Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Media & Advertising

Archived posts from this Category

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Cu accent, vă rog!

Posted by on 19 Oct 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Rareori vorbesc despre afecţiuni de care sufăr la rândul meu…

“Accentita” este însă atât de contagioasă şi de evidentă, încât îl poate transforma chiar şi pe cel mai elegant vorbitor de limba română într-un emigrant vasluian, proaspăt expulzat în regatul Craiova. Ce este accentita? Nu, nu este dorinţa arzătoare de a asculta piese pop ale anilor 2000 şi nici pasiunea pentru glume provinciale precum cea chinuită anterior. Accentita este tulburarea cognitiv-lingvistică care împiedică vorbitorul să înţeleagă şi accepte că modul în care pronunţă el cuvintele îl face să sune ca un traficant de poşircă, indiferent de regiunea ţării în care s-ar afla.

Accentita este boala responsabilă pentru proliferarea formei trafíc, o formă pe care DOOM 2 o acceptă cu dificultate, dar o acceptă, în virtutea originii franceze a expresiei româneşti şi a încăpăţânării unor reporteri şi moderatori TV. Da, tráfic este forma cea mai des întâlnită a cuvântului şi de departe cea mai comună accentuare a cuvântului. Este de altfel şi cam singura care nu sparge propoziţia cu un sughiţ epiglotal de fiecare dată când este pronunţată. Accentita, agravată de prostie, este responsabilă şi pentru apariţia formei de plural “mingii”, o dublă crimă, ortografică şi fonetică. Accentita este boala care face ca aproape toate numele proprii cu iz exotic să fie pronunţate complet aiurea la radio, TV sau prin podcast-uri.

De altfel, boala e atât de contagioasă, încât de cele mai multe ori îţi dai seama că o ai numai după ce ajungi într-un mediu în care oamenii îşi controlează puţin debitul verbal. Aşa am observat câteva ciudăţenii la propriul discurs, printre care şi o formă a naibii de oltenească a cuvântului “caisă” la care, asemenea cuvântului coinac, nu voi renunţa complet, în afara prezentărilor şi a mediului profesional. De ce nu mă simt obligat să renunţ? Pentru simplul motiv că accentul în limba română este în continuare o chestiune haotică, una care-ţi permite să consideri “regionalisme” sau, mai grav, licenţe poetice, nişte forme care n-au nicio legătură cu etimologia sau logica.

Nu, nu există o regulă cu accentuarea penultimei silabe, a silabei din mijloc, cel puţin nu una care să ne ajute în dezbatere. Există o frecvenţă mai ridicată a accentelor plasate pe ultima sau penultima silabă, dar accentul în limba română este liber, nefiind determinat de structura cuvântului. De-asta mulţi vorbitori de limba maghiară au probleme cu adaptarea accentului care, dincolo de Tisa, cade pe prima silabă. Mai mult chiar, deşi nu avem reguli foarte stricte, în limba română există totuşi forme pe care Academia le consideră “inculte”, dar care au acaparat de ani de zile vorbirea zilnică şi care par oricum mult mai coerente decât formele oficiale.

Accentul incult
(Un alt caz
în care limba franceză a pierdut o bătălie în faţa pronunţiei naturale. Sursa: DOOM 2)

Totuşi, în cazul foneticii şi al fonologiei, câteva reguli ar trebui impuse. Nu de alta, dar există seturi întregi de cuvinte (omografe) a căror pronunţie depinde de accent. Poate că nu o să întâlniţi prea mulţi oameni care nu ştiu diferenţa dintre o companie militară şi compania de prieteni, sau dintre o fată veselă şi vesela din chiuvetă. O să vedeţi însă multe persoane publice folosind vomitiva expresie diaspóra şi, mai nou, dubioasa formă “metafóră”. Şi da, o să râdeţi când persoane educate şi coerente vor accentua greşit oraşul Şelimbăr, dar nu o să mai fie la fel de amuzant când vom vorbi cu toţii ca într-un clip al lui Alex Velea.

Într-o perioadă în care mulţi jurnalişti n-au nici cea mai mică urmă de responsabilitate sau pregătire profesională şi în care o mână de puştani dislalici (de când voiam să folosesc cuvântul ăsta) fac legea pe YouTube, şansele ca limba să se deprecieze masiv la nivel de pronunţie sunt mari. Să nu uităm că vorbim încă de o limbă nehotărâtă şi pe alocuri agrară, care de-abia acum începe să-şi înţeleagă nevoia de evoluţie. Limba română nu e un dialect anglo-saxon: aici accentul lui Chandler Bing din Friends te face să pari un sociopat dintr-un sat de munte, nu un manager şarmant.

Reguli de accentuare? Greu de impus într-o limbă care nu-şi recunoaşte dialectele din interiorul graniţelor. Am putea însă să ne punem de acord că, dacă într-o cameră de 20 de oameni care cântă în cor, tu eşti ăla care bagă partea de rap, ceva e în neregulă. Cu alte cuvinte, urmând exemplul altor popoare: dacă sună bine în propoziţie, atunci aşa ar trebui accentuat. Dacă nu, poate ar fi mai bine să nu îl spunem atât de des în “publíc”.

P.S: Vă mai amintiţi poezia lui Gheorghe Sion, sugestiv intitulată “Limba românească“? Coşmarul ăla simpatic care începea cu “Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim…“. Nu? Aparent nici redacţia RTV.

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Ceva cu mainile…

Posted by on 22 Dec 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Articolul de fata pleaca de la o fraza pe care o puteti auzi atat in corporatii, cat si in filmele porno…

Si, daca in cazul fimelor porno sunt sigur ca va descurcati, in al doilea caz merita sa deschidem discutia. Fraza problema suna banal si se poate reduce la: Vreau sa fac ceva cu mainile. Cum adica? Adica foarte simplu si fara nevoia de a sterge istoricul browser-ului. Dupa ani de zile in campul muncii, corporatisti ambitiosi, angajati fara pretentii, functionari publici, manageri cu propriul start-up, dar si bloggeri sau freelanceri simt nevoia sa abandoneze tot si sa “faca ceva concret”.

Boala “muncii pe care sa o simti” loveste in general pe la 35-40 de ani si nu tine cont de crez, sex sau de locul de munca. Dupa minim un deceniu de ars neuroni, oameni care au ajuns deja la un anumit nivel de profesionalism simt nevoia sa se dedice unor domenii care n-au nicio treaba cu pregatirea sau cu aptitudinile lor. Astfel, specialisti in marketing, publicitari, designeri, economisti, dar si programatori sau tineri manageri decid brusc ca e timpul sa-si faca propria gradina de legume bio, propriul magazin de sapunuri, de ceaiuri sau cafele sau propriul ONG prin care sa ajute copiii din Bulgaria si alte tari africane.

Unora le iese, pentru o vreme. Altora le iese atat de bine, incat afacerea se extinde, iar contactul lor cu “munca adevarata” e din ce in ce mai mic. Majoritatea insa isi sparg economiile si se intorc dezamagiti la vechile joburi, doar ca ceva mai blazati si plini pana la refuz de “lectii de viata”. Cert este ca, cel putin in orasele mari, mai toti “tinerii” profesionisti au la un moment dat revelatia asta. Mai mult, odata cu scaderea varstei de intrare in campul muncii, ea se produce din ce in ce mai devreme.

Pana si producatorii de jocuri video au simtit ca exista o piata aici si astfel au aparut opere de arta moderne precum Agricultural Simulator, TowTruck Sim, Warehouse and Logistics Simulator sau Minning Tunnel Sim. Daca e sa ne luam dupa vanzari si frecventa cu care titlurile de gen apar in oferte, realizam ca din ce in ce mai multi oameni vor sa se relaxeze dand cu mopul si sapand puturi de mare adancime, in defavoarea salvarii vreunui regat fictiv sau colonizarii unor galaxii indepartate.

 

Simulatoare

(As fi scris un articol despre asta in seria Jocurile de Alta Data,
dar v-as fi plictisit ingrozitor).

 

Am stabilit deci ca trendul exista, desi nu cred ca se mai indoia cineva de asta. La capitolul explicatii insa, am auzit tot felul de aiureli de la “criza varstei de mijloc” (care, din pacate, e un mit greu de aplicat categoriilor mentionate), pana existenta unei “chemari primordiale”. Ultima nu este complet de ignorat, avand in vedere ca al nostru creier nu s-a obisnuit complet cu ideea ca munca inseamna sa stai 8 ore pironit intr-un scaun si sa muti pixeli. Altii sustin ca pur si simplu trebuie sa-ti faci propria afacere sau sa lucrezi de acasa, lucru care nu explica de ce fenomenul apare si la oameni care au avut nu una, ci chiar mai multe afaceri de succes.

O explicatie mai credibila vine din insasi natura muncilor insirate mai sus. Dupa 15 ani de campanii premiate si vanzari reusite, specialistul in publicitate cu ce ramane? Cu amintirile altor oameni din profesie? Dar auditorul? Dar programatorul specializat, cel care depaneaza mai mult cod decat scrie? Nici macar textele bune nu traiesc mai mult de cateva zile. Pe de alta parte, bucatarul creeaza ceva la fiecare ora. Sculptorii isi testeaza indemanarea cu fiecare vas. Designerul vestimentar si croitorul isi vad ideile purtate pe strada. Pana si voluntarii in diferite ONG-uri isi vad munca rasplatita concret, prin recunostinta altora. Placerea de a ajuta reprezinta oricum mai mult decat depasirea cu trei procente a unui obiectiv fictiv. In orice caz, beneficiul concret, palpabil, este tentant, chiar daca valoarea lui materiala nu e pe masura muncii depuse.

O a doua cauza a fenomenului ar fi si aroganta, o aroganta specifica oamenilor tineri si de succes, una imposibil de evitat. Cand la 30 de ani cineva iti da 2000 de euro ca sa invarti niste cifre, e usor sa crezi ca “poti sa faci orice”. Un an si vreo patru salarii mai tarziu, realizezi ca nu poti sa faci mii de euro din cercei handmade si nici din vandut ceapa bio sau oua de preplita. Daca te prinzi ca e vina ta, experienta n-a fost in zadar. Daca te plangi ca “romanii sunt prosti si nu inteleg”, poate ca n-ai pierdut destui bani. Cunosc oameni care au plecat sa faca munca de jos prin tari straine, convinsi fiind ca, in 2-3 ani, vor avea propria firma pentru ca “ii duce capul si pot sa munceasca”. E aceeasi aroganta care-i trimite pe multi sa salveze lumea. Sunt manati de ideea ca ei, omuletii de la etajul trei, au puterea sa schimbe totul si ca incercarea de a face asta ii face speciali. Pe de alta parte, poti sa blamezi pe cineva pentru ca incearca sa ajute sau sa se ajute?

Acum ca m-am vaitat de existenta unui fenomen de a carui capcana nu am fost ferit nici eu… care ar fi solutia? Teoreticienii HR-ului de multinationala mi-ar spune ca activitatile sponsorizate de firma, team building-urile si anii sabatici pot rezolva problema. Din pacate, la fel ca autorii ipotezelor anterioare, mai toti observatorii fenomenului aleg sa omita adevarata lipsa: timpul. Daca angajatul obisnuit si-ar putea satisface nevoile financiare fara a trage de la 9 la 21 zilnic, lucrurile ar sta poate altfel. Daca, dupa opt ore de munca in conditii decente, micul manager ar putea sa uite complet de job si sa se dedice gradinaritului, lucrurile ar sta sigur altfel. Sigur ca generatiile tinere au nevoi si aspiratii care depasesc siguranta materiala, dar ele nu explica comportamentul haotic al multora si nici invidia celor din jur, atunci cand cineva chiar reuseste sa se desprinda din “campul muncii”. Contrangerile profesionale si incapacitatea de a evada au insa un cuvant greu de spus in problema.

Cand un job care nu-ti ofera satisfactia unui produs finit (fie si unul virtual) iti ocupa 90% din timp, beneficiile materiale nu prea mai au sens. Nu de alta, dar n-ai cand sa le constientizezi si, mai ales, n-ai cand sa le investesti in tine. Modelul angajatului care isi mananca pranzul la ora 20.00 si care, la finalul weekendului, sparge 10 milioane pentru a se face muci, e teribil. La fel si modelul angajatului care-si ia sapte zile de concediu pe an, pentru a-si umple wall-ul cu poze dintr-o croaziera costisitoare. Cheltuielile din frustrare, din nevoia de a demonstra ceva nedefinit, asigura inregimentarea in sistem pe termen lung… dar nu foarte lung, pentru ca sanatatea are niste limite.

Concluzia e una simpla: daca vrei sa faci ceva cu mainile, fie ca-i cofetarie, tamplarie, scriitura traditionala sau ciclism de performanta, fa-o acum! Fara disperari si angoase, fara demisii dramatice si discursuri de hipster si, mai ales, fara incercari de a-ti schimba “fundamental” viata. Ai nevoie de un singur lucru: de limite clare. De limite intre momentul si spatiul in care se sfarseste munca si cel in care incepe viata.

P.S: Discutia despre publicitate si marketing e mai larga si o voi trata pe larg intr-un alt articol, unul care trebuie sa se mai coaca putin, lucru valabil si pentru mine.

Statistic vorbind

Posted by on 28 Jun 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Intelepciunea populara ne spune ca adevarul e undeva la mijloc. Daca asa stau lucrurile, cum se face ca dezbaterea e mereu in extreme?

Acum o luna, John Oliver se plangea despre un fenomen usor de ignorat, dar greu de eliminat. Britanicul se amuza pe seama faptului ca, in majoritatea dezbaterilor despre schimbarea climaterica, nu exista reprezentativitate statistica. Adica? Adica de fiecare data cand se discuta o “problema” care a fost deja demolata de experti, in platouri, in studiouri sau in mediul online se cer fix doua pareri. Una pro si, deloc surprinzator, una contra. Din punct de vedere al logisticii si al legilor divertismentului, totul e in regula. Din punct de vedere logic si “democratic”, genul asta de abordare e o tampenie. Daca 80% din oameni se impotrivesc unei masuri, iar tu ii reprezinti in platou printr-un singur invitat, dai impresia unui (fals) echilibru de forte.

Nu o sa scriu despre statistica, desi domeniul care ma gazduieste o foloseste intensiv. Oamenii de cercetare, strategii si consultantii politici depind de modul in care cifre fidele realitatii (statistic vorbind) ajung sa se reflecte distorsionat in oglinda publica. Exista corporatii si grupuri de lobby care din asta traiesc. Sa nu mai vorbim despre institutele de statistica si sondaje. Din fericire, modul in care ei influenteaza publicul e mai subtil decat o fac televiziunile, radiourile, site-urile de stiri si blogurile. Aici problema relevantei statistice e mai apasatoare. Actiunile mai mult sau mai putin constiente ale redactorilor si moderatorilor lasa publicului impresia ca “exista o dezbatere”. Mereu! Mai mult, celor care asista li se inoculeaza ideea ca e necesar sa isi aleaga o parte, in loc sa studieze si sa inteleaga problema.

Cazul grav apare cand minoritatea statistica ajunge sa fie mai bine reprezentata decat majoritatea. Vreti exemple? Sa ne uitam numai in galeata politicilor publice. Ai mii de oameni in strada si zeci de initiative impotriva unui proiect minier? Tu aduci in platou fix un reprezentant de-al lor si vreo sase sustinatori ai proiectului. Nu vorbim aici despre cine a avut dreptate, ci despre cum se purta dezbaterea publica in strada si modul in care a fost ea reflectata de media. Apar legi noi care permit supravegherea cetatenilor? Tu umple-ti publicatia cu editoriale scrise de fosti spioni si de reprezentanti ai firmelor care vor asigura infrastructura. Cresc accizele la carburanti, desi 99% din populatie nu sustine masura? Invita vreo 3-4 politicieni si un reprezentant al rafinariilor in platou pentru a ne spune cum sta treaba.

(O parere pertinenta a celor de la SMBC, preluata de aici)

La fenomenul asta se adauga si asa-zisul efect de “agenda setting” (abilitatea mass media de a face o problema sa para importanta, prin repetarea si prioritizarea ei). Drept consecinta, apar cazurile extreme, foarte des intalnite in cazul televiziunii romanesti. Mai mult, tara noastra se poate lauda cu vreo cateva posturi unde reprezentativitatea statistica e o gluma. Doua dintre ele, aflate in zone diferite ale spectrului politic, pot fi considerate irecuperabile. Ambele isi prezinta formatiunile politice ca fiind “90% din esantion”, lucru vizibil in toate problemele discutate, de la estimari electorale pana la legi in curs de votare si la actiuni ale justitiei. Restul de 10% (ipotetici) reprezinta dusmanul si atat. Nici macar nu vorbim despre sondaje “masluite”, cu esantioane eronat alese. Acolo, rezultatele finale pot sa difere cu un 2-5% fata de realitate si sa-i influenteze subtil pe cei interesati. Nu, in cazurile extreme, mesajul transmis nu mai are nicio legatura cu realitatea.

Asa si? Oamenii informati gandesc pentru ei, veti spune. Sigur ca o fac, doar ca spam-ul asta statistic se aglomereaza, atat in spatiul fizic, cat si in cel virtual. Drept consecinta, se produce un ambuteiaj de informatii inutile in spatiul “psihic”. Suntem bombardati cu atat de multe pareri si dezbateri, incat, dupa un timp, incepem sa ne indoim de lucruri pe care le credeam intangibile. Daca se vorbeste atat de mult si de des despre el si daca exista reprezentanti ai sustinatorilor, e clar ca proiectul ala, oricare ar fi el, este plauzibil, nu? Asta desi niciun cunoscut, de la prietenii de pe Facebook la femeia de serviciu, nu il agreeaza.

Acum imi veti spune ca al nostru creier nu este o palnie, ci o sita. Desigur ca este doar ca nu vorbim despre o sita atat de fina pe cat ne place sa credem. Nu cand vine vorba despre probleme care nu ne privesc pe moment (dar care, ca orice probleme, ne pot privi pe viitor). Oameni cu mai multa experienta decat mine au denumit asta “efect de caravana“. Cu alte cuvinte, daca ai impresia ca multi oameni cred ceva, exista o sansa destul de mare sa aderi inconstient la parerea generala. E normal. Dupa cat de infocat urla unii, ajungi invariabil sa crezi ca exista o “mare dezbatere”. Ajungi sa-ti alegi o parte, iar partile sunt usor de inflamat si controlat, desi de cele mai multe ori, sunt la fel de relevante precum galeriile marilor cluburi de cricket.

Ce e de facut? In primul rand, ar trebui sa intelegem ca, oricat de vocale ar fi, minoritatile de opinie raman minoritati. Pare brutal, dar uneori vocea lor nu merita ascultata. Nu atunci cand vine de la 0.001% din populatia reprezentativa statistic. In al doilea rand, chiar daca platoul de televiziune nu e pensiune, n-ar fi rau sa vedem mai multi oameni in dezbateri. Valabil si pentru opiniile scrise din mediul online. Daca intr-o dezbatere trei grupuri relevante la nivel de populatie sunt de aceeasi parere, as vrea sa ascult macar cate un reprezentant de la fiecare. Daca parerea opusa este reprezentata de un singur grup si nici ala nu e prea numeros, ghinion! In platou vor fi 3 oameni pro si unul contra. Daca minoritarul stie sa-si argumenteze cauza, are sanse sa isi mareasca grupul de sustinatori. Ca in dezbaterea politica, daca dezbaterea politica ar functiona rational. Cu alte cuvinte: nu tocmai corect, dar suficient.

Stiu ca iar mi-am depasit norma de texte sforaitoare, dar mi-ar placea sa vad comportamentul de mai sus sanctionat. Cat mai des. In caz contrar, parerea despre antibiotice a nebunului care mananca pamant de flori va fi mai bine reprezentata si mai vizibila decat a celor din Colegiul Medicilor. Statistic vorbind.

P.S: Apropo de afirmatia de la inceputul articolului, ar fi meritat sa aprofundez putin si lipsa unor pozitii moderate din spatiul public. Vorbim insa despre un spatiu public unde majoritatea evenimentelor “senzationale” au inceput sa fie descrise prin doi descriptori: vesel si trist.

Next Page »