Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

March 2017

Monthly Archive

Ziua, ca oamenii

24 Mar 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Scriam în timpul protestelor că durerea conducerii a fost că mai toată lumea a observat că împăratul nu poartă haine. Cu alte cuvinte, ne-am prins că regele-i gol și vrem să-i facem și raport pentru expunere indecentă.

În momentul ăsta, indiferent spre ce coș de gunoi se îndreaptă România, o bună parte a populației nu se mai poate preface. Asta nu înseamnă că lucrurile vor degenera, ci doar că, atunci când dai unui moș senil portofoliul de ministru sau unei țoape cuvântul la ONU, cineva te va arăta cu degetul. Asta dacă nu va protesta sau nu va pleca pur și simplu din regat, lăsând bufonii să se înfrupte nestingheriți din visterie.

Și nu, nu sunt numai foștii protestatari din piața Victoriei. Sunt și angajații Ministerului Turismului și Sportului. Și polițiștii. Și psihologii (exact, psihologii). Practic, cam toată lumea care a realizat că lucrurile nu sunt în regulă în instituțiile în care lucrează a ieșit să-și spună oful. Și asta nu e numai o consecință a vigilenței. Aici mai intervine ceva ce mulți dintre cei obișnuiți cu vechea ordine nu pot să înțeleagă: ierarhiile clasice se prăbușesc.

Să analizăm însă aceste ierarhii pentru a înțelege de ce oamenii crescuți de Iliescu, această supernovă a nesimțirii, se miră că s-a spart balonul, după 20 de ani de domnie.

Cum mergeau lucrurile

Costel, ușor alcoolic, ușor bătăuș și combinator cât cuprinde (dar altfel băiet fain) se înscrie în partid. Aici, flerul lui de băiat valabil îl face repede să intuiască cine e șefu’ la bani. După câțiva ani de mici favoruri („Haide boss, că ți-l rezolv eu pe-ăla cu parcarea!”, “Da șofer nu vreți, dom’ președinte?”), Costel ajunge și el “ceva” în consiliul de administrație al filialei. Mai târziu, după ce șefu’ se prinde că ăsta micu’ fură de la toți, dar nu și de la el, îl pune pe băiatul nostru pe liste la alegerile locale.

În timpul ăsta, Costel este ajutat să-și dezvolte un start-up prosper, adică să-și pună chioșcurile cu țigări fix în parc, lângă locul de joacă. În schimb, el mai rezolvă pe unul, pe altul, mai aduce lumea la vot și mai strânge un leu pentru partid. Pentru că sistemul din care face parte este încă feudal, lucrurile nu se vor schimba după alegeri. Diferența e că afacerile vor fi mai mari, sumele mai grase și cota de tribut ceva mai mare.

După o facultate făcută la mare distanță, câteva lecții de dicție, șase costume și trei ceasuri fără beculețe, Costeluș cel Bătăuș devine Domnul Senator Costin sau, mai grav Domn Ministru. Acum “șefu’” e altul, pentru că cel vechi a fost prins cu mita, turnat chiar de Costel. Domnul Senator apare la TV, dă declarații războinice și uneori se mai pozează cu amante la cafea, să nu-i scadă brandul. Mai mult, de când are și doctorat în economie agroalimentară, maestrul ne dă și lecții despre interpretarea Codului Penal.

Cine lipsește din tot peisajul ăsta? Aceeași oameni care lipsesc și din peisajul băieților de cartier: fraierii. Ăia care “marcă banu’ gros’” și care nu toarnă niciodată, că altfel îi umflă băieții. Fraierii care timp de două decenii au acceptat jaful sau au fost forțați să tacă și să plătească (că și minerii erau băeți valabili, nu-i așa domnu’ Iliescu?).

Mai grav este că Domnul Senator Costin chiar începuse să creadă în propria superioritate și în propria capacitate intelectuală. Tăcerea celorlalți îi confirma în mod direct bănuielile. Și ca domnul senator erau și doamna rector, domnul chestor, domnul șef de filială. Toți analfabeți funcțional și toți experți într-un sistem în care, vorba “fostului mare magnat” Sorin Ovidiu Vântu, existau numai șmecheri și fraieri.

Cum merg lucrurile acum

Exact la fel. România încă nu a înțeles încă de ce există țări bogate și țări sărace. Nu, nu e din vina lui Soroș. E economie simplă, iar corupția (alături de religie și geografie) sunt principalii factori care o sabotează. Exceptând ciudatul an trecut, în care s-a întrezărit o urmă de speranță, politicienii noi par a fi construiți după șablonul celor vechi. Mici Costei dornici de afirmare, cartieriști tupeiști și fufulițe de salon, cu toții pregătiți să se posteze în fața camerelor și să ne spună că “economia duduie”.

Există totuși două mici diferențe. Una ar fi Justiția, cu un DNA care nu se știe după ce reguli lucrează, dar lucrează și asta e deranjant pentru mulți. A doua ar fi că „sclavii” pe care Costel se pregătea să-i jupoaie cu biruri nu prea mai au chef de el. Sigur, vor munci, pentru că așa sunt fraierii, corecți. Doar că, în timp ce fac asta, vor avea grijă în fiecare zi să-i arate că e mic, prost și limitat. Online, offline și pe toate canalele pe care se poate face asta.

Asta e bucuria iobagului modern: să arate boierului că e un parvenit slinos, ajuns la putere din pură întâmplare. Și chiar dacă va ajunge la banii pe care-i visa din fragedă pușcărie, Costel se va simți nasol. Pentru că nu-i va mai da nimeni ocazia să se simtă puternic și inteligent, să fie domn Senator. Va fi Ciordache, Livache, Ghimpeanu, Olguța Prostuța sau Tâmpiceanu. Oricâte diplome false și-ar pune pe birou și oricâte eșarfe de mii de euro și-ar atârna la gât, Costel va fi tot Costeluș Cățeluș în ochii publicului. Și asta doare.

Doare să știi că oricât ai fura și oricât ți-ai acoperi urmele, clasa ta reală va fi vizibilă la orice pas. Oricât de înalt ar fi gipanul, vei mirosi a cartier mărginaș și a comună fără canalizare. Asta doare așa cum îi dureau și pe vechii moșieri etichetele atârnate de noua burghezie, o oglindă a propriei micimi. Doare să nu știi când se va decide cineva (un viitor Costel, poate) să te arunce în gura lupoaicei DNA pentru a satisface aceiași “sclavi”.

Înainte era simplu: vechea putere era schimbată de următoarea, prin vot analfabet sau incorect, dar în principal prin prostia celor ce tăceau. În final primeai aceiași oameni, dar în alte culori.  Aceiași oameni care dădeau vina pe vechii oameni pentru greșelile tuturor. Acum apare posibilitatea ca imaginea publică, organismele internaționale și poate chiar faptele de corupție să te înfunde definitiv. E greu să să fii Dan Iosif în 2017.

Cum ar putea merge lucrurile

E clar că tendința fostei nomenclaturi și a noului proletariat este revenirea la vechea stare de fapt. Fără DNA, fără UE, fără stat de drept și, mai ales, fără mijloace de exprimare, contestare și organizare în masă. Iobagii să tacă, boierii să petreacă. Dacă au ajuns sus, sigur sunt băieți deștepți, nu? Mai puțin Soroș, el e rău, pentru că nu e român.

După exemplul Turciei și al Ungariei, e greu de spus dacă lucrul ăsta este sau nu posibil. Să nu uităm că una din țările ăstea e condusă de un adolescent psihopat și că e greu de spus clar care dintre ele. În România, Costeii actualei puteri ies în chiloți să protesteze, emit teorii demente despre viață sau pretind nonșalant că nu există corupți.

Tot în România însă, principala noastră protecție nu e nici NATO, nici UE, ci tocmai faptul că suntem români. Nu daci liberi, nu romani temerari, ci români. Oameni cărora capra vecinului li se pare nasoală, chiar și atunci când ea nu există. Aici, în orice partid de rechini, mirosul de sânge se simte repede. E greu pentru șefu’ să mențină puterea, când are zeci de Costei care vor să râdă printre dinți la tv.

Pe de altă parte, lucrurile ar putea merge și altfel, deși ne-ar mai trebui vreo 10 ani de educație democratică pentru asta. Sunt 10 ani pe care actualul context internațional nu vrea să ni-i dea. Lucrurile ar putea merge în direcția în care politicienii, burneii, dragnii și condrii nu ar mai trebui descoperiți de instituții suprasolicitate, jurnaliști rătăciți sau prin dosare servite. Asta ar fi direcția în care fiecare dintre noi s-ar autosesiza la toate micile mârlănii pentru care găsim timp să scriem pe Facebook, dar pentru care nu avem 10 minute de-o reclamație.

Ca lucrurile să se miște în direcția asta ar trebui totuși să continuăm. Să continuăm să fim incomozi. E o situație ingrată, dar istoria ne-a demonstrat că bolile economice și paraziții sociali nu dispar dacă îi ignori.

P.S: Un bun început ar putea fi tocmai încurajarea micilor lupte, cele pe care le consideram tragice în adolescență și stupide la maturitate.

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

19 Mar 2017 | : Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

Instrucțiuni de utilizare

04 Mar 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Din senilitate sau lipsă de timp, în ultimii ani am preferat ca lucrurile pe care le cumpăr să fie ușor de transportat, ușor de montat și, în general, ușor de utilizat.

Nevoia noastră de a putea folosi orice imediat după cumpărare a lăsat urme serioase în lumea tehnologiei, unde obsesiile pentru securizare, personalizare și open source au murit sub pantoful tehnologiilor proprietare. Lucrurile s-au răsfrânt cu ușurință și în lumea produselor mai puțin complexe, unde “plăcerea” de a meșteri cu orele este acum rezervată pasionaților. Da, în ciuda a ceea ce simt mulți, s-au dus vremurile reparațiilor anevoioase și a montării cu “ajutor de la prieteni”. Vrem ca lucrurile să ne dea satisfacție la instalare, dar nu să ne pună piedici, mai ales dacă prețul plătit este unul premium. Vrem ca atît brățara de fitness inteligentă, cât și lopata de săpat grădina să poată fi folosite fără două autentificări prealabile și o configurare “pas cu pas”. Am ajuns în sfârșit în punctul ăla al existenței sociale unde tehnologia, pentru a supraviețui, face ce vrem noi, nu ce vrea producătorul. Asta se întâmplă la suprafață, pentru că nimeni nu ne garantează securitatea sau anonimitatea și poate că nici nu ar trebui.

În cazul produselor românești însă, pulsul pieții pare să fi fost luat ultima dată după înăbușirea revoluției pașoptiste. Nicăieri nu este mai evident lucrul ăsta decât în cazul manualelor de instrucțiuni care vin cu produsele create sau ambalate aici. În ultimii trei ani, am avut de-a face cu mai multe produse fabricate “cu mândrie” în România, produse de calitate pe care încă le folosesc și le voi folosi. Produse care, din păcate, au suferit din cauza aceleiași viziuni agrare despre ce înseamnă ambalare, marketing sau bun simț comercial. Nu vorbesc evident despre produse alimentare (deși nici aici nu stăm grozav), ci mai degrabă despre produse de uz îndelungat, de la piese de mobilier, la produse electrice și electrocasnice.

De ce, după ce s-a investit totuși într-un produs decent, din materiale peste medie, angajații aceleiași firme nu sunt capabili să ambaleze totul atrăgător? De ce aceiași angajați nu pot pune niște instrucțiuni banale, din care cumpărătorul să înțeleagă ce noroc a dat peste el? De ce zeci de oameni nu pot prezenta decent un produs la care s-a muncit niște ani? De ce să forțezi niște clienți care și-au asumat riscul brandului tău sau care au primit un cadou fain să facă un efort fizic și creativ pentru a se bucura de el?

Primul motiv e simplu și ușor de intuit. Nimeni nu se interesează ce iese de pe linia de asamblare pentru că nimănui nu-i pasă. Nu angajatului român, cel puțin. Nici inginerul, nici muncitorul și nici vânzătorul român nu se gândesc la clientul final. Ei sunt plătiți prost (în comparație cu imaginea pe care și-au făcut-o despre sine, nu cu realitatea din teren) și știu că au ceva de bifat în fiecare zi. Nu înțeleg și nu vor să înțeleagă circuitul natural al mărfurilor și nici cine sau de ce le plătește salariile. Ca acum 30 de ani, când toată lumea avea de muncă, dar nimeni nu muncea.

Un feedback negativ și o imagine proastă pentru fabrică? Nu e treaba Manuelei, fata căreia i s-a dat jobul simplu de a ține o foaie dreaptă pe un xerox și de a se asigura că toate cele 200 de copii sunt cât de cât citibile. Clar nu e treaba lui Ionuț, maestrul de la linia de asamblare care a scris instrucțiunile inițiale și nici a Danei, secretara care a fost pusă să le corecteze. Nu este, evident, nici treaba lui Marius, tipul de la controlul calității care a văzut că toate manualele se termină cu fraza “Atenție! Nu uitați să!”, dar căruia nu i-a păsat, pentru că el raportează doar piese ciobite. Niciunul n-are canapea din asta acasă, deci pe nimeni nu interesează că nici tu nu vei avea!

Al doilea motiv este chiar incapacitatea de a înțelege corelația dintre aspectul produsului și reputația brandului. Nu e ca și când utilizatorii sunt complet idioți și nu se vor descurca până la urmă cu montarea lui. Este vorba pur și simplu despre o a doua impresie, după cea lăsată de ambalaj. Vorbim despre o declarație (un “statement”, cum ar spune publicitarii) făcută de o firmă în fața clienților ei.

Știți glumele făcute despre manualele IKEA? Ele nu sunt rezultatul unor oameni neglijenți sau incompetenți, ci al unui fenomen invers. Din obsesie față de consumatori, designerii de produs (da, ăia care-și asumă fiecare colecție), responsabilii cu experiența utilizatorului, dar și oamenii de marketing ajung să fie prea expliciți, prea sarcastici sau prea lapidari în exprimare și în schițe. Astfel, pentru americanii care și-ar dori instrucțiuni vizuale, denumirile IKEA pot părea copleșitoare. Pentru nordicii obișnuiți cu ele, numărul pieselor necesare e mai important decât pozele cu scânduri.

Dar, chiar dacă ai uitat “Skulskabarneger”-ul la magazin, tot înțelegi cum ar trebui montat un cuier IKEA. Când ai însă patru tipuri de bucșe în aceeași pungă, iar manualul îți vorbește despre “tipul 1”, “tipul 2” și “celelalte două”, fără să ți le schițeze, lucrurile nu mai sunt la fel de amuzante. O să îți dai seama cum se înfiletează, dar după minute bune de încercări. Minute pe care omul de astăzi nu le are.

(Ilustrație de Ed Harrington, preluată de pe Bored Panda)

Da, un manual de 20 de pagini, tipărit în șase limbi diferite, e o risipă de hârtie, mai ales dacă este atașat unei amărâte de perechi de căști cu microfon. Însă el spune ceva despre producător în primul rând și mai puțin despre produs. El spune că “omuleții anonimi care au creat produsul ăsta vor să-l și vândă!. La fel spune și acel document cu certificările de mediu și internaționale, certificări pe care produsele românești le au, dar nu le afișează (decât eventual online, un alt capitol lacunar al antreprenoriatului local). Sigur că un manual digital și interactiv e mai practic, dar chiar și un carton tipărit clar față-verso spune mai mult decât o foaie aranjată în Word și tipărită la HP-ul vechi al șefului. Atunci când vorbim despre traduceri pentru produsele importate din UE lucrurile sunt și mai grave, deși legislația locală e destul de clară (din moment ce o ignorăm pe cea internațională).

În fine, un al treilea motiv este că, în afara marilor corporații cu filiale locale, firmele românești încă n-au descoperit marketingul. Au brand manageri, au agenții de publicitate angajate, dar impactul asupra produsului și al conversației cu eventualii cumpărători nu se vede. Pentru că domn’ director și șeful de fabrică știu mai bine. Încă poți auzi întreprinzători (relativ tineri și oarecum informați) aberând lucruri de genul “dacă un produs este bun, se vinde singur, nu e nevoie de reclamă”. Trecând peste faptul că și așa-zisul “word of mouth” visat de ei este tot reclamă, nu are rost să-i contrazici. Au făcut-o deja anii ’40. Anii 1840, după Revoluția Industrială. Nu mai are rost să aduc vorba despre ambalare și despre confortul primului contact cu un produs pentru că deja intrăm în teritoriul S.F. Acel teritoriu în care deschiderea unei cutii nu este o luptă împotriva naturii.

Sigur, există și excepții notabile. Majoritatea sunt producători care au fost cândva locali, dar care acum au fost preluați de concerne internaționale. Multinaționalele i-au inclus în circuitul comerțului civilizat și le-au mărit profiturile, scăzând însă de multe ori și calitatea produsului final. Cam același lucru se întâmplă și cu firmele de “tehnologie” locale care produc în China, ambalează în China, dar vând aici și o fac bine, pentru că numai la asta lucrează. Pentru restul însă, experiența utilizatorului, inovația și promovarea se blochează de multe ori la nivelul: dacă nu-ți place nu cumpăra, frate!

P.S: Aș vrea să dau vina pe rămășițele mentalității comuniste, dar mă tem că e ceva mai vechi, ceva care se vede atât pe fețele vânzătorilor de mărgele, cât și pe figura încruntată a micilor întreprinzători care sunt convinși că “trebuie” să cumperi de la ei.

P.S: Nu m-am lăsat încă de scris pe Taste of Cinema și o să revin cu o listă de filme și aici.