri si turnee in care urla piese din ce in ce mai vechi. E omul care nu crede in schimbare, e cel care promitea candva sa schimbe totul dar intr-un final a ajuns un fel de Directia 5 a scenei politice.

Antonescu a fost intotdeauna chitara a doua in trupa PNLista. Basistul cuminte care a executat linistit partitura diversilor producatori se gaseste in postura de a reda credibilitatea unei trupe cu mult prea multi solisti in ultimii ani. Cu oameni plecati in alte formatii (Stolojan) si indivizi huiduiti de pe scena (Tariceanu), trupa liberala vrea sa abordeze un gen cautat pe piata insa nu are forta de a-l adjudeca.

Geoana este omul in care toata lumea si-a pus sperante dar care nu a livrat nicio piesa memorabila. Netalentat mai degraba decat ”prostanac” , Geoana inca nu si-a pierdut speranta de a ocupa coperta Rolling Stone. Inca de la primele aparitii pe scena, ca tanar diplomat, M.G a repetat obsesiv aceleasi acorduri , sustinand ba ca sunt progressive rock, ba ca sunt folk socialist. In aceeasi batalie il putem intalni si pe deloc tanarul Sorin Oprescu, vechiul muzician local cu ceva carisma dar fara talentul necesar afirmarii nationale. Oprescu este un ”one hit wonder” care nu-si da inca seama de conjunctura succesului sau.

In cursa intalnim si ciudatenii, oameni care abordeaza acelasi gen agresiv si tembeloid de ani de zile, oameni precum Vadim sau Becali, artisti care canta pentru a se auzi, nu pentru a transmite ceva. O surpriza este tanarul Cernea, rockerul entuziast care a ascultat tot ce trebuie dar nu dispune inca de anii aia de cantat prin cluburi. Genul eco nu este cel mai gustat si nici cu repertoriul nu sta prea grozav insa e de admirat intentia de a fi original.

Ce-i ciudat in final este ca marile trupe ale scenei mondiale se ”lupta” uneori pentru a fideliza si mentine  zeci de milioane de fani. In general reusesc : e nevoie doar de talent, multa munca si dramul ala de noroc. Intr-un peisaj politic dominat de trupe fabricate si artisti de carton, se investesc miliarde pentru a impresiona 3-4 milioane de fani septuagenari care sunt prea obositi sa auda muzica sau sa vada spectacolul. Noi restul, platim biletul pentru a putea huidui in voie.

P.S : Ar mai fi de mentionat ca in articolul de mai sus este mai degraba vorba despre o reteta des folosita decat despre o formula consacrata.Daca vi se pare ca-i prea lung, ei bine mai aveam pe suflet si o editare grafica dar nu era suficient de amuzanta incat sa merite inclusa.

33 Comments »

Proaspat intors pentru cateva zile in orasul natal , incerc sa ma refac o scurta vacanta in care am vazut :  doua statiuni, un concert de doua ore jumatate , o expozitie de masini de epoca si un spectacol pirotehnic. Cum ma intorc vesel in campul muncii, am amanat articolele mai subtantiale (precum cele despre jocuri, reviste si diafilme) pentru zilele ce vor urma.

Spusesem in titlu ca am urmarit un concert de doua ore jumatate. Ei bine, trupa in cauza a fost Antract, trupa iesita de la naftalina pentru a sarbatori 25 de ani de existenta. Desi filonul pop-rock pe care-l populeaza Antract nu este tocmai pe gustul meu, recunosc ca trupa imi este apropiata pentru simplul motiv ca este o trupa valceana apreciata candva national si pentru ca inevitabil am crescut cu ea. Pe langa asta, Paur, solistul, este probabil unul dintre cei mai buni si subapreciati solisti de pop-rock din Romania. Chitaristii la randul lor le zic foarte bine cand vor si cand le permite partitura. Totusi, e greu sa-i scoti din stilul consacrat astfel incat publicul lor se compune invariabil din cativa nostalgici, o masa de oameni care agreeaza muzica dar nu sunt fani si pustime scapata din lesa.

Ultima categorie mi-a amintit brutal de unul dintre lucrurile care ma irita enorm : lipsa voita a punctualitatii. Despre rabdare si punctualitate am mai scris in contexte mai blande insa aceasta specie de nesimtire eludeaza explicatiile rationale. De ce la fiecare concert si la fiecare nenorocit de film apar niste tampitei pe la ‘’si zece”. De ce aceeasi oameni in loc sa intre tacuti si umili incep sa-si salute colegii din sala (oameni care ne arata ca si ”invitatii” puteau ajunge la timp) ? Intrebarea mai importanta este de ce respectivii ne arata clar ca ei au ”vrut” sa intarzie si de ce ne-ar pasa ?

Cum spuneam, la evenimetnul amintit au existat oameni care au intarziat in jur de 40 de minute. In loc sa se aseze cuminti intr-un loc, au preferat sa intre urland si sa-si salute colegii de haita. Acelasi lucru l-am intalnit si la un recent vizionat film. Diferenta a fost ca la concertul respectiv, doua intarziate de maxim 13-14 ani, inca nelovite puternic de pubertate si imbracate in niste pantaloni verde-igrasie au inceput sa topaie la fiecare nenorocita de piesa, dansand ceva intre lambada si gaina alcoolizata. Aici ar fi de mentionat ca in restul salii lumea cam statea pe scaune. Ajutati-ma sa inteleg, ce au vrut sa demonstreze iesind penibil in evidenta la un concert pop-rock : ca unii se nasc idioti ?  Scena s-a repetat cu doi papagali cam de varsta mea care au urlat de la jumatatea salii ”ce faci ba Viorele !?!” iar apoi au inceput sa mimeze in aer tobele (air drum) cum n-am mai vazut in viata mea la un concert Antract. Oamenii pareau ca simt la sange balada de patru minute de pe scena.

Dupa atatea drumuri in caldura imi e greu sa trag concluzii dar in concluzie gasesc deosebit de trista ideea de a te remarca intr-un astfel de mod, in public. Poate ca unii vor spune ca sunt rau cu exemplele de mai sus dar din conversatiile surprinse si din miscari am observat ca indivizii nu faceau in mod natural genul asta de demonstratii. E practic o incercare turbata de a-ti spune ca esti asteptat undeva, ca ii pasa cuiva ca ai intarziat tu si ca rola aia de pe ecran nu se invarte fara tine. Asa e, cu totii iubim lipsa de punctualitate anuntata ca virtute.

P.S :  In acelasi oras unde inca se mai serbeaza Zilele Imnului am sesizat nu fara o oarecare satisfactie ca vizita lui Basescu nu a generat altceva decat un fel de curtenie tacita, o aprobare distanta a unui ”nene de la Guvern”. Fara istericale, fara tipicul exaltat al vizitelor mantuitoare ale lui Base din 2004-2006…

25 Comments »