De data asta, cea mai la indemana gafa a venit de la est. Intr-o seara in care imi indesam extenuat capul in PC, un bun amic din Rusia vine si-mi livreaza o anecdota. Aparent, in tara de a carei frica am tremurat decenii bune, Ministerul Apararii s-a decis sa atraga tinerii spre cariera militara. Un gest necesar de altfel, intr-o perioada in care ideea de a tine o arma in mana si a tremura de frig pe un camp are destule alternative.

E de retinut ca obsesia crearii unui joc ”de stat”, fie el o strategie in timp real sau un MMORPG (Putin voia concurenta pentru World of Warcraft) exista de multa vreme in mintile oficialor rusi. Iata insa ca s-a ivit ocazia ca Rusia sa lanseze un adevarat joc national, o combinatie patriotica de tactica, forta si propaganda statala. Evident, pentru asa proiect, era nevoie de un buget, buget care initial a pornit de la 36 de milioane de ruble. Vorbim de aproape 900 000 de euro, o suma suficienta pentru a creea o simulare militara satisfacatoare.

Nu, jocuri gen Call of Duty nu se fac fara cateva zeci de milioane de dolari, dar jucatorii si tinerii rusi se puteau astepta la ceva in genul ARMA 2 (o simulare deloc stralucitoare vizual, dar realista in termeni de lupta):

(Sursa: ign.com)

Ministrii lor insa au aceleasi metehne cu ai nostri. Produsul final a iesit tarziu si a fost cel putin intrigant pentru potentialii fani. Cum urma sa arate rivalul rusesc al lui World of Warcraft? Ce urma sa-i antreneze pe viitorii soldati ai Mamei Rusii? Evident Tetris, Minesweeper, Battleboat si un quizz cu 15 intrebari, fara raspunsuri gresite! Cu alte cuvinte, orice individ apt pentru un job de secretara se putea gandi cu seriozitate la misiuni armate in Cecenia. Priviti numai ce inseamna o cheltuiala de 900 000 de euro, in termenii a patru jocuri Flash:

Ce e mai trist la jocurile prezentate mai sus e ca nici macar nu arata a fi fost facute de la zero. Nu ca un Tetris reprezinta cine stie ce efort. Avem destule unelte care-ti permit sa faci un joc simplu fara programare si sa exporti direct in HTML5. Asa cum bine remarca sursa mea, problema e ca nici macar jocurile astea nu par a fi facute de la zero, ci  luate din alte surse si ”vopsite”. Un cod sursa pentru Tetris poti gasi prin orice manual destinat jocurilor Flash.

Publicatiile care au raspandit “mica” frauda, publicatii precum The Moscow Post sau NewsRu au smuls si o declaratie oficiala. Aparent, ministerul considera site-ul cu trei butoane si jocurile aferente lui o ”platforma educationala care va putea fi perfectionata”. Totusi, spre deosebire de altele, sistemul lor politic are si momente de luciditate. Dupa gafa asta, ultima dintr-o serie, Ministrul Apararii e pe cale de a fi demis.

In atare conditii, ma intreb sincer ce se mai intampla cu eRomania si cu cele 500 de milioane de euro care urmau sa fie varsate in proiect. Tare imi e ca peste cativa ani, vom afla ca site-ul care uneste ”toate institutiile statului” a fost facut in Dreamweaver si ruleaza la infinit varianta techno de la Coco Jambo.

P.S: Articolul de fata e mai degraba un exercitiu de gasire a unei stiri, nu de redactare a uneia. Chiar si asa, cum subiectul n-a mai fost rumegat in afara Rusiei, as prefera putin credit in caz de preluare.

Intrebarea din titlu e legitima: unde sunt fluturii? Nu fluturii din stomac, nu fluturii inspiratiei, ci fluturii. Acele firesti continuari ale omizii. Stiti voi, insectele alea colorate, fragile si lipsite de directie. In afara de cateva aparitii stinghere, aproape sfidatoare, in niciunul din orasele prin care am trecut in ultimii 10 ani nu am mai vazut fluturi. Da, stiu ca e iarna, dar afirmatia nu e restransa la un singur anotimp.

Bun, de ce mi-ar pasa mie sau altcuiva ca au disparut fluturii? Pe langa partea siropoasa, aia legata de copilaria in care prindeam fluturi in causul palmei, ar mai fi si un semn al avansatei noastre civilizatii. Parcurile, dealurile si zonele unde fluturii isi ducea silentiosul razboi al culorilor (raper ma fac, raper!) sunt absolut la fel. Unele s-au mai restrans din motive de parcari si mall-uri, altele au ramas fara niscaiva copaci, dar in mare, habitatul nu s-a schimbat.

(Imagine orginala: Wikipedia)

Vorbesc aici de fluturi mari si colorati, nu de molii sau alte creaturi din ordinul Lepidopterelor (in sfarsit, am folosit biologia de clasa a sasea la ceva!). Fluturii aia mari au disparut din mai multe motive, doua fiind evidente. Primul ar fi eliminarea omizilor din majoritatea pomilor fructiferi si zonelor verzi, fara discernamant intre cele daunatoare si cele a caror prezenta stabiliza ecosistemul. Atitudinea de tip ”io arunc cu napalm si vad dupa” ne-a scutit de invazii de tantari, dar a macelarit si multe alte specii (albine, libelule). Al doilea mare motiv ar fi poluarea. Aerul nostru e atat de incarcat de dubiosenii, incat nici insectele n-au curajul sa-l respire.

Fumatori, dati banii inutil pe tigari! Tot ce trebuie sa faceti este sa trageti aer in piept mai cu viata! Daca ar fi numai fluturii, tot ar fi ceva. Dar pana si gandacii aia rosii ”cu ochelari”, cei care se imperecheau ”spate in spate” la radacina vreunui pom, au disparut. Daca tot ne jucam de-a zoologia primara, ar fi de aflat ca respectivii gandaci se numesc Scantius (o subspecie a lor, de fapt) si sunt al naibii de rezistenti (si canibali, daca va pasioneaza subiectul). In frageda copilarie, dubiosul lor ritual de imperechere se desfasura pe delusorul din apropierea strazii mele. Acum 1 an, nici macar buburuze n-am mai vazut prin zona, insecte migratoare de felul lor.

Ideea articolului astuia a venit in urma discutiei cu un coleg de birou (beep si te fac celebru, Seba!). Problema e ca, siropos sau nu, mai toti avem ceva amintiri legate de fluturi si de insectele pe care in copilarie le priveam cu teama, curiozitate si multa, multa prostie. Disparitia lor marcheaza cumva si disparitia unei epoci ”salbatice” a spatiului urban romanesc, o epoca in care un copil de 7 ani nu era fortat sa bata mingea langa groapa de gunoi si sa iasa la picnic in parcare. Pustii viitorului, vor vana fluturi online si te vor intreba mirat: tati, animalele astea chiar exista?

P.S: Ca veni vorba de articolul cu jocurile, urmatorul episod s-ar putea sa aiba si un premiu special, sub forma unui joc Steam (stiu, editarea foto e dubioasa)

Iesirea de cinci zile in Catania n-a fost ceva tocmai programat. Initial pusesem ochii pe niste orase mai hipsteresti, gen Praga sau Viena, dar schimbarile din grupul nostru au facut imposibila rezervarea. Sicilia si Catania nu erau pe lista, dar sunau suficient de dubios incat sa luam bilete.

Altfel, Sudul Italiei nu mi-a inspirat niciodata incredere, iar Sicilia nu mi-a zguduit crezul. Catania este capitala provinciei cu acelasi nume din Sicilia si unul dintre orasele mari din Italia. Ca sa nu ramanem blocati intr-un singur loc dubios, ne-am fatait si prin Siracuza si prin localitatile din jurul vulcanului Etna.

Cliseele despre mafioti nu-si au locul in Catania. Scopul nu e sa gasesti indivizi imbracati in costum la 28 de grade (sunt peste tot), ci sa gasesti oameni care nu vor sa-ti traga teapa. Dementa incepe cu taximetristii care nu au tarif de pornire fix, nu au pretul pe kilometru scris, nu au firma, iar taxatorul numara pur si simplu, fara sa afli ce. Taximetristii sunt usor de recunoscut oricum: sunt singurii cu masini scumpe si cat de cat curate. In rest, orasul e invadat de vechituri, Smarturi, Fiat Panda si Fiat 500. La cat de stramte sunt strazile, nici nu te-ai astepta la altceva. Altfel, e de remarcat lipsa totala a regulilor de circulatie. Toate, dar toate masinile sunt lovite, culoarea rosu de la semafor nu inseamna nimic, iar scuterele fac legea. Nu am vazut biciclete sub fundul localnicilor si nici nu cred ca va vedea cineva prea curand.

O alta surpriza este ca, in ciuda fluxului de turisti, mai nimeni nu vorbeste limba engleza. Nici macar receptionistii de la hotel nu erau toti pe faza, desi hotelul Ognina s-a dovedit a fi un hotel foarte ok. Din fericire, cu tot accentul coclit al sicilienilor, italina ramane o limba usor de inteles si foarte usor de citit. Din nefericire, centrul de orientare turistica din oras este vital pentru a te putea bucura de vacanta. Cum taximetristii nu sunt o optiune, spre centrul Cataniei se ajunge cel mai usor cu transportul public, adica o serie de autobuze scumpicele, murdare si in eterna intarziere (poti astepta pana la o ora dupa unul). Statiile sunt ‘’facultative’’, cea mai buna metoda de oprire fiind sa insisti cu apasatul pe buton. Intarzierile sunt valabile si pentru autobuzele turistice, avioane si cam orice alt mijloc de transport.

Magazinele pentru turisti sunt o gluma. Restaurantele lipsesc, locul lor fiind luat de zeci de ‘’baruri-patiserii’’ cu exact acelasi meniu si aceleasi preturi. Daca dati totusi peste un restaurant, veti observa cateva particularitati: chelnerii sunt toti barbati, veti fi servit cu lucruri ‘’din partea casei’’ (care vor aparea pe nota de plata), iar cel mai proaspat lucru din meniu e mai mereu carnea de cal. Pizzeriile siciliene seamana mult cu cele bucurestene, doar ca prin Bucuresti mai trece OPC-ul din cand in cand. Magazinele de suveniruri vand papusi siciliene, figurine din lava si multe maruntisuri dubioase. Cuvintele de baza raman: Etna si lava. Altfel, aici am observat extrem de multe combinatii dubioase de magazine de tip ‘’Optica Medicala si Calculatoare’’ sau ‘’Cafenea si Haine pentru Copii’’. Totul este incadrat de putine supermarketuri si foarte multe loterii, magazine cu bilete de Bingo si tabacherii.

(La prima vedere, Sicilia este asta)

Retelele wireless exista, dar sunt rare si parolate. Strazile sunt murdare, pline de pisici, dar fara caini comunitari sau minoritati. Nu sunt rare depozitele ruginite si inchise cu lacat, dar care adapostesc masini aproape noi. Nu-s rare nici terasele fara acces direct, care functioneaza numai dupa anumite ore. Altfel, foarte rara este notiunea de munca. Oamenii isi incep ziua pe la 10.30-11.30 si deja la 16.30-17.00 au tras cortina. Plajele sunt cam pietroase, preturile  maricele, daaaaar…

Cu toate nemultumirile, Sicilia ramane o regiune faina. Nu de alta, dar in 4 zile jumate am fost in continua miscare pentru a vedea ce ne-am propus si tot au mai ramas zone descoperite. Catania in sine are o groaza de cladiri istorice, vizitabile gratuit, vreo 2 catedrale superbe (una fiind Domul din Catania), un castel destul de bine conservat si un amfiteatru roman cu acces gratuit. Altfel, nu merita ratata nici urcarea pe Etna. Daca tot o sa scoateti o groaza de bani din buzunar pentru excursie, e bine sa faceti treaba pana la capat si sa urcati pana la cota 3000, la craterele secundare. Cel principal se afla la vreo 300 de metri distanta, dar accesul nu se poate face organizat. N-o sa vedeti rauri fioroase de lava, dar nici vreun peisaj comparabil cu alte inaltimi.

(Daca te uiti mai bine, Sicilia poate fi asta)

Siracuza si imprejurimile au lasat o impresie mai placuta la nivel de civilizatie. Plaja mai ”nisipoasa”, orasul mai curat si un trafic cu mai putine valente de arma mortala. Aici, pe langa frustrarile legate de panglicile cu acces interzis, am vazut totusi doua amfiteatre, unul roman si unul grec si ceva din Necropola de la Pantalica. Alaturi, am tras cu ochiul la o pestera folosita temporar drept inchisoare si o catedrala catolica sinistru de moderna (Madonna delle Lacrimae).  Orasul e un fel de rezervatie naturala pentru ruine si e aproape imposibil sa nu dai de vreun sit grec sau roman. Altfel, la fel ca in Catania, s-a simtit lipsa unor ghizi competenti, a unor informatii corect scrise si a unor pliante coerente.

Catania este o regiune unde logica elementara nu-si are locul. Chiar si asa, cu putina discretie si spirit romanesc, te poti relaxa destul de bine in orasul care are drept sigla un elefant tras in teapa (u Liotru).

P.S: Cred ca excursia poate fi rezumata mai simplu in cuvintele mele: Che bellisima pisica, un fabuloso miau-miau!

Cu putina vreme in urma, aveam o discutie extrem de fructuoasa la birou pe tema ”palincii” (puneti voi diacritice, daca le simtiti). Ca orice discutie de genul, totul s-a terminat cu indemnul reciproc ”la munca ba, nu la intins mana”.  Totusi, discutia merita aprofundata, dar nu in cazul palincii. Palinka este un brand inregistrat al Ungariei, in conditiile in care varietatea romaneasca a bauturii spirtoase, Palincă, ne apartine. Daca omuletul de pe cerebel a avut o reactie de tip “Ce măăă?”, ei bine, problema patentelor si drepturilor de nume e mai stufoasa si mai stupida de-atat.

Daca drepturile de nume asupra unui produs precum sampania (restrictionat la o singura regiune din Franta) sunt de inteles, in cazul mancarurilor traditionale lucrurile se incetoseaza. Sistemul legislativ PGS (Protected Georgraphical Status) permite asocierea unui produs ”traditional” cu o regiune inclusiv pe baza de ”eu am ajuns primul”. Bine, birocratia si legea in sine nu stipuleaza asta in mod direct, dar e destul de clar ca se poate. Partea unde poti indoi usor legea in favoarea ta, tine de conditiile de productie si depozitare. Daca rachiul are 60 de grade in general iar ”răchia” are 63, legislatia permite inregistrarea lor ca produse diferite.

Uite asa am inceput sa ne batem cu X alte state pe produse pe care nu vom obtine niciodata paternitatea (de la mamaliguta/polenta pe care am importat-o, pana la sarmalele raspandite in tot fostul Imperiu Otoman). In general, la targurile cu produse traditionale, Romania vine cu o serie de ciorbe, supe si ghiveciuri care par a fi inventate special pentru ocazie. Ne luptam in conversatii cu altii pe tema a ”ce e romanesc” si uitam literalmente de propria ograda. Nu serios, in ograda aia exista niste animale,  iar unele dau lapte. Datorita acelui lapte si a lipsei de resurse, branza romaneasca e probabil unul dintre cele mai largi seturi de produse autohtone, unul care ne-ar ajuta putin la brandul de tara si alte bazaconii.

(Imagine preluata de pe www.belorient.com.cy)

Cuvantul ”branza” in sine provine din traca si se regaseste intr-o forma sau alta in mai multe limbi balcanice (Bryndza anyone?). Mai mult, primele asocieri cu produsul comercializat acum (branza alba) s-au produs sub denumirea de ”branza valaha” (Wallachian cheese). De aici si intaietatea dacilor in a pune laptele in chestii si a-si aminti de el dupa o saptamana. Ar fi fain sa spun ca noi am inventat branza si sunt si suficient de tampit incat sa o fac. Din pacate, n-am inventat-o noi, ci tot asiaticii, asiatici care probabil cautau ceva sa ingurgiteze in timp ce se uitau la animeuri. In orice caz, daca urmarim etimologia cuvantului, observam ca romanii se cam pricep la ”branza” si mai putin la ”cheese”.

Cateva varietati locale au fost deja inregistrate (casul de Năsal printre ele), pe cand altele sfideaza logica (branza care nu se strica niciodata, de exemplu). Mai mult, targurile traditionale au o larga selectie de branze, ordonate dupa provenienta si fanteza producatorilor. Varietatile de bulz existente in Romania sunt alta dovada a inventivitatii unor oameni care au avut la dispozitie lapte, malai si rabdare. Cert este ca, daca agricultura n-ar muri mai repede decat presa scrisa, branza ar fi unul dintre putinele produse cu care chiar am putea iesi in fata.

In final, drept rezumat, sfatul meu e ca atunci cand aveti drept invitat vreun strain, puneti-i in fata un castron cu branzeturi autentice si, cu ochii bulbucati, mormaiti: Braaaanzaaa! No, ase se face marcheting!

P.S: Ca de obicei, cracked mi-a luat-o inainte cu o idee de articol. Chiar si asa, va recomand sa bagati cat de cat un ochi pe bucata asta, mai ales daca ati vazut de mai mult de doua ori filmul 300.

Aparent, daca ati trecut de primii 10 ani de viata, capacitatile voastre intuitive fac parte dintr-o particularitate neurologica (sa nu-i spunem ”boala”) numita sinestezie. La fel ca figura de stil cu care va bateau la cap profii de liceu, sinestezia presupune perceptia lumii printr-un amestec de simturi. Cam 1 din 23 de persoane ”sufera” de o forma sau alta de sinestezie, abilitatea fiind mai des intalnita indivizii cu aplecare artistica. Experientele ”sinestezice” variaza de la a privi literele si cifrele in culori pana la asocia elemente care nu par sa aiba vreo legatura. Astfel de elemente sunt sunetele si imaginile si, mai precis, cuvintele si imaginile.

New Scientist are un articol destul de fain pe tema sinesteziei si nu are sens sa vi-l povestesc. Cert este ca oamenii ridica o problema destul de delicata: daca lingvistica moderna si mai largul domeniu al semioticii (care de decenii zgarie la poarta stiintei) au ingropat sinestezia si au catalogat-o incorect ca fiind o anomalie. De acord ca, in cazurile extreme, si aici Oliver Sachs are o carte buna pe tema,  sinestezia impiedica integrarea sociala. E vorba totusi de o manifestare involuntara. Daca restrangem totusi discutia la cazurile mai putin serioase, n-ar putea ea sa fie o simpla capacitate innascuta a fiintelor umane? Nu de alta, dar de ani ni se spune ca limba vorbita e un construct artificial, o serie de conventii, dar se evita raspunsul la intrebarea ”cum s-au propagat limbile primordiale?”.

Aparent, capacitatea de a face astfel de asocieri se manifesta natural si la varste inaintate. Nu, nu e vorba de a vizualiza cuvantul ”masa” in momentul in care-l scrii. Asta-i o abilitate invatat prin repetitie. E vorba de a intelege ca ”baboo” inseamna mare si ca ”nuk-nuk” inseamna mic, desi e prima data cand auzi insiruirea asta de sunete. E capacitatea de a pricepe un avertisment, desi limba in care este spus n-a mai fost vreodata pronuntata in prezenta noastra.

Asta ne aduce la intrebarea naturala daca nu cumva educatia omoara o capacitate innascuta a creierului uman. Nu de alta, dar la 3-4 ani ma intelegeam perfect cu vara mea din Germania, desi niciunul nu vorbea limba celuilalt sau macar limba proprie corect. Cuvintele si constructiile mentale, rimele de gradinita fara sens pe care fetele le arborau cu mandrie (tinca patina pitulaaa…) sunt doar vestigiile unui simt al simturilor pe care integrarea sociala il omoara lent. Nu se zice asa! Nu se face asa! Asa e corect, nu invers! Ce cuvant e ala?

Copiii simt cand ceva ”nu suna bine” sau cand ai spus o prostie. Mai mult, asocierile dintre nume si figura sunt mult mai clare in copilarie. Paul nu e ”un Paul”. Paul e Paul si nimeni altcineva n-ar putea sa fie Paul. Ba, pana si numele de familie au sens perfect. Cand vecinul de la patru urla ”magajanci” in fata blocului, mi se parea perfect natural sa iesim cu totii din casa. Cand aborigenii de pe Amazon scoteau cuvinte pline de sunete ascutite, albii din fata lor intelegeau ca vacanta e pe cale sa coteasca abrupt spre macel.

Explicatiile variaza de la ”sunetele au rezonanta psihica” la ”e doar imaginatie”. E destul de clar ca sunetele, mai ales cele elementare, au o rezonanta concreta (anumite consoane creeaza un sunet sufocant si asa mai departe). Totusi, inclin spre o explicatie ceva mai complexa, din moment ce exista persoane care asociaza inclusiv limbii scrise sensuri apropiate de sensul initial al cuvintelor (desi limbile moderne au rar corespondenta grafica). Tind sa cred ca, pe langa stima de sine si creativitate, educatia ajunge intr-un final sa amortizeze calitati innascute ale creierului uman. Sa nu uitam ca batranii satului nu aveau nevoie de smartphone pentru a fi considerati intelepti.

P.S:  Fara legatura, voiam sa anunt ca mai vechile ambitii de designer si creator de jocuri sunt pe cale de a reveni in forta alaturi de o echipa fresh si sper eu, cat mai mare. Ramaneti pe receptie!

In ciuda titlului, postul de fata nu este despre troli, hateri sau alte lighioane din online. Articolul de fata e dedicat bufonilor profesionisti. Saptamana trecuta, un prieten microbist era extrem de agitat de venirea lui Hagi la nationala. ”O catastrofa”, numea el evenimentul. Daca va intrebati cine este Hagi si ce cauta el in handbal, felicitari! Sunteti fie femeie, fie un om foarte, foarte fericit. Altfel, pentru restul, luptele dintre bufoni sunt la fel de importante pe cat erau in Antichitate.

Cum bă bufoni? Adica fotbalistii, acesti eterni filosofi ai balonului, sunt bufoni? Da, sunt, alaturi de majoritatea sportivilor, a oamenilor de televiziune, jurnalistilor, cantaretilor, regizorilor, scriitorilor si a reprezentantilor multor altor meserii. Stiu ca nu-i o noutate ce spun, stiu ca ne suna mai frumos ”entertaineri” sau ”artisti”, dar la baza cam tot aia e. Oameni care produc un bun efemer, fara miza reala, cu unicul scopul de a relaxa. Nu-i tocmai definitia bufonului, dar nici Lorenzo de’ Medici nu-l tinea pe Michellangelo la curte pentru ciorba lui de burta dementiala. Chiar daca produsul final intra la discutabila categorie ”arta pura”, sau e doar un articol de tabloid in care cuvantul ”sex” apare de vreo trei ori, scopul e acelasi, doar publicul difera.

Sa revenim totusi la balonul rotund si la cei care-si “doresc mai mult victoria”. De ce vor spectatorii de acum atat de mult spectacol in fotbal? De ce nu se mai joaca ”fotbal ca alta data”? In parte pentru ca spectacolul e adevarata miza si in parte pentru ca unii au inceput sa se ia prea in serios. Sa fie jocul de fotbal un simplu spectacol cu 22 de bufoni? Eu as zice ca da. Haideti sa dam la o parte marketingul, psihozele colective si atasamentele fata de un grup de 11-20 de oameni din comuna Clejani. Care este totusi miza reala a unui joc de fotbal? De ce conteaza ca Barcelona a bagat 3 goluri in poarta lui Manchester United? Sa fie doar o pasiune fetisista pentru spiritul competitiv?

O sa spuneti: pentru ca Barca e cea mai tare, pentru ca merita sa ia campionatul, pentru ca pitong. Nu serios, care-i miza conflictului? Era razboi? Ti-a schimbat tie, somnorosul din fata televizorului, cu ceva viata? Absolut deloc, insa meciul si spectacolul in sine te-au relaxat. Te uiti la meci pentru a defula niste frustrari, a-ti testa niste stereotipuri si a-ti irita amicii non-microbisti. Te uiti la meci pentru ca “iti place” si asta e unul din motivele pentru care unii se intorc dezamagiti de pe stadioane. Au platit sa-si vada echipa favorita de “entertaineri” prestand, iar baietii, platiti enorm pentru ce stiu sa faca, au incins o miuta ca in liceu. Oricum am da-o, oricum am teoretiza, cele mai spectaculoase finale sunt cam singurele memorabile, indiferent de sport.

Miza unui joc de fotbal pe teren si a unui campionat de Fifa 2011 e fix aceeasi. Din fericire, primii bufoni sunt mai spectaculosi. Din nefericire, oameni cu 12 clase care dau intr-o bila umflata cu aer au devenit ”simboluri” si au inceput sa creada ca valoreaza ceva pentru societate. Cu tot respectul pentru regi, cobre si alti brilianti care ma distrau in copilarie: influenta si cariera voastra se pot rezuma la fraza specifica simpaticilor clovni – bai ce bine jongla ala cu mingile!

(Un om care aduce un beneficiu real societatii)

Unii ar incepe sa-mi spuna cum e cu performanta personala, cu depasirea limitelor. Problema e simpla: vrei performanta? O faci pentru tine. E absolut remarcabil si de ce nu, de admirat, dar tot egoist ramane. Nu ma incalzeste cu nimic ca tu ai de gand sa sari cu parapanta de la 2000 de metri. E fain, dar n-o sa merg mai impacat la munca stiind ca tu-ti incingi budigaii pe Vf.Omu. Ahh, dar daca apuc sa te vad sarind, daca gestul tau aduce cumva niste puncte la categoria ”sentiment national”, atunci te rog…sari! Uite 50 de euro, mai sari odata, dar zambind. Sa nu ne amagim cu gandul ca asa zisa ”mandrie nationala” din competitii e mai nobila decat ”haha, uite ce amuzant”. E tot o chestiune simpatica de umflat egoul si in esenta, o forma de divertsiment. E o forma de a defula prin intermediul altora.

Majoritatea avem stampila de bufon pe partea B a cartii de munca sau a listei de hobby-uri, deci nu-i nimic rusinos in asta. Nevoia de a fi in centrul atentiei face parte din bagajul nostru primordial, oricat i-am acuza pe altii ca o practica. Mai nou, oamenii care ofera produse intangibile, destinate relaxarii, ajung sa aiba publicuri formate exclusiv din oameni care se ocupa cu acelasi lucru. Astfel, la un spectacol de stand-up comedy, publicul poate fi format exclusiv din bloggeri si jurnalisti. Poate ca pentru unii scriitorul e un bufon regal, pe cand fotbalistul e un simplu circar. Un fel de Bill Hicks versus Tociu si Palade. Chiar si asa, actul bufoneriei se muleaza perfect cultural. Functiile de informare, de culturalizare si altele se vor subscrie mereu celei de divertisment. E adevarat ca o carte te poate forma si iti poate deschide perspective, dar e clar ca n-ai luat-o de pe raft gandind: ”e timpul sa-mi extind vocabularul!”.

Oricum am intoarce problema, bufonii raman o pretioasa marfa de export. Fie ca sunt designeri, regizori, cantareti sau bloggeri, nevoia pentru produsul lor efemer creste, cu fiecare piesa ascultata, episod de sitcom vizionat, joc pe mobil terminat sau articol de blog citit. Sa nu ne amagim ca jobul bufonilor din Evul Mediu era mai usor. In ciuda lipsei competitiei si a mijloacelor de destindere “traditionale”, la finalul saptamanii mergeai la sezatoare, o data pe luna la turnir si cel putin o data pe saptamana la biserica. Prin urmare, cand incepe unul sa vorbeasca despre misiunea lui de a schimba lumea, aruncati-i un banut de argint in palarie si tratati-l cu o portie sanatoasa de ras!

P.S: Din categoria ”nelamuriri anti-nationale“, inca ma intreb de ce continuam sa ne laudam cu oameni care nu sunt mandri de originea lor? De la Iancu de Hunedoara (care, alaturi de Matei Corvin, se considera maghiar) pana la ”romanii nostri de peste granite”, ridicam oameni in slavi in ciuda faptului ca au fugit din Romania mancand pamantul. As prefera ca, din cand in cand, sa felicitam si martirii care au ramas.

Daca primele nume care v-au trecut prin cap au fost Tinutul Secuiesc si Transnistria, regret sa va dezamagesc nationalistul interior. Din pacate, nici ele si nici Kosovo sau Osetia nu fac obiectul postului de fata.  Curiozitatea mi-a fost trezita de declaratiile unui extremist belgian. Din Wikipedia in BBC, am ajuns sa ma amuz si ingrijorez de numarul enorm de regiuni cu potential separatist din Europa. Aparent balcanizarea (termen folosit de mai bine de doua secole) e inca un fenomen viu, indiferent de regiune. Balcanizarea nu presupune simpla fragmentare politica a unui stat, ci fragmentarea lui pe criterii etnice, in regiuni cu potential conflictual.

Unii fug de persecutii si tiranie. Altii fug din prostie. Unii vor autonomie (fara sa stie exact ce presupune ea), altii vor republici independente, pe cand unii mai curajosi si le-au facut deja. Au tras linie intre curci si gaste si si-au declarat comuna stat. Aparent merge treaba. Tragi cu creta un cerc, scrii o Constitutie si apoi asaltezi ONU cu petitii sa te recunoasca. Am facut deci o scurta selectie a regiunilor care considera ca etnia sau limba sunt extrem de importante si ca 30 de oameni pe o insula sunt suficienti pentru a crea o economie. Poate dupa tura asta o sa ne privim cu mai multa indulgenta presupusii separatisti (pe toti 3)

Voi trece peste tarile fostei Iugoslavii pentru ca in fiecare dintre ele exista cel putin doua republici separatiste (inpronuntabila Republica Srapska n-a disparut). Aceasta flotare logica ne aduce la:

Insulele Autonome Aaland: E limpede ca motorina ca 20 000 de oameni aveau nevoie de propriul Parlament si de autonomie legislativa. Cine-i asuprea? Ei bine, oamenii fugeau de oribila dominatie…finlandeza! Sa nu va ganditi ca un teritoriu cu o populatie mai mica decat Radautiul este organizat sub forma unui orasel. Oh nu, Aaland are 12 municipalitati, iar autonomia regiunii a fost obtinuta in urma unei miute intre Suedia, Rusia, Germania, Franta si de pe tusa, Finlanda. Bravo tie Aaland, arata-le cine esti!

(Aaland – O tara interzisa miopilor?)

In cazul Frantei, aproape toate regiunile istorice au un partid secesionist puternic. Totusi, intre basci, catalani si occitani, bretoni si corsicani, sta mandra Liga Savoiarda, o grupare politica care a reusit sa si castige cateva alegeri. Culmea, nu e singura miscare care si-a amintit ca acum vreo 200 de ani, o bucatica din Franta apartinea dinastiei de Savoy. Mintile luminate gandesc la fel. Din pacate, la fel si nebunii. In cazul de fata, e greu de tras linie intre istorie si pretentii pseudo-nobiliare.

Italia debordeaza la randul ei de miscari separatiste, avand vreo cinci regiuni autonome recunoscute oficial si vreo 14 miscari politice active cu ganduri similare. Cei care militeaza pentru separarea nordului Italiei (Padania) au reprezentanti locali care spera sa obtina autonomia unor regiuni cu nume ca Umbria sau Emilia.

(Aparent Tirolul de Sud s-a prezentat la lectia despre separatism cu o stema facuta in Paint)

O alta tentativa de a separa puricii de pe pisica, Tinutul Gagauz este o regiune semi-autonoma din Republica Moldova. Da, un stat precum Moldova, care nu-i chiar de partea luminoasa a curcubeului, beneficiaza de doua regiuni cu pretentii de autonomie si autoguvernare.

Spania si Marea Britanie sunt practic compuse din regiuni cu miscari separatiste, iar Rusia le sufla tare in ceafa cu performante similare. In cazul ultimei, e bine sa amintim de celebrele regiuni Ingushetia (un fel de Sectorul 5, langa Cecenia, dar fara Vanghelie) si Adygeya. In cazul ultimei, cineva a simtit nevoia sa includa o placinta sau o oala in partea de jos a stemei. Desigur, se poate sa ma insel si respectivul simbol sa fie suprema dovada a eroismului adigeian:

De ce criteriul etnic nu este suficient supravietuirii unui stat e o discutie mai larga. De fapt, intreaga chestiune a supravietuirii unui stat merita discutata, in conditiile in care tendinta naturala ar trebui sa fie spre ignorarea granitelor fizice si mentale.  Afirmatia e valabila in conditiile in care ”etnia” e in multe cazuri un construct social si cultural legat de o regiune, nu un rezultat al endogamiei. Pana la urma, locul nasterii ajunge sa se reflecte in importanta acordata propriei persoane (”M-am nascut aici, deci sunt un om deosebit”). Sfatul meu este sa pasiti cu atentie; nu stiti cand intrati in Republica Autonoma a Blocului 23Bis.

Sursa imaginilor: Wikipedia, unde puteti gasi si o lista de miscari separatiste europene. Pentru o lectura mai serioasa pe tema, recomand cercetarea asta.

P.S: Daca aveti putin timp, n-ar fi rau sa-mi raspundeti si la sondajul asta despre realitatea augmentata.  Imi e necesar pentru lucrarea de disertatie: asta ca sa raspund si intrebarii ”Unde ai disparut in ultimele saptamani?”

Bărbaţii. Acest apex al selecţiei naturale, această maimuţă 2.0 ajunsă la stadiul de a sări din cracă în cracă cu puterea minţii. Bărbat fiind, ar fi trebuit să scriu tot articolul ăsta la mai mult ca perfect! Până la urmă, ce ar putea fi în neregulă cu un monolit policrom de raţiune şi simţire? Ce ar putea tulbura gândurile mândrului Apollo, cocoţat în vârful sanctuarului din Delos? În umila-mi opinie, mai nimic.

În primul rând, suntem mult prea comunicativi. Când, prinşi în mrejele activităţii zilnice (precum excavatul de chipsuri), vă învăluim cu atenţia noastră şi vă întrebăm suav “S-a întamplat ceva?”, voi ne răspundeţi cu voci de căprioare îndoliate: “N-am nimic…”. Apoi, cu un oftat prelung, vă uitaţi la noi cu ochişori mici şi şuşotiţi în gând “Azi nu eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Nu mai bine ne ţineam noi gura?

În al doilea rând, avem un defect cât se poate de vizibil. Arătăm bine în orice. Tricou negru, blugi negri şi pantofi de culoarea tăciunelui? O simplă declaraţie împotriva modei de consum. Maieu, izmene lungi şi gumari portocalii? E o inovaţie, parte din aportul nostru zilnic la progresul omenirii. Nici să ne spălăm nu e nevoie, sistemele de autocurăţare prin cufundare în fotoliu funcţionează de fiecare dată. Dar voi, doamnelor? Cu ţinutele de zeci de milioane, cu machiajul în culori inventate (magenta nu e culoare!), n-aveţi nevoie decât de două ore. Dacă cerceii nu se asortează cu şireturile, vă întoarceţi în bucla spaţio-temporală din faţa oglinzii. Apropo, ştiţi de ce nu ne machiem? Pentru că nici David al lui Michellagelo nu a fost pictat verde fluorescent!

Cred că un alt defect masculin este atenţia noastră iraţional de ridicată. Chiar şi asa, sorbindu-vă constant fiecare cuvinţel, când ne întrebaţi lucruri inutile precum ‘’Când ne-am cunoscut?”, ‘’Când e ziua mea?” sau ‘’Ai dus gunoiul?’’, preferăm tăcerea. De ce? Păi fetelor, dacă nici atâta lucru nu puteţi reţine, cred că noi ar trebui să ne punem întrebări…

Romantismul e şi el pe lista de calităţi masculine înnăscute. Cand butonăm febrili tastatura, cu gândul la hoardele de zombii de care trebuie să salvăm lumea, voi vă insinuaţi perfid lângă noi şi aruncaţi un: “Iubitule, zi-mi ceva frumos!” Egoiste mici, nu vă mai ajunge ‘’teh uhbesc’’-ul mormăit zilnic?

A fi un amant excepţional nu este o calitate, e un standard al existenţei noastre. Când vă plângeţi că adormim prea repede după, nu realizaţi de fapt că noi ne conservăm inteligent energia, etern vigilenţi pentru un viitor atac. Pe lângă faptul că suntem mereu împăciuitori (căscatul e un sărut mai lent), avem şi capacitatea de a fi mereu profund raţionali. Da! PlayStationul trebuia cumpărat. Alte întrebări? Măcar dacă n-am fi atât de generoşi. Şi nu, ‘’cum vrei tu’’ nu e un răspuns la întrebarea ‘’Vrei să-ţi iau ceva?’’.

Între noi fie vorba (între noi bărbaţii, evident), ştim foarte bine că ne-am rătăci între budă şi frigider, dacă n-ar fi vocea aia în sufragerie care să spună ‘’Costele, să închizi uşa!!’’. Adevărul e că nu suntem cea mai grozavă invenţie a naturii. Totuşi, nu vom recunoaşte niciodată asta. De ce? Datorită imensei noastre stăpâniri de sine!

P.S: Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Am scris de trei ori, să înţeleagă şi doamnele!