Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.