Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

July 2016

Monthly Archive

Scump, dom’le, scump!

24 Jul 2016 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Când o parte semnificativă din viaţa profesională şi socială ţi se desfăşoară în faţa unui monitor, lipsa de relevanţă devine o marcă a vieţii zilnice, nu foarte diferită de claxonatul la stop…

Nicăieri însă răspunsurile pe lângă subiect şi aberaţiile insistente nu se văd mai clar ca în momentul în care, împins de un masochism feroce, ajungi să ceri ajutor. Că vorbim despre un forum, site dedicat, un blog sau o reţea socială, indiferent unde decizi să pui întrebarea, e musai să pleci la luptă înarmat cu răbdare şi ceai de tei.

Vrei să afli care-i cea mai bună sapă electrică? Câţiva o să-ţi recomande modele utilizabile, dar majoritatea te vor întreba nonşalant: dar de ce-ţi trebuie sapă, când poţi săpa cu mâna? Îţi cauţi laptop de gaming? Stai să-ţi recomandăm noi un desktop făcut din bucăţi, că e fix acelaşi lucru. Vrei să afli adresa unui avocat bun? Stai, că-ţi spune Gigel69 cum să te aperi singur în instanţă. Şi peste toate, aceeaşi concluzie zdrobitoare la orice soluţie mai decentă: scump, dom’le, scump! Totul, urmat eventual de discuţii despre cum era mai bine înainte şi despre cum modelele second hand sau de-acum cinci generaţii sunt mai avantajoase.

Şi de-aici problema capătă o consistenţă ciudată, greu de turnat în borcanele cu „bine” şi „rău”. Adevărul e că lucrurile de calitate nu sunt tocmai scumpe în România. Nu vă uitaţi de parcă aţi citit un eseu despre biologie moleculară, scris de un preşcolar. Cu puţină atenţie, din România puteţi cumpăra lucruri la preţuri similare cu cele de pe pieţele internaţionale, mai ales dacă urmăriţi suficient de mult timp promoţiile şi reducerile centrate pe categoria dorită de produse. Sau, mai bine, puteţi comanda direct de pe pieţele internaţionale, din moment ce transportul nu vă mai costa 25% din produs, ca „înainte”, când U.E. nu era nici măcar în cărţi. Şi atunci, de ce „e scump”?

Pentru că, ignorând orice logică economică, bocitorii profesionişti raportează totul la salariul mediu sau, mai grav, la „banii noştri”. Aici, răspunsul cinic ar putea fi: Băi nene, nu e nimeni de vină că aţi votat 25 de ani aceeaşi mizerie şi că aţi pus timp de trei mandate botul la „Nu ne vindem ţara”! Preţul de producţie şi distribuţie al unui produs nu ţine cont de salariile românilor atotcunoscători şi nici de părerile lor despre cum ar trebui să fie lumea. Pe de altă parte, aceiaşi bocitori profesionişti au şi partea lor de dreptate…

România e ţara unde clasa de mijloc se manifestă de mai puţin de 10 ani şi unde aceeaşi clasă de mijloc încape integral în vreo treizeci de cafenele. Mai mult, vorbim despre o ţară unde clasele sociale sunt mai degrabă clase speciale, destinate unor oameni cu nevoi foarte specifice, incapabili să se conecteze la realităţile din jur (chiar dacă nu e vina lor). Tot România este ţara unde graniţa dintre „viaţă decentă” şi „sărăcie” se poate prăbuşi în fiecare lună. România e o ţară de proprietari intraţi în panică, o ţară unde o investiţie de 700 de euro într-o bicicletă sau una de 1200 de euro într-un laptop pare fantasmagorică, deşi pentru orice ţară din Vest, ambele investiţii sunt absolut naturale şi îşi pot amortiza cu uşurinţă costul. Nici măcar nu mă gândesc acum la oamenii cu 5-6000 de euro salariul lunar, din marile corporaţii occidentale, ci la omul de rând pentru care un produs bun de 300 de euro este clar o investiţie mai inteligentă decât unul prost de 150, care face „cam acelaşi lucru”.

Deci da, pentru un om care trăieşte de la lună la lună, să explici că o investiţie mai costisitoare este în general mai avantajoasă nu e cel mai uşor lucru. Chiar dacă le vorbeşti despre o folosire mai îndelungată şi, per total, despre costuri mai mici de utilizare şi întreţinere, argumentele raţionale pălesc în faţa realităţii concrete şi a propriilor convingeri. În plus, mai apare şi disonanţa cognitivă, diferenţa dintre bunul simţ intern şi alegerile deja făcute, disonanţă care trebuie „musai” redusă cu orice ieşire publică, online sau offline. Este de multe ori dureros să recunoşti că nu ai avut bani de mai mult şi că asta a fost alegerea ta, pentru că atât ţi-ai permis la momentul respectiv. Nu dom’le, tu ai ştiut mai bine şi, în plus, ai şi economisit. Pentru că eşti deştept şi informat!

De-asta sunt pline forumurile auto de oameni care îţi jură că „bemveul” lor din 2002 „trage mai bine” decât un Volkswagen nou-nouţ. Şi, dacă prima maşină ar putea avea un motor mai puternic (şi probabil are, având în vedere trendul în materie de motorizări), a doua maşină este clar alegerea raţională pentru cineva care are banii pentru ea. O maşină din 2002 e o rablă prin comparaţie cu una din 2016, indiferent cum ai învârti problema. Exclud aici comunităţile de colecţionari sau de tuning, dar le pot foarte bine şi include, având în vedere că românii consideră clasice Daewoo-urile şi că există multe cluburi de tuning auto care se limitează la abţibilduri şi bare de protecţie (nu contest că sunt şi pasionaţi adevăraţi, dar câţi?).

Cum spuneam, preferăm să-i spunem tuning, upgrade sau pasiune, dar este în esenţă disonanţă cognitivă, un fenomen apărut în urma unei alegeri făcute din raţiuni financiare sau, uneori, din pură necunoştinţă de cauză. Sigur că există şi produse unde vina este exclusiv a producătorului, la fel cum există şi produse unde diferenţele de preţ nu prea contează (a se vedea celebra şi inutila discuţie pe tema cablurilor HDMI). Am insistat puţin pe comunitatea auto nu pentru că m-aş pricepe (cred că lucrul ăsta era clar oricum), ci pentru că este o comunitate extrem de gălăgioasă şi de puţin dispusă să-şi susţină afirmaţiile cu investiţii. Din păcate, fenomenul ăsta se vede peste tot şi este, la fel ca multe altele, o rămăşită a gândirii comuniste, unde cârpeala şi micile „şmecherii” făcute pentru a ţine un produs prost pe linia de plutire deveneau dovezi de ingeniozitate. Rar auzeai pe cineva să recunoască faptul că Daciile ălea cu piese legate cu sârmă erau consecinţa sărăciei şi a unui sistem care nu putea produce valoare pentru că se compara cu el însuşi.

Vreţi alt exemplu? Iată unul pe care am mai insistat şi la care voi mai reveni şi pe viitor: software-ul original. Pe lângă scuzele absolut tâmpite ale luptătorilor pentru piraterie (care, nu-i aşa, e o luare de poziţie socială şi face parte din presupusul nostru „drept la divertisment” şi nu-i nicidecum o potlogărie la care oamenii mari apelează din lipsă de alternative), mai aud din când în când una absolut amuzantă: software-ul piratat este exact la fel, doar că e gratis. Practic, să intru pe un site infestat de mizerii (să zicem că nu e o problemă, nu pentru generaţia care a prins zilele de „aur” ale CIH-ului), să caut o variantă „autentică” a produsului contrafăcut, să descarc un pachet imens şi neactualizat, să îl scot dintr-o imagine a unui DVD, să-i aplic un crack şi apoi să nu-l pot juca online… este varianta uşoară. Varianta scumpă ar fi să dau 2-3 euro pe Steam sau pe un serviciu similar, să am jocul legal la îndemână când vreau, să-l instalez la discreţie şi să primesc actualizări automate şi mici recompense în joc (cu ajutorul cărora îmi pot cumpăra ulterior, tot legal, alte jocuri).

Nu ştiu cu cât îşi vând cei care susţin logica asta ora de muncă, dar pentru un om normal şi matur e mai important ca lucrurile să meargă corect, repede şi fără bătăi de cap, decât să fie „puţin mai ieftine”. De-asta au succes şi multe produse Apple (mă rog, şi de-asta). Pentru că, în ciuda statutului construit şi a imensului adaos de brand, majoritatea MacBook-urilor, iPhone-urilor şi iPad-urilor pur şi simplu funcţionează, chiar dacă sunt mai slabe la alte capitole decât echivalentele lor PC. Oamenii ajunşi la o anumită vârstă şi uneori la un anumit nivel profesional vor lucruri care funcţionează imediat ce le scoţi din cutie, nu BMW-uri din 2002 în care să mai investească nişte mii bune de euro. Ăsta e şi motivul pentru care unii cheamă electricianul când au o problemă, nu se apucă să repare singuri tabloul electric. Da, e mai scump, dar mitul lui ieftin şi bun e cam din aceeaşi perioadă cu cel al lui „poţi să faci şi singur”. Uneori poţi, dar merită oare efortul?

Revenind la titlul articolului, motivele pentru care ajutorul util este mai rar decât opiniile politice coerente sunt două: sărăcia şi cultura sărăciei. Aşa cum am văzut, ultima este rezultatul unei educaţii precare care ne spune că a pierde timp şi a investi bani pe parcurs într-un produs prost e cumva mai ieftin decât a plăti o singură dată. Aceleaşi motive sunt cele care ne arată că lucrurile nu se vor îmbunătăţi prea curând. Chiar dacă recenziile profesioniste (câte sunt) şi opinia generală migrează treptat spre calitate, până când nivelul de trai nu-i va permite omului de rând nişte investitiţii esenţiale, fenomenul nu va dispărea. Prin urmare, de fiecare dată când vreun norocos va avea bani să-şi cumpere maşina, telefonul sau PC-ul visat, dar nu-şi va găsi pe loc perechea, vor exista cel puţin trei indivizi care să-i recomande un produs complet irelevant „care e mai bun şi mai ieftin, ascultă-mă pe mine!”.

P.S: Aş fi vrut să revin cu ceva mai serios, dar parcă îmi vine greu să scriu despre locuri pe care le-am văzut şi admirat, acum devenite puncte roşii pe o hartă a Europei din ce în ce mai neclară. 

Grădinarul Paradisului

13 Jul 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum vreo săptămână, în drum spre birou, am descoperit întâmplător un strop de normalitate, într-un Bucureşti populat de buline roşii.

Ce am găsit de fapt? Pe un zid părăginit, aflat lângă o clădire cu un risc seismic greu de încadrat, cineva lăsase spre admiraţia publică o serie de desene schiţate, cu iz religios. Desenele în sine oscilau între inedit, interesant şi bizar, iar titlul, “Atingerea inefabilului”, părea desprins din jurnalul TVR.

Ce era însă de necontestat era efectul lucrării asupra zonei de expunere. Mai toţi cei care au văzut muralul, căci stilul era departe de “tradiţionalul” grafitti, s-au oprit şi au făcut o poză, în megapixeli sau metapixeli, pentru amatorii de analog. Asta într-o zonă unde înainte fusese un WC ecologic abandonat şi o groapă de gunoi improvizată…

Bucuresti

Nefiind tocmai lămurit de cele văzute, am decis să las imaginile de mai sus moştenire Facebook-ului şi să le permit neglijent să dispară. Foarte recent însă, convins de jumătatea mai plimbăreaţă, m-am întors în zona cu pricina pentru a-l descoperi, tot întâmplător, pe autorul desenelor. Acelaşi autor care, în momentul revelaţiei, tocmai terminase de pictat şi restul zidului, lăsând la locul faptei nişte saci de pânză, cu aspect solemn.

In Lucru 2

Oare cine o fi făcut expoziţie pe zidul ăsta? am mormăit mai mult pentru plăcerea de a mă auzi. În momentul ăla, bătrânul care părea că face curat prin zonă mi-a aruncat simpatic câteva cuvinte: Grădinarul Paradisului, tinere! Eu doar termin aici. Să vedeţi numai cum pică soarele pe ele mai târziu!

In Lucru

O Golgotă în relief, pictată pe o piatră desprinsă din zid. Un păstor şi câteva capre cu privire ciudată. Doi căţei, nu foarte diferiţi de cei care ne tăiaseră adineaori calea. Flori stilizate cu texte încurajatoare despre Bucureşti şi câteva pictograme cu modele binare. Peste toate, celebra scenă a Fecioarei cu Pruncul repetată de zeci de ori. Toate, în “naiva” paletă de culori a primelor filme marca Wes Anderson. Vasile Mureşan, mai cunoscut (chiar foarte cunoscut) drept Murivale tocmai îşi încheiase ultima operă.

Murivale - Intre Doua Lumi

Un bătrânel simpatic, acompaniat de patrupede cu pasiuni culturale. Un pictor cu un stil eclectic, pe care puţine expoziţii sau documentare l-au putut cuprinde.  Ştii de ce am pictat Maica şi Pruncul? răspunde autorul la o întrebare venită din partea prietenei. Pentru că bucureştenii ori mâzgălesc, ori îşi fac nevoile pe ziduri. Ori, pe mama tuturor nu-ţi vine să… înţelegeţi dumneavoastră.

Poarta Digitala

Poarta asta închisă e o bucată de fier. Am zis că pe-asta o las calculatoarelor, de-asta am făcut modelul ăsta cu 1 şi 0. E mai greu de explicat, dar de-asta i-am zis Atingerea Inefabilului, Kilometrul Zero.

Evident, ar fi trebuit să fac ceva mai multe poze, dar telefonul nu era tocmai potrivit pentru operaţiunea asta. Eh, lasă, faceţi poze şi aşa! Vă place sau nu, să o puneţi totuşi pe Facebook. Sigur o să luaţi multe Like-uri! Îndemnul nu era departe de adevăr, dat fiind succesul primei tentative.

Scara

Nu ştiu dacă arta bisericească e pe gustul meu, dar e clar că arta în general e binevenită într-un oraş unde clădirile istorice se prăbuşesc peste propriul trecut. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini din zonă (plasată mai sus de micuţa piaţă volantă de pe Sfânta Vineri) aveţi la dispoziţie contul de Facebook al autorului, dar şi un scurt filmuleţ făcut de… Grădinarul Paradisului.

P.S:  Într-o altă notă, eu cred că sunt unul dintre dubioşii ăia care chiar consideră Bucureştiul un oraş frumos, deşi nu s-a născut în el.

Nu esti puţin cam mare sa mai crezi in monarhie?

03 Jul 2016 | : Social, Cultural, Politic

Cum articolele cu parfum revizionist tind să zgândăre des orgoliile cititorilor, am renunțat în ultima vreme să le mai public. Totuși, există câteva tendințe în tagma publicului educat care mă irită teribil și cărora nu pot să ma abțin să nu le întorc favoarea…

Vă spun sincer că obsesia unor colegi de listă, muncă sau generație de a se întoarce mereu la acel tărâm mistic al monarhiei ante şi interbelice mă dărâmă. De ce? Pentru că vorbim în general despre oameni cu o educație peste medie, care chiar ar putea schimba ceva, dacă s-ar concentra pe idei ale epocii curente. Sunt genul de oameni care nu ies la vot pentru că nu se simt reprezentați de actuala clasă politică, dar nici nu fac efortul de a o demola, așteptând să vină revoluția peste ei în casă și să le spună triumfătoare: Da, ai avut dreptate! Un sistem politic bazat pe o combinaţie aleatorie de gene, educație instituțională și dictatură era răspunsul de la bun început!

De ce s-a ajuns ca oameni raționali să-și bazeze argumentarea pe o istorie fragilă și mistificată și pe flotări logice care ar muri în primele zece minute ale unei dezbateri academice? Motivul este evident: o tranziție prelungită, caracterizată prin lăcomie, furt și o ignobilă lipsă de cavalerie. La asta se adaugă și aversiunea comuniştilor de rit nou pentru tot ce înseamnă monarhie, aversiune stinsă ulterior chiar cu participarea “monarhului”. În viziunea populară a apărut astfel mitul că monarhia ar fi un fel de dușman al confuziei sociale și al prădării sistematice a statului, aceeași monarhie care se chinuia să-și recapete aproape abuziv posesiunile și, ulterior, să nu-și plătească datoriile la bugetul de stat.

Înainte însă de a demola mitul coroanei, cum au mai făcut-o şi alții, merită să trecem printr-o scurtă lecție de istorie, una care ne va învăța câteva lucruri despre tradiţia monarhică şi dinastică a României. Cu prilejul precedentei Zile a Regelui, mai multe reviste şi ziare online şi offline s-au grăbit să ridice elogii sau, din contră, să atace un set de capitole închise din istoria României. Dacă demersul celor de la Caţavencii, început înaintea zilei amintite, s-a dovedit a fi agreabil, am găsit o analiză mai completă în revista Historia din luna mai (nr. 172, 2016), analiză semnată printre alţii şi de Adrian Cioroianu. V-aş recomanda respectivul set de articole, însă mă tem că mulţi dintre autori au atacat într-un mod subiectiv problema. Iată deci câteva cuvinte despre scurta istorie şi despre interesanta, dar deloc convingătoarea tradiţie “regală” a României.

Regele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (numele din buletin) a venit la tronul României la câteva luni de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Arhitecţii aducerii lui pe tron au fost conduşi printre alţii de Lascăr Catargiu, om responsabil şi cu abdicarea numitului Cuza, dar şi cu menţinerea noului rege pe tron, în momentul în care neamţul, sătul de revolte regizate şi balcanism (Republica de la Ploieşti), a vrut să-şi ia bocceluţa şi să plece. Venit în ţară pe furiş, din cauza războiului dintre austrieci şi prusaci, Carol I a ajuns suveran într-o ţară încă dependentă pe hârtie de Imperiul Otoman. Locotenent de dragoni la origine (cavalerie cu arme de foc), Carol I avea o ascendenţă de-a dreptul impresionantă din punct de vedere militar. Cu toate acestea, germanul ajunge domnitor şi mai târziu rege pe fondul unei stări de conflict între marile puteri şi  în urma refuzului lui Filip de Flandra de a ocupa respectivul post. E de remarcat că prima impresie a noului domnitor, la vederea viitorului său castel, nu a fost una prea grozavă.

Majoritatea fanilor monarhiei sunt de părere că sus-numitul Carol I al României a fost cel mai eficient rege al României. Au dreptate, doar că n-a fost deloc singur în demersul ăsta. Multe dintre reformele cu greutate din perioada României “moderne” au fost făcute de Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ultimul a şi zburat într-un mod nu tocmai prietenos de la putere. Carol I are însă meritul unei modernizări rapide a ţării, a primei Constituţii serioase (cea din 1866, inspirată din cea belgiană, dar extrem de “progresistă” pentru un principat balcanic) şi a atitudinii din timpul Războiului de Independenţă din 1877, unde Carol şi-a amintit de zilele de glorie din tinereţe, din timpul războiului dintre Prusia şi Danemarca.

Ar fi însă de remarcat că niciunul dintre lucrurile ăstea n-ar fi fost posibile fără contribuţia decisivă a unor oameni politici cu aptitudini recunoscute şi morală chestionabilă. Printre ei, s-au remarcat prim-ministrul Ion C. Brătianu (care a fost timp de 12 ani prim-ministru şi al cărui fiu i-a continuat şi completat opera politică), dar şi Lascăr Catargiu şi Mihail Kogălniceanu, ultimul fiind şi cel care a citit iniţial Declaraţia de independenţă a României (deşi Carol ignorase deja obligaţiile faţă de Poartă în Constituţia lui anterioară). Ar fi de remarcat că, în tot timpul ăsta, regele a fost pe cale să abdice de două ori, ultima dată atunci când oamenii politici din România şi-au dorit apropierea de Antanta.

Dacă ultimul gest este cumva de înţeles (Carol era german şi datora Germaniei câteva victorii diplomatice), afacerea Strousberg s-a justificat numai pe plan extern, fiind probabil una din primele afaceri de tip Bechtel (includere la masa negocierilor, în schimbul unor investiţii păguboase). Nici gestionarea Răscoalei din 1907 nu este tocmai uşor de înţeles şi nici unele decizii din timpul Războiului de Independenţă, unde a acţionat şi în calitate de comandant suprem al celor două armate aliate. Una peste alta, amprenta lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi a reginei sale, Pauline Ottilie Luise zu Wied, sau Elisabeta I) este greu de redus la câteva rânduri.

Nici nepotul său de frate, Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen), nu a fost un conducător de neglijat. Înscăunat într-un context politic nu tocmai propice, Ferdinand şi-a început domnia cu promisiunea de a fi “un bun român”. Asta în ciuda faptului că era german get-beget şi îşi petrecuse anii formativi în afara ţării până la stabilirea succesiunii. Deşi mulţi l-au considerat un rege slab, e de remarcat că Ferdinand avea la rândul lui pregătire militară şi o cultură aproape enciclopedică (formată şi prin contact cu profesorii şi elitele din România). În cei treisprezece ani de domnie (până la moartea în urma unui cancer intestinal), principalul său merit nu a fost “întregirea graniţelor ţării”, în ciuda faptului că şi el şi ceva mai promovata lui soţie au stat pe cât de mult posibil în mijlocul soldaţilor şi s-au implicat direct în efortul de război. Primul Război Mondial a fost o pierdere militară pentru România, dar un câştig politic.

Principalul merit al lui Ferdinand a fost faptul că a îndrăznit să-şi renege originile prin alegerea intrării în război de partea Antantei şi prin faptul că, la fel ca unchiul său, a fost un excelent reprezentant al României pe plan internaţional, lucru pe care Alexandru Ioan Cuza nu ar fi putut să-l facă niciodată. De-asta insista acelaşi Lascăr Catargiu pe succesiunea dinastică bazată pe un “principe străin”, prevăzând practic atât domnia lui Carol, cât şi pe cea a lui Ferdinand. La nivel politic, Ferdinand a beneficiat de susţinerea mai multor “titani” ai vremii, de la I.C Brătianu (juniorul), la Iuliu Maniu pe care, deşi nu-l voia prim-ministru, a contat pentru unirea cu Transilvania (respectivul act s-a datorat mai degrabă efortului omului politic transilvănean). În ciuda popularităţii Alexandrei Victoria de Saxa-Coburg (regina Maria) şi a unor acte externe care i-au depăşit practic atribuţiile, Ferdinand I a reuşit să-şi lase amprenta personală asupra istoriei. Din păcate, el a fost şi ultimul rege german al ţării…

După o scurtă domnie sub regenţă a lui Mihai I, rătăcitorul rege Carol al II-lea a fost adus pe tron. Oricât ar vrea mulţi să-i apere viziunea “arhitecturală” şi pasiunea pentru artă (în care chiar a investit masiv), primul rege al ţării cu adevărat român este de neapărat. Dezmoştenit de tatăl său şi reapărut în viaţa publică cu ajutorul lui Iuliu Maniu (devenit ulterior principalul ghimpe în coasta sa politică), Carol al II-lea a fost cauza a multiple crize din viaţa politică şi socială a României Mari. Între Criza Dinastică şi dezmembrarea teritoriului naţional, Carol al II-lea s-a remarcat printr-o completă lipsă de maturitate, de coloană vertebrală politică şi de bun simţ.

Afemeiat până la obsesie (Zizi Lambrino, Elena Lupescu, printre altele), şpăgar (un pionier al domeniului), dictatorial (a se vedea camarila regală) şi revanşard, Carol al II-lea a preferat să speculeze instabilitatea politică din ţară, să-i discrediteze pe liderii cu potenţial şi să ignore sau chiar să manipuleze efectele pericolului reprezentat de Garda de Fier. Faptul că a încercat să se întoarcă (cu ajutorul Uniunii Sovietice, culmea) nu-i scuză cu nimic domnia. La finalul scurtei sale dictaturi, după Dictatul de la Viena, România nu mai avea nici credibilitate externă şi îşi pierduse şi avantajul economic câştigat circumstanţial, fără prea mult efort intern. Continue Reading »