Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Search results for 'nu sunteti pregatiti'

Hope you find what you wanted.

Nu sunteti pregatiti, bah !

Posted by on 01 Nov 2007 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Se pare ca viata mea reala tinde sa o ingroape definitiv pe cea virtuala. Imi tot promit de ceva vreme ca o sa-mi fac timp sa termin vreo trei posturi fluviu (stiti voi, marca blogului meu) dar nu imi iese mare lucru. Vine weekendul si sper ca macar doua sa fie facute publice.

Revenind la titlu, cred ca am gasit o gaselnita verbala romaneasca, un tipar mental mai bine zis, care ma irita la nivel inalt. Este vorba de sintagma ”Nu sunteti pregatiti” sau ”Nu sunt pregatiti” in cazul in care autorul se depersonalizeaza si simte nevoia sa se adreseze de la un fals nivel superior.

Nu va scot din sarite momentele cand un mare scriiitor (mare la el in cartier) sau celebru cantautor spune ”Publicul roman nu este pregatit…” ? Acum serios, oare oamenii astia chiar cred ca au ajuns la un nivel atat de inalt incat grupul lor de intelegere s-a redus la propria persoana ?

Publicul romanesc nu este pregatit pentru Plesu, Patapievici, Liiceanu cum nu este pregatit nici pentru A.G Weinberger sau pentru impromptu-urile Nightlosers. Si totusi..exista oameni care citesc si asculta. De ce ? Pentru ca autorul educa si isi formeaza publicul in timp , care nu este pregatit pentru ca nu are produsul finit!

De cate ori n-ati auzit aceasta jenanta expresie ? Prima data am auzit-o la geniul liric care conduce trupa E.M.I.L (aia cu rime din fantana pubertatii gen ”cultivator de vise interzise” sau ”da vreei..ueeeeeeeeeiii”). Omul spunea : Publicul roman nu este pregatit pentru ce avem noi de oferit. Sugestia mea sincera : Plecati rapid in alta tara pentru ca oricum trupa are o gama de public foarte restransa.

O expresie similara a fost auzita si la un autor post-modernist de mare anvergura, cu trei carti la activ (nu le dau numele) care se plangea ca nu i se cumpara cartile pentru ca lumea nu este pregatita sa-i impartaseasca viziunea. Acum serios, chiar crezi ca daca lumea voia sa-ti impartaseasca viziunea nu-ti cumpara cartile ?

Concluzie apoteotica : Nu mai am timp sa scriu pe larg saptamana asta, asa ca scriu pe scurt. Si stiti de ce ? Pentru ca nu sunteti pregatiti !

P.S : Sa-mi spuna si mie cineva de ce spamul pe Yahoo s-a dublat ? Au dat astia drumul la dig ? Si inca una : Credeti ca este cineva pregatit pentru clipul asta ?

Nu suntem politicieni !

Posted by on 07 Jan 2009 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Am postat mai rar din cauza unei reveniri in campul activitatilor cotidiene si a unei munci de culise facuta in spatele blogului. Nu, nu am terminat nici pe departe cu actualizarile dar am scos cateva plug-inuri si plasat un favicon nou in detrimentul celui anterior care oricum nu functiona (nefiind optimizata imaginea).

Probabil va intrebati ce naiba vrea titlul asta sa spuna. Cand am spus ca nu suntem jurnalisti,  nu am spus ca bloggerii n-au vizibilitate sau demnitate, am spus doar ca nu sunt pregatiti sa-si asume niste raspunderi. Dar ce se intampla cand indivizi aparuti din partea nevazuta a online-ului iti paseaza niste responsabilitati doar pentru a defula ?

Pentru majoritatea intelectualilor de budoar, bloggerii sunt o imensa cireada. Totusi, bovina sau nu, am un minim de vizibilitate, la fel ca iubitii nostri politicieni. Doar ca spre deosebire de ei, eu nu decid ce vei manca tu maine, nu-ti iau 3% din impozit si nici nu te agresez cu panouri colorate de cinci metri. Stau in coltisorul meu de Internet si imi dau cu parerea sau informez fara a avea pretentia de infailibilitate. Pe langa asta, sunt un ”ala” care de bine de rau scrie coerent, e cunoscut si in lumea online dar si in cea offline (si nu, nu ma refer la intalnirile care au legatura cu bloggerii), un om care de bine de rau EXISTA. Asta spre deosebire de milioanele de anonimi, troli, invidiosi si indivizi incapabili sa inteleaga un fenomen dar care isi dau cu parerea, critica distructiv si incearca sa se promoveze intr-un mod ilar.

Draga domnule anonim , oricine, oricand si ”oricati” ai fi tu. De ce e nevoie sa ma repet ? Nu sunt obligat sa te ascult, sa-ti ascult frustrarile si dejectiile de om invizibil. Nu ma platesti sa fac asta, n-am nici macar reclame sau posturi platite (si daca as avea, n-ar avea importanta atat de mare). Daca vrei sa-mi spui ceva, fie si sa ma injuri, ai decenta sa o faci printr-o minima prezentare.  Stii ce ? Cred ca nu e atat de important numele cat ar fi macar un e-mail valid la care sa-ti motivez in particular anumite lucruri, o adresa spre un forum, spre coltul tau de online (blog, site). Nu ai un colt de online…perfect ! Da-mi un minim indicator care sa-mi demonstreze ca, desi nu vrei sa fii contactat, vrei sa fii individualizat.  Da-mi ceva care da-mi spuna ca nu esti doar o ironie ieftina ci un ”cineva”. Pana atunci, esti ala care urla din multime la discursul presedintelui. Crezi ca va sta vreodata cineva sa faca distinctii intre anonimii cu porecle pseudointelectuale ? Il va deosebi cineva pe AnonimulSeIntoarce de MareleGatsby ? As zice ca nu, cu atat mai putin cat identitatile lor nu exista , sunt niste incercari ieftine de a simula inteligenta (insa inteligenta impersonala este doar o iluzie).

Tu ! Nu ai dreptul sa ma injuri atata timp cat eu nu-ti datorez nimic si nici nu te rastignesc online. Insulti bloggerii, ma insulti pe mine iar apoi ai pretentia sa te ascult ?  Simplul fapt ca ascult orice opinie pertinenta si argumentata fara a modera voit comentarii e mai mult decat fac altii care pentru 10 000 de euro pe luna ne spun ”Ciocu’ mic” la tv.

Imi face placere dialogul si de ce nu, critica (mai ales cea constructiva) daca se pastreaza in limita decentei si argumentarii. Daca tu simti ca ai ceva de spus , fara absolut nicio legatura cu postul meu si o mai faci si anonim, probabil ca din banii aia, pe care ti-i inghite anual Vanghelie, ti-ai putea face abonament la psiholog.

Imi place cand oameni fara blog imi comenteaza si o fac detaliat si pertinent. La un post precedent, userul Sorin (care exista, apropo) mi-a lasat un comentariu care la nivel de detalii tehnice depasea cam tot ce scrisesem eu intr-un post dublu. Bine, vorbim de un om din domeniu dar daca urmaresti bloguri considerate de succes la momentul asta vei vedea multi comentatori fara blog care participa la discutie, lanseaza provocari, raspund la ”ancheta” proprietarului blogului. Vezi dom’le ca se poate ?

Dar voi nu, voi sunteti oameni depasiti complet de situatie, care pana acum putini ani considerati ca Internetul e ”treaba de tocilari” si care inca refuzati cu indarjire sa va aliniati…dar criticati.Nu suntem politicieni, dar voi ramaneti din pacate frustrati !

P.S : Postul asta era de multa vreme in drafts si culmea e ca n-a fost generat de vreun incident recent. ci de o analiza Sper sa apuc sa termin de ”modernizat” blogul in urmatoarele luni pentru ca am inceput lent si am o lene epocala …

Best of Krossfire – 6th Edition

Posted by on 07 Jan 2008 | Tagged as: Anunturi & Stiri

Ma gandesc ca era timpul unei a sasea retrospective de la infiintarea blogului. Am doua motive pentru gandurile astea ”sinistre” : In curand blogul asta se va muta si cred ca e timpul sa mai trag odata linie, sa vad cum am stat pana acum :

Statistici pentru ”jocul de-a blogul” pana astazi, 7.01.2008 :

Total Views: 170,000
Best Day Ever: 2,249
Posts: 329
Comments: 3,800

Alte editii ale Best Of-ului :

-Best of Krossfire – 5h Edition
-Best of Krossfire – 4th Edition

Best of Krossfire – 3rd Edition
Best of Krossfire – 2nd Edition
Best of Krossfire – 1st Edition


Best of Krossfire – 6h Edition – Articole interesante din ultima perioada :

Nanaaa…The Kelly Family : Despre una dintre cele mai importante trupe din folk-rock-ul modern. Articol unicat. Daca nu merge accesat incercati articolul de pe vechiul blog.
Secolul naratiunii : De ce epicul este rege

Noi suntem clovnii : Un articol citat despre rolul lucratorilor in mass-media

Hackerii de pe la noi : Cel mai comentat articol al meu din ultima vreme.

Sportul national al romanilor : Despre campionatul de eschiva…

Intalnirea de la Miezul Noptii : Un remember ”Petre Magdin” care a dat nastere la multe controverse.

TV fara TV : Peer to Peer Television : Un articol despre televiziunea prin retele P2P. Foarte util pentru cei care nu au acces la televizor dar vor totusi sa mai prinda un film din cand in cand si sa urmareasca meciurile nationalei

Corneliu Tamas – Elogiu : Pentru un om care merita

Iriver X20 – The I-pod Killer : recenzie la un foarte popular Mp3 Player. Pentru cei interesati de achizitionarea unui produs bun la un pret si mai bun.

Ce votam..sau nu ? : unul dintre cele mai complet articol din presa online despre alegerile europarlamentare si referendum. Daca tot sunteti aici puteti consulta si Cocktail PDL.

Vise comuniste : un articol cu marturii despre visele celor din generatia trecuta

Daca nu te v-oi avea nu v-oi mai fi om : despre site-urile cu statusuri de messenger

Jocurile de alta data : Sam & Max special : o editie speciala a seriei ”Jocurile de alta data”.

Coveruri nesimtite : Coveruri muzicale ale caror autori au incalcat limita nesimtirii. Tot coverurui, dar cu maiestrie realizate, gasiti aici.

Sfantul Matiz, protectorul Bucurestiului : Despre micul demon care ne paste in intersectie.

De ce ? – Intrebari adresate izvorului de cunoastere krossfire…

Capul lui Motoc vrem ! – Gloata si dorintele

McDonalds, centrul depresiesi capitaliste : Lucratorii la McDonalds au populat multe bloguri.

Ascendent – Descendent : De ce cred eu ca unii nu evolueaza

Pulbere de stele : recenzie la cartea lui Neil Gaiman

Poezie house : Un nou gen al poeziei…

Drogurile si mesajele : despre un documentar al Jurnalului National ce prezinta procesul de fabricatie al cocainei

Nu sunteti pregatiti – despre scuza penibila a unei anumite categorii de oameni

Muzica copilariei cacofonice – piese pe care le ascultam sau auzeam la 12-13 ani.

Muzici… – recenzie a postului Smart FM si a ultimului album Gregorian

Igor Cobileanski – scurt metrajul moldovenesc : Daca nu stiti cine e Igor, bagati repede un ochi aici

Religia pentru cei mici : Religii in care sa-ti cresti copilul

A sti sau a nu sti sa critici : Despre critica in general, despre romani in particular.

De pe Google adunate : Alta colectie cu cei care au intrat accidental pe blogul asta. Fitness pe YouTube intra in aceeasi categorie

Pe cine si de ce moderez : E bine de stiut !

Bei si poti… : Din nou, despre cat de tampiti sunt copywriterii romani.

Muky : Un proiect reinviat din liceu…

PIN il spameaza pe Berlusconi : O stire care ne arata inca o data cat de tampiti pot fi romanii. Alta intamplare cu tampiti.

P.S : Sper ca pe viitor sa vin cu lucruri mult mai interesante si mai documentate. Voi face cat de curand si un Best of the Best cu cele mai lucrate si accesate articole

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Ziua când s-a terminat sfârşitul

Posted by on 06 Nov 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Vineri, ziua în care mesajele optimiste inundă reţelele sociale şi în care cuvântul weekend devine un răspuns acceptabil la întrebarea “Ce mai faci?”. Vineri, una dintre puţinele zile în care generaţia muncă începe să simtă că trăieşte.

Doar că, în noaptea de vineri, 30 octombrie, s-a întâmplat ceva. Ceva suficient de dureros încât să merite mii de pagini de text. Ceva suficient de tragic, încât viitorii noştri copii să ne întrebe curioşi unde am fost în noaptea aia. După 30 octombrie, 200 de studenţi, medici, arhitecţi, antreprenori şi specialişti în publicitate, 200 de tineri care voiau mai mult, nu au mai fost la fel sau, pur şi simplu, nu au mai fost.

A urmat o zi sinistră, cu recensăminte de prieteni, înmormântări anunţate şi spitale supraaglomerate. Majoritatea dintre noi aveam cunoştinţe care au fost sau care ar fi putut fi acolo, evitând tragedia în ultima secundă. În Colectiv au murit şi foarte mulţi oameni pe care am fi vrut să-i cunoaştem. Pentru prima dată, nu vorbim despre pasagerii unui avion din Asia sau de victimele unor grupări de gherilă africane (nu că astfel de victime n-ar conta). Oamenii răpiţi de incediul de vineri erau oameni ca noi şi de lângă noi, oameni care am fi putut fi noi. La fel de hotărâţi să reuşească şi, din păcate, la fel de fragili.

După o undă de şoc care a trezit provincia, diaspora şi comunitatea muzicală a altor continente, Bucureştiul şi România s-au mobilizat exemplar. Nu ştiu dacă Facebook-ul a fost cel responsabil sau dacă la mijloc a fost faptul că, de data asta, tragedia a fost una palpabilă. O tragedie a oamenilor pe care-i saluţi, cărora le spui “ne vedem mâine să-mi povesteşi cum a fost” şi cărora le aprinzi apoi candele pe mormânt. Donaţii de sânge, de provizii medicale şi de vorbe bune curg şi acum, pentru că, pe măsură ce numărul victimelor creşte, la fel cresc şi neputinţa, frica şi furia.

Idioţii au ieşi la apel ca de fiecare dată. Nu era nevoia de ei, dar nici vreo cale de a-i împiedica să vorbească sau să scrie nu există. De la vedete de eşalonul trei până la călugări nebuni, de la ciobani puşcăriaşi până la cântăreţi conspiraţionişti. Toţi au avut o părere, dar, ca de obicei, nicio soluţie. În corul lor s-au înscris repede şi oamenii care se plâng mereu că SE fură, deşi n-ar cumpăra un bilet la un concert sau vreun soft legal. Îi ştiţi, sunt oamenii care ne spun merreu că în ţară nu SE va schimba niciodată nimic, motiv pentru care ei n-au nicio obligaţie… doar drepturi.

Au ieşit şi cinicii sau oamenii care-şi ascund prostia în spatele încăpăţânării. Băieţi care se întrebau de ce plânge lumea pentru “hipsterii şi rockerii din Bucureşti”. Nu plângem pentru ei, plângem pentru tinerii care, deşi ar fi putut câştiga milioane în afară, stăteau aici şi plăteau impozite cât vreo trei orăşele de munte. Au ieşit şi paranoicii, oamenii care “ştiu mai mult”, dar care, în mod ciudat, gândesc foarte puţin. Iar cei din stradă, spitale şi centre i-au tolerat. I-au tolerat pentru că cerşitul de atenţie, piesele siropoase şi teoriile conspiraţiei erau cel mai mic rău care se întâmplase după 30 octombrie.

Apoi au apărut ei. Oamenii care de 4, 8, 12 sau 20 de ani au confiscat democraţia. Cu aceleaşi feţe mirate, cu aceeaşi lipsă de control şi empatie mimată. Au ieşit să ne spună că patronii, că circumstanţele, că actele. Au ieşit să ne spună că nu e vina lor. Exact, la fel cum n-a fost vina lor nici că, având la dispoziţie bugete uriaşe, n-au putut lua nişte lecţii de bun simţ. Cum nu e vina lor că şpaga e mai eficientă în România decât orice casă de schimb valutar. Au venit să ne ceară tăcere, solemnitate şi solidaritate. Solemnitate? Nu cred că am văzut vreodată mai multă. Solidaritate? Da, dar între noi. Tăcere? Niciodată. Cam ăla a fost momentul în care o tragedie departe de a se fi sfârşit a dat naştere unei mişcări care nu ar fi trebuit să se sfârşească vreodată.

Acum e deja a patra zi de protest. La primele trei am asistat din stradă, la a patra voi fi simplu spectator. De ce acum? Ce o să se schimbe? Sunteţi manipulaţi! Am auzit destule fraze emise din comoditatea canapelei, o canapea care nu votează, nu iese în stradă, nu îşi exprimă public opiniile, dar crede că ar fi bună de primar şi vrea, evident, ca lucrurile să SE schimbe. Într-adevăr, nu a existat un lider, dar iată că fără el, au căzut un prim-ministru, un Guvern, un primar şi câţiva candidaţi din ţară.

IMG_20151104_190746

Un slogan pornit de la noi şi ajuns rapid pe BBC, Vox, Europa Libera, Evenimentul Zilei, dar şi prin ţară.

Praf în ochi, spun salvatorii de canapea şi eroii de debara. Sigur, sigur, praf în ochi, dar unde au fost 20 000 de oameni (peste 70 000 în ţară) după accidentul de la Baloteşti? Dar după mineriada din ’99? Dar când soţia lui Adrian Păunescu omora nişte nevinovaţi? Poate că, după ce preşedintele va înţelege mai bine care-i rolul lui şi după ce câteva figuri publice vor simţi fiorul adevăratei democraţii, lucrurile se vor aşeza. Poate. Dar e important de reţinut că nu e prima dată când “corporatiştii, hipsterii, rockerii, fraierii şi societatea civilă îndurerată” ies în stradă. Da, ăia care te-ai fi aşteptat să nu aibă timp să se ridice de pe scaun. Fix ăia vin acum să le tragă altora scaunul de sub fund.

Se va schimba ceva? Poate că nu imediat, dar e clar că unele lucruri deja s-au schimbat. Oamenii din stradă nu vor anticipate şi nici demisia unui preşedinte care încă nu s-a lămurit ce şi cât are de lucru. Oamenii urlă pentru că şi-au îngropat copiii, nepoţii, prietenii şi poate chiar idolii. Urlă pentru că n-au siguranţa zilei de mâine, deşi îşi aduc înzecit contribuţia. Urlă pentru că, în ciuda eforturilor recente ale DNA, România e în continuare cea mai coruptă ţară din UE. Urlă pentru că, indiferent de vârstă sau ocupaţie, mai toţi şi-au pus pe 31 octombrie întrebarea: Oare chiar vreau să trăiesc într-o ţară unde vinovaţii scapă?

În momentele ăstea nu-mi dau seama pe ce mizează politicenii. Pe şarmul lor cuceritor? Pe protecţia coloanelor oficiale? Pe băieţii aduşi cu găleata la vot? Mulţi dintre cei pe care-i numeau zâmbind “masă de manevră” nu au ieşit din casă, dar, dacă ar fi ieşit, nu ar fi făcut-o pentru a apăra Parlamentul. Amărâţi, bătrâni, bolnavi, slab pregătiţi şi da, uneori leneşi, mulţi dintre votanţii de profesie suferă de aceeaşi afecţiune ca mulţi dintre noi: nu vă suportă, dragi “aleşi”, indiferent câte şpăgi electorale le-aţi da. Cei din stradă însă au depăşit de multă vreme momentul dispreţului. Uniţi? Mai e până acolo şi poate liderii nu sunt tocmai ce trebuie. Neputincioşi? Da, neputincioşi, dar mulţi. Solidari? Da. Solidari şi supăraţi!

De altfel, de la Roşia Montană încoace, Poliţia, Jandarmeria şi Salvarea (alături de câteva firme de pază) au început să gestioneze din ce în ce mai bine protestele, autorizate sau nu. Cu alte cuvinte, autorităţile s-au obişnuit cu furia. Sunt convins că au existat şi grupuri coordonate, cum sigur au existat şi agitatori ai partidelor, alături de diverşi ofiţeri ai serviciilor. Vor exista mereu. De altfel, prezenţa unora acolo (a ofiţerilor SRI, de exemplu) e absolut normală, supravegherea mişcărilor de stradă fiind parte din atribuţiile lor. Ce n-am văzut însă a fost un “protest deturnat”, după cum strigau unii. În fond, cum poţi deturna furia şi neputinţa? Spre cine şi spre ce? O poţi, cel mult, dezamorsa, dar asta nu-ţi garantează că o să dispară.

Deci, dacă aţi fost, sunteţi sau veţi fi în stradă zilele astea, eu zic că două lucruri sunt importante. Primul: să aveţi un scop. Cât timp e scopul vostru şi nu al altora, strada o să-l asculte. Al doilea: să nu uitaţi de unde a plecat totul şi de ce dramă a fost nevoie ca noi să ne mişcăm în sfârşit. 30 octombrie e ziua în care s-a terminat sfârşitul.

P.S: Chiar dacă protestele vor avea şi un inevitabil sfârşit, cele câteva demisii şi cele câteva zeci de promisiuni sunt un început. Din fericire, pentru mulţi sunt DOAR un început. Sau, ca să citez un “ultras”: eu n-am condus 400 de kilometri doar ca să-şi dea gornistul ăla demisia. În plus, nu sunt convins că o să avem atât de multe scuze când, peste ani, alţii ne vor întreba: Voi aţi fost atunci în stradă?

Next Page »