Filmele vazute in ultima vreme sunt fie alegeri de moment, facute in fata unui cinematograf ferit, fie invitatii. Surprinzator, desi nu mi-am mai cautat singur material de divertisment, multe productii s-au dovedit a fi inspirate.

Real Steel (2011): Un film cu roboti gigantici si cu Hugh Jackman (cunoscut si ca Wolverine, intre prieteni), Real Steel ne ofera o combinatie intre Rocky si Iron Giant. Filmul urmareste povestea unui fost boxer de performanta, acum indatorat pana peste cap si constrans sa participe la lupte cu roboti. Aparitia unui fiu dintr-o relatie anterioara si distrugerea robotului competitional, il forteaza pe personajul lui Jackman sa profite de tragica situatie. Pana la urma, filmul se reduce la relatia tata-fiu si, cumva, la ”relatia” om-masina. Apetenta pentru tehnologie a pustiului si trecutul protagonistului duc la o victorie de pe toate planurile, in bunul stil hollywoodian. Chiar si asa, recomand Real Steel oricui are chef de un film relaxant, atragator vizual (dar nu incarcat) si per total, oricui are chef de un film decent.

Cowboys & Aliens (2011):  Plictisit de pretentiile regizorilor independenti, am inceput sa apreciez filmele din al caror titlu poti intui actiunea. Cowboys & Aliens e exact genul asta de film. E un film ”la blana”. Bazat pe o banda desenata si avand in distributie cateva nume cunoscute (veteranul Harrison Ford, implacabilul Daniel Craig si zambareata Olivia Wilde), Cowboys & Aliens ne ofera exact ce promite: o confruntare intre cowboy si extratestri, in acelasi fictiv Vest Salbatic al cinematografiei americane.  Cowboys & Aliens e un film perfect pentru rontait popcorn si holbat la efecte speciale. Din toata distributia, numai Harrison Ford are momente decente, dar nici nu ma asteptam la altceva. Ce i se poate intr-adevar reprosa filmului nu e superficialitatea, ci schimbarea constanta a tonului. Ba urmarim un film auto-ironic, ba o pelicula de actiune, ba o drama cu protagonisti dubiosi. Totusi, schimbarile sunt greu de sesizat, avand gura umpluta pana la refuz cu floricele si conservanti.

Margin Call (2011): Margin Call este un film despre criza financiara si in acelasi timp un film despre nimic. In spiritul celebrului Big Kahuna, Margin Call ia o mana de actori si-i arunca in aceeasi camera, fara sa le dea neaparat un scop nobil. Printre ei ii numaram pe inegalabilii Kevin Spacey si Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany. Bazat in mare pe povestea Lehman Brothers, filmul prezinta una dintre cele mai incordate nopti din lumea brokerilor de pe Wall Street, noapte care ajunge practivc sa declanseze criza. Daca estimarile fictive si vanzarile rapide de obligatiuni nu-i vor impresiona pe cei familiari cu subiectul, interactiunea dintre personaje si dialogurile au sansa sa deschida niste ochi. Recomandat.

The 3 Musketeers 3D (2011): Un film cu Orlando Bloom si Milla Jovovich. Un film care se poate reduce foarte usor la fraza ”WTF?”. Firul epic e complet ilogic si aminteste mai mult de jocul Assasin’s Creed decat de Dumas. Am inteles ca nu se voia o adaptare fidela si am apreciat, dar narativ, filmul e zero. Ce vedem pe ecran e o explozie de efecte speciale combinate cu imagini dintr-un steampunk victorian. Muschetarii joaca pros, iar dialogurile sunt un imens cliseu. Singurul lucru de retinut este Milla Jovovich in rolul lui Milady. Trecand peste Milla Jovovich, filmul are cateva faze absolut memorabile, precum cea in care un zepelin complet distrus si blocat de un alt zepelin, apare inca functional la final. Per total, n-am inteles nimic, dar m-am zgait ca un pusti tembel la efectele speciale. Intre timp, am revazut animatia lui Victor Antonescu cu acelasi nume. Desi e ciudat sincronizata, tot are mai mult sens decat Muschetarii 3D.

Attack the Block (2011): Un comedie neagra britanica, in stilul celor scrise de Simon Pegg (colegul lui, Simon Howard, chiar apare in film). O gasca de adolescenti dintr-un ghetou britanic se trezeste atacata de niste extratertri masculi in calduri, dupa ce in prealabil omorasera singura femela trimisa pe Pamant. Suna stupid? Cam este, dar asta face din film o experienta interesanta. Protagonistii sunt autentici (mahalagii din familii dezbinate), iar dialogurile ne salveaza de dialogul sec si previzibil al filmelor americane. Filmul imi aminteste de frantuzescul La Horde. 

Super 8 (2011): Un film de J.J Abrams si produs de Steven Spielberg care urmareste intocmai reteta care a propulsat cu peste doua decenii in urma pelicula E.T. Un grup de copii simpatici si inteligenti cu idei si conflicte potrivite varstei, un conflict social care ii depaseste si evident, un extraterestru.  De data asta, creatura si detaliile aparitiei ei sunt ceva mai apasatoare decat erau in E.T. Nu veti avea parte de momente emotionante si de biciclete zburatoare, dar, in schimb, veti cunoaste niste personaje mai puternice si mai umane. Dupa mine, asta-i exact genul de film care sta bine in portofoliul lui Spielberg, fie si in cel de producator. Recomandat.

The Hangover 2 (2011): E Hangover 1, fara tensiunea care a guvernat primul film. Tensiunea lipseste in mare si pentru ca vorbim de exact acelasi film, doar ca Las Vegas se transforma in Tailanda, iar tigrul devine maimuta. Daca cei trei actori principali n-ar fi al naibii de simpatici, ar fi greu de crezut ca Hangover 2 reusea sa trezeasca vreun interes. Nu merita sa detaliez, pentru ca scenariul e aproape scena cu scena preluat din primul film.

Source Code (2011): Un film mai bun decat promite titlul. Jake Gyllenhaal e un fost pilot militar prins intr-o simulare care-i permite sa retraiasca ultimele opt minute din viata victimei unui atentat. Fortat sa-si constientizeze adevarata situatie, dar si sa afle detaliile atentantului din asa zisa ”simulare”, personajul se trezeste prins in mijlocul unei scheme de tip ”Inception”. Spre deosebire de filmul amintit anterior, Source Code e mai putin complex si cu siguranta mai direct. In asta consta si farmecul lui, alaturi de cele doua prezente feminine, Vera Farmiga si aici superba Michelle Monaghan.

Hanna (2011): In ciuda recenziilor elogioase, am gasit Hanna a fi un film al naibii de slab. Daca Saoirse Ronan e o pustoaica draguta si daca Eric Bana si Cate Blanchett nu joaca  atat de rau, nu acelasi lucru se poate spune si despre regizor si scenarist. Ceea ce porneste ca un thriller clasic, cu o fetiscana crescuta de “tatal ei” in padure cu unicul scop de a fi asasin se transforma pe parcurs intr-un film fara directie. De la incercarile Hannei de a descoperi lumea pana la scenele exagerate de lupta, tot in filmul asta pare lipit cu guma de mestecat. Majoritatea intrebarilor importante raman fara raspuns sau cu un raspuns incomplet, exagerarile pandesc la tot pasul, iar finalul nu e altceva decat o incercare hipstareasca de a fi ”artistic”. Vazand-o pe Cate Blanchett cum se chinuie sa fie ”misterioasa si rea”, mi s-a facut dor de Gillian Anderson si de Dosarele X. Din filmul asta, cel mai ok actor pare Tom Hollander, care timp de o ora si ceva joaca in pantaloni de trening si vopsit in cap. Pacat de aerul murdar, de ghetou european pe care pelicula il suprinde frumos.

Bonus: Am dat curs simpaticei invitatii de a urmari prima parte a seriei documentare Adio Tovarasi, o serie care a fost si va mai fi probabil difuzata pe TVR1. Daca aveti cum face rost de ea, v-o recomand. Daca naratiunea pare dubioasa, faptul ca seria nu insista exclusiv pe comunismul romanesc poate ajuta la contextualizarea celor traite de multi inainte de 1989. Altfel, ar putea ajuta la explicarea rolului trupei asteia in contextul muzical si p0litic international.

P.S: Stiu ca articolul asta e imens, dar, daca nu revin cu ceva mai scurt zilele astea, sper sa va tina de lectura pana la Anul Nou!

Cum timp de holbat la ecran n-a prea mai fost, productiile de mai jos au fost vizionate fie la cinematograf, fie in diferite mijloace de transport. Asta-i si motivul pentru care criteriile de selectie n-au fost printre cele mai riguroase.

Horrible Bosses (2011): O comedie neagra cu Kevin Spacey, Jason Bateman, Jennifer Aniston si Colin Farrell. Undeva isi face aparitia si Donald Sutherland pe care voiam de multa vreme sa-l mai vad la treaba. Aici il vedem vreo 5 minute. Chiar si asa, Horrible Bosses livreaza suficient din talentul celor de pe afis. O combinatie intre Office Space si The Hangover,  filmul urmareste trei produse ale unei societati in plina criza: corporatistul cu un sef nazist, pasivul cu o sefa nimfomana si angajatul vechi, blocat de incompenta altora. Pe scurt, trei neni pe la vreo 30 si ceva decid ca o solutie optima anti-stres ar fi macelarirea sefilor. Daca in prima faza filmul mizeaza pe confruntari tacute, dupa vreo 30 de minute actiunea reintra in tiparul genului. Chiar si asa, Horrible Bosses e pe lista de recomandari, macar pentru mecla lui Spacey si pentru porcoseniile care ies din gura lui Jennifer Aniston.

Limitless (2011): Un film cu Bradley Cooper (Hangover) si Robert DeNiro, film care scoate de la naftalina vechiul mit cu folosirea ”unei mici capacitati a creierului”. Desi premisa e o prostie, filmul e decent. Edward Mora, un scriitor ratat de varsta mijlocie, e abordat de un vechi amic care-i face cunostinta cu un un medicament minune numit NZT. Medicametul ofera un plus de claritate in gandire, spirit de observatie si coordonare, dar vine, evident, cu un pret. Principala problema nu sunt efectele secundare tulburatoare, ci gasca de mafioti si oameni de afaceri dependenti de NZT pe care Eddie si-i urca in cap. Ce m-a socat la filmul asta, si acum urmeaza SPOILERUL, e morala in sine. Aveam impresia ca NZT e o metafora pentru amfetamina, dar m-am inselat. Personajul nostru nu doar ca nu se lasa de drog, dar reuseste si sa atinga culmile succesului cu ajutorul lui.

Sleeper (1973): O comedie SF de si cu Woody Allen  de-acum patruj de ani, un clasic al genului. Evident, in film isi face loc si febletea lui Allen, Diane Keaton, inca tanara si cu aere de diva. Desi vorbim de un S.F pe o tema cliseu (tipul uitat in somn criogenic timp de sute de ani), vorbim de unul care inca se tine bine la nivel de dialog. Ce atrage la Sleeper nu e viziunea absolut ilara asupra viitorului, ci modul inocent in care sunt spuse replicile si jucate scenele. Atipic pentru filmele lui Allen, personajele sunt destul de simple si directe, iar actiunea curge natural. Merita o revedere.

Thor (2011): Un trambitat film de actiune din care am ramas cu figura lui Anthony Hopkins si cu o Natalie Portman mai terna decat de obicei. Parte din seria de adaptari de banda desenata care ne-au invadat de vreo cinci ani, Thor amesteca mitologia nordica cu Stargate si obtine, culmea, o premisa buna. Faptul ca vechii zei ar fi putut fi o rasa de fiinte interdimensionale nu e ceva nou, dar e clar un punct de plecare bun. Din pacate, potentialul povestii nu este complet realizat, filmul transformandu-se in scurt timp intr-un film de actiune cu ”straini misteriosi” combinat cu o idila imposibila. Merita vazut pentru efecte si pentru momentele in care Anthony Hopkins interpreteaza un Odin iritat.

The Change Up (2011): Am intrat in sala de cinema cu asteptari foarte mici. Nu intentionam sa merg la film, nu-mi place Ryan Reynolds (Green Lantern, Van Wylder) si nici tema nu ma atragea. Jason Bateman e si el cap de afis pentru ca tind sa cred ca omul asta vrea sa joace in absolut toate comediile despre criza varstei de mijloc. Filmul trateaza ”inedita” tema a schimbului de corpuri dintre un familist obsedat de munca si un burlac pasionat de jointuri. Schimbul se petrece ca o consecinta a urinarii pe o fantana anticaa. Filmul incepe cu o scena grotesca si nu pleaca la drum cu mari asteptari. Din fericire, pe parcurs recupereaza si creeaza cateva bucati bune de umor de situatie. Dialogurile au si ele momente de inspiratie si per total, The Change-Up e salvat de duetul Bateman – Reynolds care chiar functioneaza.

Conan 3D (2011): In afara de vesnicul Ron Pearlman, Conan nu are niciun actor care sa merite mentionat. Ma rog, asta daca trecem cu vederea ca totul e narat de Morgan Freeman. In comparatie cu vechiul Conan, cel cu Schwarzenegger, noul Conan e cu siguranta mai coerent si alert. Din pacate, scenele si muzica care faceau din Conan un film vizionabil in 82′ lipsesc aici. Efectele speciale si abtibildul 3D (nu e o filmare 3D autentica din pacate) tin loc de spectacol adevarat. Totusi, noul Conan nu e lipsit de merite. Violenta, machiajele si o atitudine incorecta politic fata de femei fac filmul suportabil. Asta si momentul in care personajul negativ isi pune o masca-vagin pe fata. Per total, Conan e un barbar simpatic, dar as fi preferat sa vad mai mult din universul care a dat viata personajului.

Johny English: Boredom (2011): Problema cu Johnny English Reborn nu e ca ar fi o comedie slabuta cu elemente de actiune. Problema e ca e un film de actiune cu un actor de comedie. Da, personajul lui Atkinson e impiedicat si naiv, dar actiunea e suficient de alerta incat sa substituie comedia. La asta se adauga o calitate indoielnica a celei din urma si foarte multe momente de tip ”Jackie Chan” (un personaj amuzant face ceva => actiunea trebuie sa fie amuzanta). Da, Johnny English are momente (Gillian Anderson, sau gagica din Dosarele X, inca se tine bine), dar Atkinson nu e cu niciun pas mai aproape de un nou Blackadder. Sorry Rowan.

P.S: Ca veni vorba de Jason Bateman, Arrested Development revine (via Fleurdulys). Am inceput intre timp sa bag ochiul in Modern Family, Falling Skies si ultimul sezon din Supernatural. Va intrebati cum am timp? Doua ore pe zi in Ratb nu-s suficiente ?

O parte din aparitiile cinematografice trecute in catastif sunt ceva mai vechi si probabil ati citit deja zeci de cuvinte pe tema lor. Asta-i si motivul pentru care ma voi margini la a le arata cu degetul:

Stake Land (2010): Un film cu bugetul echivalent al unei pungi de Fornetti, dar mult peste harmalaia de filme cu zombii si vampiri din ultima vreme. Vizual, filmul este un amestec de Daybreakers si The Book of Eli. Intr-un viitor postapocaliptic (surpriza!), cea mai mare parte a oamenilor a cazut prada unei epidemii de vampirism. Putinii supravietuiori traiesc fie in orase fortificate, fie in putinele adaposturi controlate de ramasitele statului american. Intre ei se intinde o mare de vampiri-zombii si o cuiburi de fanatici religiosi numiti Fratia, obsedati de ideea ca vampirii sunt o pedeapsa divina. Filmul urmareste povestea unui pusti care, in urma mortii parintilor, e luat sub aripa protectoare a unui vanator, numit simplu: Mister. Pe parcurs li se alatura o gagicuta gravida si un fost soldat american. Tot ce deranjeaza in decorul asta este machiajul exagerat al vampirilor. In rest, Stake Land e un film caruia merita sa-i dati o sansa.

Paul (2011): Comediile lui Simon Pegg si Nick Frost au mereu doza aia de umor britanic care le face daca nu amuzante, macar placute. Fara obscuritatea lui Shaun of the Dead si din pacate si fara mult din savoarea respectivei productii, Paul este totusi o comedie decenta. Filmul suprinde povestea unui extraterestru prabusit pe Pamant care, dupa cativa ani de revelat secrete si scris scenarii pentru Spielberg gaseste o ocazie de a se intoarce acasa. Catalizatorul drumului de intoarcere il reprezinta echipa Pegg – Frost, doi ”ufologi amatori” prinsi intr-o pubertate prelungita. Pe drum agata neintentionat si o gagica habotnica, fiind urmariti indeaproape de Sigourney Weaver si de Jason Bateman (mai cunoscut si drept ”ala din Arrested Development”). Tot din serialul mentionat ne face o vizita si Jeffrey Tambor sub forma unui obscur, dar apreciat scriitor de S.F. Oricum, una din putinele comedii care au meritat vazute in ultimele luni.

Rio (2011): Film vazut la cinema, la lansare. O animatie colorata si simpatica, dar la fel de interesanta ca un ghem de scame. Majoritatea personajelor sunt niste clisee inaripate, imprumutate de prin Madagascar si Ice Age (film care apartine acelorasi creatori). Ce mi-a placut totusi in cazul Rio a fost personajul negativ, papagalul Nigel. Dispunand de un malefism nascut din frustrare, nu din viziunea maniheista a filmelor pentru copii, Nigel are cateva momente de geniu si teroare.

Flawless (2007): Un film pe care nu l-as fi vazut, daca nu ar fi fost pus pe autocarul dinspre Ramnicu Valcea spre Bucuresti. Pe aceasta cale, multumesc soferului pentru un film peste medie.  Flaweless n-are o poveste prea captivanta: un jaf masiv petrecut in epoca de aur a comertului cu diamante, cuplat cu povestea unei femei prinse intr-o lume a barbatilor. De altfel, nici scenariul nu e prea grozav (filmul curge incet si multe dialoguri par a fi de umplutura). Totusi, ce are Flawless este un final bine punctat si pe Michael Caine. Joaca nenea Caine la aproape 80 de ani de-ti salveaza 2 ore de film. Dati-i lui Flawless o sansa, macar pentru zambetul mosuletului.

The Green Hornet (2011): Nu stiu de ce am crezut ca un film cu super eroi care-l are pe Seth Rogen, actor de comedie, in rolul principal ar putea fi macar vag interesant. Pe langa faptul ca ”The Green Hornet” e un supererou la fel de cool ca apa plata (un fel de Zorro modern), regizorul si scenaristul au avut cel putin un meci de ping pong pe parcursul productiei. Filmul porneste in stilul unei povesti cu supereroi, o da spre comedie, vireaza putin spre pulp pentru a se intoarce si a scalda totul intr-o mare de efecte inutile. Per total, marea buba a lui Green Hornet este ca nu stie exact ce vrea sa fie. Ceea ce putem urmari este amestecul neinspirat de comedie de situatie mediocra, de pasaje lipsite de sens si de clisee din mai toate filmele de actiune de pana acum. Ca sa puna mot gramezii, personajul lui Cameron Diaz e absolut inutil.

Trick’r Treat (2009): Un horror pe care l-am ratat pe nedrept. Patru povestiri care se intrepatrund natural, patru tipuri diferite de ”monstri”. De la psihopatul criminal pana la creatura supranaturala, mai toate personajele clasice ale filmului horror isi fac loc intr-o singura noapte de Halloween. Maiestria regizorului vine tocmai din faptul ca a reusit sa creeze o atmosfera autentic macabra, fara a vira totul spre munti de intestine si rauri de sange. Nu-i genul de film care o sa va faca sa sariti de pe scaun, dar nici nu veti regreta vizionarea.

Mirrors (2008): Un horror pe care imi parea rau ca l-am ratat, exclusiv din prisma lui Kiefer Sutherland, un actor care imi placea cu ani in urma. Dupa ce am risipit 2 ore din viata cu un ”ceva” care s-a miscat ca un melc pe amfetamina si dupa un final al naibii de simplist, a inceput sa-mi para rau de Kiefer Sutherland, nu de film.

Solomon Kane (2009): La fel ca The Green Hornet, Solomon Kane e un film cu eroi mai putin cunoscuti si implicit, mai putin populari. Spre deosebire de Green Hornet, Solomon Kane e un film bun spre foarte bun. Partea trista e ca lipsa promovarii l-a facut sa se scufunde si la box office si in mintea publicului. Mai mult, nici plasarea intr-un Ev Mediu fictiv nu l-a ajutat prea mult la integrarea in peisaj. Un fost jefuitor chinuit de amintirile copilariei, Solomon Kane decide sa ia calea Bisericii si a retragerii totale, in urma confruntarii cu un demon. Un sir de evenimente aflate la granita cu supranaturalul il scot pe erou din pustnicie si-l transforma intr-un fel de razbunator-puritan. Promisiunea facuta unui tata muribund il aduce pe Solomon Kane pe vechile pamanturi ale familiei sale, pamanturi napadite de armatele unui mag dubios. In ciudata faptului ca Solomon Kane ar trebui sa fie un fel de erou, cam jumate din film personajul e intr-o depresie care-l face sa o incaseze serios. Chiar si asa, filmul reuseste sa te faca sa empatizezi cu el. E un dement, dar un dement simpatic.

La Horde (2009): Film frantuzesc care mi-a tot fost recomandat de cateva ori (Biro?). Aparent, recomandarile n-au fost inutile pentru ca La Horde chiar e un film decent. Clasica poveste cu ”zombiile care infesteaza orasul” se transforma intr-un thriller psihologic, unde confruntarea se da intre o banda de emigranti mafioti si politistii care-i ataca. Evident, in fata invaziezi zombie, cele doua grupuri trebuie sa colaboreze.

Vanishing on the 7th Street (2011): Un film despre o ”apocalipsa tacuta”, despre oameni care dispar pur si simplu imediat ce dispare lumina. Brad Anderson (individul care ne-a adus Transsiberian si Masinistul + alte cateva bucatele psihologice) reuseste sa exploateze intr-un mod destul de original mitul ”intunericului devorator”. Pe tot parcursul filmului m-am asteptat ca marea explicatie sa fie ”sunt toti in Purgatoriu” (similar cu – Spoiler – genialul Dead End). Simbolistica filmului indica o astfel de situatie, insa regizorul nu ne lasa sa scapam cu o explicatie simpla , americanizata. Merita incercat.

Altfel, am revazut cu placere si The Iron Giant, Galaxy Quest (inca o comedie excelenta), The Sandlot si varianta americana de la Dinner for Schmucks (nu-i o comedie sterila, dar versiunea frantuzeasca e mai ok).

P.S: Pentru cei care mi-au reprosat ca iar as fi abandonat blogul: doua carticele in lucru, un joc si un job cred ca-s destul cat sa imi manance timpul. Screenshoturi din joc, cat de curand. Una peste alta, o sa arunc in cateva zile un post documentat despre situatia actuala din Politia Romana. Sper sa prinda bine.

Cum sarbatorile pascale cer un horror de calitate, majoritatea filmelor cu care am ales sa va plictisesc se incadreaza in gen. Fara sa mai insist asupra subiectului, o sa insir cateva titluri vizionate in ultimele luni.

The Rite (2011)

In general, cand in distributia filmului tau intra nume precum Sir Anthony Hopkins, Rutger Hauer sau Toby Jones, ai deja premisele reusitei. Suedezul Mikael Hafstrom n-a realizat asta, asa ca a regizat si coordonat intregul film de parca ar fi filmat Halloween 15. Axat pe tema posesiunii demonice, problema cu The Rite este ca, dupa o prima parte care curge lent si sta sub semnul psihologicului, filmul se transforma intr-o glumita de categoria B. Dilemele unui tanar agnostic plecat sa devina preot si intalnirea lui cu un batran exorcist (Hopkins) sunt directii exploatabile. Asta nu explica insa finalul banal si efectele inutile. Daca-l ai pe Hopkins in film, il lasi sa zambeasca sadic si sa-si spuna replicile sacadat. In niciun caz nu-l machezi cu rosu si-l faci sa urle ”Baaaaaaal” !

REC (2007)

REC e un film spaniol cu zombii. Pardon, REC e un foarte bun film spaniol cu zombii, filmat cu o camera tremuranda si cu mult talent. Realizatoarea unei emisiuni nocturne pe tema ”eroilor urbani” si cameramanul ei urmaresc o echipa de pompieri intr-o interventie de rutina. Lucrurile se complica si cei doi, alaturi de pompieri, doi politisti si locatarii unui bloc se trezesc afectati rand pe rand de un virus similar turbarii. Forta filmului nu sta in tema, ci in atmosfera si in detaliile inserate pe parcurs. Mai mult, conexiunea religioasa aparuta spre finalul filmului difera cu mult fata de explicatiile cu care ne obisnuise Hollywoodul.

REC 2 (2009)

Continuarea filmului anterior, exploreaza in continuare pe filonul religios amintit. Filmul porneste exact din momentul in care se incheiase prima productie si foloseste inclusiv o parte din distributia primului film. Ce e socant este ca echipa a reusit sa pastreze elementele care au facut din REC un film agreabil si sa dezvolte o intriga suficient de interesanta. Ca orice continuare, nici REC 2 nu e la inaltimea primul film, dar e agreabil si asta e mare lucru pentru ”continuarea unui film spaniol cu zombii”.

Quarantine (2008)

Un remake american al filmului REC. Cu exceptia partii ”religioase” (importanta si destul de interesanta), filmul reprezinta o refacere cadru cu cadru al productiei spaniole. Daca aveti o problema de principiu cu limbile latine, puteti sa vizionati Quarantine. E ceva mai sangeros si per total nu e rau, dar nici nu se compara cu originalul.

The Hole (2009)

Filmul asta ar fi prins excelent in 95′, in perioada ”Are you afraid of the dark?”. Film de familie combinat cu horror, film in care singura actrita recogniscibila este gagica din Meet the Parents, The Hole e suficient de coerent incat sa nu fie nasol. Fugind de un sot abuziv, o mama cu doi copii se muta intr-o casa veche. La subsolul ei, cei doi pusti descopera o gaura fara fund din care noaptea se aud zgomote suspecte. Urmeaza ceva tipete si o concluzie moralizatoare, cum sade bine oricarui film de gen, dar per total, e un pretext bun pentru o punga de popcorn.

Fido (2006)

O comedie canadiana care a avut recent privilegiul de a intra in Top 30-ul meu personal. Cu Billy Connoly in rol principal, Fido ne prezinta o viziune alternativa a anilor 50′, unde apocalipsa zombiilor a fost acceptata si cei din urma au ajuns sa fie folositi pe post de sclavi controlati. In conditiile in care orice membru decedat risca sa se intoarca, inmormantarile au devenit cea mai profitabila afacere. O familie disfunctionala cu o mama obsedata, un tata fricos si un pusti singuratic ajunge sa-si cumpere primul zombie. Desi ”defect”, nou venitul se apropie anormal de mult de pusti si de mama sa. Filmul combina o viziune dementa cu bucati de comedie neagra si horror , pentru ca in final sa obtina genul de productie pe care ”trebuie sa o vezi”.

The Troll Hunter (2011)

O parodie norvegiana dupa tot ce inseamna Blair Witch Project, Cloverfield si altele asemenea. Un grup de studenti urmareste un presupus braconier de ursi, in speranta de a obtine un documentar decent. Perseverenta ii aduce in pragul unei descoperiri fenomenale: trolii sunt reali si sunt un secret bine pastrat al Norvegiei. Cu putina atentie, chiar si versiunea subtitrata are destule delicii pentru amatorul de parodii finute.

Devil (2010)

Daca multi au cazut de acord ca M.Night Shyamalan e unul dintre cei mai slabi regizori de la Hollywood, ultimul lui film nu e atat de dezastruos ca eforturile anterioare (The Last Airbender, the exemplu). Devil e un film bazat pe premisa: ”au fost x oameni intr-o camera, cand deodata, s-a intamplat ceva”. Cinci indivizi din medii sociale diferite  raman blocati in liftul unei corporatii. Cand lucrurile in jurul lor incep sa se precipite si personajele mor rand pe rand, trecutul dubioas al fiecaruia iese la iveala. Culmea, filmul reuseste sa pastreze tensiunea si nici regizat prost nu e. Singura problema pe care o vad cu el este ca inca din titlu si din primele discursuri, afli cine-i vinovatul.

The Adjustment Bureau (2011)

Am zis sa bifez si un film mai putin horror, mai ales ca l-am prins in premiera cinematografica. Desi Matt Daemon nu-mi place, The Adjustmen Bureau a fost o experienta placuta. O combinatie intre clasica poveste a iubirii imposibile si o reinterpretare a mitului angelic, filmul lui George Nolfi reuseste sa te tina pe scaun. Nu vei avea revelatii, nu-l vei vedea de zece ori pe DVD, dar nici nu vei regreta banii dati pe bilet.

Alte filme pe care mi-au mai cazut ochii in ultima vreme:  Season of the Witch (un fantasy slabut, parte datorita finalului, parte datorita lui Nicholas Cage), Skyline (catastrofal de slab + cel mai iritant actor intr-un rol principal), I spit on your grave (un remake ciudatel, plasat intre splatter film si porn), Scott Pilgrim vs. The World (o metafora geek, mi-a placut), Screamers 1&2 (ambele slabute, dar primul e inca vizionabil), The Social Network (absurd de plictisitor pe alocuri, dar cumva interesant), Predators (asa cum trebuia sa fie). Pe langa asta, am vazut si vreo trei animatii mai mult decat decente pentru publicul lor: Legend of the Guardians, Megamind si Tangled.

P.S: Pentru ca-s sarbatori si pentru ca am promis, o sa pasez aici linkul catre filmuletul de promovare al unui ONG.

P.S2 : Pe post de urare, o sa va las cu un link la siteul asta. Nu, nu-i publicitate, ci, pentru ca textele imi apartin, va las sa va alegeti. Sarbatori frumoase sau macar o mini-vacanta odihnitoare.

In ultimele cateva luni am urmarit destule porcarioare, motiv pentru care nu-mi amintesc toate productiile care mi-au invadat cerebelul. Oricum, lista contine filme vizionate pe o perioada destul de mare de timp. Iata deci cateva imagini in miscare, mai mult sau mai putin recomandabile :

The Last Airbender (2010) :  Despre desenul animat pe care se bazeaza filmul am mai discutat : il recomand inclusiv celor care au trecut de varsta desenelor.  Din pacate, filmul a cazut in mana unui regizor de categoria C si anume vestitul M.Night Shyamalan. Dupa ce a copiat plotul din Al Saselea Simt dintr-un serial, omul a continuat sa se bazeze pe succesul unicului film decent regizat. Filme ca Unbreakable sau Signs, desi interesante ca premisa, au esuat lamentabil in a tine captiva audienta. In rest, cam tot ce a scos a fost o lalaiala fortata pe ideea de final surpriza. Din pacate, cu The Last Airbender a dat-o in bara masiv. Pentru fanii serialului initial (si sunt multi), filmul este o jignire (numele personajelor sunt pronuntate aiurea, inconsistente peste tot, etc). Pentru cei care habar n-au despre ce era desenul, filmul este o adunatura de CGI si actori adolescenti fara vreo logica. Un serial care a reusit sa redea speranta multora in animatia moderna merita mai mult decat o adaptare in stilul Uwe Boll.

The Men Who Stare at Goats (2009) : Un film mai bun decat ma asteptam, dar mai slab decat putea sa fie. Cu o distributie care-i include pe Clooney, Jeff Bridges, Kevin Spacey si Ewan McGregor, The Men Who Stare at Goats avea potentialul unei comedii seci reusite.Din pacate tema (razboiul psihologic/paranomal) si ritmul lent al filmului ii cam strica savoarea. Actiunea ar fi greu de rezumat, dar include jurnalisti fatalai, hipioti, Jedi, capre si soldati. Presupun ca e un film excelent pentru perioadele de ”trista melancolie” (betii, trip-uri).

Cirque du Freak -  The Vampire’s Assistant (2009) :  Un alt film adaptat dupa clonele Harry Potter aparute in ultimii ani. Desi recenziile n-au fost tocmai blande cu el, n-as zice ca mi-a displacut. Actiunea este tipica, fixata pe drumul initiatic : un pusti devine ucenicul unui vampir, vampir a carui specie este in pragul unei lupte cu ”vampinezii” (tot vampiri, dar mai rai). Cred ca singurul lucru care m-a facut sa vad pana la capat Vampire au fost atmosfera de tip ”anii 90”’ (Who’s Afraid of the Dark) si prezenta lui John.C O”Reilly. Altfel, filmul are cam tot atatea de-a face cu vampirii pe cat are Pac-Man cu Al Doilea Razboi Mondial.

Kick – Ass (2010) – Film vazut la premiera si recomandat deja de cateva ori. Kick-ass e o  adaptare dupa o banda desenata inteligenta & violenta, adaptare transformata intr-o parodie ”pulp” a filmelor cu supereroi. Un pustan (probabil cel mai slab actor din film) se decide sa devina supererou, in ciuda activitatii desfasurate preponderent pe Myspace si a lipsei oricarei urme de talent. Nicholas Cage pare ca mai are putin suflu (dupa tone de filme de doi lei) iar Chloe Moretz face un rol absolut genial.

Toy Story 3 (2010) -  Alt film vazut la premiera si discutat pe larg acum trei saptamani. Daca primul TS a fost destul de plictisitor (a avut scuza inovatiei grafice) , al doilea film a fost o animatie reusita in termeni de scriitura si realizare. Nici Toy Story 3 nu sare departe de trunchi si ne arata ca unele serii pot straluci chiar si la a treia aparitie (Se aude ,Shrek ?)

The Boat that Rocked (2009) – Filmul, aparut si sub numele ”Pirate Radio”, are aerul unui mockumentar axat pe nebunia radiourilor pirat din Marea Britanie. Cu Philip Seymour Hoffman si Bill Nighy la bord,  The Boat That Rocked straluceste la capitolul atmosfera. Actiunea, axata pe mutarea unui pusti la bordul unui sediu de radio aflat pe o barca este destul de fortata. Totusi, sunt destule referinte culturale si umor britanic incat sa faca experienta placuta.

She’s Out of My League (2010)  – Un filmulet plictisitor cu aere de comedioara. Nu-i rau, dar nici amuzant nu l-am gasit in vreo privinta. Easy come, easy go.

Shrek Forever After (2010) -  Desi e vizibil mai bun decat Shrek 3 (o oda adusa plictiselii 3D), al patrulea Shrek devine un simbol al seriilor care ar fi trebuit sa puna capac de ceva vreme. Anumite premise pot sustine trei aparitii (Toy Story, Ice Age), insa Shrek s-a axat destul de mult pe structura basmului. Basmele nu au continuari, cu-atat mai putin continuari care reseteaza seria prin trimiterea protagonistului intr-un univers paralel.

How to train your dragon (2010) – De data asta, vorbim de un exmeplu de animatie 3D reusita. Desi stilul artistic e deranjant pe alocuri, tema nordica si empatia fata de personajul principal scot HWTYD din oala productiilor de sezon.

He’s just not that into you (2009) - Cu Jennifer Connelly, Jennifer Aniston, Ben Affleck si Scarlett Johansson, productia de fata promitea o comedioara romantica usurica. Din fericire, n-a fost cazul. E un film reusit, unul care trateaza mecanismele relatiilor si care, la fel ca 500 Days of Summer, nu are o morala prea fericita. Concluzia ? Uneori lucrurile pur si simplu nu merg.

Black Dynamite (2010) - O parodie a filmelor de tip ”blaxploitation” ale anilor 70′ (negri agresivi , cu apucaturi S.F). L-am primit ca pe un Kill Bill cu negri, desi filmul e departe de nebuniile lui Tarantino. Daca sunteti familiari cu materialul sursa (filmele amintite mai sus), merita din plin. Daca nu, filmul moare lejer dupa primele douazeci de minute de macel.

Doghouse (2009) – Britanicii au mana cand e vorba de facut comedii horror (Shaun of the Dead, Lesbian Vampire Killers). Nici Doghouse, film revazut recent, nu se desparte de traditie. Incercand sa-si consoleze prietenul proaspat divortat, cativa amici ajunsi la o plictisitoare varsta a doua, se cara intr-un sat care chipurile ar trebui sa fie plin de femei frumoase. La sosire descopera ca mai toate gagicile din zona se transformasera in zombie in urma contactului cu…un detergent otravit.

Starship Troopers (1997  – 2008) -  Ma refer aici la intreaga de filme Starship Troopers, nu la serialul animat. De departe, primul este singurul recomandabil 100% ,  film regizat de Paul Verhoeven. Nici al doilea sequel nu-i tocmai de lepadat, insa primul are cateva ingrediente care-l fac digerabil : actiune,  o poveste adaptata inteligent la nivel de scenariu, cateva referinte destepte (la Orson Scott Card precum si la autorul nuvelei originale). La asta se adauga mocuta simpatica a lui Denise Richards si a altor actori complet inutili (Casper van Dien?). Daca puteti trece peste replici citite ca la clasa a opta, Starship Troopers (1997) e un S.F chiar decent.

The Crazies (2010 ) -  Un horror la care a participat partial si George Romero, horor construit pe structura clasica. Locuitorii unei asezari rurale americane cad victime unui virus adus de prabusirea unui avion militar. Pe scurt : ceva zombii, soldati si multa fuga. Filmul nu e rau dat fiindca evita sa fie siropos sau stupid , dar nici recomandabil nu este pentru cei care nu gusta genul. Ce mi-a placut a fost rolul atribuit de scenarist actritei principale : pe tot parcursul filmului femeia aia e luata prizoniera si legata de vreo trei ori.

Slither (2006) -  Un alt horror, unul gretos si de mana a doua. Totusi, ce-l scapa de comparatia cu filme catastrofale precum The Box, este faptul ca nu se ia mai deloc in serios. Altfel, totul e la locul cunoscut : actiuni complet scarboase si nejustificate, actori care parodiaza accentul sudist in loc sa-l imite si un scenariu care implica un fel de hemoroizi extraterestri.

The Goonies (1985) – O capodopera a copilariei pe care am simtit nevoia sa o revad. Probabil ca toti ati vazut la un punct filmul (Pro TV avea obsesia de a-l difuza vinerea) , insa chiar nu strica revederea. Un grup de pustani incearca sa-si salveze cartierul prin cautarea unei corabii de pirati disparute de multa vreme. Clasic, ”pufos” ,dar fara trucurile ieftine care fac filmele actuale pentru copii complet nedigerabile.

Needful Things (1993) – Ca orice adaptare pentru micul ecran facuta dupa Stephen King, Needful Things este un film cel mult mediocru. Ce il salveaza insa de oala uitarii este performanta exceptionala a lui Max von Sydow (a jucat recent si-n Robin Hood , in caz ca nu suna numele).  Locuitorii unui orasel american (da, din nou !)  o iau razna cand in oras se muta un simpatic vanzator de antichitati, vanzator de antichitati care are un trecut cel putin bizar.

Legion  (2010) -  Am vazut mizeria asta de film in primele zile dupa aparitie. Cum bine spunea Biro, filmul seamana cu un episod prelungit din Supernatural…unul foarte prost. Ingeri care poseda oameni, un scenariu retard si un Dennis Quaid care de zece ani nu mai exista ca actor.

Accepted (2006) – Am vazut comedia asta inspirat fiind de o reclama la tv. Da, stiu ca-i trist. Filmul are o premisa excelenta (un grup de liceeni respinsi de la mai multe facultati isi fac propria ”institutie de invatamant”). Din pacate finalul este brusc si foarte hollywoodian – totul se termina cu bine, gagiul ramane cu fata si toata lumea e fericita, iar actiunea abunda in gag-uri de tip ”teen movie”.

P.S : In cazul in care nu va intereseaza atat de mult filmele, ar fi de amintit ca in noiembrie Sabaton si Alestorm vor concerta in Silver Church. In alta ordine de idei, Asus a depasit intr-un final Toshiba la capitolul vanzari, producatorul japonez de pocnitori scufundandu-se inca putin.  Intr-un acces de plictiseala, m-am apucat si de o scurta recenzie la jocul Disciples III, o dezamagire pentru fanii aparitiei precedente , dar nu una atat de mare pe cat ai crede din alte recenzii.

P.S : Disciples 3 cam suge

Cum n-am mai postat de ceva vreme recenzii de filme, ma gandeam ca poate ar fi cazul sa reinvii traditia. Desigur, motivul pentru care traditia a fost ingropata este ca pur si simplu nu-s in ”domeniul meu de expertiza” (oricare ar fi ala).

Prin urmare, pentru a va scuti de grafomanie, o sa insir cateva titluri de filme vazute sau revazute in ultima vreme. Ma voi rezuma la a le comenta  cat maisumar si la a stramba din nas , dupa gust.

1.Daybreakers (2010)

Dupa ce sublimul horror suedez ”Lat den rätte komma in” (Let The Right One In) a readus credibilitatea genului distrus de Twilight, iata ca eposurile cu vampiri revin in cinematografe. Dupa ce o molima raspandita de lilieci transforma majoritatea umanitatii in vampiri, putinii oameni ramasi ajung tinta noilor ”evoluati”. Diferenta intre Daybreakers si alte filme cu iz apocaliptic este ca primul face un efort in a recreea societatea post-molima in loc sa o dea distrusa. Sangele uman devine principala sursa de hrana, noaptea este cel mai aglomerat moment, reclamele sunt adaptate, iar in timpul zilei se poate calatori numai cu masini special ”tunate” sau prin pasaje subterane. Politicienii vampiri se lupta pe tema statutului oamenilor pe cand oamenii de stiinta se chinuie sa gaseasca o formula de sange sintetic. Amenintati de transformari brutale si presati de lipsa hranei, nemuritorii ajung in pragul crizei. Filmul fratilor Spierig este atat de exagerat incat functioneaza. Ethan Hawke interpreteaza un cercetator vampir (hematolog) care empatizeaza cu oamenii si ajunge sa-si tradeze ‘fratii de sange’ pentru gasirea unui leac. Filmul face o paralela cu o situatie reala (obsesia petrolului) , aduce in discutie cateva dileme morale si arunca o mana de namol spre corporatism. Daca n-ar fi cateva scene gratuite si finalul lenes , Daybreakers ar fi putut fi un ”must see”.

2.Percy Jackson & The Olympians : The Lightning Thief (2010)

Filmul asta ar putea fi usor catalogat drept o ”clona ideologica” a filmelor/cartilor Harry Potter. ”The Lightning Thief” reprezinta pilotul ecranizarilor unei serii de romane pentru copii. Prezenta catorva actori mari (Uma Thurman, Pierce Brosnan) si executia decenta a efectelor il salveaza din cosul filmelor de categoria B si-i asigura o oarecare stralucire. Departe de a fi genul de film care sa dea de gandit, Percy Jackson este un film numai bun de vazut la cinematograf intru relaxarea cerebelului. Un adolescent ciudat descopera ca este fiul lui Poseidon si ca depinde de el sa opreasca un potential razboi intre zei. Aici intervin si cateva tipologii de personaje clasice : un ajutor de culoare (satir), o gagicuta atragatoare dar bataioasa si un profesor (centaur) cu o scoala speciala pentru semizei. Daca scenariul cliseizat nu m-a deranjat (filmul are un target bine stabilit), viteza desfasurarii actiunii si lipsa de carisma a actorului din rolul principal au facut-o.  Trecerea aproape brutala de la ”muritor de rand” la ”semizeu” si personajele insuficient dezvoltate trag  filmul in jos.

3.Outlander (2008)

Recunosc, am vrut sa vad filmul asta numai pentru ca mi s-a spus ca e o tampenie. Privitorului i se ofera varianta de ”Al 13-lea Razboinic” in care antagonistii sunt vikingi si extraterestri. Da, ati citit bine, in filmul asta exista sate de vikingi si reprezentanti a doua specii de extraterestri. Problema cu Outlander  nu este scenariul usor pueril ci faptul ca se ia mult prea in serios. Daca realismul armurilor si asezamintelor scandinave sunt binevenite, dialogurile cu substrat filosofic si actiunile cliseizate nu sunt. Cu ceva mai mult efort, am fi putut avea un nou ”300” : un film usurel si cu suficiente efecte incat sa ne tina captivi. In schimb, avem un film de categoria B cu scurte pasaje pretentioase.

4.The Invention of Lying (2009)

Asta-i un film recomandat si pe blog  in cateva randuri, motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra lui.Intr-o societate unde minciuna este genetic imposibila, un scenarist ratat  (Ricky Gervais) are o cadere emotionala care-i permite sa ”ocoleasca” adevarul. Desi e oarecum previzibil, filmul ilustreaza excelent societatea utopica a ”adevarului” si face cateva referinte simpatice la aparitia religiei si a liderilor spirituali. N-are sens sa-l povestesc in detaliu pentru ca este totusi un film recomandat.  Cert este ca  The Invention of Lying este  foarte aproape de Idiocracy la nivelul executiei si a perceptiei publice. Are o idee destul de originala si decent executata, dar e prea centrat pe umor de situatie pentru a sta printre clasici. O bila alba pentru modul in care evolueaza industria cinematografului fara a mai putea dispune de minciuna.

Pentru ca realizez ca in punctul asta v-am plictisit, ar mai fi cateva filme revazute recent pe care merita sa le mentionez :

5.Lat den rätte komma in (Let the Right one In – Suedia 2008) :  L-am mentionat si mai sus si nu am de gand sa insist. Vorbim despre un film unde adolescenta timpurie, vampirii si lectiile de viata au sens si dau nastere unei povesti incredibile. Intens recomandat si sper din tot sufletul ca remake-ul american sa nu mai iasa.

6. The Faculty (1998) : Un horror pe stil vechi cu Elijah Wood. Inspirat puternic din ”Invasion of the Body Snatchers” (pe care-l si citeaza) The Faculty nu e nici suficient de ridicol incat fie criticat, dar nici suficient de bun incat sa-l recomand calduros. Merita totusi incercat, for the fun of it.

7.Amintiri din Epoca de Aur I & II (2009) : Avand in vedere ”capodopera” anterioara a lui Mungiu, ma asteptam la ceva mult mai nasol. Surprinzator, legendele urbane comuniste sunt chiar digerabile si placute. Sa fie mana lui Hanno Hoffer si celorlalti regizori implicati ?

8.Freaked (1993) : O nenorocire de film pe care mi-o aminteam din copilarie ca fiind ”oarecum amuzanta”. In esenta, Freaked este o comedie de tip ”gross-out” cu accent pe ultima expresie. Tradus la noi drept ”Ferma Mutantilor”, productia abunda in umor dubios si faze scabroase.Totusi, chimia celor doua personaje (fosti comedianti) , scenariul extrem si prestatia lui Randy Quaid il fac cel putin interesant. Pentru amatorii de obscuritati greu de gasit online.

9.Pandorum (2009) : S.F, claustrare, multa alergatura si tensiune. In ciuda criticilor aduse si ratingului relativ mic, am gasit Pandorum a fi un film mai mult decat digerabil. Nu se apropie nici pe departe de vreun gigant al genului, dar este vizionabil si dispune de cateva puncte forte (decoruri decente, rasturnari de situatie).

Pe langa cele mentionate, ar mai fi de mentionat si putinele filme vazute din nominalizatele la Oscar de anul asta. Astfel, daca animatia Up! si-a facut efectul la momentul potrivit, Avatar a fost departe de a-mi trezi curiozitatea. Filmul a castigat exact ce merita, premii pentru executia maiestuoasa a efectelor vizuale. I-as fi dat si un premiu pentru marketing si pentru cele mai multe clisee pe scenariu, dar le tin pentru Avatar Returns. Poate am avut eu asteptari prea mari, poate pur si simplu ma ”asteptam” sa nu adorm fizic. Altfel, am fost nemultumit de privarea de statuete a lui District 9, pe care l-as fi dat castigator la categoria ”Film Editing”.  Inglorious Basterds a luat fix statueta pe care o merita. Hurt Locker, desi e departe de a fi un film slab, a fost profund supraapreciat. Up in The Air are cateva replici savuroase puse in gura personajului lui Clooney si poate m-ar fi lovit mai tare daca nu exista un film mult mai bun pe tema asta. E vorba de maiestuosul dar mai vechiul Broken Flowers. Inca deplang lipsa unor categorii care sa reprezinte publicul (gen ”Most Entertaining/Engrossing Filmographic Experience).

Intre ele, tot pe la finalul anului am mai inghesuit si un Extract si 500 Days of Summer, al doilea fiind suprinzator de bun iar primul surprinzator de prost.  Recomand puternic si showul de comedie britanic That Mitchell and Webb Look. E un fel de Little Britain, dar amuzant. Presupun ca despre documentare nu mai are nimeni rabdare sa citeasca…

P.S : Daca tot veni vorba de filme, merita sa ne aplecam si asupra excelentelor ”remixuri” dupa trailere de flme celebre. Uimitor cum schimbarea piesei de fundal poate decide incadrarea in gen : Top 10 Brilliant Movie Recuts.

]]> http://www.krossfire.ro/o-mana-de-filme/feed/ 37 http://www.krossfire.ro/destination-truth-romania/ http://www.krossfire.ro/destination-truth-romania/#comments Sun, 28 Feb 2010 20:23:23 +0000 krossfire http://www.krossfire.ro/?p=4260 Imi intrerup programul saptamanal de ratoieli si analize pentru a aduce in discutie doua noi aparitii ale minunatei noastre tari in media straina. Daca aveti impresia ca-i vorba despre recenta aparitie a soldatilor romani intr-un documentar BBC, va inselati. Nici vechile referinte la Anthony Bourdain sau Top Gun nu mai au ce cauta in peisaj. Nu, e vorba despre un show de masa cu real succes in America, un show despre care am mai vorbit.

Destination Truth e o serie de mini documentare produse de canalul Sify care merg pe urmele consacratului si parodiatului Ghost Hunters. Emisiunea il are in rol principal pe Josh Gates, un nene de profesie ”aventurier” si care seamana de multe ori cu regretatul Steve Irwin. Josh are alaturi de el o echipa de 5-6 oameni, formata din 1-2 cameramani, o gagica pe post de cercetator/translator (pentru fiecare sezon alta), un specialist video, un medic si un sunetist. Scopul declarat : Aflarea adevarului din spatele unor vechi mistere sau legende contemporane, mistere care in general implica bantuiri dar mai ales criptide (animale cu existenta nedovedita).

Daca am gasit primele doua sezoane cel putin distractive, al treilea nu m-a mai incantat la acelasi nivel. In prima faza, cercetarea aveau un aer de autenticitate (evident, simulata) si uneori rezultatele erau palpabile (urma unui presupus Yeti a fost recent expusa). In sezonul 3 insa, apropierea de Ghost Hunters se vede din ce in ce mai mult. Oamenii iau echipamentul si se izoleaza noaptea in diverse zone urland ”Oh my God, oh my God” la fiecare sclipire de pe camera cu infrarosu. Macar asa o putem vedea pe asistenta topaind, in sezonul asta o hispanica superba pe nume Jael.

Emisiunea are un stil pseudo-documentar iar plasarea de partea ratiunii si stiintei este un simplu artificiu. Dupa glume si faptul ca echipa nu se ia prea in serios, se vede ca totul e legat de show intr-un final. Dar totusi, ce au cautat oamenii astia in Romania si mai precis, ce au cautat oamenii astia ”de doua ori” in Romania ? Fantomele din Padurea Hoia Baciu si varcolacii, evident !   Le voi lua pe rand, pentru a nu speria cititorii :

1.Padurea Hoia Baciu
(Sezonul 3, Episodul 1 , Septembrie 2009)

Padurea Hoia Baciu a devenit loc de pelerinaj pentru diversi indivizi dubiosi, asa ca nu m-a mirat tema episodului. Ce m-a mirat a fost obsesia echipei de productie si a moderatorilor de a confirma niste stereotipuri. S-au facut referinte la Transilvania si la fostul imperiu sovietic desi in mai tot episodul cei intalniti vorbeau acceptabil limba engleza. Lucrul asta nu se poate spune despre multe alte incursiuni ale echipei. Oamenii inchiriaza un SUV , chipurile, si primesc o Lada Niva. Hai mai, sa fim seriosi, in Cluj ati gasit doar o Lada Niva ?  Masina, de altfel fiabila si interesanta, a fost un bun prilej de glume cu expresia ”4×4”. Un comentator remarca, de altfel indreptatit, ca in mai toate episoadele oamenii aleg cele mai proaste vehicule existente. Sa fie iar o tentativa de ”show” sau vreo incercare a unui intreprinzator local de a mai scoate un banut ?

Dupa ce gaseste un individ dubios pe care-l numeste ”Romania’s leading authority on the Hoia Baciu forest”, Josh ne explica in continuare ca incearca sa ”supravietuiasca” calatoriei spre centrul padurii. Prin urmare inchiriaza cel mai prost avion de pe o pista cu o oferta mult mai buna (dupa cum sustin comentatorii). Avionul este numit a ”coffin plane” si ni se explica ca ar fi singurul din Cluj. Presupun ca dupa ei in Cluj exista si o singura baie publica. Topul avionului se desprinde la decolare asa ca oamenii se sperie si aleg sa continue calatoria cu niste ATV-uri in stare impecabila. De unde apar, nu ni se spune. Evident carutele de pe drumurile de tara aduc replici din gama ”I’m in the 15 hundreds”. Iar simpatic mi se pare interviul cu un localnic pe nume ”Colleen Vana” (de fapt Calin Vana).

Misterul efectiv se reduce la cateva luminite, niste zgarieturi ciudate  si o stare de rau pe care au raportat-o si altii din zona. Starea este pusa de multi pe seama  existentei unor zone radioactive. Efectul episodului se vede insa prin forta comentatorilor :  de la rationali pana la oameni care au impresia ca Romania e plina de ”varcolaci, vampiri si paduri bantuite” . Intalnim si oameni care-si cer cumva scuze pentru saracia propriei tari.De la un episod in care moderatorul foloseste expresia ”gay safari” (intr-un alt caz), nu ne puteam astepta totusi la prea multe.

2.Varcolacul
(Sezonul 3, Episodul 7, Octombrie 2009)

Deschiderea episodului mentioneaza ca ”werewolves are very real and dangerous to many people in Romania”. Bun inceput. Desi inteleg ca nu se iau foarte in serios, oamenii au totusi o mare problema : generalizeaza si nu se documenteaza suficient. Asta se intampla mai ales cand e vorba de criptide ”celebre”. Tot ce iau ei ca ”dovezi” pentru presupusul caz nu sunt altceva decat raportari legate de strigoi/moroi (ghouls), nu de varcolaci. Confuzia, facuta si de cativa etnologi este intarita de Ion Ghinoiu de la Academia Romana, prezent in episod drept specialist. Dezgroparile de cadavre clar n-au treaba cu varcolacii iar stereotipul varcolacului hollywoodian este efectiv fortat peste legenda strigoilor si chiar a pricolicilor mioritici. Mai mult se speculeaza pe motivul parasirii unui sat de munte (Brad) si se se vorbeste despre varcolac ca o baza a mitologiei romanesti. La atatea sate parasite e clar, problema nationala o reprezinta varcolacii !

Romania este din nou ”Van Helsing Country” iar Bucurestiul este ”the gothic capital of the world” datorita arhitecutrii vechi, apreciata de altfel. Oamenii se fataie putin printre anticarii de la Universitate si deplang soarta bagajelor murdarite la aeroport. Pentru a prinde un tren pe ultima suta de metri, unul dintre membrii echipei foloseste italiana si este mirat ca functionara de la ghiseu intelege. Altfel, trenul care-i duce pana in ”the small county of Sibiu” este numit ”The Hogwarths Express”. Ciudat totusi, Josh a auzit de supermodelele romanesti. In zona Sibiu se cazeaza la pensiunea Mioritica pe care gagica o pronunta ”pensiunea Morticia” si se intreaba speriata daca va fi mancata. Dupa o petrecere cu dans folcloric (”a local rave”)  udata cu ceva numit ”Werewolf wine”, oamenii dau o fuga pe la gradina zoologica si obtin o informatie reala : peste 40% din lupii din Europa se gasesc in Romania. Evident, transportorul este iar o rabla (un Mercedes antic) insa nimeni nu se plange. Carutele si zonele rurale considerate pierdute in timp sunt iar tinta unor mistouri.

Aici chiar nu gasesc mare lucru, cu exceptia unor raceli puternice si a unor urme de lup. Lupul dacic si statuile cu lupi din Bucuresti sunt expuse de cateva ori in timpul episodului.Per total, ce m-a iritat a fost nu prezentarea in sine, ci faptul ca oamenii isi permit destul de multe odata ajunsi in Romania, Ucraina (Prypiat) sau in tari pierdute prin vreun colt de lume, dar evita mistourile dure pe teritoriul SUA sau in Mexic. Nimic neasteptat de altfel dar mi se pare putin deplasat sa incerci sa confirmi stereotipuri chiar si la a doua vizita intr-o tara.

Altfel ,recunosc ca multe faze m-au distrat, de la petrecerea traditionala la teama reala a unor membri din echipa. Credintele stramosesti romanesti inca fascineaza,  judecand dupa  reactiile lui Josh si dupa comentariile de la episoade. Pur si simplu avem aici suficientele elemente pentru un branding sanatos de tara : lupi, ursi si mult paranormal. Romania – The Land of Ghosts & Monsters ?

P.S : Prin prezentul articol rog insistent cocalarii mediului online, jurnalistii profesionisti de la Cancan si alte cangrene sa preia informatiile fara a preciza sursa.  Stiu ca n-a mai fost abordat subiectul si ar fi pacat sa nu-l fure cineva, nu ? Bloggerii adora asta si se stie ca legislatia e doar pentru prosti.

P.S 2 : Ar merita efortul unei versiuni de mobil a blogului ? Un feed modificat de fapt…

The Good

Cidade de Deus (2002) : Un film recomandat  agresiv de vreo doi prieteni, Cidade de Deus surprinde povestea ridicarii si mortii unui sef de gasca de cartier (Lil’ Ze) prin ochii timidului si agresatului Rocket, fratele unui fost jefuitor local ucis de Ze. Filmul este bazat pe povestile ce au inconjurat infiintarea unui cartier pentru saraci in Rio de Janiero-ul anilor 60′, cartier poreclit ”Orasul zeilor”. Printre iubiri esuate, droguri, oameni cu vise transformati in criminali si razboiul inceput de psihopatul Lil’Ze, Rocket descopera in fotografie singura cale de a scapa din mizerabilul oras al zeilor. Dupa vizionare ma simt dator sa-l ”pasez” mai departe : are mai multa substanta decat zeci de filme cu ”gangsteri” facute in ultimii ani.

Gummo (1997) : Harmony Korine este regizorul din spatele monumentalului Kids (1995), o opera cinematografica ce surprinde excelent franturi din viata unor adolescenti ”pierduti” ai inceputului anilor 90′.  Daca nu ati vazut Kids , ar fi un bun inceput dat fiindca Gummo merge pe aceeasi reteta  :  Firul epic este simplu si puternic fragmentat iar filmul mizeaza mai mult pe bucati de viata si imagini socante. Gummo abandoneaza scena orasului pentru a explora sudul american, un sud pe care Harmony Korine il vede in extrema ca fiind plin de conservatori psihopati, handicapati si ucigasi de pisici. Ar fi totusi de evitat in timpul mesei.

Dupa-amiaza unui tortionar (2002) : Un film neglijat al lui Lucian Pintilie despre vesnica piatra de moara comunista , aici abordata dintr-o perspectiva inteligenta si lipsita de clisee. Franţ Ţandără (Gheorghe Dinică) este un fost tortionar  din perioada de glorie a acestei practici, un om condamnat sa-si retraisca crimele intr-o cocioaba uitata de lume, alaturi de o nevasta oarba (Coca Bloos) si terorizat de un fiu extremist si agresiv. Marea drama a individului propus de Pintilie este ca absolut nimeni nu are timp sau chef sa-i asculte confesiunea , nici macar profesorul senator (Radu Beligan) ce editeaza un nou memorial al durerii alaturi de o tanara dar versata jurnalista. Filmul oscileaza intre scene de un comic savuros si scene de amintire sau confruntare brutala. Nu e un film pentru amatorii de finaluri asa cum nici ecourile plagii comuniste romanesti nu au avut finalul asteptat.

The Fun

Ice Age 3 (2009) : Evident, am luat si eu una bucata prietena si hop la cinema (din fericire nu la mall) ca sa vad minunea de film 3D. Faptul ca primele doua filme au fost printre putinele filme de animatie CGI cu-adevarat reusite a avut o pondere serioasa. Din capul locului va spun ca , exceptand cateva efecte interesante de miscare, profunzimea unor panorame si 2-3 iesiri din peisaj, vizionarea filmului in 3D nu face o diferenta senzationala. Pe de alta parte, filmul m-a surprins prin niste gaguri bine scrise si acelasi dialog viu pe care-l regaseam in prima parte a seriei. Din punctul asta de vedere, Ice Age 3 este clar peste a doua parte. Din pacate, personajul Buck, nou aparut in film ,atrage mult prea mult lumina reflectoarelor de la personajele clasice, si asta se simte la capitolul ”familiaritate”.

Still Crazy (1998) : Un film recomandat cu ceva vreme in urma si de Demaio . Rock, umor englezesc sec si un scenariu suficient de bine scris incat sa va prinda. Nu l-am trecut la categoria filmelor ”bune” pentru ca multi nu gusta stilul dar chiar si pentru ei, filmul ramane o experienta placuta. Still Crazy surprinde turneul de reuniune al unei foste trupe monumentale de rock, despartite din cauza abuzului de droguri al geniului creator din spatele ei si a diverselor neintelegeri dintre membri. Merita vazut, macar pentru actorii alesi din tagma vesinicilor subapreciati.

RV (2006 ) : Un film fara pretentii ce-l are in rolul principal pe mereu proaspatul Robin Williams. O excursie fortata cu o rulota se transforma intr-un drum al dezvaluirii si descoperirii sinelui, totul asortat cu niste gaguri comedice clasice. Nu l-as numi film bun insa faptul ca evoca fatis  perioada comediei optzeciste cu Chevy Chase si gasca, ii permite sa se evidentieze intr-o categorie unde o pereche de sani asigura succesul de casa.

The Bad

Kicking the Dog (2009) : Un ”teen flick” cu pretentii de mai mult , Kicking the Dog se plaseaza undeva intre American Pie si Breakfast Club dar mult mai aproape de primul film. In orice caz, productia are darul deosebit de a esua lamentabil pe cam toate planurile si de a oferi o ora jumatate de plictiseala crunta. Din punctul asta de vedere, este mult mai recomandat Sex Drive (2008) – desigur, ii lipseste naturaletea dar macar e un ”no brainer” la care te poti uita dupa o zi de stres.

The Number 23 (2007) : Oricat l-as simpatiza eu pe Jim Carrey, filmul asta despre descinderea in dementa a unui om aparent normal are darul de a-si pune singur streangul de gat in multiple insante. Filmul nu e nici prost, nici plictisitor in prima faza, doar ca odata ce devine destul de evidenta concluzia realizezi ca mai mult de 40 de minute din film sunt de o redundanta si plictiseala teribila. Sa nu mai vorbim despre finalul dubios si despre jocul ciudatel al unor actori din planul secund.

Ar mai fi o categorie pe care voiam sa o detaliez dar nu o voi face pentru ca nimic nu poate explica filmele astea mai mult decat o fac ele insele.  Este vorba de o serie de filme din tagma Sukyiaki Western Django (2007), un spaghetti western cu japonezi in regia lui Takashi Miike , Zombie Strippers (2008), o productie dubioasa ce inclina spre pulp si softcore porn si un epos monumental sub numele de Lesbian Vampire Killers (2009). Ultimul film , al carui trailer il puteti viziona aici baleeaza intre comedie tembela, referinte la clasici ai genului , vampiri, lesbiene si glume dubioase. Nu-mi dau seama daca putea fi ceva mai mult decat e , dar macar e sincer iar scenariul are momente in care reflecta perfect viziunea unui pusti de 13 ani asupra lumii. Sunt curios care ar fi comentariul lui Aron Biro pe tema lui LVK.

P.S : Intentionam sa bag in oala filmelor interesante si Death Race 2000 , filmul original din 75′ cu David Carradine si Stallone inainte de Rocky. Merita vazut, pentru faptul ca din el a tasnit seria Carmaggedon si pentru faptul ca e pur si simplu istorie cinematografica.