Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

January 2017

Monthly Archive

Vechea problemă cu dacii

24 Jan 2017 | : Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Puțin cam mult

20 Jan 2017 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Alături de flatanta întrebare “Auzi, tu ai jucat cumva în La Bloc?”, în ultima vreme m-am tot lovit de cunoștințe și prieteni care îmi reproșează că nu iau mai des atitudine online.

Cu alte cuvinte, am fost întrebat de ce nu scriu din nou despre politică sau despre ce pretind ai noștri că fac între ei, când sting lumina și gonesc presa din sală. Înțeleg că cele două articole despre vot și rezultatul lui, precum și articolul despre evoluția spectaculoasă a unor lideri locali au fost prea puțin vizibile în marea de înjurături și acuze din online. E nevoie de un articol ferm, în care să condamn clar vinovații, cu nume, prenume și cazier! E nevoie de spume!

Aici urma să sintetizez întregul haos politic și social într-o singură frază și să găsesc un vinovat ușor de transformat într-o imagine simpatică. Din păcate, nu sunt omul care să umple pagini întregi de injurii și nici nu suntem în punctul în care ele să mai aibă impact. Antreprenorul a scăpat neprins, votul a trecut, iar partidul care a deținut mai des puterea decât concertează Delia este din nou la putere. Acum asistăm aproape neputincioși la un bombardament de legi pe care poporul nu le dorește, dar pe care media nu e capabilă să le dezbată și combată.

Sigur, ne putem indigna și ieși în stradă și simt că vom tot face asta în următoarea perioadă, însă contextul național și internațional nu este unul favorabil gândirii. O gașcă de hoți încearcă să-și elibereze camarazii de arme, în timp ce șefii lor își întind tentaculele în instituțiile și așa nefuncționale ale statului român. America a căpătat un președinte imprevizibil, pe când Europa se dezintegrează treptat și se grupează în nuclee pe care istoria le-a mai văzut. Și totul se întâmplă nu la nivel de decadă, ci la nivel de săptămână.

În condițiile date, e normal ca puținii oameni care cu un an în urmă țineau pancarte în stradă să vrea să le scoată din nou (am mai scris despre ei și dintre ei). E o consecință normală a disperării și, de data asta, lucrurile chiar arată negru. Arată negru pentru că nu știi unde să fugi și, serios vorbind, dacă nu erau lucruri care să te țină aici, probabil ai fi citit demult textul ăsta de pe alt IP. Disperarea asta acumulată este probabil și motivul pentru care lumea e atât de șocată de comportamentul actualei guvernări.

Dacă te uiți atent la istoricul și CV-urile oamenilor care ne conduc, realizezi că nu te puteai aștepta la cine știe ce revelații. Doar că, după un an de guvernare aproape normală într-o Europă bipolară, parcă ai fi lăsat acolo un licăr de speranță (înainte de alegeri, cel puțin). În plus, când dispare vocea aia din cap care-ți spune “lasă, bă, că poți să pleci mereu la mai bine!”, atunci începe să-ți pese. Când impozitele îți sunt încărcate cu promisiuni politice, făcute pentru oameni cărora educația nu le mai poate oferi un viitor, atunci începe să-ți pese. Când ești sfidat pe față sau înjurat de vreun individ care, conform Constituției, ar trebui să se teamă de tine, atunci îți pasă.

Dar nu, nu am scris textul ăsta siropos pentru a spune că mă dau bătut. Sunt doar puțin copleșit, ca mulți alții care-și strigă neputința sau furia, atât online, cât și offline. Pur și simplu nu cred că în punctul ăsta se mai pot adăuga lucruri constructive discuției. Prin urmare, prefer să susțin efortul general sau bat câmpii și să-mi văd de propriile proiecte (precum o răceală teribilă care mă chinuie de o săptămână). Pe foaie, mi-am făcut datoria de “om închis în bula Facebook”: am votat mereu, am ieșit la proteste când am simțit că merită și, când am avut ocazia, mi-am promovat propriile inițiative (votul alb și balotajul, în trecut).

Da, știu că ar trebui să ne implicăm mai mult și că nu e suficient să facem “campanii”. Mai știu însă și că oamenii care spun asta sunt în general ăia care nu fac absolut nimic. Ei și jurnaliștii români, adică exact oamenii care nu fac absolut nimic. Pe moment însă, tot ce se întâmplă în perioada asta este… puțin cam mult. Este puțin cam mult și nouă, tuturor, ne e puțin cam scârbă.

P.S: Altfel, noroc cu geții din serialul ăsta, altfel n-ar fi avut cine să apere pârloaga (sau bârloaga, după caz).

Magi, extratereștri și crenvurști vorbitori

15 Jan 2017 | : Filme & Carti

Îndemnat de o cititoare foarte specială, am început să-mi scriu recomandările de filme obscure și pe Taste of Cinema. Dacă nu aveți însă chef de texte imense în engleză, vă pot totuși servi un text supradimensionat în limba română

E adevărat, dacă făceam un mic efort, aș fi putut scrie un articol mai interesant pentru începutul lui 2017. Totuși, pentru că nu vreau să speriem anul în curs, o să încep cu ceva ușor de ronțăit, dar greu de digerat, ca un mititel tradițional. Pentru cititorul de la masa cinci, rămâne deci o porție de recenzii, cu pâine, muștar și o garnitură de glume prăjite…

Arrival (2016)

Arrival este un film care are, printre altele și câteva idei bune, dar cam așa a fost și comunismul și știm cu toții cât de bine a funcționat. Spre deosebire însă de comunism, Arrival nu a durat 40 de ani, însă a durat mai mult decât aveam chef să stau în sală. Bazat pe o nuvelă a lui Ted Chiang și inspirat din Arthur C.Clarke și Orson Scott Card, Arrival ne prezintă momentul primului contact al pământenilor cu o rasă superioară și insistă pe un aspect des neglijat în filmele de gen: bariera de comunicare. Dacă în general extratereștrii din filme vorbesc engleza sau o emulează, străinii din Arrival nu se prezintă cu “My name is…”.

Promițătoarea Amy Adams joacă rolul unei lingviste chemată să descifreze limbajul nou-veniților. Ei i se alătură Jeremy Renner, un om de știință la fel de inutil ca celelalte personaje ale aceluiași actor (arcașul din Avengers, de exemplu). În film apare și Forest Whitaker, într-un rol prost scris, dar din care actorul scoate cam tot ce poate. Per total, Arrival pune niște întrebări interesante și vorbește inclusiv despre „alfabetizarea” omenirii, dar are un ritm slăbuț, o coloană sonoră mediocră și un scenariu plin de găuri și de artificii de tip Deus Ex Machina. Pe lângă asta, cadrele lungi, de tip „anul trei de facultate” ne aduc aminte că vedem un film de Denis Villeneuve, un regizor bun, dar departe încă de excelență.

Ca un mic spoiler, aș spune că e interesant cum o rasă a cărei limbă nu are timpuri verbale, fiind bazată pe sensuri (ceva incredibil pentru protagonista noastră, deși vorbea mandarina!), nu are probleme în a înțelege o limbă bazată pe corespondența semn-sunet (limba engleză). De fapt, pentru un om vag familiarizat cu științele comunicării și cu lingvistica, Arrival e un fel de comedie de weekend. Altfel, dacă n-aveți așteptări prea mari și nu citiți Rotten Tomatoes sau alte mizerii, s-ar putea să vă placă. E un Interstellar mai ieftin.

Dr. Strange (2016)

Ca orice film Marvel, și Dr.Strange umple afișul cu actori talentați, de la Benedict Cumberbatch, la Chiwetel Ejiofor, Tilda Swinton, Rachel MacAdams și Madds Mikelsen. Spre deosebire de alte filme Marvel, Dr.Strange chiar are o barieră de trecut: are de introdus magia în ecuație, fără să strice jocul. Dr.Strange e bine jucat și cel puțin impresionant vizual, iar personajul lui Cumberbatch, un neurochirurg ajuns vrăjitor, amintește când de Dr.House, când de Sherlock Holmes și Iron Man (roluri de care-l leagă numele lui Robert Downey Jr., alt coleg din francizele Marvel). Ritmul e atipic pentru un film Marvel, unde în general lucrurile explodează din primele 20 de minute și asta urcă Dr.Strange pe lista pasionaților.

Problema e că, oricât s-ar chinui Benedict al nostru să fie credibil și oricât de bizar-interesantă ar fi Tilda Swinton, firul narativ este atât de ridicol, încât mulți privitori vor face un efort pentru a intra în lumea propusă de Dr.Strange. Din fericire, bătălia finală mizează mai mult pe inteligență decât pe forță sau “magie” brută, detaliu ce condimentează plăcut filmul. Chiar și așa, pentru mulți rămâne întrebarea: oare nu era mai bine ca personajul principal să rămână neurochirurg? Nu de alta, dar vrăjitori avem destui…

The Girl on the Train (2016)

Deși i-am văzut mai toate filmele, nu am putut spune niciodată dacă Emily Blunt e o actriță bună sau doar o față potrivită. După The Girl on the Train, sunt în sfârșit convins că britanica poate duce singură un rol serios, fără a se târâi în urma scenariului (vezi Sicario). The Girl on The Train e bazat pe romanul cu același nume și, pentru ceea ce e în esență un thriller polițist, are suficientă atmosferă, încât să poată fi recomandat. Filmul începe cu o confesiune din partea lui Rachel, un personaj pe care nu-l poți simpatiza foarte mult, dat fiindcă amestecă în mod autentic reveria cu alcoolismul. Acțiunea se complică treptat, făcându-și privitorii să schimbe partea la aproape fiecare turnură de situație. Merită urmărit.

The Shallows (2016)

Blondina Blake Lively are din ce în ce mai des momente în care vrea și poate să joace, iar The Shallows este unul dintre ele. În cazul de față, faptul că împarte rolul principal cu un rechin, o ajută să-și pună în valoare nu doar costumul de baie, ci și o intensitate a rolului de care nu o credeam capabilă. Prin urmare, dacă aveți chef de un thriller cu accente horror, The Shallows e suficient de scurt și la obiect, încât să vă satisfacă pofta.

Incarnate (2016)

Un film cu Aaron Eckhart și cu un puști căruia i-am tot văzut figura prin filme horror. Din fericire pentru privitorii de ocazie, Incarnate nu e un film horror. Din nefericire pentru toată lumea, nici vreun alt gen de film nu prea e. În primă fază, Incarnate ne surprinde printr-o premisă foarte interesantă: un doctor (nu se știe clar în ce) intră în mintea persoanelor posedate pentru a le ajuta să-și învingă demonii. Surpriza ar fi că aici demonii nu sunt o metaforă. Cealaltă surpriză vine din faptul că, deși Aaron Eckhart se chinuie cu rolul, iar puștiul posedat e credibil, Incarnate reușește să foe foarte plictisitor. De fapt, după ce l-ai vizionat, ai impresia că regizorul ți-a povestit ce film ar face el dacă ar avea buget mai mare.

Sausage Party (2016)

Daca umorul din Family Guy vi se pare mult prea subtil, are Seth Rogen ceva fin pentru voi! Sausage Party este o animație 3D în care veți găsi referințe la ateism, la clivajul social și la concurența obsesivă de la Hollywood, dar va trebui să înotați printre referințe la organe genitale pentru a le descoperi. În aparență, Sausage Party e un film despre un cârnăcior care evadează accidental din cutia lui și încearcă să avertizeze lumea cu privire la adevărata soartă a mâncării. Totul, în timp ce se lăfăie liniștit în interiorul unei chifle apetisante (exprimarea lui Rogen e mai poetică și mai puțin recomandată minorilor).

În realitate, Sausage Party e un film în care o groază de actori mari, majoritatea din aceeași gașcă, au putut să-și dea în petec, citind niște replici stupide, vulgare și uneori amuzante. Vorbim nu numai despre amintitul Rogen, dar și despre Jonah Hill, Kristen Wiig, Michael Cera, Bill Hader, James Franco, Paul Rudd și chiar despre Edward Norton. Cum partea de animație e oricum teribilă, Sausage Party merge vizionat fără copii prin preajmă, la un hot dog…

Masterminds (2016)

O comedie bazată pe o poveste reală, despre al doilea cel mai mare jaf bancar din istoria SUA, întreprins aproape în totalitate de idioți. Dacă povestea reală n-ar fi fost cel puțin dubioasă (o mașină blindată a fost furată și ascunsă de un angajat), Masterminds ar fi fost film prost, pe care distribuția simpatică, în frunte cu Zach Galifianakis, Owen Wilson, Jason Sudeikis și Kristen Wig, nu l-ar fi putut salva. Așa, e doar o comedioară de weekend despre un redneck îndrăgostit de o drogată, pe care distribuția simpatică nu îl poate salva. Dialogurile seamănă vag cu cele din Napoleon Dynamite, doar că acolo regizorul a “mers până la capăt”. Masterminds pică în mediocritate pentru că nu știe dacă să satirizeze subtil sau să parodieze grotesc, așa că le face pe amândouă în același timp.

Under the Shadow (2016)

O producție internațională, dar dirijată de un regizor iranian, Under the Shadow e un film complex, cu potențial de horror atmosferic și thriller psihologic. Într-un Teheran rupt în două de războiul cu Irakul din anii ’80, o fostă studentă la medicină trebuie să aleagă între o carieră pe care nu o va avea niciodată, un copil pe care nu pare că și l-a dorit și propria siguranță. Undeva la mijloc apare și antica legendă a djinn-ului, djinn care devine una dintre umbrele ce parazitează viața personajului. Elementul psihologic și cel social lucrează foarte bine, similar celebrului The Babadook, mai ales că aici vorbim despre o societate închisă până acum vesticilor, adică despre o societate islamică sau în curs de islamizare. Păcat de faptul că finalul nu funcționează la fel de bine, aici regizorul fiind pur și simplu… leneș.

Abattoir (2016)

Abattoir a fost promovat drept un fel de horror neo-noir cu influențe clasice și cu o premisă care sună foarte bine pe hârtie: un bătrân bizar cumpără case în care au avut loc crime oribile. Din păcate, Abattoir eșuează la toate nivelurile, în condițiile în care am fost chiar generos cu experimentele de genul ăsta. E mult prea rapid, personajele nu sunt credibile, acțiunea nu are niciun sens, iar deznodământul ar putea funcționa numai într-o revistă de benzi desenate (ceva ce regizorul a mai făcut, alături de niște continuări la SAW). Nu va fi însă nevoie de deznodământ în filmul ăsta, pentru că mulți dintre voi se vor fi dus să facă lucruri mai productive cu viața lor, după primele 30 de minute de aiureli incoerente și efecte inutile. De văzut până la capăt numai dacă vă forțează vreo hipsteriță sau un hipster drăguț.

Lights Out (2016)

Lights Out nu e un horror prea inteligent și este cu siguranță un film care merita niște explicații în plus. Dar, din fericire pentru cei care l-au văzut la cinematograf, filmul funcționează dintr-un motiv foarte simplu: antagonistul principal este înfricoșător. Lights Out te sperie atât prin elementul monstruos, din fața privitorului, cât și prin cel ușor de intuit la nivel psihologic. Filmul se centrează pe viața unei familii dezbinate de ceea ce pare a fi o psihoză a mamei care, la anumite intervale, susține că este vizitată de o prietenă imaginară și violentă care apare numai la stingerea luminii. Premisa nu e nouă (Darkness Falls a făcut ceva similar), dar este bine executată.

I Am Not A Serial Killer (2016)

Deși pare tot un film horror, I Am Not a Serial Killer e bazat pe o nuvela din categoria “young adult” (prima dintr-o trilogie) și funcționează mai degrabă ca un film polițist. Un film polițist peste medie, aș zice. I Am Not A Serial Killer pornește din start de la premisa că personajul lui principal, un adolescent care se autodeclară sociopat și care are chiar și un psiholog care-l tratează, ar putea ști mai multe despre crimele petrecute într-un mic orășel american.

Într-una din zilele lui obișnuite, pline de angoase și umor dubios, puștiul nostru descoperă că bunul său vecin, Crowley, nu e chiar cine pare a fi și nici măcar ce pare a fi. De-aici și conflictul bizar dintre frica față de personaj și atracția adolescentină față de tot ce e “altfel”.  Dacă vreți și un bonus, personajul lui Crowley este jucat de Christopher Lloyd, un actor de 80 de ani pe care e posibil să vi-l amintiți din… Back to the Future!

Ouija – Origin of Evil (2016)

Având în vedere că primul Ouija a fost un film complet nememorabil, nu mă așteptam ca al doilea să fie un horror bun și, mai interesant, să fie chiar un film peste medie. Dar, mă rog, Mike Flanagan pare pus pe fapte mari și, cum genul horror a înviat în ultimii ani, nu-l văd să se oprească prea curând. Filmul este plasat în anii ’60 și urmărește povestea unei false ghicitoare și a fetelor sale care, încercând să îmbogățească gama de scamatorii a mamei, reușesc să cheme o entitate care se ia mai în serios decât ar fi vrut cele ce o invocaseră. Premisa este clasică, dar complicațiile din scenariu și stilul vizual (conține chiar și celebrele “cigarette burns”) fac Ouija – Origin of Evil un film decent, chiar și pentru cei care s-au oprit cu filmele horror la Poltergeist.

Altfel, am terminat de văzut Westworld și l-am plasat frumos în topul celor mai bune seriale din 2016, alături de Stranger Things. Înțeleg cum acțiunea n-a fost pe placul tuturor, dar substratul tributar neuroștiinței și mai ales cinematografia (de la cadrele statice la coloana sonoră a lui Ramin Djawadi) au fost aproape de perfecțiune. De fapt, dacă aș fi un regizor român, m-aș holba la creația fratelui mai mic al lui Chris Nolan și apoi la cinematografia românească și mi-aș pune niște întrebări. Multe întrebări, ale căror răspuns nu poate fi doar “bugetul” sau “ăla e cu Anthony Hopkins”.

P.S: Articolul de pe Taste of Cinema va apărea puțin mai târziu, motiv pentru care l-am întârziat inutil și pe ăsta. O să fie plin de filme dubioase, promit!