Revenind la lucruri mai serioase, m-am gandit sa ma intorc temporar la tema ”bloggeri si altii”, la invitatia directia a unui apropiat. Omul care m-a abordat ma intreba ce pozitie as lua in eternul conflict dintre bloggeri mici, mari, mijlocii etc. Daca acum cinci ani mergea sa spun ca nu ma consider blogger, acum nu prea mai functioneaza scuza. Prin urmare, voi explica putin filosofia care m-a facut sa evit ”in general” conflictul. E o chestie complexa, deci stati pe pozitii. Pregatiti? Solutia este…nepasarea.

Prin nepasare nu inteleg abilitatea de a fi un idiot ignorant, ci o combinatie intre ”nu le pune la suflet” si ”lasa-l in pace”.  In ultimii ani, inmultirea parazitilor de WordPress, a limbricilor de Twitter si a hemoroizilor de Facebook a pus cam toata gasca de obisnuiti ai online-ului sub eticheta de ”pustani infatuati”. Pentru ca sunt convins ca si Moise a fost intr-o zona mentala similara cand si-a elaborat opera, o sa compilez o lista de concluzii in urma luptei din jungla online. Nu-s reguli, nu-s sfaturi, sunt flotari logice:

1.Nimic din ce faci sau scrii nu e cu-adevarat important. Stiu, suna a incalcare a unei reguli elementare a scriiturii si anume ”fii relevant”. Nu e. Poti fi relevant pentru cei care sunt dispusi sa te asculte, poti scrie pentru tine, pentru linistea ta sufleteasca si, daca ai intr-adevar talent, pentru CV-ul tau. Un politician va fi recunoscut instant in comuna Voluntari. Un blogger are noroc daca e recunoscut intr-un club unde-si poarta numele pe ecuson. In atare conditii e greu de inteles de unde atata ura. Sa nu ne amagim ca angoasele noastre banale, ca sfaturile parintesti sau recenziile obscure au vreo importanta. Il stiti pe bloggerul ala care a infiintat centre de ingrijire pentru victimele catastrofei din Japonia? Nici eu, dar pot numi cel putin 5 000 care au scris despre cum trebuie facuta treaba asta.

2.Excelenta nu conteaza, consecventa da. Sunt putini scriitori buni in lume. Scriitorii foarte buni sunt mai rari decat kryptonita. Nu va lasati amagiti de trei fraze corecte gramatical si de cateva referinte. Sa scrii corect nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii creativ nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii cult nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. E nevoie de toate trei, de maturitate si experienta. Din pacate, excelenta in scriitura nu-si poate da adevarata masura pe bloguri. Ceea ce ar trebui cautat este o combinatie intre consecventa si un nivel acceptabil de calitate. Sunt Apple cei mai buni? Hardware, nu. Ca design, nu. Software-ul e discutabil. Totusi, daca dam la o parte brandul si marketingul,  produsele Apple raman niste produse bune, niste produse constante in calitate. Urmatoarea ”inovatie” de la Apple e intotdeauna extrem de familiara.  Asa ar trebui sa fie si un blog bun: sa te surprinda intr-un mod familiar. Sa nu uitam ca lumea nu intra pe bloguri pentru ca s-a plictisit de Hemingway.

3.Scrisul nu e o schema piramidala. Articolele despre cum ”sa faci bani online” sunt la fel de relevante ca poeziile lui Radu Vasile. Daca ar fi sa purtam discutia la alt nivel, in ciuda cresterii mediului online si a bugetelor alocate, blogosfera primeste in continuare o suma infima comparativ cu ce primesc alte medii. Nu e nimic anormal in asta. Pentru cumparatorii de spatiu publicitar, bloggerii sunt un mediu cu un target fix si cam atat. Ce e totusi de remarcat este ca fiecare mediu de genul asta va fi la un moment dat exploatat, pentru ca nu-i nimeni fraier sa piarda ocazia. Prin urmare, nu exista o suma de X ron alocata bloggerilor, iar unul care castiga decent, nu ia efectiv din banii destinati tie. Daca ai un produs bun, nicio agentie, camarila sau blogger nu te va impiedica sa-l monetizezi.

4.Nu exista personalitati, ci vedete. Exista destule nume ”mari” online, oameni care au muncit si care au reusit sa castige decent din asta. Totusi, trebuie sa ne intoarcem la punctul 1 si la motivul pentru care bloggingul nu e o activitate prea relevanta (nu va amagiti ca altele, precum jurnalismul tematic, ar fi). Sa nu uitam de zecile de omuleti care se invart prin spatiul asta si dau cu semnatura, de cei care s-au transformat brusc in experti si de cei care acum 3 ani erau peste tot. Unde sunt acum? Niciunde, au devenit pur si simplu neinteresanti sau dezinteresati. La fel ca o vedeta sau un artist pop, in momentul in care nu mai poti oferi un produs de calitate, dispari. Un om nu va rezista prea mult doar prin prisma ”faimei” (Oana Zavoranu anyone?). Sfatul e simplu: incetati sa acordati mai multa importanta fenomenului decat merita si cocentrati-va pe propria opera.

5.Un nesimtit ramane un nesimtit. Sunt oameni care de ani de zile incalzesc tastatura incercand sa explice reguli de bun simt, gramatica si logica elementara. Nu functioneaza si nu va functiona niciodata. De ce ne inchipuim ca Yon00tz, care scrie cu sh si tz, desi are 28 de ani, Yon00tz care fura de pe unde apuca subiecte , acelasi Yon00tz care injura sub X pseudonime cand i se explica ca greseste, s-ar putea schimba peste noapte? E-adevarat ca online, sub o falsa masca a anonimitatii,  ai tedinta de a defula. Totusi, de ce sa-i explici unuia cum sa fie un blogger bun, cand el a ratat examenul la ”Cum sa imiti comportamentul uman”?

6.Scrii nu scrii, vremea opiniei trece. In general, daca faci 10 ore pe zi o treaba, ar fi bine sa-ti placa. Nu de alta, dar creativitatea si talentul se atrofiaza, indiferent de domeniu. Afirmatia e cu-atat mai valabila in zona scrisului. Daca n-ai vreun plan de rezerva si  te incapatanezi sa traiesti din scris, atunci scrie (nu neaparat pe blog). Daca stirea este un produs extrem de efemer, opinia online o urmeaza indeaproape. Probabil ti s-a mai spus, dar opiniile taler nu conteaza. Daca vrei sa le faci sa conteze pentru cinci minute, spune-le atunci cand lumea e dispusa sa asculte. Daca te gandesti, puteai da gata doua stacane de vin si o chiuveta de biscuiti in loc sa citesti articolul asta.

7.Nu exista razboaie online, doar campuri de batalie. Povestea conflictelor online a inceput cu cel de-al treilea om care a avut acces la Internet. El a devenit ”publicul” celorlalti doi care se injurau de mama. E adevarat ca e cam greu de la un punct sa zici ”suntem doar biti, ne impacam noi”. Dupa ce te injura unul de copii si nevasta, nu-ti prea mai vine sa-l iei in brate. Faci cum faci si tot ii spui vreo doua, chiar daca stii ca asta va inrautati lucrurile.  Totusi,  continutul e mai important decat problemele tale personale. Cat timp el este livrat, nu vad relevanta batailor din curtea scolii. Problema e ca mai toate conflictele consuma timp, litere si nervi, iar obiectivitatea e un mit frumos. Ar fi greu sa scrii un roman istoric daca la fiecare doua pagini te-ai opri si ai scrie alte 4 pagini pe tema ”Mihail Sadoveanu a fost un porc comunist”.

8.The best way to become better is by being better. In orice mediu, ”cel mai bun” este un mit. Exista un cel mai citit, cel mai comentat, cel mai cult si poate chiar si un ”cel mai bun scriitor”, dar toate valorile astea sunt efemere, gratie mediului care le gazduieste. Cum spuneam si la punctul 2, e mai important sa fii bun trei ani la rand, decat sa reusesti pentru o singura zi sa depasesti cel mai traficat blog din nisa ta. E vorba de respect personal, mai mult decat de o miza reala. Daca ala care e in fata ta acum pica sau scade in popularitate, ce iti garanteaza ca publicul va veni pe blogul tau plin de poze cu pisici NSFW?

Da, stiu ca articolul asta miroase pe alocuri a ipocrizie si stiu ca nu-mi pot respecta mereu propriile reguli. Stiu ca uneori am sarit cand vreun geniu pustiu sau vreun pechinez m-a botezat cu vreo injuratura. Totusi, intrebarea ramanet: Ce-ar fi sa nu va pese?

P.S: Stiu ca am promis acum vreo doi ani ca nu mai ating problema ”blogosferei”, dar mi se pusese pata de vreo luna jumatate. Din pacate, de-abia acum am avut suficient spatiu mental incat sa scot ceva cat de cat coerent.

De cand cineva a facut repetitii pentru Apocalipsa pe tarmul japonez, sirul nesfarsit de bazaconii debitat de presa s-a transformat intr-o imensa furtuna de gainati. Cele mai des intalnite atitudini au fost admiratia netarmuita fata de ”bravul popor japonez”, comparatiile cu situatia romaneasca si sfaturile atotstiutoare. Despre ultimul capitol ne poate da mai multe detalii Monica Tatoiu. In cazul primelor doua, am simtit nevoia sa pun mot maldarului de…informatii.

Pornind de la comentariile de-aici am decis sa ma alatur minoritatii vocale care refuza invazia japoneza din media . E de remarcat ca la un articol admirativ, dar lipsit de comparatii ale autoarei, comentariile au fost de-a dreptul feroce. Opiniile au variat intre ”japonezii sunt un popor extraordinar, un munte de decenta” pana la ”trebuie sa ne plecam palaria si sa invatam de la ei” si clasicul ”suntem inchisi la minte si inferiori”. Aici mi-am zis si eu: Ho cu tata!  Am demolat la randu-mi miturile nationale de cateva ori, am scris admirativ despre China la punct, dar pana la comparatii maniheiste Romania-Japonia n-am ajuns.

Practic, se ia un popor autarhic cu porniri xenofobe si destule episoade reprobabile in istorie, se ridica la rang de reprezentant al divinitatii pe pamant si apoi i se inventeaza calitati pe baza unor carti si a anime-urilor. Ulterior, se compara cu un popor balcanic calcat in picioare si se obtine ”o opinie romaneasca”. Opinia trebuie sa vina neaparat de la oameni care n-au fost niciodata in Japonia (nu de alta, dar aia care au calcat pe-acolo in alta calitate decat cea de turisti, nu-s la fel de entuziasti).

E destul de greu sa treci cu vederea calitatile reale ale poporului japonez si extraordinara dezvoltare a economiei japoneze intr-un timp scurt. Cum exercitul a fost repetat de doua ori, in perioada Meiji, dar si dupa Al Doilea Razboi Mondial, realizarea este cu-atat mai importanta. Totusi, folosirea unor surse livresti si a impresiilor date de produsele culturale japoneze drept baza de comparatie e cel putin dubioasa. Cultura si mentalitatea japoneza, tributare la randul lor celor chinezesti si coreene, n-au nicio legatura cu cea romaneasca. Nu ai nevoie de viziunea unui etnograf sau de cultura unui antropolog pentru a vedea asta. E ca si cand ai compara caini cu pisici si ai spune ”Cainii sa-si plece capul. Au ce invata de la pisici. Le-ai vazut cum cad in picioare?”.

Pana la un punct, pot intelege comparatiile de tip ‘bulgarii ne-au facut la turism” sau ”in Ungaria s-au construit X kilometri de autostrada”. Ne sunt vecini, avem legaturi istorice cu ei si am beneficiat de conditii similare de dezvoltare in ultimii ani. Dar legatura cu Japonia care e? Nici macar comparatia economica Japonia-SUA nu are sens. O natiune de imigranti unde sindicatele sunt religii nu se compara una unde scaunul de CEO se lasa mostenire din tata in fiu. Sa nu uitam ca Japonia a beneficiat enorm de piata de desfacere si de ajutorul SUA dupa razboi.  Ca nu le-au turnat bani in conturi e una, dar fara spirijinul fostilor calai, e greu de spus daca tara ar fi avut acelasi curs.

Pozitia curenta a Japoniei. Sursa.

In toata marea asta de elogii si ridicari pe piedestale a ”eroicului popor japonez”, nu am inteles totusi o chestie. Pentru ce anume ii laudam si-i tinem pe brate mediatice? Pentru ce o sa faca? Nu de alta, dar pe moment oamenii isi numara ranitii si incearca sa se comporte cat mai demn. Felicitari pentru ultima parte, dar nu e tocmai un comportament neobisnuit pentru o anumita parte a lumii. Sunt complet de acord ca oamenii au trecut si trec prin niste momente groaznice si apreciez participarea la eforturile de recuperare. Totusi, intre ”ne pare rau pentru pierderile voastre” pana la ”sunteti un popor incredibil, trebuie sa ne plecam capul” e o diferenta. E absolut in regula sa admiri poporul japonez, dar din perspectiva observatorului exterior. Termenii de comparatie nu exista.

Exagerarile tembele si articolele de genul asta (unde fuga din ”infern” si lupta cu maidanezii din Tokyo au loc in aceeasi pagina) sunt de vreo luna la ordinea zilei. E adevarat ca n-am vazut nici macelurile post-Katrina si nici vreun exod de tip Haiti, dar sa ne calmam putin. Vorbim totusi de niste oameni pregatiti pentru genul ala de evenimente, oameni care sunt inca in stadiul de evaluare si planificare. Urmatorii ani ne vor arata cat de bine au gestionat situatia. Faptul ca marile corporatii japoneze continua sa livreze nu poate fi decat imbucurator.

Drept concluzie, hai sa lasam naibii comparatiile romano-japoneze. N-ati vazut ce nasol e in Libia? Romanii n-ar face niciodata asa ceva. Romanii sunt demni. Romanii l-au avut pe Stefan cel Mare…

P.S:  Desi am fosti colegi de facultate ”in bransa”, incep sa ma intreb sincer cu cat este platit un redactor online. Nu de alta, dar dupa cum scriu unii, salariul nu poate fi cu mult mai mare decat al unuia care serveste la McDonalds.

Simteam nevoia sa scriu ceva mai inteligent pe post de titlu, dar cred ca subiectul e clar.  Majoritatea am luat prima data contact cu notiunea de font odata ce am manjit cu gem prima tastatura de PC. Tot atunci am realizat ca ”Ba, io pot sa scriu cu litere verzi cu stelute!”, experienta care si-a pierdut din forta odata cu depasirea varstei de 12 ani. Pentru a-l cita pe bunicul DEX, am spune ca fontul reprezinta un set de caractere care urmeaza aceleasi norme grafice.

Pentru noi, profanii, fonturile sunt niste lucruri de care ne folosim cand aruncam un text pe blog, in Word, sau pe vreo prezentare. Pentru designerii grafici si oamenii cu latura artistica mai dezvoltata, seturile de caractere decorate reprezinta o celebrare a contemporanului, o combinatie dintre nebunie si rigoare in design. Sa fim seriosi, sunt oameni pentru care Max Miedinger e un zeu. Avand in vedere cat de folosit si curat e fontul Helvetica, putina nemurire tot merita omul. Totusi, profani sau nu, e bine de stiut ca reprezentarea vizuala a unui text este suficient de importanta incat sa afecteze perceptia sensului.

In atare conditii, imi e foarte greu sa inteleg de ce oameni cu pretentii si cu o anumita varsta schimba trei fonturi intr-un post pe blog, scriu cu portocaliu sau roz pe fond galben, iti raspund pe IM cu marimea fontului 8, iar apoi au pretentia de a fi luati in serios. Da, stiu ca accesul la optiuni si nevoia de individualitate in mediul online vor face mereu din CAPS LOCK un erou si din culoarea mustar o solutie. Mentalitatea de tip ”uite ce de chestii sunt acolo, hai sa le folosim” ar trebui sa dispara totusi dupa niste ani de holbat in monitor.

Daca trecem totusi peste episodul online, ramane cu o problema la fel de spinoasa: prezentarile. Nu vorbim acum de prezentari de marketing in cadru formal sau de lucruri unde miza e prea mare pentru a fi luata in discutie. Vorbesc de prezentarile de la evenimente, de prezentarile unor ONG-uri, de prezentarile din cadrul facultatii sau de prezentarile online. Ca-i PowerPoint, ProShow Producer sau Prezi, pana la urma va trebui sa bagi si putin text pe langa pornache si pozele cu pisici.

Aici e aici. Mi se pare grav sa vad la oameni ajunsi la o anumita varsta, texte scrise cu Comic Sans Ms, formatate cu Bold si Italic, totul invaluit de rafinatul aer al unor smiley-uri uriase. Drept condiment, adaugati si ”…” dupa fiecare fraza. Dupa o corectura usoara (la un material de altfel simpatic si fara abateri) cineva imi atragea atentia in privat ca ma leg de prea multe detalii. Ei bine, fontul ales, spatierea (1.5 randuri la corpurile mari de text au scopul lor), marimea fontului si decoratiunile inutile, nu sunt detalii. Sunt poate la fel de importante precum calitatea textului, mai ales cand munca ta se va proiecta in fata unui auditoriu.

Daca tot ce ai este un font simpatic, inseamna ca nu prea ai nimic. O idee suficient de puternica o sa treaca de bariera iepurilor desenati in interiorul literei ”O”.  Folositi fonturi lizibile, folositi fonturi fara serifa in titluri si subcapitole daca nu aduc niciun plus real prezentarii (ironic, nu?). Evitati Comic Sans MS, Curlz, Papyrus, Goudy si alte mizerii. Fac prezentarile sa arate ca incercarile entuziaste ale unor pusti de liceu. Sunt in topul celor mai proaste fonturi pentru un motiv: sunt la fel ca facutul in pantaloni – tie iti pare cald, celorlalti nu!  Daca vreau sa spun ”Nu face asta!”, imi e clar ca trebuie sa o spun cu un font curat si lizibil. Daca scriu cu galben  glossy ”’Nu face asta…!!!”, mesajul devine ”Nu face asta…aaaaa..hihi!”

Nu sunt designer asa ca recomandarile mele au strict caracter de exemplu. Da, stiu ca Arial e plat si uneori greu de digerat datorita spatierii standard si Times New Roman e supra uzat, dar exista Calibri, Cambria, Lucida, Verdana. Exista si Cold, Null, Brandon, dar si alte fonturi gratuite si mai placut decorate. Totul e sa-ti pui intrebarea: bai, astia care citesc se concentreaza asupra textului sau incearca sa previna arderile permanente pe retina pentru ca am scris cu roz?

Sunt constient ca si eu am destule probleme, mai ales in ceea ce priveste paragrafarea si spatiile lasate accidental dupa semnele de punctuatie. Totusi, in urma feedback-ului de pe blog, am reusit sa scap de multe metehne deloc productive. Asta-i si motivul pentru care ma revolt aici, ca o omleta intr-o oala Tefal: nu e cazul sa scrieti cinci ani pe blog pentru a realiza ca trei puncte nu pot substitui o virgula bine plasata.

P.S: Complet fara legatura, asa cum v-am obisnuit, voiam sa anunt ca un text despre jocul Dacii si Romanii (o inviere a mai vechiului meu articol) a ajuns si in revista Virtus Antiqua (pagina 82)

Aici ar urma sa va spun ce grozavii am vazut si cum televizorul te tampeste, urmand ca voi sa intrati si sa spuneti ”da bai , televizorul e naspa, ce analiza profunda a rahatului !”. De dragul conversatiei, o sa ma abtin. Nu de alta, dar articolele de gen sunt ca suptul la țâță : exista un moment in care trebuie sa te lasi.  Stim cu totii cui se adreseaza televiziunea din Romania, doar de-asta citim bloguri in loc sa ne uitam la maratonul Razvan si Dani.

Sa revin deci : deschisesem televizorul pe Romantica. La ora respectiva rula o preluare de pe VH1-ul american, o chestie numita The Tool Academy . Chestia asta se voia un reality show in care genul de indivizi care se comporta la 35 ca la 12 ani, erau lasati sa-si dea pentru o vreme in petec, sub ochii uimiti ai partenerelor.  Fara a se sti supravegheati si sub pretexul unui ”show de talente”, viitorii tatici de familie se transformau in ”Johnny 12 Inches” si alte fantezii adolescentine. Cu maxim de euforie, oamenii isi autoalocau  etichetele de zei ai sarmului si sexului salbatic. Ulterior, ”cocalarii’ erau trecuti printr-o serie de tutoriale si teste care sa le arate cat de imbecili sunt si cum gagicile pe care le aveau acasa erau cam ”the best they could get”.  Regizata sau nu, flatulatia aia de emisiune avea un concept bun :  de ce frustrarile ne imping sa ne comportam ca niste maimute in ”compania potrivita” ?

Ar fi  inuman sa pretind ca sunt 100% acelasi in orice imprejurare. E normal ca anumite persoane sa te complexeze, sa te anime sau puna in garda.  E normal ca in compania partenerei/partenerului sa fii altfel decat in compania sefului. Totusi, la putinii oameni sanatosi cunoscuti, comportamentul ramane in mare acelasi. Un individ jovial si deschis la discutii va ramane aproximativ la fel in situatiile uzuale.  Astea sunt totusi exceptiile, cele pe care ne place sa le credem regula pentru simplul motiv ca ne-am inconjurat cu ele. Romania zilnica e plina de indivizi care fluiera pe strada, pipaie gagici in metrou si al caror identificator in lumea virtuala contine sinonime pentru ”idolul femeilor”, ”seful cartierului, etc”.

Intr-un final, baietii raman aceeasi faliti lipsiti de perspectiva, etern blocati in adolescenta. Nu va grabiti, ca e perfect valabil si pentru femei. Manifestarea e putin diferita, dar nici ”divele” nu inceteaza sa ma uimeasca. Sub imperiul lui ”merit ceva mai bun” , oamenii astia ajung sa-si traiasca viata intr-o lume paralela, una in care sunt doriti si inteligenti. Problema e ca-si apara cu-atata indarjire viziunea incat reactiile lor devin tragice.  Daca in cazul emisiunii (pana la urma o simpla farsa televizata), ”concurentii” ajungeau sa se injure intre ei pe tema ”valorii” , in realitate certurile se pot sfarsi cu interventia politiei si cu ani de puscarie. Doamne fereste sa-i spui lui ”Alex Freestyle” ca daca la 30 de ani cara lazi, sansele sa ajunga rockstar si manager pana la 40 scad dramatic.

Nu ma suprinde cu nimic genul asta de comportament afisat la anumite paturi sociale. Ma irita insa cand il vad la oameni din jur, oameni cu ceva mai mult creier decat igrasia din caminele studentesti. Daca as avea un vocabular limitat de numarul de la pantofi, as spune ca sunt ”prefacuti”, ”figuranti” sau ca au ”harfe’‘. E o caracterizare grosiera si imprecisa. Fatarnic sunt catelusul sefului, colega invidioasa si administratorul de bloc care te fura. Noi vorbim deja de comportamente schizoide devenite mod de viata. Vorbim de comportamente generalizate pe care le intalnim la functionara de la ghiseu , la repetentul de 20 ani, dar si la omul care plateste 15 ani ratele pentru un Logan. Ma gandesc serios daca trezirea la realitate n-ar trebui facuta medical. Daca ar fi trei oameni as mai zice…dar sunt vreo opspe’ milioane.

P.S : Stiu ca n-am mai scris de o saptamana. O conjunctura de factori tehnici, psihici si de management al timpului m-au tinut suficient de departe de blog. Daca totusi va era dor de un Post Scriptum la un articol foarte lung, va invit sa aplecati o ureche la trupa asta DIN POLONIA  : http://www.myspace.com/inimasalbatica .  E  o descoperire a lui aronbiro si da…este exact ce nu va doreati sa fie  : manele metal.

Cu un an in urma, articolele lui Blegoo incingeau spiritele in jurul integrarii anumitor termeni in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana, nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu,prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru pustime. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Aici sunt mai importanti termenii intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de notiuni specifice marketingului si comunicarii, de limbaj tehnic, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei de echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala. E vorba de o limba care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara s-a aplecat in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnele unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia…firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu puteam vorbi de o limba unitara.Prin urmare, nu vorbim de ”Torna, torna fratre !” , ci de o limba ajunsa in stadiul formalizarii.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare, incat mai toate schimbarile majore se adaptau liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ”slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate ? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica ? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni ?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala, la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au reusit sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri.In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. Insecolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor. Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic :  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.

O comparatie intre ”Noul Catavencu” adica revista Kamikaze si vechiul Catavencu voiam sa fac de miercuri, de cand am dat banii pe ambele. Totusi, spre deosebire de amatorii de verdicte, am avut si rabdarea sa citesc pana la capat revistele. Nu ca mi-ar lua 4 zile sa citesc 50 de pagini, dar nu circul chiar atat de mult cu Ratb-ul incat sa le fi terminat dintr-un foc. Pe langa asta, am incercat sa dau timp si cititorilor sa afle daca oamenii plecati de la Catavencu vor fura cascavalul putinilor ramasi, daca il vor imparti sau daca mai exista efectiv un cascaval.

1.Kamikaze

Prima chestie , pe care au remarcat-o si alti coabitanti online, este lipsa de inspiratie a numelui. Nu doar ca ideea de ”Kamikaze” (justificata neconvingator) nu socheaza , dar aparent nu se lipeste nici de chioscari. Cei doi la care am intrebat stiau de ”Ala noul” sau de ”Kakaze”. In rest, dimensiunile fizice sunt identice cu cele ale AC iar rubricile sunt delimitate la fel. Kamikaze opteaza pentru mai multa culoare in paginile de interior, o distantare de traditia Catavencu.  Ar fi de mentionat ca noua revista imi pare mai ”aerisita” in termeni de DTP, aspect care aminteste de presa de finalul de ani 90′.

O a doua problema, care devine evidenta dupa rasfoirea revistei, este lipsa unui caricaturist sau grafician bun. Editarea de pe coperta e usor vulgara dar nici n-are rival din pacate. Daca stau sa ma gandesc , in loc de caricaturist as prefera un autor de benzi desenate bun (Mardale ramane un clasic, nu prea are sens sa-l imiti).  In cazul rubricilor noi , constat ca Bula Demnitarului a fost inlocuita cu citate din bloggeri. Bloggerii alesi sunt in mare parte din ograda vedetelor tv (cu o exceptie) dar initiativa este oricum admirabila. Ar putea umple juma’ de revista cu citate de gen iar pe-a doua cu perle de pe Twitter.

Altfel, in Kamikaze veti gasi in mare parte ce gaseati si in Catavencu in saptamanile mai putin agitate. Ma asteptam ca interviurile sa apara mai tarziu, dar conversatia culinara cu purtatorul de cuvant Christian Ciocan a dat bine. Un mini editorial simpatic il reprezinta si dialogul virtual dintre politicieni si 1Q Sapro. In rest, intepaturi pe ici pe colo, mai un pumnulet spre Dinescu, mai o gadilatura spre Tudor Chirila (nu te supara Tudore, ca-l ai pe Iisus cu tine). Usor iritante au fost cele trei atacuri la adresa lui Mircea Badea, teribilism practicat in general online. Haideti fratilor, chiar credeti ca ”Ciurematorul” merita atentie ?

Noul Tetelu (Jurnalul Mafiei) nu prea mai are farmec.Pe langa faptul ca originalul nimerea doar la sarbatori, in momentul asta nu-i mai vad justificarea in noua revista : nu e nevoie sa tarasca chiar toate rubricile din AC in Kamikaze. As prefera cate o fila de jurnal stupefiant din partea fiecarui membru al redactiei. Altfel, am gasit admirabila lipsa intepaturilor directe la adresa fostilor colegi si intervievarea unor jurnalisti plecati la randul lor de la reviste de succes. Glumele cu moguli sunt rasuflate dar printre altele am gasit si regret pentru prieteniile departate de spargerea revistei. Rubrica de IT este acceptabila dar cam scurta (recomandarea lui Avast 5 merita mentionata). Rubrica de cultura e decenta si din fericire la fel de scurta. Simt insa lipsa paginilor ”Trampa si Ecranul” si ”Muzeul Figurantilor de Ceara”. Exista inserturi de gen insa nu sunt suficient dramatizate si dezvoltate.

Kamikaze nu e nici ”slab”, nici varza, nici o dezamagire monstruoasa. Nu. Este o revista la inceput care pe moment arata ca un Catavencu (pre-schisma) intr-o saptamana ploioasa.In caseta redactionala am observat cu placuta surprindere prezenta lui Ducu Hancu. Altfel, Augustin Julea (fost Chestiunea Zilei, fost Catavencu) figureaza in redactia ambelor reviste. Pentru satisfacerea curiozitatii, puteti citi cateva materiale si pe siteul oficial Kamikaze. Aparent, pe masura ce se apropie noul numar, autorii urca online articolele din cel precedent.

Da, gestul celor plecati , talentati de altfel, este un gest ”kamikaze” dar are sanse reale de supravietuire. Pana atunci, mi s-ar parea vitala aducerea unui editor bun (tot exista la  joburi glumita cu lipsa unui ”pilot kamikaze”). Chiar e nevoie de unul care sa spuna ca glumele cu regionalisme si cu smecheri de Dorobanti sunt amuzante timp de vreo doua secunde, pana apuci sa intorci pagina. Noroc ca-s destui oameni talentati acolo incat sa le iasa conspiratia si pe timp de criza.

2.Catavencu

Vechiul Academia Catavencu ba e in faliment, ba va fi mutat nu stiu unde, ba va fi reformat ca secta religioasa de Simona Tache. Surprinzator insa, numarul de saptamana asta n-a fost slab, ci doar impanat de o serie articole de umplutura (lucru natural de altfel). Pe langa editarea de pe coperta, la fel de slaba ca cea din Kamikaze, e greu sa nu observi ”suplimentul” de saptamana asta, un ditamai romanul publicitar despre boabele de cafea Tchibo. Sublima lectura, il angajati si pe copywriter ?

Caseta redactionala nu arata la fel de tentant. Intoarcerea lui Patrick Andre de Hillerin nu-mi spune absolut nimic, iar spatiul in plus alocat lui Alexandru Cristorian nu incalzeste. Ca veni vorba de ultimul, ii apreciez instinctele de investigator, dar n-ar strica sa invete sa puna punct. Sunt de departe unele dintre cele mai plate si incalcite fraze din AC. Asta nu inseamna ca nu vad utilitatea articolelor de investigatie dar pur si simplu anumiti scriitori nu au umor (motiv pentru care ar trebui sa-si scurteze interventiile).

Multe rubrici mici au disparut peste noapte, de la jurnalele gastronomice & de calatorie pana la Tetelu. Totusi, cititorul ocazional va observa doar lipsa completa a rubricii de IT si spatiul imens alocat analizezi  ”Noi in anul 2020”.  Ultima gaselnita ocupa vreo sase pagini, are o premisa neinspirata (persoanele publice in 10 ani de-acum) dar culmea, scoate unele dintre cele mai bune glume din numarul astaa. Din pacate, sase pagini e al naibii de mult, iar efectele grafice ieftinute,  frazele neterminate, glumitele de ”blog” si aberatiiile ajung sa plictiseasca. Kudos pentru bancurile cu Chirila si Porumboiu.

Mardale e inca tare, Istodor are un interviu badaranesc cu Bolcas (dar il salveaza abordarea lui Brendan Perry din final) iar Dosarele Chix sunt tot acolo si tot sforaitoare. Simona Tache baga un articol simpatic despre titlurile din tabloide iar Trampa si Ecranul este inca o rubrica decenta. In cazul rubricii culturale, lucrurile sunt neschimbate (si asta nu-i neaparat un lucru bun).

Desi au un site infestat cu reclame iar lipsa vechilor redactori se simte, nu mi se pare ca vechiul AC e mort si ingropat. N-am avut senzatia aia de ”greata corporatista” cand l-am citit, si cred ca daca mai aduc 3-4 oameni talentati si se reorganizeaza pot rezista. Citisem ceva si despre revenirea lui Ivanciuc, mai greu de inghitit de catre cititori. Kamikaze ar avea la randu-i unde sa se duca si in cazul de fata concurenta ar ridica stacheta. Ultima data cand AC a avut ceva concurenta a fost prin Aspirina Saracului si sper ca Noii Catavenci sa n-aiba aceeasi soarta (desi Julius, Radu si Dr.Sendroiu inca traiesc). Pe moment as inclina spre noua revista dar AC-ul poate oricand sa supraliciteze. Public sa fie…

Later Edit : Pana sa ma misc eu, Evenimentul Zilei a sarit cu o ancheta mai ampla asupra motivelor despartirii.

Bonus : Ambele reviste folosesc acelasi tip de gluma pe aceeasi poza editata cu Emil Boc. Gluma din Kamikaze e totusi mai ok.

P.S : Stiu ca n-am fost primul care sa bage despre asta dar probabil am fost primul care a citit revistele pana sa dea verdictul. Oricum, vorba cuiva,  daca raman ambele pe piata,  Buzudugan si Morar o sa trebuiasca sa ceara spor salarial pentru ciordeala din doua surse.

P.S 2 : Cat de subtil a zburat articolul despre arme de foc din money.ro. Tocmai cand aflasem ce arma se potriveste domnilor hotarati.

Destination Truth e o serie de mini documentare produse de canalul Sify care merg pe urmele consacratului si parodiatului Ghost Hunters. Emisiunea il are in rol principal pe Josh Gates, un nene de profesie ”aventurier” si care seamana de multe ori cu regretatul Steve Irwin. Josh are alaturi de el o echipa de 5-6 oameni, formata din 1-2 cameramani, o gagica pe post de cercetator/translator (pentru fiecare sezon alta), un specialist video, un medic si un sunetist. Scopul declarat : Aflarea adevarului din spatele unor vechi mistere sau legende contemporane, mistere care in general implica bantuiri dar mai ales criptide (animale cu existenta nedovedita).

Daca am gasit primele doua sezoane cel putin distractive, al treilea nu m-a mai incantat la acelasi nivel. In prima faza, cercetarea aveau un aer de autenticitate (evident, simulata) si uneori rezultatele erau palpabile (urma unui presupus Yeti a fost recent expusa). In sezonul 3 insa, apropierea de Ghost Hunters se vede din ce in ce mai mult. Oamenii iau echipamentul si se izoleaza noaptea in diverse zone urland ”Oh my God, oh my God” la fiecare sclipire de pe camera cu infrarosu. Macar asa o putem vedea pe asistenta topaind, in sezonul asta o hispanica superba pe nume Jael.

Emisiunea are un stil pseudo-documentar iar plasarea de partea ratiunii si stiintei este un simplu artificiu. Dupa glume si faptul ca echipa nu se ia prea in serios, se vede ca totul e legat de show intr-un final. Dar totusi, ce au cautat oamenii astia in Romania si mai precis, ce au cautat oamenii astia ”de doua ori” in Romania ? Fantomele din Padurea Hoia Baciu si varcolacii, evident !   Le voi lua pe rand, pentru a nu speria cititorii :

1.Padurea Hoia Baciu
(Sezonul 3, Episodul 1 , Septembrie 2009)

Padurea Hoia Baciu a devenit loc de pelerinaj pentru diversi indivizi dubiosi, asa ca nu m-a mirat tema episodului. Ce m-a mirat a fost obsesia echipei de productie si a moderatorilor de a confirma niste stereotipuri. S-au facut referinte la Transilvania si la fostul imperiu sovietic desi in mai tot episodul cei intalniti vorbeau acceptabil limba engleza. Lucrul asta nu se poate spune despre multe alte incursiuni ale echipei. Oamenii inchiriaza un SUV , chipurile, si primesc o Lada Niva. Hai mai, sa fim seriosi, in Cluj ati gasit doar o Lada Niva ?  Masina, de altfel fiabila si interesanta, a fost un bun prilej de glume cu expresia ”4×4”. Un comentator remarca, de altfel indreptatit, ca in mai toate episoadele oamenii aleg cele mai proaste vehicule existente. Sa fie iar o tentativa de ”show” sau vreo incercare a unui intreprinzator local de a mai scoate un banut ?

Dupa ce gaseste un individ dubios pe care-l numeste ”Romania’s leading authority on the Hoia Baciu forest”, Josh ne explica in continuare ca incearca sa ”supravietuiasca” calatoriei spre centrul padurii. Prin urmare inchiriaza cel mai prost avion de pe o pista cu o oferta mult mai buna (dupa cum sustin comentatorii). Avionul este numit a ”coffin plane” si ni se explica ca ar fi singurul din Cluj. Presupun ca dupa ei in Cluj exista si o singura baie publica. Topul avionului se desprinde la decolare asa ca oamenii se sperie si aleg sa continue calatoria cu niste ATV-uri in stare impecabila. De unde apar, nu ni se spune. Evident carutele de pe drumurile de tara aduc replici din gama ”I’m in the 15 hundreds”. Iar simpatic mi se pare interviul cu un localnic pe nume ”Colleen Vana” (de fapt Calin Vana).

Misterul efectiv se reduce la cateva luminite, niste zgarieturi ciudate  si o stare de rau pe care au raportat-o si altii din zona. Starea este pusa de multi pe seama  existentei unor zone radioactive. Efectul episodului se vede insa prin forta comentatorilor :  de la rationali pana la oameni care au impresia ca Romania e plina de ”varcolaci, vampiri si paduri bantuite” . Intalnim si oameni care-si cer cumva scuze pentru saracia propriei tari.De la un episod in care moderatorul foloseste expresia ”gay safari” (intr-un alt caz), nu ne puteam astepta totusi la prea multe.

2.Varcolacul
(Sezonul 3, Episodul 7, Octombrie 2009)

Deschiderea episodului mentioneaza ca ”werewolves are very real and dangerous to many people in Romania”. Bun inceput. Desi inteleg ca nu se iau foarte in serios, oamenii au totusi o mare problema : generalizeaza si nu se documenteaza suficient. Asta se intampla mai ales cand e vorba de criptide ”celebre”. Tot ce iau ei ca ”dovezi” pentru presupusul caz nu sunt altceva decat raportari legate de strigoi/moroi (ghouls), nu de varcolaci. Confuzia, facuta si de cativa etnologi este intarita de Ion Ghinoiu de la Academia Romana, prezent in episod drept specialist. Dezgroparile de cadavre clar n-au treaba cu varcolacii iar stereotipul varcolacului hollywoodian este efectiv fortat peste legenda strigoilor si chiar a pricolicilor mioritici. Mai mult se speculeaza pe motivul parasirii unui sat de munte (Brad) si se se vorbeste despre varcolac ca o baza a mitologiei romanesti. La atatea sate parasite e clar, problema nationala o reprezinta varcolacii !

Romania este din nou ”Van Helsing Country” iar Bucurestiul este ”the gothic capital of the world” datorita arhitecutrii vechi, apreciata de altfel. Oamenii se fataie putin printre anticarii de la Universitate si deplang soarta bagajelor murdarite la aeroport. Pentru a prinde un tren pe ultima suta de metri, unul dintre membrii echipei foloseste italiana si este mirat ca functionara de la ghiseu intelege. Altfel, trenul care-i duce pana in ”the small county of Sibiu” este numit ”The Hogwarths Express”. Ciudat totusi, Josh a auzit de supermodelele romanesti. In zona Sibiu se cazeaza la pensiunea Mioritica pe care gagica o pronunta ”pensiunea Morticia” si se intreaba speriata daca va fi mancata. Dupa o petrecere cu dans folcloric (”a local rave”)  udata cu ceva numit ”Werewolf wine”, oamenii dau o fuga pe la gradina zoologica si obtin o informatie reala : peste 40% din lupii din Europa se gasesc in Romania. Evident, transportorul este iar o rabla (un Mercedes antic) insa nimeni nu se plange. Carutele si zonele rurale considerate pierdute in timp sunt iar tinta unor mistouri.

Aici chiar nu gasesc mare lucru, cu exceptia unor raceli puternice si a unor urme de lup. Lupul dacic si statuile cu lupi din Bucuresti sunt expuse de cateva ori in timpul episodului.Per total, ce m-a iritat a fost nu prezentarea in sine, ci faptul ca oamenii isi permit destul de multe odata ajunsi in Romania, Ucraina (Prypiat) sau in tari pierdute prin vreun colt de lume, dar evita mistourile dure pe teritoriul SUA sau in Mexic. Nimic neasteptat de altfel dar mi se pare putin deplasat sa incerci sa confirmi stereotipuri chiar si la a doua vizita intr-o tara.

Altfel ,recunosc ca multe faze m-au distrat, de la petrecerea traditionala la teama reala a unor membri din echipa. Credintele stramosesti romanesti inca fascineaza,  judecand dupa  reactiile lui Josh si dupa comentariile de la episoade. Pur si simplu avem aici suficientele elemente pentru un branding sanatos de tara : lupi, ursi si mult paranormal. Romania – The Land of Ghosts & Monsters ?

P.S : Prin prezentul articol rog insistent cocalarii mediului online, jurnalistii profesionisti de la Cancan si alte cangrene sa preia informatiile fara a preciza sursa.  Stiu ca n-a mai fost abordat subiectul si ar fi pacat sa nu-l fure cineva, nu ? Bloggerii adora asta si se stie ca legislatia e doar pentru prosti.

P.S 2 : Ar merita efortul unei versiuni de mobil a blogului ? Un feed modificat de fapt…

Daca pe plaiuri straine exista produse promovate exclusiv prin asociere, in Romania rezultatele tehnicii sunt cel putin dubioase. Daca nu va amintiti de campania de acum cativa ani in care Florin Piersic ne ameninta cu asigurarile RCA, nu-i nimic, avem cazuri mai recente.  Pe de-o parte ar fi BRD cu pleiada lui de foste vedete iar pe de alta parte am avea superba asociere Cristi Chivu – masina de spalat. Da, aia in care suntem asigurati ca produsul, la fel ca numitul Chivu, este ”diamantul casei noastre”.

Chiar si in aceste conditii, nimic nu se compara cu ce-am citit ieri pe o sticla de apa plata. M-a fericit pana in maduva oaselor sa aflu ca apa din paharul meu fusese recomandata de idolul a trei generatii…Benone Sinulescu.

Desigur, apar niste intrebari. De ce i-ar cere un om normal parerea lui Benone Sinulescu ?  Mai mult, de ce e apa asta recomandata de el, a baut cu gura de la izvor ? S-a contopit cu natura in rezervorul de unde provine apa ”naturala” ? Am inteles ca s-a nascut in zona dar in felul asta, avem destui mari cantareti nascuti in Bucuresti. Pot trece peste lipsa de strategie si logica (nici cu Florin Piersic nu imi e rusine) dar peste maestrul Benny nu pot trece. Ai zice ca Benone Sinulescu are aria de expertiza legata bazata pe traiul patriarhal, dar sa nu-mi spuneti ca taranii se cinstesc cu apa plata.

Benon mai are cateva recomandari similare, de mare anvergura fiind recomandarile culinare. Totusi, daca un  folclorist sinistru de vesel si frapant de chelios poate recomanda o apa plata, nu vad de ce n-am merge mai departe. Pana la urma, de ce n-ar putea si Mircea Geoana sa recomande o hartie igenica ?  De ce n-am merge si in domeniul bloggingului ? Maine-poimaine o sa vad lopeti recomandate de groparu,  idioti recomandati de demaio sau piariste recomandate de zoso.

P.S : Lipsa de activitate din ultima vreme s-a datorat  in parte si noului laptop, un Asus N61VG, a carui recenzie intentionam sa o postez pe larg pe blog (intre timp o puteti gasi si pe emag). Daca tot a venit vorba de laptopuri, as dori sa adresez o intrebare venita pe filiera unui prieten : Ati da 3550-3650 RON pe o jucarie ca asta ? Oferta este orientativa, laptopul  nu exista pe piata online sau offline (deci nu-i publicitate) si la baza e un Compal pentru gaming, branduit.