Krossfire's Blog

Motivul pentru care am intrerupt fluxul saptamanal de aberatii este ca gnomii care-mi furnizau amfetamina nu lucreaza in weekend.

Revenind la lucruri mai serioase, m-am gandit sa ma intorc temporar la tema ”bloggeri si altii”, la invitatia directia a unui apropiat. Omul care m-a abordat ma intreba ce pozitie as lua in eternul conflict dintre bloggeri mici, mari, mijlocii etc. Daca acum cinci ani mergea sa spun ca nu ma consider blogger, acum nu prea mai functioneaza scuza. Prin urmare, voi explica putin filosofia care m-a facut sa evit ”in general” conflictul. E o chestie complexa, deci stati pe pozitii. Pregatiti? Solutia este…nepasarea.

Prin nepasare nu inteleg abilitatea de a fi un idiot ignorant, ci o combinatie intre ”nu le pune la suflet” si ”lasa-l in pace”.  In ultimii ani, inmultirea parazitilor de WordPress, a limbricilor de Twitter si a hemoroizilor de Facebook a pus cam toata gasca de obisnuiti ai online-ului sub eticheta de ”pustani infatuati”. Pentru ca sunt convins ca si Moise a fost intr-o zona mentala similara cand si-a elaborat opera, o sa compilez o lista de concluzii in urma luptei din jungla online. Nu-s reguli, nu-s sfaturi, sunt flotari logice:

1.Nimic din ce faci sau scrii nu e cu-adevarat important. Stiu, suna a incalcare a unei reguli elementare a scriiturii si anume ”fii relevant”. Nu e. Poti fi relevant pentru cei care sunt dispusi sa te asculte, poti scrie pentru tine, pentru linistea ta sufleteasca si, daca ai intr-adevar talent, pentru CV-ul tau. Un politician va fi recunoscut instant in comuna Voluntari. Un blogger are noroc daca e recunoscut intr-un club unde-si poarta numele pe ecuson. In atare conditii e greu de inteles de unde atata ura. Sa nu ne amagim ca angoasele noastre banale, ca sfaturile parintesti sau recenziile obscure au vreo importanta. Il stiti pe bloggerul ala care a infiintat centre de ingrijire pentru victimele catastrofei din Japonia? Nici eu, dar pot numi cel putin 5 000 care au scris despre cum trebuie facuta treaba asta.

2.Excelenta nu conteaza, consecventa da. Sunt putini scriitori buni in lume. Scriitorii foarte buni sunt mai rari decat kryptonita. Nu va lasati amagiti de trei fraze corecte gramatical si de cateva referinte. Sa scrii corect nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii creativ nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii cult nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. E nevoie de toate trei, de maturitate si experienta. Din pacate, excelenta in scriitura nu-si poate da adevarata masura pe bloguri. Ceea ce ar trebui cautat este o combinatie intre consecventa si un nivel acceptabil de calitate. Sunt Apple cei mai buni? Hardware, nu. Ca design, nu. Software-ul e discutabil. Totusi, daca dam la o parte brandul si marketingul,  produsele Apple raman niste produse bune, niste produse constante in calitate. Urmatoarea ”inovatie” de la Apple e intotdeauna extrem de familiara.  Asa ar trebui sa fie si un blog bun: sa te surprinda intr-un mod familiar. Sa nu uitam ca lumea nu intra pe bloguri pentru ca s-a plictisit de Hemingway.

3.Scrisul nu e o schema piramidala. Articolele despre cum ”sa faci bani online” sunt la fel de relevante ca poeziile lui Radu Vasile. Daca ar fi sa purtam discutia la alt nivel, in ciuda cresterii mediului online si a bugetelor alocate, blogosfera primeste in continuare o suma infima comparativ cu ce primesc alte medii. Nu e nimic anormal in asta. Pentru cumparatorii de spatiu publicitar, bloggerii sunt un mediu cu un target fix si cam atat. Ce e totusi de remarcat este ca fiecare mediu de genul asta va fi la un moment dat exploatat, pentru ca nu-i nimeni fraier sa piarda ocazia. Prin urmare, nu exista o suma de X ron alocata bloggerilor, iar unul care castiga decent, nu ia efectiv din banii destinati tie. Daca ai un produs bun, nicio agentie, camarila sau blogger nu te va impiedica sa-l monetizezi.

4.Nu exista personalitati, ci vedete. Exista destule nume ”mari” online, oameni care au muncit si care au reusit sa castige decent din asta. Totusi, trebuie sa ne intoarcem la punctul 1 si la motivul pentru care bloggingul nu e o activitate prea relevanta (nu va amagiti ca altele, precum jurnalismul tematic, ar fi). Sa nu uitam de zecile de omuleti care se invart prin spatiul asta si dau cu semnatura, de cei care s-au transformat brusc in experti si de cei care acum 3 ani erau peste tot. Unde sunt acum? Niciunde, au devenit pur si simplu neinteresanti sau dezinteresati. La fel ca o vedeta sau un artist pop, in momentul in care nu mai poti oferi un produs de calitate, dispari. Un om nu va rezista prea mult doar prin prisma ”faimei” (Oana Zavoranu anyone?). Sfatul e simplu: incetati sa acordati mai multa importanta fenomenului decat merita si cocentrati-va pe propria opera.

5.Un nesimtit ramane un nesimtit. Sunt oameni care de ani de zile incalzesc tastatura incercand sa explice reguli de bun simt, gramatica si logica elementara. Nu functioneaza si nu va functiona niciodata. De ce ne inchipuim ca Yon00tz, care scrie cu sh si tz, desi are 28 de ani, Yon00tz care fura de pe unde apuca subiecte , acelasi Yon00tz care injura sub X pseudonime cand i se explica ca greseste, s-ar putea schimba peste noapte? E-adevarat ca online, sub o falsa masca a anonimitatii,  ai tedinta de a defula. Totusi, de ce sa-i explici unuia cum sa fie un blogger bun, cand el a ratat examenul la ”Cum sa imiti comportamentul uman”?

Continue Reading»

30 Comments »

Intrerupem seria nesfarsita de suparari minore pentru un buletin de stiri special…

De cand cineva a facut repetitii pentru Apocalipsa pe tarmul japonez, sirul nesfarsit de bazaconii debitat de presa s-a transformat intr-o imensa furtuna de gainati. Cele mai des intalnite atitudini au fost admiratia netarmuita fata de ”bravul popor japonez”, comparatiile cu situatia romaneasca si sfaturile atotstiutoare. Despre ultimul capitol ne poate da mai multe detalii Monica Tatoiu. In cazul primelor doua, am simtit nevoia sa pun mot maldarului de…informatii.

Pornind de la comentariile de-aici am decis sa ma alatur minoritatii vocale care refuza invazia japoneza din media . E de remarcat ca la un articol admirativ, dar lipsit de comparatii ale autoarei, comentariile au fost de-a dreptul feroce. Opiniile au variat intre ”japonezii sunt un popor extraordinar, un munte de decenta” pana la ”trebuie sa ne plecam palaria si sa invatam de la ei” si clasicul ”suntem inchisi la minte si inferiori”. Aici mi-am zis si eu: Ho cu tata!  Am demolat la randu-mi miturile nationale de cateva ori, am scris admirativ despre China la punct, dar pana la comparatii maniheiste Romania-Japonia n-am ajuns.

Practic, se ia un popor autarhic cu porniri xenofobe si destule episoade reprobabile in istorie, se ridica la rang de reprezentant al divinitatii pe pamant si apoi i se inventeaza calitati pe baza unor carti si a anime-urilor. Ulterior, se compara cu un popor balcanic calcat in picioare si se obtine ”o opinie romaneasca”. Opinia trebuie sa vina neaparat de la oameni care n-au fost niciodata in Japonia (nu de alta, dar aia care au calcat pe-acolo in alta calitate decat cea de turisti, nu-s la fel de entuziasti).

E destul de greu sa treci cu vederea calitatile reale ale poporului japonez si extraordinara dezvoltare a economiei japoneze intr-un timp scurt. Cum exercitul a fost repetat de doua ori, in perioada Meiji, dar si dupa Al Doilea Razboi Mondial, realizarea este cu-atat mai importanta. Totusi, folosirea unor surse livresti si a impresiilor date de produsele culturale japoneze drept baza de comparatie e cel putin dubioasa. Cultura si mentalitatea japoneza, tributare la randul lor celor chinezesti si coreene, n-au nicio legatura cu cea romaneasca. Nu ai nevoie de viziunea unui etnograf sau de cultura unui antropolog pentru a vedea asta. E ca si cand ai compara caini cu pisici si ai spune ”Cainii sa-si plece capul. Au ce invata de la pisici. Le-ai vazut cum cad in picioare?”.

Pana la un punct, pot intelege comparatiile de tip ‘bulgarii ne-au facut la turism” sau ”in Ungaria s-au construit X kilometri de autostrada”. Ne sunt vecini, avem legaturi istorice cu ei si am beneficiat de conditii similare de dezvoltare in ultimii ani. Dar legatura cu Japonia care e? Nici macar comparatia economica Japonia-SUA nu are sens. O natiune de imigranti unde sindicatele sunt religii nu se compara una unde scaunul de CEO se lasa mostenire din tata in fiu. Sa nu uitam ca Japonia a beneficiat enorm de piata de desfacere si de ajutorul SUA dupa razboi.  Ca nu le-au turnat bani in conturi e una, dar fara spirijinul fostilor calai, e greu de spus daca tara ar fi avut acelasi curs.

Pozitia curenta a Japoniei. Sursa.

In toata marea asta de elogii si ridicari pe piedestale a ”eroicului popor japonez”, nu am inteles totusi o chestie. Pentru ce anume ii laudam si-i tinem pe brate mediatice? Pentru ce o sa faca? Nu de alta, dar pe moment oamenii isi numara ranitii si incearca sa se comporte cat mai demn. Felicitari pentru ultima parte, dar nu e tocmai un comportament neobisnuit pentru o anumita parte a lumii. Sunt complet de acord ca oamenii au trecut si trec prin niste momente groaznice si apreciez participarea la eforturile de recuperare. Totusi, intre ”ne pare rau pentru pierderile voastre” pana la ”sunteti un popor incredibil, trebuie sa ne plecam capul” e o diferenta. E absolut in regula sa admiri poporul japonez, dar din perspectiva observatorului exterior. Termenii de comparatie nu exista.

Exagerarile tembele si articolele de genul asta (unde fuga din ”infern” si lupta cu maidanezii din Tokyo au loc in aceeasi pagina) sunt de vreo luna la ordinea zilei. E adevarat ca n-am vazut nici macelurile post-Katrina si nici vreun exod de tip Haiti, dar sa ne calmam putin. Vorbim totusi de niste oameni pregatiti pentru genul ala de evenimente, oameni care sunt inca in stadiul de evaluare si planificare. Urmatorii ani ne vor arata cat de bine au gestionat situatia. Faptul ca marile corporatii japoneze continua sa livreze nu poate fi decat imbucurator.

Drept concluzie, hai sa lasam naibii comparatiile romano-japoneze. N-ati vazut ce nasol e in Libia? Romanii n-ar face niciodata asa ceva. Romanii sunt demni. Romanii l-au avut pe Stefan cel Mare…

P.S:  Desi am fosti colegi de facultate ”in bransa”, incep sa ma intreb sincer cu cat este platit un redactor online. Nu de alta, dar dupa cum scriu unii, salariul nu poate fi cu mult mai mare decat al unuia care serveste la McDonalds.

61 Comments »

Cum toata lumea vrea sa cumpere timp in ultima vreme, eu de o saptamana militez pentru un pachet 2 in 1: timp + somn, acum cu 100% mai mult…

Simteam nevoia sa scriu ceva mai inteligent pe post de titlu, dar cred ca subiectul e clar.  Majoritatea am luat prima data contact cu notiunea de font odata ce am manjit cu gem prima tastatura de PC. Tot atunci am realizat ca ”Ba, io pot sa scriu cu litere verzi cu stelute!”, experienta care si-a pierdut din forta odata cu depasirea varstei de 12 ani. Pentru a-l cita pe bunicul DEX, am spune ca fontul reprezinta un set de caractere care urmeaza aceleasi norme grafice.

Pentru noi, profanii, fonturile sunt niste lucruri de care ne folosim cand aruncam un text pe blog, in Word, sau pe vreo prezentare. Pentru designerii grafici si oamenii cu latura artistica mai dezvoltata, seturile de caractere decorate reprezinta o celebrare a contemporanului, o combinatie dintre nebunie si rigoare in design. Sa fim seriosi, sunt oameni pentru care Max Miedinger e un zeu. Avand in vedere cat de folosit si curat e fontul Helvetica, putina nemurire tot merita omul. Totusi, profani sau nu, e bine de stiut ca reprezentarea vizuala a unui text este suficient de importanta incat sa afecteze perceptia sensului.

In atare conditii, imi e foarte greu sa inteleg de ce oameni cu pretentii si cu o anumita varsta schimba trei fonturi intr-un post pe blog, scriu cu portocaliu sau roz pe fond galben, iti raspund pe IM cu marimea fontului 8, iar apoi au pretentia de a fi luati in serios. Da, stiu ca accesul la optiuni si nevoia de individualitate in mediul online vor face mereu din CAPS LOCK un erou si din culoarea mustar o solutie. Mentalitatea de tip ”uite ce de chestii sunt acolo, hai sa le folosim” ar trebui sa dispara totusi dupa niste ani de holbat in monitor.

Daca trecem totusi peste episodul online, ramane cu o problema la fel de spinoasa: prezentarile. Nu vorbim acum de prezentari de marketing in cadru formal sau de lucruri unde miza e prea mare pentru a fi luata in discutie. Vorbesc de prezentarile de la evenimente, de prezentarile unor ONG-uri, de prezentarile din cadrul facultatii sau de prezentarile online. Ca-i PowerPoint, ProShow Producer sau Prezi, pana la urma va trebui sa bagi si putin text pe langa pornache si pozele cu pisici.

Aici e aici. Mi se pare grav sa vad la oameni ajunsi la o anumita varsta, texte scrise cu Comic Sans Ms, formatate cu Bold si Italic, totul invaluit de rafinatul aer al unor smiley-uri uriase. Drept condiment, adaugati si ”…” dupa fiecare fraza. Dupa o corectura usoara (la un material de altfel simpatic si fara abateri) cineva imi atragea atentia in privat ca ma leg de prea multe detalii. Ei bine, fontul ales, spatierea (1.5 randuri la corpurile mari de text au scopul lor), marimea fontului si decoratiunile inutile, nu sunt detalii. Sunt poate la fel de importante precum calitatea textului, mai ales cand munca ta se va proiecta in fata unui auditoriu.

Daca tot ce ai este un font simpatic, inseamna ca nu prea ai nimic. O idee suficient de puternica o sa treaca de bariera iepurilor desenati in interiorul literei ”O”.  Folositi fonturi lizibile, folositi fonturi fara serifa in titluri si subcapitole daca nu aduc niciun plus real prezentarii (ironic, nu?). Evitati Comic Sans MS, Curlz, Papyrus, Goudy si alte mizerii. Fac prezentarile sa arate ca incercarile entuziaste ale unor pusti de liceu. Sunt in topul celor mai proaste fonturi pentru un motiv: sunt la fel ca facutul in pantaloni – tie iti pare cald, celorlalti nu!  Daca vreau sa spun ”Nu face asta!”, imi e clar ca trebuie sa o spun cu un font curat si lizibil. Daca scriu cu galben  glossy ”’Nu face asta…!!!”, mesajul devine ”Nu face asta…aaaaa..hihi!”

Nu sunt designer asa ca recomandarile mele au strict caracter de exemplu. Da, stiu ca Arial e plat si uneori greu de digerat datorita spatierii standard si Times New Roman e supra uzat, dar exista Calibri, Cambria, Lucida, Verdana. Exista si Cold, Null, Brandon, dar si alte fonturi gratuite si mai placut decorate. Totul e sa-ti pui intrebarea: bai, astia care citesc se concentreaza asupra textului sau incearca sa previna arderile permanente pe retina pentru ca am scris cu roz?

Sunt constient ca si eu am destule probleme, mai ales in ceea ce priveste paragrafarea si spatiile lasate accidental dupa semnele de punctuatie. Totusi, in urma feedback-ului de pe blog, am reusit sa scap de multe metehne deloc productive. Asta-i si motivul pentru care ma revolt aici, ca o omleta intr-o oala Tefal: nu e cazul sa scrieti cinci ani pe blog pentru a realiza ca trei puncte nu pot substitui o virgula bine plasata.

P.S: Complet fara legatura, asa cum v-am obisnuit, voiam sa anunt ca un text despre jocul Dacii si Romanii (o inviere a mai vechiului meu articol) a ajuns si in revista Virtus Antiqua (pagina 82)

21 Comments »

Incapabil sa adorm instantaneu dupa o zi ceva mai solicitanta, am facut greseala sa deschid televizorul pe un ceva numit Romantica…

Aici ar urma sa va spun ce grozavii am vazut si cum televizorul te tampeste, urmand ca voi sa intrati si sa spuneti ”da bai , televizorul e naspa, ce analiza profunda a rahatului !”. De dragul conversatiei, o sa ma abtin. Nu de alta, dar articolele de gen sunt ca suptul la țâță : exista un moment in care trebuie sa te lasi.  Stim cu totii cui se adreseaza televiziunea din Romania, doar de-asta citim bloguri in loc sa ne uitam la maratonul Razvan si Dani.

Sa revin deci : deschisesem televizorul pe Romantica. La ora respectiva rula o preluare de pe VH1-ul american, o chestie numita The Tool Academy . Chestia asta se voia un reality show in care genul de indivizi care se comporta la 35 ca la 12 ani, erau lasati sa-si dea pentru o vreme in petec, sub ochii uimiti ai partenerelor.  Fara a se sti supravegheati si sub pretexul unui ”show de talente”, viitorii tatici de familie se transformau in ”Johnny 12 Inches” si alte fantezii adolescentine. Cu maxim de euforie, oamenii isi autoalocau  etichetele de zei ai sarmului si sexului salbatic. Ulterior, ”cocalarii’ erau trecuti printr-o serie de tutoriale si teste care sa le arate cat de imbecili sunt si cum gagicile pe care le aveau acasa erau cam ”the best they could get”.  Regizata sau nu, flatulatia aia de emisiune avea un concept bun :  de ce frustrarile ne imping sa ne comportam ca niste maimute in ”compania potrivita” ?

Ar fi  inuman sa pretind ca sunt 100% acelasi in orice imprejurare. E normal ca anumite persoane sa te complexeze, sa te anime sau puna in garda.  E normal ca in compania partenerei/partenerului sa fii altfel decat in compania sefului. Totusi, la putinii oameni sanatosi cunoscuti, comportamentul ramane in mare acelasi. Un individ jovial si deschis la discutii va ramane aproximativ la fel in situatiile uzuale.  Astea sunt totusi exceptiile, cele pe care ne place sa le credem regula pentru simplul motiv ca ne-am inconjurat cu ele. Romania zilnica e plina de indivizi care fluiera pe strada, pipaie gagici in metrou si al caror identificator in lumea virtuala contine sinonime pentru ”idolul femeilor”, ”seful cartierului, etc”.

Intr-un final, baietii raman aceeasi faliti lipsiti de perspectiva, etern blocati in adolescenta. Nu va grabiti, ca e perfect valabil si pentru femei. Manifestarea e putin diferita, dar nici ”divele” nu inceteaza sa ma uimeasca. Sub imperiul lui ”merit ceva mai bun” , oamenii astia ajung sa-si traiasca viata intr-o lume paralela, una in care sunt doriti si inteligenti. Problema e ca-si apara cu-atata indarjire viziunea incat reactiile lor devin tragice.  Daca in cazul emisiunii (pana la urma o simpla farsa televizata), ”concurentii” ajungeau sa se injure intre ei pe tema ”valorii” , in realitate certurile se pot sfarsi cu interventia politiei si cu ani de puscarie. Doamne fereste sa-i spui lui ”Alex Freestyle” ca daca la 30 de ani cara lazi, sansele sa ajunga rockstar si manager pana la 40 scad dramatic.

Nu ma suprinde cu nimic genul asta de comportament afisat la anumite paturi sociale. Ma irita insa cand il vad la oameni din jur, oameni cu ceva mai mult creier decat igrasia din caminele studentesti. Daca as avea un vocabular limitat de numarul de la pantofi, as spune ca sunt ”prefacuti”, ”figuranti” sau ca au ”harfe’‘. E o caracterizare grosiera si imprecisa. Fatarnic sunt catelusul sefului, colega invidioasa si administratorul de bloc care te fura. Noi vorbim deja de comportamente schizoide devenite mod de viata. Vorbim de comportamente generalizate pe care le intalnim la functionara de la ghiseu , la repetentul de 20 ani, dar si la omul care plateste 15 ani ratele pentru un Logan. Ma gandesc serios daca trezirea la realitate n-ar trebui facuta medical. Daca ar fi trei oameni as mai zice…dar sunt vreo opspe’ milioane.

P.S : Stiu ca n-am mai scris de o saptamana. O conjunctura de factori tehnici, psihici si de management al timpului m-au tinut suficient de departe de blog. Daca totusi va era dor de un Post Scriptum la un articol foarte lung, va invit sa aplecati o ureche la trupa asta DIN POLONIA  : http://www.myspace.com/inimasalbatica .  E  o descoperire a lui aronbiro si da…este exact ce nu va doreati sa fie  : manele metal.

16 Comments »

Intr-un articol mai vechi, promiteam ca voi reveni asupra problemei ”puritatii” limbii romane. Cum zilele astea am avut putin timp (nu in circumstantele in care mi-as fi dorit), am decis sa reiau subiectul.

Cu un an in urma, articolele lui Blegoo incingeau spiritele in jurul integrarii anumitor termeni in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana, nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu,prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru pustime. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Aici sunt mai importanti termenii intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de notiuni specifice marketingului si comunicarii, de limbaj tehnic, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei de echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala. E vorba de o limba care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara s-a aplecat in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnele unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia…firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu puteam vorbi de o limba unitara.Prin urmare, nu vorbim de ”Torna, torna fratre !” , ci de o limba ajunsa in stadiul formalizarii.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare, incat mai toate schimbarile majore se adaptau liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ”slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate ? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica ? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni ?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala, la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au reusit sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri.In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. Insecolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor. Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic :  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.

66 Comments »