Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

December 2016

Monthly Archive

Mulțumim, 2016. Te contactăm noi dacă mai avem ceva disponibil!

31 Dec 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.

Best of Krossfire – 15th & 16th Editions

25 Dec 2016 | : Anunturi si Stiri

Știu că nimeni nu se omoară cu topurile personale, dar…

Din păcate, 2016 n-a fost un an prea grozav pentru scriitura online, exceptând-o poate pe cea politică. Nu zic că nu s-au scris texte bune, ci doar că textele bune n-au ajuns la suficienți oameni dornici să le citească. Platforma WordPress a devenit din ce în ce mai greoaie și contraintuitivă, eliminând butoane și funcții utile, blocând compatibilitatea unor funcții și abuzând de “preview”-uri la nimic. Totul, în timp ce textele decente au aterizat pe Facebook, reviste online sau, din ce în ce mai des, pe Medium și pe alte platforme închise.

Știu că uneori locul ăsta pare abandonat și poate chiar ar trebui să fie, dar, după mai bine de 10 ani de exasperat oamenii cu articole lungi și sforăitoare, e greu să stingi lumina. Prin urmare, iată cele mai citite și uneori comentate texte din ultima perioadă și prin ultima perioadă înțeleg “aproape doi ani” (titlul articolului vă va redirecționa către textul lui):

Frica de libertate – Sau de ce mai avem de lucrat până la a avea o “pătură intelectuală”

Demonizarea – Despre o monedă tot mai populară pentru media

Comunitatea “Adevăraților” – Sau de ce forumurile românești au pierdut din start lupta

Nu trebuie să-ți placă – De ce nu poți câștiga când ai în buzunar discursul pentru înfrângere

Micul actor și marele ecran – Despre cum numele mari caută acum producții mici

Bursa Timpului – Despre singura resursă pe care n-o putem produce artificial

Rituri de trecere – Sau de ce anumite etape nu pot fi trecute cu vederea

Scuze? – Despre un obicei prea rar în spațiul public românesc

Vânătorii de Pietre – Despre importanța fotografiilor și lipsa de importanță a posesorilor lor

Nevoia de idoli – Sau de ce încă are Dan Puric succes

Din provincia gândirii în capitala Like-ului – Despre intelectualii de provincie

Un sport românesc de prestigiu – Despre văitat și campionatul la care încă nu participăm

Biletu’ și respectu’ – De ce e bine să ne validăm financiar interesele

Do us a favour – De ce vocile diasporei nu sunt întotdeauna clare

Noi n-am căzut prea tare – Despre o iluzorie povară istorică

Responsabilitate și Putere – Despre două lucruri greu de separat

Ce NU e toleranța – Sau de ce n-ar mai trebui să ascultăm anumite opinii

Angajăm supărați – Un job pentru care avem prea mulți candidați

Azilul balcanic – Despre imperioasa noastră nevoie de psihologi

Fugiți, vin imbecilii! – Despre cum suntem deseori prinși în tabăra “lor”

Opinia ta și povara dovezii – Un subiect despre care am mai scris și voi mai scrie

Roma n-a fost construită într-o zi – Surprinzător, despre Malta

Las’ că ți-i dau eu mai încolo – Despre bani și gesturile ce-i înconjoară

Babur, Pakistanezul din Berceni! – Despre un imigrant aproape celebru

Sigur că-l cunosc, e un idiot! – Despre cel mai bun mod de a-ți enerva colegii

Tarkovski, frate! – Despre aroganța referințelor clasice

Stai la coadă! – Un prim pas spre civilizare

Cu accent, vă rog – Despre “trafic” și “trafic”

Orfelinatul cuvintelor – Un loc pentru o limbă ce merită adoptată

Ziua când s-a terminat sfârșitul – Despre momentul în care România a zis pentru prima dată “Stop!”

Sunt cinic, doamnă, cinic! – Sau de ce așa-zisul “cinism” nu e o scuză

Orzul pe gâsculițe – Sau de ce publicitatea trebuie să-și găsească alt public

Nu putem iubi pe toată lumea – Despre obsesia unora de a plânge de mila altora

Nu “trebuie” să faci nimic – Despre micile obligații care ne sufocă

Să fim ca… – Ca noi și mai puțin ca alții

Suntem puțini – O sumbră previziune a rezultatelor de la alegeri

Anunțuri online și bucătărese de cursă lungă – Cu multe cuvinte, despre prostituție

Tradiții de import – De ce trebui să o lăsăm mai moale cu tradițiile populare

Vârsta lui “pe bune, frate?” – Vârsta de la care nu mai funcționează scuzele

Să muncim din greu – Despre scandalul de la Opera Română

Cu supereroi, vă rog! – Despre filme, aparent

Sărut-mâna, părinte! – O poveste prea dubioasă pentru a nu fi reală

Proștii Elocvenți – Sau cea mai bună metodă de a-ți masca limitele

Monarhia – Sau de ce copiii mari nu mai cred în povești politice

Grădinarul Paradisului – Despre operele lui Murivale

Scump, dom’le, scump! – La banii noștri!

Asumarea apartenentei și afirmarea identității – Sau de ce nu e în regulă să afișăm totul în public

Putem, dar nu vrem – Sau de ce problemele dificile nu au soluții ușoare

Mă descurc și te încurc – Un obicei nu tocmai productiv

Oameni și umanitate – Ce a fost prima dată?

Asus ROG G752 – O recenzie de laptop, demonstrativă

Bine pentru toată lumea – Și rău pentru fiecare

E și vina lor – Sau de ce românii nu prea vor să muncească

În ultima bancă… – Despre micii golănași pe care-i lăsăm să ne conducă

Click aici pentru inovație – Sau de ce n-avem noi lucruri frumoase

În direct, din fotoliu – Despre jurnalismul cetățenesc

Păstrează distanța – Despre distanța intimă și distanța personală

Primul pe listă – Un test scurt, pentru alegători

Un Sat în Stat – Despre comuna Balcanilor

P.S: Puteți citi ediția precedentă aici sau în sidebar. Anul 2016, ca an, nu ca simplă înșiruire de cifre, va primi propria lui recenzie separată.

Un Stat în Sat

22 Dec 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?

Primul pe listă

10 Dec 2016 | : Social, Cultural, Politic

Cum tocmai mi-am plătit din nou dreptul de vot, echivalându-l în litri de benzină și într-o zi pierdută pe drum, am decis să mă agit în singurul loc unde știu că nu mă ascultă nimeni: pe Internet.

Nu am însă de gând să îmi plâng de milă ca un liceean care a descoperit conjugarea verbelor, pentru că sunt convins că jumătate din lista voastră de Facebook face asta chiar acum. Procesul electoral este aşa cum este, dar simpla lui existență e un plus. Nu o să vă spun nici de ce e nasol că „votează alții pentru noi” și nici de ce „o mână de oameni” ajunge să ne decidă destinul. În schimb, o să insist pe o soluție care ar diminua atât timpul petrecut votând, dar și încercările de fraudă și complicațiile legate de profilul celor care votează. E o soluție pe care am propus-o și eu și alții în repetate rânduri și care poate părea inițial contraproductivă: înregistrarea înainte de vot.

Zilele trecute, discutam cu un prieten despre soluțiile care ar permite o participare mai mare la vot a oamenilor cu discernământ. Să ne înțelegem: nu era vorba de a aduce la urnă mai mulți oameni cu aceeași opțiune ca a noastră, ci de a aduce pur și simplu oamenii la vot și, poate, de a ține nebunii acasă. În aceste condiții ne-a devenit clar că propunerile vehiculate de o mare parte a populației de pe Facebook nu funcționează.

Una dintre soluţiile aruncate pe Facebook de “cunoscători” este amendarea celor care refuză să meargă la vot, la fel ca în alte ţări excesiv de civilizate. Problema e că, oricât ar admira ai noştri profundul liberalism turcesc, democraţia nu te poate forța să participi la viața politică a unui stat care nu te reprezintă. De-asta amenda pentru cei care nu votează este un abuz. Eliminarea unor votanți pe criterii de vârstă sau, mai grav, pe criterii de contribuție socială (financiare, deci), este tot un abuz. Muncești o viață pentru un stat care oricum nu-ți arată vreo urmă de recunoștință și, la final, ți se ia și dreptul de a-i schimba (măcar în teorie) conducerea?

Pe lângă asta, a ajuns uneori să-mi fie mai frică de puștii de 18 ani care “ştiu sigur ce” votează și de ăia de 28 de ani care „se pișă pe el de vot”, decât de bătrânele de 68 care aleg tot felul de condamnați siniștri pentru că numai ăia au vorbit cu ele. Măcar ultimele sunt previzibile. Testul de IQ este și el o tâmpenie pentru că nu IQ-ul te ghidează când faci o alegere în aparență rațională, dar în realitate complet emoțională (chiar viscerală).

Deci nu, impunerea unor restricții dure nu este nici democratică, nici utilă pe termen lung. O serie de reguli suplimentare ar trebui însă să existe, dar nu pentru a împiedica lumea să voteze, ci pentru a ușura şi stabiliza procesul procesul electoral. De asta recomand înscrierea prealabilă la vot. Unii ar spune că e regresiv, alții că diaspora s-a deja putut înscrie pentru vot prin corespondență, iar mulți ar arăta spre procesul similar care se desfășoară tradițional în SUA. Totuși, cum ar funcționa chestia asta într-o țară unde frauda nu este considerată o “problemă foarte mare” și unde sistemul informatic există, dar „mai are niște probleme”?

Simplu, procesul de înscriere s-ar desfășura timp de o lună, cu o săptămână înainte de vot, și s-ar putea face atât online, cât și offline (la orice centru desemnat, în toată ţara). Formularul ar fi simplu de completat și îl voi detalia ulterior. Scopul lui ar fi să stabilească dacă votezi, prin ce metodă votezi și dacă ai discernământ (asta e o parte mai sensibilă şi voi reveni asupra ei). Evident, persoanele care nu au acces la Internet și nu se pot deplasa către un centru de înscriere vor fi primi asistență specializată, dacă apelează un număr gratuit.

Până una-alta, persoanele care ar verifica înscrierile prealabile ar fi diferite de cele care vor verifica numărul voturilor în ziua alegerilor, iar verificarea propriu-zisă s-ar face (pentru că aşa se face şi acum) automatizat. Verificarea ar da și ocazia celor care se înscriu din timp să afle dacă sunt eligibili pentru vot, dacă nu cumva s-a mai înscris cineva cu datele lor și ar afla asta pe mail sau la telefon, nu în ziua votului, așa cum s-au trezit mulți „suspecți de fraudă” la alte alegeri. Desigur, înscrierea făcându-se în persoană, lucrul ăsta n-ar trebui să fie atât de des întâlnit.

Care ar fi deci beneficiile unui astfel de sistem? Păi unul ar fi scăderea tentativelor de fraudă. Sigur, un astfel de sistem nu implică vreo triplă verificare a datelor și nici vreo criptare a hard disk-urilor cu VeraCrypt, dar ea face un lucru simplu: îți dă o idee legată de câți oameni chiar intenționează să voteze într-o regiune. Încă o dată: procesul durează câteva minute online sau la fața locului. Poți afla astfel dacă în vestitul și hulitul Teleorman vor să voteze 5000 de persoane sau 200 000. Chiar dacă nu toţi cei înregistraţi vor vota, se poate măsura o intenţie de vot şi stabili un maxim, iar băieţii din ultima bancă îţi pot confisca sau inventa mai greu votul. Nu toţi cei înregistraţi vor vota, dar decedaţii n-o vor mai face şi clar nu o vor mai face de mai multe ori. Asta nu va elimina complet frauda de la numărare, dar va fi un alt pas în direcţia potrivită, primul pas fiind făcut chiar de la alegerile curente (vedeţi sistemul actual de validare).

În al doilea rând, votul propriu-zis ar fi ceva mai rapid, metodele anti-fraudă putând fi mai relaxate (la alegerile curente ele vor atinge o cotă maximă, lucru care totuşi mă bucură). Mai mult, vei putea să alegi în prealabil modul în care votezi şi, dacă în timp va fi posibil, chiar şi unde. Vrei să votezi prin corespondenţă sau la ambasadă, la momentul votului fiind plecat din ţară? Ok, ştim deja, iar dacă vei rămâne totuşi în ţară, schimbarea nu va fi imposibilă. Vei vota pe liste suplimentare, nefiind în oraşul natal? Perfect. De altfel, la alegerile din 2016, ultima chiar a fost o problemă, cu sau fără transportul gratuit oferit studenţilor. În mod normal, la alegerile parlamentare sau locale, e cumva logic să votezi în localitatea de baştină, dar, cum se votează partide, nu indivizi, e greu de crezut că votul unui sucevean ar fi diferit dacă l-ar exercita din Bucureşti.

Un al treilea avantaj ar fi că, un sistem care îţi pune o piedică (necesară, de altfel) în calea atingerii unui scop transformă respectivul scop în ceva dorit. Ştiu, sună contraintuitiv, dar raportându-ne la psihologia poporului român, un popor cu un fetiş bizar pentru interdicţii (deşi asta nu ar fi o interdicţie), el ar putea funcţiona. Asta mai ales în condiţiile în care încă mai există zone (indiciu: nu în cafenelele de hipsteri) unde votul este efectiv o sărbătoare, una care nu se împiedică de detalii minore. În plus, un astfel de proces ar actualiza datele din registrul electoral şi ar prelungi puţin dezbaterea civică despre vot în sine, dezbatere care de-abia în ultimii ani pare să fi ajuns la maturitate. Şi totuşi, în ce ar consta fictivul meu formular de înscriere?

În primul rând, ar conţine spaţii pentru nume, CNP şi localitatea de domiciliu. Inovator, nu? La ele s-ar adăuga drept câmpuri opţionale numărul de telefon şi adresa de e-mail, în caz că vrei să fii notificat în prealabil de eventualele nereguli (limită de vârstă, vot dublu etc.). Alte detalii ar fi inutile pentru că ele pot fi deduse. În plus, ar putea crea suspiciunea discriminării. A doua parte a formularului ar fi cea mai simplă, dar şi cea mai importantă. Cum şi unde votezi? În circumscripţia ta, pe o listă suplimentară din ţară, în diaspora direct sau prin corespondenţă şi să sperăm că şi online, la un moment dat. Aici se poate aplica și o întrebare cu scop pur informativ: ce tip de alegeri se desfășoară în acest moment? Așa, de curiozitate.

A treia parte ar fi cea legată de discernământ. Nu, nu de inteligenţă, analfabetism funcţional sau de alegeri personale. Ar fi un test GMAT pentru oamenii cavernelor, format din maxim patru întrebări care să testeze capacitatea minimă de a raţiona. Întrebările ar fi alese aleatoriu pe fiecare formular, dintr-o colecţie de 30-40 preexistente. Despre ce gen de întrebări vorbim? O primă întrebare ar putea cere transcrierea unui cuvânt subliniat cu litere de mână sau de tipar. O alta va cere recunoaşterea unei forme geometrice. O a treia ar putea cere rezolvarea unei operaţii simple, cu numere până la 10. O ultimă întrebare, mai “complexă”, ar fi de tip grilă şi ar viza percepţia unei propoziţii. Dacă Ionuţ are 4 mere şi 2 pere, atunci Ionuţ are numai mere, numai pere, mere şi pere sau nu are niciun fruct? Încercuiţi varianta corectă. Atât.

Sincer, nu ştiu vreuna dintre fostele mele vecine septuagenare care să nu poată răspunde la toate întrebările de mai sus şi nici vreun om cu minim discernământ care să se împotmolească la vreuna dintre ele. Sigur, chiar dacă nu ar elimina analfabeţii funcţionali, genul ăsta de test i-ar exclude totuşi pe cei care pun ştampila pe poză şi cam atât. Şi nu, procesul electoral nu s-ar complica teribil, mai ales că, dacă ar fi să fim sinceri, nici buletinele americane de vot nu erau tocmai simple.

Acestea fiind zise, îmi închei lunga expunere şi recunosc într-un final că e posibil ca timpul pentru astfel de soluţii să fi trecut. Mai mult, chiar şi dacă înscrierea prealabilă la vot s-ar implementa peste tot, tot sistemul informatic ar fi cel care ar duce într-un final greul. Aşa că, până atunci, să dăm sistemului „cu tabletă la faţa locului” o şansă şi să votăm dacă ne pasă, dacă nu ne pasă, dacă vrem să dăm un exemplu sau dacă vrem doar să ne lăudăm pe Facebook că am dat check-in de la urnă.

P.S: Observaţi că nu v-am ţinut niciun discurs despre avantajele votului. Consider că nu are sens, cât timp există aceste colecţii de clipuri electorale şi aceste poze cu Iliescu votând. La ele se adaugă şi clipul cu băiatul ăsta condamnat penal, candidat ALDE, şi extrem de preocupat de problema colindelor.

 

Păstrează distanța!

06 Dec 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Deși ar fi foarte potrivit în peisaj, titlul nu e o sugestie pentru distribuitorii de fluturași electorali…

În copilările, unul dintre cele mai des auzite reproșuri de la părinți era celebrul „nu mai sta atât de aproape”. Aproape de ce? Aproape de orice ți-ar fi putut face rău în secunda următoare. Nu mai sta atât de aproape de nenea de la coadă, de balustradă, de ghișeul de plăți, de sobă, de marginea străzii, de câinele fără botniță. Atât pentru mine, cât și pentru alți copilandri de vârsta mea, fraza asta intrase în folclorul sâcâitor al lui „spală-te pe mâini” și „uită-te pe unde traverserzi”.

Motivul era și este simplu: simpaticul animăluț numit copil este extrem de curios și incapabil să aprecieze corect raportul dintre propria forță și forța de gravitație. Chiar dacă mă irita teribil, fraza asta mi-a permis să transform de câteva ori inevitabilul „aoleu!” în banalul „era cât pe ce să…”. Tot ăsta e și motivul pentru care acum, într-o epocă a simțurilor atrofiate, a căștilor pe urechi și a ecranelor lipite de deget, îndemnul parental de mai sus e mai necesar ca oricând. Pericolul n-a fost niciodată tehnologia („nu mai sta atât de aproape de monitor!”), ci capacitatea ei de ne sustrage din cotidian. Și nu, nu țin neapărat să fiu considerat un moș senil, dar copiii și adolescenți observați în ultimii ani n-au nicio idee când și unde să se oprească. Vorbim aici despre o oprire fizică, adică despre necesitatea de a nu mai merge într-o direcție, mai ales când direcția aia se îndreaptă la rândul ei către tine.

Să nu mă înțelegeți greșit: am fost un campion al căștilor sculptate pe ureche. Nici când am dat de primele telefoane inteligente (da, Nokia) nu am fost mai sociabil. Dar, de voie și mai ales de nevoie, generația mea a fost forțată să nu mai stea atât de aproape de râpă și nu mai facă pipi pe gardul electric. Am învățat să îngăimăm câte un „Mă scuzați” și „Mulțumesc”, să dăm bună ziua și chiar să stăm civilizați la coadă. Evident că nu facem toți asta. O bună parte din populație încă urlă online că e plin de țărani, în timp ce îmbrâncește femei la casă pentru a fi primii români care au plătit un singur iaurt cu un card contactless. Dar, am învățat totuși să păstrăm distanța și știm de ce ăsta e un lucru important, chiar dacă nu-l respectăm.

În interacțiunile sociale, distanța minimă trebuie păstrată în mai multe situații decât poate un blog enumera. De la cozile mai sus amintite, la metrourile și tramvaiele supraaglomerate, la distanța față de bordură sau de marginea peronului, acel „nu mai sta atât de aproape” ar trebui scris și rescris pe toate semnele de avertizare. De ce? Pentru că, indiferent dacă ai în față un om, un câine sau un bou într-o rablă tunată, apropierea nepermisă înseamnă un singur lucru: agresivitate. E o invitație la conflict și un concept de bază într-o știință destul de bine definită și anume proxemica.

(Sursa Imaginii: Explosm.net)

Pentru cei care au primit deja o doză de „proxemică” în facultate, dar și pentru cei neinteresați (adică mai toată lumea), o să rezum pe scurt ce-i cu știința asta. Edward Hall, un băiat foarte deștept, a pus bazele proxemicii în anii ’60. Plecând de la observații din antropologie, psihologie și etologie (comportamentul animalelor), Hall a descoperit că mamiferele și nu numai ele, comunică inclusiv sau, în unele cazuri, exclusiv prin distanță. Gestiunea distanțelor în sine e mai mult decât o problemă de teritorialitate, e o chestiune de comunicare interpersonală și afectează tot, de la modul în care o iei la fugă când vezi că a scăpat leul de la zoo, până la modul în care se construiesc apartamentele sau modul în care sunt decise cadrele dintr-un film. Cu alte cuvinte, deși obsesia distanțelor a fost uitată în bagajul nostru genetic, efectele ei sunt imposibil de neglijat.

În tot puhoiul ăsta de informații, ar fi de reținut că distanța socială, distanța de la care ne simțim confortabil cu interacțiunile cu străini, se oprește pe undeva pe la doi metri. De-acolo începe distanța personală, rezervată prietenilor, amicilor și persoanelor pe care le considerăm apropiate, distanță continuată de teritoriul intim, plasat undeva între 15 cm sau mai puțin (pentru iubite, copii, câini și alții cărora le spunem familie) și între 15 și 46 cm pentru aceleași persoane și pentru persoanele cărora tu le permiți accesul. Da, distanțele ăstea sunt percepute drept teritorii, iar încălcarea lor este fie un pretext pentru anxietate și paranoia (distanța personală), fie o declarație informală de război (distanța intimă). Sunt convins că știința granițelor nu e tocmai exactă, dar, astăzi mai mult ca oricând, ea este cu siguranță necesară. Să nu uităm că trăim în epoca lui „nu am loc”, deși ne petrecem jumătate din zi în fața unui calculator, interacționând cu „prieteni” virtuali alături de care ocupăm același spațiu.

Acum o să-mi spuneți că știați lucrurile ăstea și că articolul nu-și are rostul. Cu a doua parte nu comentez, dar, dacă toată lumea știe, de ce e nevoie să atragi atenția celor care se holbează în cartea sau tableta ta, deși putea să nu o facă. Sigur, spațiul public justifică niște lucruri (precum “declasificarea” oricărei convorbiri telefonice), dar distanțele percepute individual sunt mai puternice decât spațiul desemnat formal. Cu alte cuvinte, faptul că suntem într-un spațiu pe care tu îl consieri public nu te scutește de a te da la o parte când vreau să trec. Până la urmă, e ciudat să scriu despre cum nu se stă lipit de ușa de la toaletă când altcineva o ocupă. Să nu mai vorbim despre situația, de data asta specific masculină, în care, deși sunt patru pisoare libere, cineva se așază fix lângă tine. Ieșind din zona nevoilor fiziologice, la fel de ciudat să scriu despre situația în care, nu e în regulă să-ți lași copilul să stea la coadă, cu capul lipit de poșeta doamnei din față. Nu e în regulă nici să te vaiți după, când pumnul soțului doamnei va sta lipit de același cap.

Sunt de acord că, cel mai probabil, ar trebui să lucrăm mai serios la carențele de comunicare verbală, maniere și bun simț, indiferent de vârstă. Totuși, când simți că generații întregi au simțul distanței complet atrofiat, începi să-ți pui întrebări. Până la o eventuală trezire a părinților, profesorilor și a oamenilor, până la urmă, îți poți antrena coatele și vorbele de duh pentru următoarea întâlnire cu cei cărora nu le-a spus nimeni să „nu mai stea atât de aproape”.

P.S: E interesant cum, pentru o națiune destul de pasivă, reușim să fim extrem de paranoici cu detalii care n-au nicio legătură cu viața cotidiană. Aici aș mai fi avut loc de o glumă cu Soroș… dacă eram în 1995.