Cu trei ani in urma, proaspat intrat in “industria comunicarii”, scrisesem un articol despre legatura dintre fotbal si publicitate…

Anul asta am dezvoltat tema dintr-o perspectiva personala si am publicat-o in engleza, pe adhugger. La cererea publicului (respectiv la cererea unui singur om care nu sunt eu), m-am gandit sa public si varianta in romana a aceluiasi articol (nu pe bune, nu sunt eu!). Iata deci un scurt eseu despre publicitate, scris la cererea unui om care nu sunt eu:

Banca de rezerve

Cu ani in urmă, când încă îmi făceam încălzirea la o echipă mică, eram convins că, odată ajuns în Liga I, lucrurile se vor schimba. Mai mult, aveam impresia ca jocul cu ideile poate naşte jucători geniali şi antrenori vizionari. Campionatul publicităţii avea însă alt plan. Începând cu intrarea în sistem şi încheind cu inevitabila blazare, “advertisingul” se joacă pe un gazon scump, dar după regulile străzii. Aspiranţii ştiu asta foarte bine.

La cluburile mari se intră greu şi întotdeauna în echipa de juniori. Odată ajuns aici, nu mai contează că joci fundaş, deşi eşti atacant get-beget. Joci cum poţi, numai să joci. Te visezi deja în prima linie, candidat pentru Balonul de Aur sau măcar pentru un Leu de Argint. După câteva luni, înveţi strategia echipei şi afli în sfârşit cui trebuie să pasezi şi când. Când primeşti ocazia să intri 10 minute în teren într-un meci oficial, eşti deja alt om.

După multe meciuri jucate, câteva goluri înscrise şi zeci de ocazii ratate, simţi că e timpul să schimbi clubul. Să fie peformanţa, salariul? Nu mai contează, dar eşti convins că acolo va fi mai bine. Eşti convins că îţi vor aprecia abilitatea de a alerga pe tot terenul şi şuturile din voleu, care sunt “aproape pe poartă”. Şi iar o iei de la capăt cu nopţi nedormite şi zile de tocit adidaşii. Echipă nouă, meciuri diferite, aceeaşi miză.

Cu anii, vine şi senzaţia că “jocul nu mai e ca înainte”. După o vârstă, coechipierii se uită altfel la seniorul din teren. Atunci simţi pentru prima dată că trebuie să faci într-adevăr “ceva”. Îţi iei experienţa şi numele şi te transferi la o echipă mai mică, pe post de selecţioner. Tu vei schimba ceva, tu vei aduce oameni proaspeţi şi vei revoluţiona jocul. Pentru tine, regulile vor fi altfel.

Aşa mai trec câţiva ani cu interviuri belicoase, promisiuni măreţe şi ameninţări voalate. Ciudat, dar gazonul nu e mai verde de partea cealaltă. Ajungi să te transformi treptat în fostul tău antrenor. Îl ştii, e cel căruia voiai să-i dai o lecţie. Acum foloseşti aceleaşi tactici prăfuite şi joci aceleaşi meciuri lipsite de spectacol. Nu de alta, dar trebuie să-i mulţumeşti pe sponsori. Ei ţin echipa în viaţă, ei au ultimul cuvânt.


(Ultimii ani ne-au aratat un rastel din ce in ce mai gol. Sursa.)

Şi te omoară că nu vede nimeni munca din spate. Te omoară că de-afară se văd doar salariile, marea de hipsteriţe înfocate, eşarfele colorate şi munţii de bere cu limonadă. De-afară nu se vede mai nimic, dar cumva toţi se pricep la joc. În fond, e simplu: dai drumul la idee, şutezi şi marchezi! Dacă ar fi în locul tău, ţi-ar arăta ei cum se face. Nu de alta, dar voi ăştia, “profesioniştii”, oricum vă luaţi banii degeaba.

Şi te apucă iar dorul de ducă. De data asta te-ai hotărât. E definitiv. Pleci! Nu te-ai gândit prea bine unde. Poate o să-ţi deschizi o fermă şi o să plantezi găini bio. Mă rog, ai citit tu ceva despre răsaduri ecologice şi te-ai prins că, de fapt, omul s-a născut agricultor. Vechii tăi prieteni s-au ţinut departe de galerii, meciuri şi lumina nocturnei şi uite unde au ajuns. Sigur poţi şi tu!

După doi ani de pauză şi 4 recolte eşuate, te loveşte din nou. La început timid, apoi din ce în ce mai evident. Constaţi îngrozit că, oricât ai vrea să scapi, nu tu ai ales jocul, ci el pe tine. Cât mai discret cu putinţă, te întorci resemnat la prima dragoste. Nu-ţi mai pasă atât de multe unde, numai să joci. Şi în fond…publicitatea e locul ideal pentru foste glorii.

P.S: Nu, nu sunt microbist, dar am decis că paralela cu fascinanta lume a ping-pong-ului mai poate aştepta.

10 Comments »