Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

October 2016

Monthly Archive

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

29 Oct 2016 | : Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

E și vina lor…

23 Oct 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Bine pentru toată lumea

16 Oct 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Bucățica asta de text a fost scrisă pe telefon, în timp ce, pe parcursul a trei stații de metrou, un domn de maxim 45 de ani a demonstrat visătorilor că „mai e mult până departe”…

Agitat și prea sigur pe el, domnul menționat mai sus argumenta din răsputeri că lucrurile nu merg în România pentru că nimeni nu se gândește la binele celor mulți, așa cum, bineînțeles, se gândeau ăia dinainte. Aș putea scrie articole întregi pe tema greșelilor din afirmația asta. De fapt, am și făcut-o și n-are sens să mă repet. Orice tentativă de uniformizare care depășește ideea de „șanse egale” este o tâmpenie și nu este nevoie de exemplul comunist sau de Venezuela pentru a demonstra că animalele bipede nu sunt egale. Ce m-a neliniștit pe mine în discursul colegului de metrou și ce mă preocupă de câțiva ani buni este că ideea binelui democratic împărțit încă n-a murit.

Mai mult chiar, ideea că există un „bine absolut” care poate fi aplicat fără discriminare pare să fie ținută sus tocmai de generațiile tinere, de studenții și hipsterașii care n-au înțeles prea mult din politică, dar visează comunism utopic și socialism nordic. E o idee întreținută atât de ei, cât și de alte specii deconectate de la realitate… până ajung în poziții de conducere. Nu râdeți, pentru că oamenii care au scris viitoarele programe de guvernare ale unor partide politice de la noi par mai periculoși decât hoții care nu le vor aplica. Să copiezi fără discernământ o directivă U.E. e mult mai puțin alarmant decât să încerci să implementezi măsuri precum cea propusă cu ani în urmă de Partidul Poporului (20 000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere?) Programele fanteziste nu rezistă mult, mai ales dacă sunt susținute de analfabeți politic și de autiști din punct de vedere economic. Se poate ajunge în situația de a nu vota un om în ideea că, odată ajuns la putere, ar putea fi în stare să se țină de promisiuni!

Motivul pentru care există alegeri, indiferent de domeniu, nu este nevoia de a alege o soluție de compromis care să nu deranjeze pe nimeni. La nivel politic (ideal și ireal), alegerile democratice ar trebui să promoveze un om care reprezintă interesul unei părți a populației. Nu, nu interesul majorității, ci al majorității care votează, se implică, participă (inclusiv financiar, vezi PAC-urile americane). Dacă ai norocul ca grupul și reprezentantul ales să se țină de promisiuni și ca pătura populației care a ales să fie una cu viziune, lucrurile pot progresa sau pot măcar continua să funcționeze pe același făgaș. Dacă nu, nu. Oamenii care susțin despre ei că „reprezintă poporul” sunt fie populiști est-europeni, fie dictatori sud-americani. Motivul este simplu: poporul e format într-o covârșitoare parte din oameni cu o educație precară și cu motivații extrem de egoiste. Oameni care în general trebuie grupați în jurul unui scop comun, tocmai pentru a menține o urmă de rațiune în acțiunile lor.


(Sursa: Poorly Drawn Lines)

Poate că ce am scris mai sus nu are vreo aplicabilitate în România, o țară în care de fiecare dată suntem forțați să alegem între oameni care nu reprezintă pe nimeni, dar care promit că vor avea grijă de toți. Și tocmai asta e problema. Oamenii care-și definesc destul de clar o țintă vor avea oricând de câștigat, chiar și într-un peisaj politic unde alegerile se fac pe principiul „ăla nu pare a fi un hoț infect”. De-asta mulți au apreciat recentul program USR, un program de dreapta, coerent și mult mai puțin „hipsteric” decât spuneau gurile rele. Nu știu ce șanse are respectivul partid și am dubiile mele față de el, dar măcar face o încercare onestă de a spune ceva. De-asta partidul căpușă al României încă există: are un public îmbătrânit și din ce în ce mai obosit, dar unul bine definit.

În orice caz, dacă vrei să ajuți o țară precum România, nu are absolut niciun sens să te concentrezi pe „binele majorității”, cât timp majoritatea e analfabetă funcțional (dar votează!) și are carențe serioase la mai toate capitolele, de la igienă la bun simț. Ce poți face acum pentru majoritate este să investești în educație elementară și în sănătate și să creezi locuri de muncă decente pentru a te asigura că următoarea generație va avea capacitatea să aleagă. Nu poți face asta decât printr-o clasă de mijloc puternică și prin niște măsuri care nu par foarte populare în primă fază. Nu poți face asta prin politicieni care „sunt din popor” și „spun lucrurilor pe nume”, pentru că e clar că genul ăsta de oameni nu înțelege absolut nimic din ce se întâmplă în jur (dar pricepe suficient cât să-și ia partea). Nu poți conduce un stat aruncând cu bani în probleme, de parcă ești la o nuntă perpetuă și ți-e lene să te ridici de la masa nașilor.

De fapt, putem scoate lejer discuția asta din spațiul național. Ultimii ani au adus cu ei zeci și sute de acțiuni internaționale „populare” (singulare sau prin crowdfunding), de donații către instituții de caritate și către țări defavorizate. Suntem în plin trend al „binelui” și al responsabilității sociale duse la extrem, fie că este vorba despre miliardari filantropi, fie despre start-up-uri bine finanțate și corporații ce se simt vinovate. Oamenii vor ca munca lor zilnică să aibă un impact pozitiv și asta nu poate decât să ne bucure. Partea proastă e că mulți nu înțeleg încă faptul că binele nu se face nici pentru tine, nici pentru toți, ci pentru cei care pot face o diferență pe termen lung.

Vrei să salvezi o țară? Investește în educație, în elevii din școlile generale și licee. Creează facultăți. Educă-i în spirit critic pe cei ce pot fi încă educați și oferă-le un impuls să construiască ceva. Rezolvă problemele medicale presante pentru cât mai mulți și dă-le celor puțini (celor ce reușesc să se ridice) ceva la care să aspire. Vrei să adâncești criza? Copleșește un guvern ineficient cu bani, trântește ajutoare alimentare prin sate și construiește adăposturi cu ajutorul unor voluntari plictisiți de munca la birou, consumând astfel resursele și joburile care s-ar fi creat la nivel local. Dă bani unor oameni care au demonstrat că nu știu să-i gestioneze sau multiplice. Eventual, la final, arată-le și puțină „milă”, mai ales că ăsta e fix sentimentul din care se hrănesc extremiștii. Fundația Gates a înțeles cum stă treaba și rezultatele pozitive s-au văzut (după decenii de muncă), dar alții încă te cheamă să „salvezi Africa”. Cam tot așa te cheamă și politicienii noștri să salvezi România, o țară cu suficienți bani, dar cu prea puțini oameni.

Istoria ne arată că binele tuturor și voința „majorității” sunt exact genul de de concepte pe care teoreticienii le adoră, dar pe care marile imperii le au scrise pe piatra de mormânt. Utopiile egalitariste nu rezistă mult și nici țările fără vârfuri (populațiile pre-columbiene sunt o dovadă). Concluzia? Dacă vrei un stat bine condus, construiește-ți o elită suficient de abilă încât să nu alieneze masele, dar suficient de calificată încât să vâneze scopuri mai mari decât propriile egouri. Nu de alta, dar… când e bine pentru toată lumea, este de rău pentru fiecare.

P.S: Știu că articolul ăsta pare irelevant, dar mentalitățile de tipul celor amintite mai sus sunt picături care umplu paharul celor ce în scurtă vreme vor prefera singurătatea altor nații.

Asus ROG G752 – In perspective and retrospective

11 Oct 2016 | : Engleza, Software, Hardware, Online

While this review may not be what you’ve come to expect from this blog, I’ve decided to dust off my old tech skills and try my hand at it anyway.

Still, why review this particular range, at this particular time? you’ll ask. This notebook has won several distinctions in 2016 and has been reviewed multiple times, so reviewing it at the end of the year might not make much sense. However, this has been a highly common and well sold model and putting it in perspective will give you a better view of the current and future Republic of Gamers series. Second of all, after multiple discounts and after reaching the latter phase of its life cycle, this particular series has come to an accessible price, especially on Black Friday deals. Last but not least, Asus has just launched the new G752 OC range, which already hit the US and several EU countries. It comes equipped with the Nvidia Pascal series and you won’t be surprised to read that it features exactly the same chassis, software and parts as the current G752 range (save for a few minor color choices and the Pascal graphics cards, of course). Now, back to our review…

The 17 inch Asus ROG G752VT comes equipped with an Intel Core i7-6700HQ CPU (the Skylake platform) and a 970 GTX graphics card (3GB DDR5), along with 8GB of physical RAM. This particular unit was also fitted with an 128 GB Samsung PM951 NVMe SSD (more on choosing the right SSD for this notebook later) and an extra 8GB of HyperX Impact DDR4. While the extra RAM did not impact our tests, the SSD drive was excluded from several trials. We also used an Asus Republic of Gamers GX950 gaming mouse, which we disabled when performing the battery tests.

In order to spice up this review, we tried to explore some of the aspects most reviews rarely cover, but most users ask about such as the impact of G-Sync on your apps, the sound quality, along with the the graphics’ card supersampling that the latest Nvidia Experience seems to generously apply. We’ve also added some upgrade advice and a review of the bundled software. So, even if your video card might not be lightning fast (Nvidia 970 is now an upper midrange choice), you’ll know what to expect from your machine.

Speaking of expectations, you have to bear in mind that Republic of Gamers is a range of gaming notebooks. This means that, whichever model you choose, you can expect a solid desktop replacement with a rather mediocre battery life, right from the start. Indeed, there are lighter and less power hungry alternatives, but you will most definitely sacrifice performance. While the market features plenty of competition (Acer Predator, MSI Apache Pro, Lenovo Y700, HP Omen, along with Clevo and Alienware machines), we’ve come to the conclusion that this ROG series is a great choice within its price range. That’s good news for Asus, whose previous series received some criticism on cooling and support. But is this the best choice for you? Well, depending on your demands, you’re just going to have to read and see…

  1. Design, build quality and ports

The unit was delivered in a practical briefcase-box with only a few accessories (a simple protection cloth, the AC adapter, a cable band, a brief manual, the international warranty and some serial keys). When you unbox your brand new G752, the first thing that will strike you is: man, this is one big machine! No, seriously. Even for a 17” notebook, Asus G752 is a behemoth. What we’re saying here is that, although the weight is standard for a gaming machine (around 4kg, without the AC Adapter, still lower than a fully equipped Alienware, but far from the likes of Lenovo, HP or Razr), you should pick up a solid backpack for this one, preferably one that is fit for 18” machines.

1-upside

In terms of build quality, we have little to say. The design is aggressive, but not childish, the back cover is covered with aluminum, while the keyboard’s surface is coated in rubberized thermal plastic. A few sideline insertions made of hard plastic complete the overall aggressive feeling. The underside of the notebook follows the same design guidelines, with a transparent piece covering the cooling system and hard plastic decorating everything. Four rubber grips make sure the notebook stays in place and their presence is more than welcome. The back of the notebook belongs to the exhausts and it’s well underlined by tints of orange and other small details. Speaking of small details, it’s hard not to notice the illuminated logo and the two bars on the back cover. The illuminated cooling surface on the back follows the same guidelines.

2-backside

3-the-cooling

6-illuminated-back

Continue Reading »

Oameni si umanitate

08 Oct 2016 | : Social, Cultural, Politic

Uneori, printre zecile de comunicate despre Lorzii Sith din Parlamentul României, gafele demnitarilor străini și scandalurile mondene, se mai strecoară și câte o știre care ar merita promovată…

Săptămâna trecută, știrea asta a fost anunțarea planului lui Elon Musk de a duce oamenii pe Marte în șase ani. Da, sunt serios! Hai, hai, ștergeți-vă lacrimile de râs. Evident, pentru un om rațional, apar niște întrebări elementare legate de cum va face Elon Musk asta, cu sau fără SpaceX în spate, și despre cât de realist poate fi un om care e ferm convins că trăim într-o simulare. Da, Elon Musk și încăpățânarea lui creatoare sunt într-adevăr extraordinare, iar povestea vieții lui a deschis mai multe prezentări live decât citatele din Confucius, însă, acum, nici el nu cred că a mers mai departe de un exercițiu de PR. Totuși, lucrurile de mai sus pot fi considerate… simple detalii.

Ce e de remarcat în articolul despre Musk este că un vizionar, responsabil și pentru alte concepte considerate utopice (Hyperloop), dar și pentru idei care și-au dovedit fezabilitatea (Tesla) a reafirmat una dintre vechile misiuni ale umanității. Nu, nu una dintre misiunile oamenilor, ca indivizi, ci una dintre vechile dorințe ale maimuțelor bipede care cândva se speriau de fulgere. Vorbim despre dorința de a ajunge la stele. Fie că suntem sau nu singuri în univers, fie că vom putea sau nu coloniza o planetă din sistemul solar, important e să ajungem cât mai aproape de necunoscut. Să ne extindem orizontul dincolo de petecul nostru de pământ și să realizăm cât de mici și, în același timp, cât de nelimitați suntem.

Mai percutantă în articol este expresia “the crowd went absolutely wild”. Faptul că mai mulți oameni au lăsat scepticismul (natural, în cazul ăsta) la o parte și au zis „da, asta ne-am dori pentru copiii noștri” e adevărata știre. Faptul că, undeva, printre refugiați și oameni speriați de refugiați, printre homofobi și feministe, luptători pentru credință și atei militanți, mai există și oameni care și-ar dori să facă, nu doar să vorbească despre cum ar trebui să “se întâmple”. Oameni care realizează crudul, dar eliberatorul adevăr: omul ăla unic, minunat, frumos și plin de visuri, dar și de ură, idei fixe și limitări… nu contează. Umanitatea însă, așa tânără cum e, a dat naștere piramidelor, artei, avioanelor și Internetului. Umanitatea e totul.

Unii vor spune: dar stai, că umanitatea a fost împinsă de oameni, fie ei nebuni frumoși, fie nebuni calculați precum Musk. Da, doar că toți au fost produsul mediului și societății lor, adică a ceea avea umanitatea mai bun sau mai “altfel” de oferit la momentul respectiv. Oamenii ăia au ieșit în față indiferent de clasa socială, religia, rasa sau sexul lor. Timp de mii de ani, colectivul a găsit metode de a promova indivizii capabili să aducă o schimbare, chiar dacă schimbarea aia a fost de multe ori traumatică și privită ulterior drept “crudă” și “nedreaptă”.

În același articol ni se sugerează că, rămânând cu picioarele pe Pământ (la propriu), vom ajunge să ne exterminăm, alternativa fiind să devenim o societate multiplanetară. Nu știu dacă va fi vreodată așa, dar afirmația vine de la un om care își consideră toți semenii drept “software și hardware” (un om pe care nu-l interesează câte femei urmărește pe Twitter). Prin urmare, dacă și indivizii detașați de norma socială simt că nu ne va fi bine dacă rămânem “închiși”, sunt tentat să cred în ipoteză. De ce? E simplu: pentru că ne place pe Pământ și ne complacem în situația asta. Ne e frică de contactul cu nimicul, de plonjonul în infinit. Mai mult, ne place să credem că “avem o misiune aici”.

Drept concluzie, mi-ar plăcea ca toți oamenii care se pregătesc să dea share unor poze cu pisici pe care nu le-au mângâiat și unor copii din țări pe care nu le pot pronunța să se oprească pentru 10 secunde. Nu putem nici iubi și nici ajuta pe toată lumea. Putem însă să ne ajutăm pe noi ca parte dintr-un întreg. Putem ca, prin orice facem și prin modul în care privim lumea, să mișcăm fie și milimetric lucrurile în direcția potrivită. Da, suntem doar mamifere, dar nu ne-a interzis nimeni să ne căutăm aripile.

P.S: Blogul a fost blocat timp de câteva zile pe unele desktop-uri și pe mobil din cauza unor probleme cu un plugin. Sper că acum totul e în regulă. Ahh, și n-am uitat de recenzia aia în engleză.