Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

June 2016

Monthly Archive

Orci, magicieni si extraterestri

25 Jun 2016 | : Filme & Carti, Viata de zi cu zi

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Prostii Elocventi

05 Jun 2016 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Despre nebuni şi măscărici nu se mai scriu de multă vreme lucruri noi. Nu pentru că lumea online n-ar fi plină de tâmpiţi, ci pentru că trolii şi ignoranţii nu sunt nici pe de parte cel mai mare pericol pentru dezbaterea online…

În ultimii cinci ani, marea problemă a mediului online, inclusiv a celui românesc, au reprezentat-o alte creaturi virtuale. Ce creaturi? Cele care-şi ascut falsele argumente pe tastatură şi care zâmbesc satisfăcute de fiecare dată când omoară o discuţie plăcută. Luptători ai justiţiei sociale (SJW, cum le-ar spune Reddit), extremişti de orice parte a eşalonului politic, feministe, atei militanţi, habotnici deghizaţi… nu contează. Sunt cei care-şi ascund limitările şi vidul intelectual sub masca unor cuvinte bine alese şi care, de multe ori, ajung să câştige argumente prin acelaşi sistem prin care alţii îşi scurtează pedepsele: buna purtare.

Motivul pentru care nu mă opresc asupra unui singur program este că mediul online a dat tuturor o ideologie. Pe Internet, fiecare comunitate poate oferi „ceva” în spatele căruia oamenii oamenii mici şi fixişti să îşi ascundă frustrarea. Da, personal, sunt enervat teribil de socialiştii de duminică care n-au auzit de job până la 30 de ani şi care, până acum câţiva ani, lăudau miracolul venezuelean. Nici feministele declarative care nu pot defini clar discriminarea, dar sunt sigure că „din cauza bărbaţilor nu sunt ele mai sus” nu mă impresionează. Pe de altă parte, nici intelectualii de mucava, majoritatea de sorginte conservatoare sau de dreapta, „intelectuali” care au dominat spaţiul public românesc ani de zile, nu mai conving pe nimeni. În toate cazurile, importante sunt superficialitatea şi ignoranţa, mascate de o elocvenţă pe care trolii obişnuiţi o manifestă în rare cazuri.

O să spuneţi că „prostie” e un termen puţin cam dur, mai ales că nu vorbim despre indivizi care propăvăduiesc homeopatia ca leac pentru cancer, conspiraţiile extraterestre sau legătura dintre autism şi vaccinuri. În cazul lor, incoerenţa şi afirmaţiile stupide sunt uşor de combătut. Nu este însă la fel de uşor să demonstrezi că un om care pune virgulele şi semnele diacritice acolo unde trebuie şi care uneori îşi susţine afirmaţiile cu link-uri (discutabile, e drept) este de fapt un idiot. Ştiu, pentru că mi s-a întâmplat în câteva rânduri să nu am dreptate şi să câştig în baza faptului că păream cea mai coerentă maimuţă. De altfel, ni s-a întâmplat probabil tuturor să ne lăsăm purtaţi de propriul ego (în timp ce raţiunea a rămas la linia de start). Prostia însă e ceva de durată.

Cum recunoşti că omul din spatele ecranului este profund afectat de fenomen? Din fericire, indiferent de cum ai ambala mesajul, prostia are nişte semne evidente. În primul rând, înainte de a-ţi acuza interlocutorii, ar fi de reţinut că vârsta contează. Un adolescent care se exprimă coerent, dar nu prea înţelege ce vorbeşte, are încă scuza lipsei de experienţă. Aia e, are viziuni extremiste şi are impresia că toate lucrurile se pot rezolva simplu. La 16 ani, eşti cantitate neglijabilă într-o discuţie. Dar la 30 de ani, se presupune că ai deschis o carte de istorie, că ai avut câteva experienţe cu partenerele sau partenerii, că ai plătit un impozit. Indiferent de cât de coerent te-ai exprima, când îţi începi frazele cu o idioţenie (indiferent cum ai spune-o), oamenii au dreptul să refuze dialogul.

În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de semnele clasice ale prostiei. Dacă nu ne gândim la prostie ca la simplitate sau naivitate (sensul original), ci o interpretăm în sensul pe care l-am auzit de mici (lipsă de inteligenţă, conform DEX-ului), ajungem la un set de atribute pe care, oricât de bine ţi-ai fi făcut temele, nu le poţi ascunde în totalitate. Încăpăţânarea, frustrarea şi obsesiile se numără printre ele. Ele pot fi însă mascate de avalanşa de cuvinte pe care anumiţi concetăţeni online o revarsă la primul atac. Nu poţi însă masca agresivitatea, fie ea ofensivă sau defensivă.

E greu să fii agresiv şi “pornit” pe partenerii de dezbateri, dacă eşti într-adevăr stăpân pe propriile opinii şi, mai ales, dacă ai ajuns la ele prin propriul efort. Dacă însă scopul fiecărei discuţii este să demonstrezi că ai dreptate, atunci da, ceilalţi nu mai sunt parteneri de dezbatere, ci „inamici”. Şi atunci intervin şi falsele argumente, care nu sunt neapărat un semn al prostiei (să fim serioşi, câţi respectăm absolut toate regulile unei dezbateri civilizate?), dar pot fi un început bun în detectarea idioţilor.

Atacurile la persoană, erorile fundamentale de atribuţie (asocierea dintre deciziile cuiva şi personalitatea sa, fără a ţine cont de factorii externi) sunt avertismente subtile că poate ar trebui să părăseşti discuţia. Tot aici s-ar încadra şi aducerea discuţiei pe un teren familiar agresorilor, chiar dacă ea nu avea iniţial nicio legătură cu respectiva temă. Până la urmă, orice temă se poate reduce la feminism, rasism, burghezi, cei 1%… la greşeli istorice, patrie şi morală. Orice problemă complexă poate fi redusă la o întrebare simplă, dar stupidă. Te poţi oricând ascunde după Capitalul lui Marx sau după Biblie, dacă simţi că implicaţiile afirmaţiilor tale te depăşesc. În orice caz, incapacitatea de a înţelege ideea de consecinţă şi falsa legătură dintre corelaţie şi cauzalitate sunt alte semne că domnul în costum virtual din faţa ta e de fapt o maimuţă care a dat o spargere la H&M.

Superficialitatea dezbaterilor online nu ne ajută nici ea. Într-o discuţie uşoară despre cultură populară, poziţii politice, toleranţă sau religie, orice individ care scrie mult şi coerent poate părea că are un „punct legitim de vedere”. E greu uneori să te uiţi la ce spune userul de lângă tine (nu la cum o spune), când alţi participanţi la discuţie par să nu fi absolvit ciclul primar. Mai trist este că, dacă nu va veni nimeni care să facă un efort de analiză şi eventuală demolare, cea mai zgomotoasă şi stufoasă opinie va domina dezbaterea. Prin urmare, leacul pentru proştii elocvenţi ajunge să vină de la pedanţii coerenţi.

Astfel, dacă simţiţi că o discuţie solidă alunecă în derizoriu, uitaţi-vă bine după “ei”. Sunt convins că vor fi acolo, în mijlocul furtunii sau în spatele ei, gata să-şi arunce în luptă arsenalul de cuvinte prin care-şi maschează lacunele. Mulţi dintre ei au învăţat încă din facultate să condamne şi să dispreţuiască orice formă de argumentare sau umor care le-ar putea zgudui lumea formată exclusiv din concepte citite, nu trăite. Mulţi dintre ei susţin că urăsc trolii, motiv pentru care au decis aparent să le ia locul. Orice încercare de a le devia cursul va ajunge să le hrănească egoul. De fapt, dacă sunteţi printre norocoşii care n-au nevoie de confirmarea altora când privesc lumea, vă puteţi permite o mică aroganţă şi puteţi decide liniştit că… nu oricine merită un răspuns.

P.S: Despre eroarea fundamentală de atribuire şi obsesiile luptătorilor pentru justiţie socială ar merita scrise mai multe lucruri. Până atunci însă, vă las cu o mică ilustraţie despre fenomenul denumit şi gândire toxică.