Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

March 2016

Monthly Archive

Cezar, mutanţii şi mafioţii

28 Mar 2016 | : Filme & Carti

Să spun despre ultimele săptămâni că au fost nasoale ar însemna să spun despre Olivia Steer că e puţin ignorantă. Aş cosmetiza teribil adevărul…

Chiar şi aşa, am avut aparent ceva timp de pierdut în cinematograf, acasă cu jumătatea sau pe site-urile de tip VOD. Am folosit timpul ăsta pentru a urmări pe jumătate adormit genul de filme pe care fie le-a văzut toată lumea, fie nu vrea nimeni să le vadă. Iată-mă deci aberând despre câteva titluri pe care nu ştiu dacă vi le recomand, dar pe care sigur le pot arăta cu degetul.

Batman vs. Superman – Dawn of Justice (2016)

La Batman vs. Superman nu m-am dus cu aşteptări prea mari, la fel ca majoritatea celor care au văzut Man of Steel, un film care a avut totuşi meritele lui (meritul principal fiind prezenţa lui Michael Shannon). În ciuda părerilor criticilor, filmul care va pune bazele “Avengers”-ului celor de la DC Comics nu este unul rău, dar e departe de a fi bun sau măcar la nivelul celor mai proaste filme Marvel.

Culmea, nu faptul că Ben Affleck este noul Batman este problema, deşi rolul a fost preluat de la Christian Bale, un actor cu vreo 2-3 niveluri peste. Batman-ul lui Affleck e diferit de cel al lui Nolan. E un Batman psihopat şi fără gât (meritul lui Affleck), mai apropiat de un gândac violent, decât de un liliac subtil. Totuşi, varianta asta funcţionează. Alfred-ul lui Jeremy Irons e simpatic, la fel ca Laurence Fishburne care-şi reia rolul din filmul precedent, cel de director de ziar. Superman-ul lui Henry Cavill e un sac de cartofi, dar tot e mai bun decât alte variante ale luptătorului de carton. Amy Adams (Lois Lane) este din nou complet inutilă, atât ca personaj, cât şi ca joc actoricesc. N-am reţinut clar cine era actriţa din spatele lui Wonder Woman şi cu ce se ocupa, dar nici nu cred că interesează pe nimeni. De altfel, singurul actor cu adevărat bun din filmul ăsta este Jesse Eisenberg, interpretul lui Lex Luthor.

Filmul se învârte în jurul conflictului dintre oamenii simpli şi zeii întrupaţi, în frunte cu Superman, şi în jurul obsesiilor de playboy bătrân ale lui Batman. Undeva, apar şi jocul politic, Lex Luthor şi ameninţarea extraterestră. Dacă judecăm după filmele Marvel, am spune că premisa nu este una imposibil de ecranizat. Cumva însă, Zack Snyder reuşeşte să arunce în joc visuri paranoice, linii secundare care nu duc nicăieri şi câteva dialoguri de-a dreptul cretine. Asta pe lângă o bătălie care nu pare să aibă vreun sens, implicarea inutilă a mamelor supereroilor şi prezenţa unui antagonist care nu interesează pe nimeni. Batman vs. Superman pare o colecţie de idei bune, montate prost. Păcat de coloana sonoră a lui Hans Zimmer şi Junkie XL.

Hail, Caesar! (2016)

Pe hârtie, Hail, Caesar! pare o producţie care are toate ingredientele succesului. Are actori peste medie (Clooney, Tatum, Brolin, Fiennes, Swinton, Hill, Johansson) şi apariţii neaşteptate (Christopher Lambert), precum şi un nou venit care promite mult (Alden Ehrenreich). La asta se adaugă tema de fundal deştepţică (Hollywood-ul anilor ’50, în timpul vânătorii de comunişti) şi două nume care pot garanta din start succesul unui film: fraţii Coen.

Dacă anumiţi critici vă vor spune că filmul e un amestec de referinţe subtile la “titanii” cinematografiei şi că ritmul lui infernal e datorat unei intenţii subtile a regizorilor şi scenariştilor, vă pot garanta că nu veţi da greş cu o înjurătură (una inofensivă, dacă se poate). Aş spune că Hail, Caesar! mi s-a părut prost numai mie, dar din 20 şi ceva de oameni din sală, am rămas pe scaune numai 4 spre final. Stilul filmului e clar peste medie, iar naratorul e simpatic. În rest, nimic nu merge. Actorii buni joacă prost şi puţin, scenariul este o varză haotică, umorul lipseşte în absolut toate formele lui, iar întreaga producţie urlă „melanj pretenţios, făcut pentru critici şi hipsteri”.

Nici nu vă pot spune despre ce a fost filmul ăsta de fapt, dar a fost plin de aluzii seci la viaţa din imperiul filmului, comunişti şi dialoguri obositoare. Sincer, în timp ce vă luaţi o şaormă în loc de bilet (e tot cu de toate, îţi lasă un gust nasol în gură, dar măcar te simţi împlinit pe interior), aş recomanda fraţilor Coen să vadă un film de Wes Anderson. E tot cam ca Hail, Caesar!, doar că are şi o poveste sub titlu.

The Veil (2016)

The Veil e un film horror văzut într-un mall, în calupul de filme care se difuzează la orele în care fata care face popcorn e în pauză. Sincer, văzând că principalii actori de pe afiş sunt Jessica Alba şi Thomas Jane, mă aşteptam ca The Veil să fie dezastruos. Nu e. Exceptând câteva momente în care ritmul e complet nespecific unui film horror, aş spune că The Veil merită o şansă. De ce? Pentru că tratează în mod interesant o temă pe care vesticii ar trebui să o reia: problema cultelor mesianice izolate, ale căror practici duc la sinucideri în masă precum cele din Jonestown, California sau Quebec. Chiar dacă The Veil propune o ipoteză specifică filmelor horror, te lasă totuşi cu vechea şi încă eficienta întrebare: Ce ar fi totuşi dacă…?

Deadpool (2015)

După mai mult decât decentele Buried, Mississippi Grind şi The Voices, Ryan Reynolds a găsit în sfârşit un rol de supererou decent, rol pe care şi-l pregătise deja din primul film cu Wolverine. Despre Deadpool aţi auzit probabil destule păreri, majoritatea pozitive. O să adaug şi eu una: în ciuda unor glume ceva mai răsuflate şi a unor exagerări care nu cadrează 100% cu universul Marvel (cu universul X-Men, de fapt), Deadpool este un film cu supereroi mult peste medie. Personajul lui Reynolds e simpatic, vulgar şi înarmat cu zeci de metareferinţe (inclusiv la Hugh Jackman), la fel ca variantele lui din benzile desenate. E un film relaxat a cărui a doua parte nu va avea nicio problemă să aibă succes.

Trumbo (2015)

Trumbo e un fel de recital actoricesc al lui Bryan Cranston (Breaking Bad), actor care şi-a meritat din plin nominalizarea la Oscar. Totodată, Trumbo este tot ce n-a fost Hail, Caesar!, adică un film despre exagerările şi bolile sociale ale “vânătorii de comunişti din anii ’50” şi despre modul în care s-a reflectat ea lumea Hollywood-ului. Totul, cu o poveste reală în spate, adusă la viaţă de oameni ca Louis C.K., Helen Mirren şi John Goodman printre alţii. În final însă, Trumbo e un film în care veţi sta cu ochii lipiţi timp de două ore şi ceva de personajul lui Cranston, un scenarist uşor comunist, puţin nebun şi uneori iritant, dar, în orice caz, extrem de talentat.

The Last Witch Hunter (2015)

Oricât de dubioase ar fi alegerile lui cinematografice, Vin Diesel este genul de actor care rămâne simpatic, oricâţi monştri coloraţi ar tăia în două. Întâmplător, The Last Witch Hunter cam pe asta se şi bazează. Pe asta şi pe prezenţa lui Elijah Wood şi a lui Michael Cane. Filmul urmăreşte saga unui vânător nemuritor de vrăjitoare şi a încercărilor lui de a demasca un complot supranatural. Ca puncte interesante, aş aminti asemănările cu Constantine, Blade, eventual Day Watch şi poate chiar cu jocurile și cartea The Witcher. Ca stil vizual, The Last Witch Hunter se apropie de filmele inspirate din benzi desenate și de obsesiile de început de carieră ale lui Guillermo del Toro (inspiraţia reală a filmului e universul Dungeons & Dragons, univers îndrăgit de Vin Diesel, care este şi producător). Ca puncte slabe, aş menţiona ritmul ciudăţel şi efectele similare vechilor filme pentru copii. The Last Witch Hunter e o recomandare uşoară pentru o duminică aglomerată.

Spotlight (2015)

Spotlight a luat un Oscar anul ăsta şi nu cred, aşa cum au susţinut anumiţi critici, că l-ar fi luat din cauza temei. Filmul are un scenariu uşurel, bazat pe povestea echipei de jurnalişti la Boston Globe care a scos la iveală dimensiunile scandalului sexual iscat în jurul reprezentanţilor bisericii catolice. Cu alte cuvinte, un film cu un ritm lent şi cu o temă greu de mestecat. Deci, ce-l face pe Spotlight demn de Oscar? Interacţiunile dintre actori precum Michael Keaton, Liv Schreiber, Mark Ruffalo (care străluceşte aici) şi Stanley Tucci. Chiar şi Rachel McAdams, această Jennifer Garner mai puţin antipatică, mi-a plăcut. De ce? Pentru că toţi oamenii ăştia sunt scoşi din rolurile lor tipice, înarmaţi cu accente dubioase şi puşi să fie jurnalişti. Merită văzut cu mintea limpede.

Hidden (2015)

Hidden e un film regizat de fraţii Duffer (care au scris episoade şi din serialul Wayward Pines al lui M. Night Shyamalan, serial pe care vi l-am mai recomandat). E un film cu buget mic şi cu pretenţii de horror, dramă şi thriller post-apocaliptic. Pe deasupra, Hidden îşi trage inspiraţia din filme precum I Am Legend şi jocuri precum Fallout şi obţine un produs scurt, intens şi cu o tensiune bine dozată.

Bun? Nu chiar. Hidden e foarte bun, spre surpriza mea şi a celei alături de care l-am urmărit. Actorii sunt semi-anonimi, dar joacă excelent (mai ales puştoaica şi actorul suedez din rolul principal). Începe ca un film post-apocaliptic, cu o familie captivă într-un bunker subteran şi apoi… dar hai mai bine să-l vedeţi. Dacă nu vă place, măcar n-aţi pierdut două ore şi ceva din viaţă şi 25 de lei, cât am irosit cu Hail, Caesar!

The Forest (2015)

The Forest a fost promovat la tv, la metrou şi pe afişe. Un film horror cu o temă interesantă, plasat în Japonia, în celebra Pădure a Sinucigaşilor (Aokigahara). Am decis să-l văd în cele mai bune condiţii, condiţii care nu l-au salvat însă de a fi un amalgam incoerent de aiureli, cu dialoguri ce par a fi scrise de o puştoaică de liceu. Fundalul deştept ales nu poate salva un film în care nici măcar fantomele nu par să aibă un motiv real al existenţei.

Legend (2015)

Anul trecut, două filme cu gangsteri legendari s-au luptat pentru atenţia publicului cinefil. Legend a fost filmul mai slab promovat, dar cu siguranţă alegerea recomandabilă pentru orice om care a tras măcar cu ochiul la The Godfather sau Goodfellas. Tom Hardy joacă rolul dublu al fraţilor Kray, doi gemeni (un mafiot înnăscut şi un maniac schizofrenic cu obsesii sexuale ciudate) care au dominat pentru o perioadă peisajul subteran al Londrei. Dacă filmul în sine e o producţie „de epocă” modernă, pentru Tom Hardy e doar una din dovezile de talent ale unuia dintre cei mai promiţători actori ai generaţiei tinere şi, dacă viitorul îi dă şansa, ai Hollywood-ului.

Paul Bettany are şi el o apariţie binevenită. Singura care mă irită din distribuţie este Emily Browning care nu joacă atât prost, cât are principalul dezavantaj de a fi o actriţă mediocră, antipatică şi tare urâţică, dezavantaj pe care îl poartă cu o bizară mândrie hipsterească. Încă nu ştiu ca domnişoara să fi jucat în vreun film bun până la Legend. Din fericire, machiajele din filmul ăsta sunt excelente şi îi maschează strâmbăturile. Altfel, nu văd vreo piedică în a recomanda filmul oricui apreciază peliculele cu mafioţi supăraţi sau filmele bune, în general.

Black Mass (2015)

Black Mass e al doilea film cu gangsteri, apărut în aceeaşi perioadă cu Legend. De data asta, „monstrul” din rolul principal este Whitey Bulger, un psihopat care a terorizat zeci de ani străzile din Boston. Distribuţia e bună, incluzându-i pe Johnny Depp (aici machiat ca un bolnav terminal), Benedict Cumberbatch, Joel Edgerton şi Kevin Bacon, alături de o clonă a lui Matt Damon (Jesse Plemons). Actorii se iau în serios, cadrele sunt plăcute, dar filmul este extrem de plictisitor. Parcă am urmărit un documentar BBC, făcut dintr-o perspectivă fixă, secată de dinamism. E genul de film la care nu poţi da spoilere, pentru că nu se întâmplă nimic. Oricât mi-ar plăcea actorii implicaţi (mai puţin Depp, sincer), îmi e foarte greu să recomand Black Mass când există Legend.

P.S: Altfel, la câteva săptămâni după, pot să vă spun că Oscarurile au fost absolut în regulă. Mi-ar fi plăcut într-adevar să vad şi ceva aruncat lui Trumbo şi poate un Legend pe liste. Altfel, Mad Max: Fury Road şi-a meritat premiile, iar The Martian nu a luat nimic, spre meschina mea mulţumire.

Tradiţii de import

12 Mar 2016 | : Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

În ciuda faptului că îmi place uneori să scriu articole sforăitoare despre file prăfuite din istoria României, am totuși apucături bizare când vine vorba despre sărbători și tradiții…

Pentru a vă scuti de o introducere prea lungă, o să spun din capul locului că nu am nicio problemă când vine vorba despre tradiţii „neromâneşti”. Halloween, Valentine’s, Ziua Recunoştinţei, Sfântul Patriciu (Patrick)? Să ciocnim cu irlandezii din viaţa noastră! Deşi sunt interesat pe cât posibil de originile multor apucături colective, n-am apucat să fiu deranjat de faptul că la finalul lui octombrie lumea se îmbată şi costumează sau că pe 14 februarie pot să-i suplimentez consoartei alocaţia de flori. Şi nu sunt nici pe departe singurul.

Dar stai, păgânule, sărbătorile ăstea nu sunt deloc româneşti! De acord, dar cui îi pasă, în condiţiile în care neamuri mai naţionaliste decât noi n-au nicio problemă în a le importa? Nu de alta, dar multe tradiţii româneşti, bine documentate sau semi-fictive, sunt aproape imposibil de promovat. Asta deşi sunt vârâte excesiv pe gâtul publicului de televiziunile şi site-urile de ştiri, trezite la viaţă cu diverse prilejuri naţionale şi naţionaliste. De ce ar fi însă respectivele tradiţii greu de promovat?

Pentru că sunt deprimante, începând cu lăudatele noastre colinde de Crăciun. Pentru că morala lor este una dubioasă (Sfântul Andrei, de exemplu, e legat mai degrabă de semnificaţia păgână a sărbătorii, plină de lupi, blesteme şi farmece). Pentru că sunt “foarte locale” şi aproape complet inventate, cum probabil este şi minunatul Dragobete (aparent povestea cu baba Dochia e o speculaţie de dată recentă, sărbătoarea fiind mai degrabă legată de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul). Nu în ultimul rând, pentru că promotorii lor publici sunt internabili.

Asta nu înseamnă că respectivele sărbători n-ar avea şi părţi frumoase, absolut bune de transformat în atracţii turistice şi în exporturi culturale. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm la obiceiurile care „merg”. Mărţişorul, de exemplu, este o treabă foarte veche, cât se poate de românească (cel mult balcanică) care încă se ţine bine şi încă face plăcere masculilor prinşi în celebrul triunghi al falimentului (14 februarie – 1 martie – 8 martie).

Cum şi de ce se lipesc de noi sărbători precum Halloween-ul, dar varianta locală riscă să fie uitată?  Există câteva motive simple, însă ele ţin mai mult de imagine, marketing şi coerenţă, nu neapărat de „tradiţie”:

  1. O sărbătoare trebuie să fie o Sărbătoare

Chiar dacă definiţia cuvântului „sărbătoare” implică o notă de solemnitate, verbul „a sărbători” este sinonim cu „a serba” şi „a celebra”. Cu alte cuvinte, e vorba de a te bucura sau măcar a comemora pozitiv (ştiu că tocmai am forţat limba) un eveniment. De 1 Decembrie nu ies cu prietenii la plimbare pentru a plânge împreună morţii din Primul Război Mondial care n-au apucat să vadă adunarea de la Alba Iulia. De 1 Decembrie, ca orice patriot superficial, îmi amintesc că sunt român şi, chiar dacă nu deschid televizorul şi nu alerg cu steagul prin piaţă, mă bucur că există totuşi o Românie pentru care oameni mai curajoşi decât mine au luptat şi murit. Mă bucur pentru asta şi pentru faptul că am primit o zi liberă, ceea ce ne aduce la al doilea punct…

  1. O sărbătoare memorabilă are nevoie o zi memorabilă

Ce-i aia o zi „memorabilă”? Habar n-am, dar marketingul ne poate spune cu siguranţă. Data calendaristică e mai puţin importantă (vezi Ziua României, amintită anterior, a cărei dată a fost schimbată în repetate rânduri), însă promovarea ei este. Ziua de 14 februarie nu are nicio semnificaţie intrinsecă, dar dacă o transformi vizual în inimioară şi o promovezi din ianuarie, lumea o să-şi amintească de Sfântul Valentin. Asta chiar dacă ziua morţii martirului a fost probabil aproximată. Dacă sărbătoarea este asociată şi cu o zi liberă, lumea o să aprecieze, indiferent când „pică”. Nu ştiu dacă munca avea cu adevărat nevoie de o zi, dar 1 Mai a fost “începutul sezonului” de când mă ştiu (şi cu siguranţă înainte să fie declarată de comunişti Ziua Muncii & Muncitorilor).

  1. Sărbătorile au nevoie de un mesaj, nu de literatură

Scopul tradiţiei în general este să transmită un mesaj, o lecţie de viaţă sau măcar o morală utilă. Povestea în sine e importantă exclusiv din punctul ăsta de vedere. În ciuda istoriei, Ziua Recunoştinţei nu este nici despre recoltă, nici despre coloniştii americani, ci despre familie şi despre, ei bine, recunoştinţă. Majoritatea sărbătorilor româneşti nu ştiu prea bine despre ce vor să fie. Aminteam anterior de Sfântul Andrei, o sărbătoare cu atâtea tradiţii, încât e greu să te decizi între protecţia de lupi, apărarea de strigoi, consumul de usturoi şi găsirea ursitului (eu aş miza pe ultimele două, datorită mesajului pozitiv). Nu de alta, dar povestea adevăratului Sfânt Andrei are nişte hibe istorice, românii nefiind în niciun caz creştinaţi personal de el şi în perioada respectivă, indiferent dacă apostolul a trecut pe meleagurile româneşti (scite, mai degrabă) sau nu.

  1. O sărbătoare are nevoie de un simbol

Inimioare, mărţişoare, ouă roşii, trifoi cu patru foi, dolveci, curcani iertaţi de preşedintele SUA. E greu să uiţi o tradiţie, dacă o poţi asocia rapid cu un simbol simplu, fie el şi unul foarte mercantil. De-asta Dragobetele nu se poate impune, deşi multiplele tradiţii adunate în jurul sărbătorii ăsteia ar putea fi interesante (vezi zăpada zânelor).

Martisor de Halloween

(Mărţişorul românesc de Halloween –
O editare rudimentară pe care îmi e ruşine să o semnez)

  1. O sărbătoare populară are nevoie şi de o recompensă

O zi liberă, dulciuri, mucenici, bere verde, curcan umplut, mărţişoare, steaguri, cadouri, gustări tradiţionale. Sesizaţi tiparul? Chiar dacă recompensa este uneori pur ritualică, faptul că oferi sau primeşti ceva într-o anumită zi o face instant memorabilă. Sincer, dacă transformi Sfântul Ion într-o zi a veseliei (nu doar a ebrietăţii onomastice) şi o marchezi cu niscaiva comedii la televizor şi cu un colăcel special, ai mai multe şanse ca lumea să caute substratul religios.

  1. Sărbătorile de export au ritualuri simple şi de impact

Una e să uzi fetele cu apă parfumată în a doua zi de Paşti (o tradiţie simpatică, aş zice) şi alta e să ţii în mână două lumânări aprinse, în timp ce priveşti într-un pahar cu apă în care a fost aruncată o verighetă sfinţită pentru cununie (exact, tot de Sfântul Andrei). Indiferent de cum se sărbătoarea în varianta ei originală, de Valentine’s Day ştie oricine ce se întâmplă: plimbări, scrisori sau mesaje de dragoste, inimioare, flori şi munţi de ciocolată. Spune-i asta unei puştoaice de 16 ani şi aşteaptă-te să nu vrea nimic de la prietenul ei plin de coşuri. Mercantil? Cu siguranţă. Greşit? N-aş spune.

  1. Sărbătorile de succes nu se iau în serios

Deşi este extrem de veche, Ziua Păcălelilor nu prea mai are niciun sens acum, însă e plăcut să spui din când în când „relaxează-te!”. Există în lume tradiţii absolut stupide, dar pe care te-ai bucura să le sărbătoreşti pentru că îţi oferă o pauză de la ritmul cotidian sau măcar o evadare într-un trecut fictiv unde lucrurile erau „mai simple”. Pentru asta însă, trebuie să ajungi la maturitatea individuală şi colectivă care să-ţi permită să nu iei lucrurile personal.

Cele şapte puncte de mai sus ar putea cu uşurinţă transforma sărbătorile româneşti, fie ele tradiţionale, patriotice sau religioase în ocazii de relaxare şi bucurie, nu în surse de spam pe Facebook. Tot ele ar putea explica de ce zecile de „Awareness Days” nu prind de nicio culoare (pentru că nimeni nu vrea să-şi rezerve o zi pentru a se gândi la boli grave, indiferent cât de apropiat ar fi de fenomen).

Nu în ultimul rând, ele explică de ce tradiţia poate fi „modelată” pentru a servi drept motor educaţional. Un Mărţişor bine promovat poate dezvolta gustul pentru „frumos” şi bun simţ, la fel cum noaptea Sfântului Andrei ar putea fi o zi a speranţei pentru o iarnă blândă şi un an mai bun. Poate că pare dubios ce spun, dar ştiaţi că în a doua duminică din mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui şi că, până foarte recent, România era singura ţară fără o astfel de zi oficială? Nu de alta, dar am avea nevoie de o zi a tatălui şi a bărbatului care să nu se bazeze pe stereotipuri, ci doar pe recunoştinţă şi bun simţ.

Exista şanse pentru sărbătorile româneşti autentice? Da, la fel cum există loc şi pentru cele de import (şi nu, nu trebuie să primim zile libere chiar pentru toate). Colindătorii vor fi mereu bineveniţi şi la fel vor fi şi tradiţiile utile, dar trebuie să învăţăm să sărbătorim mai mult şi să jelim mai puţin, indiferent unde şi cum o facem.

P.S: Problema cu a trăi într-o bulă etnocentrică a tradiţiilor este că ajungem să le dăm apă la moară promotorilor conceptului de „cultural appropriation”, o altă idee prost înţeleasă şi devorată de boala corectitudinii politice.

Anunţuri online şi bucătărese de cursă lungă

01 Mar 2016 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Dacă România ultimilor ani a prins puţin, dar suficient, curaj pentru a scoate din dulap probleme vechi de două decenii, românii nu s-au molipsit încă de obiceiul de a spune lucrurilor pe nume. Nu de alta, dar trăim într-o ţară în care “e ruşine” încă mai există ca argument public…

Până să aflați însă la ce se referă titlul, vă voi servi însă o scurtă pastilă de istorie personală. Cu mulţi ani în urmă, pe când sucurile TEC şi îngheţata la vafă aveau efectul unei ieşiri la mall, un puşti de vreo şapte-opt ani începuse să citească pe ascuns ziarele uitate de părinţi în sufragerie. Atât puştiul în cauză (care semăna bizar de mult cu autorul), cât şi colegii lui de bloc citeau cu interes aceeaşi pagină dublă, înghesuită şi colorată: mica publicitate.

Printre vânzări de apartamente, animale de companie şi macrameuri, existau şi nişte texte pe care nici măcar un puştan abil nu le putea descifra. Plasate la rubrica de matrimoniale, anunţurile cu pricina vorbeau mereu despre domni generoşi, doamne plăcute şi experienţe de neuitat. Ce puteau deci oferi nişte doamne tinere, cu putere de muncă, unor domni generoşi? Era clar pentru noi! Doamnele erau bucătărese, care uneori ţineau companie celor care, e limpede ca lacrima, nu-şi puteau face singuri o ciorbă sau un piure de cartofi. De-aici şi ideea de doamne de companie. Simplu!

Mai bizar e că, în loc să ne înlăture noul crez, câţiva adulţi chiar l-au încurajat, până când am descoperit şi singuri adevărul despre bucătăresele de pe ultima pagină. Cam tot atunci am înţeles şi de ce şoferii de tir care “făceau Turcia” spuneau mereu că opresc la “non-stop”. Acum, la peste 20 de ani distanţă, constant cu surprindere că atitudinea şi informaţiile opiniei publice despre cea mai veche meserie nu s-au schimbat prea mult. Deşi există peste tot, într-o formă sau alta, prostituţia e o problemă despre care nu avem cu adevărat un dialog public, a cărei legalizare ne ferim să o promovăm şi pe care am prefera să o ştim îngropată undeva, în “bucătăria” mentalului colectiv.

De ce devine evident lucrul ăsta? Păi, cu niciun an în urmă, site-ului anuntul.ro i-a fost deschis dosar penal pentru “proxenetism”, evenimentul generând ceva vâlvă la momentul respectiv. Trecând peste decizia de a sancţiona un singur site, când Internetul e plin de pagini specializate în anunţuri confidenţiale şi escorte, mai distractiv este chiar titlul articolului citat anterior. Din el aflăm că site-ul în cauză a fost folosit de “prostituate pentru a racola clienţi”. De-aici ai putea înţelege că toţi clienţii ăia, săracii, fuseseră atraşi forţat în mrejele unor domnişoare, aflate sub controlul unei găşti de Lex Luthori virtuali. E cam ca atunci când eşti “racolat” de site-urile porno şi de alte site-uri despre care nu ştii niciodată cum au ajuns în Google History. Trecând peste ciudata intervenţie a statului în politica editorială a unui ziar, îmi închipui cât obositor este procesul ăsta şi pentru judecătorii şi procurorii implicaţi. De ce?

Pentru că definiţiile unor termeni sunt încă extrem de vagi. Conform lor, un proxenet este un om care “îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei sau trage foloase de pe urma ei”, nu neapărat un om care recruteaza şi constrânge (cele două sunt considerate circumstanţe agravante, dar nu definitorii). Prin urmare, dacă îi faci cunoştinţă amicului tău cu o domnişoară ceva mai libertină, te-ai putea trezi inculpat peste noapte, chit că tu o cunoşteai pe respectiva de pe Facebook. Dacă însă îţi deschizi un serviciu de video chat, eşti acoperit legal!

De altfel, un amic ceva mai pasionat de iniţiative legislative şi mai informat despre cazul anuntul.ro, îmi spunea că întregul proces a implicat monitorizări individuale (cineva chiar a citit în interes de serviciu sute de mii de anunţuri considerate suspecte), apeluri la moralitate şi încercări de a defini noţiuni elementare care să descrie contactele „legale” dintre bărbaţi şi femei. Acum, ar fi uşor să facem miştouri de procedurile pe care le implică un astfel de caz dar, din păcate, cea mai mare piedică, atât pentru poliţişti, cât şi pentru judecători, o constituie faptul că…

În România, vă vine să credeţi sau nu, prostituţia a fost dezincriminată în 2014. Până să oftaţi în cor, dorindu-vă să fi fost din nou adolescenţi, ar trebui să vă dau şi veştile proaste. Dezincriminarea, în cazul nostru, înseamnă că practicantele acestei meserii nu vor mai fi închise, dar cam atât. Nu au niciun cadru legal să-şi practice meseria, primesc cam aceleaşi amenzi şi pot fi ridicate dacă sunt prinse că o practică. Formele organizate sunt în continuare strict interzise, dar la fel de neclar definite (mai multe despre cadrul legal, a scris Dollo, într-un articol despre costurile “războiului împotriva prostituţiei“).

Probabil de asta s-a şi discutat atât de mult despre cazul publicaţiei online amintite. Ce anume constitutie prostituţie „în formă organizată?” Peştii care chinuie şi ameninţă nişte fete dezorientate sau o platformă prin care oricine îşi poate căuta clienţi, inclusiv fetele care vor să scape de peştii amintiţi anterior? The Economist, într-un studiu al cărui titlu ar putea fi aproximat prin „Cum revoluționează noua tehnologie cea mai veche meserie” susţine că mutarea online elimină intermediarii obișnuiți – bordeluri și agenții, proxeneți și „madame”, lăsându-le pe practicante să-și ofere și promoveze așa cum vor produsele.

Între timp, liderii noștri politici tremură de frica alegătorilor pudibonzi şi continuă să lupte împotriva realității și a bunului simţ. Suntem, deci, într-o situaţie pur românească, în care parcă am vrea să facem ceva, dar nici n-am vrea să pierdem capital politic. Totuşi, se uită Europa urât la noi… deci hai să dăm o mână de vopsea şi să spunem că am cumpărat un gard nou. O dovadă în sensul ăsta a fost şi încercarea anemică a lui Silviu Prigoană de a legaliza fenomenul în 2010, încercare îngropată de aberaţiile colegilor de breaslă.

Da, suntem încă la nivelul “bine vs. rău” şi de data asta nu putem arunca toată reticenţa publicului în braţele educaţiei religioase. Nu de alta, dar a existat o perioadă destul de lungă din istoria României (încheiată abrupt de regimul comunist) în care relaxarea legislativă a permis desfășurarea acestei activități. Astfel, nu îi putem bănui pe înaintașii noștri de a fi fost mai puțin credincioși, ci doar mai puțin reticenți la… realitate.

Sincer, s-au scris deja zeci de articole cu motive pentru care “bucătăria tradiţională” ar trebui legalizată complet, dar comentariile au fost fie cancerigene, fie mult prea defensive, deşi veneau de la aşa-zişi apărători ai drepturilor personale (să ne amintim de scandalul „periculosului mititel românesc” și de alte scandaluri care au scos de la naftalina tot felul de luptători ninja ai spațiului online).

Prin urmare, nu cred că strică să mai repet şi aici implicaţiile unei probleme precum prostituţia. Le voi explica însă într-un mod în care le-ar fi înţeles şi un puştan încă neafectat de nebunia online: prin aluzii culinare. Asta nu înseamnă că un puşti de 9-10 ani trebuie să ia parte la discuţia asta, dar e bine să fiţi pregătiţi dacă într-o zi cel mic vă va cere bani de şaorma.

1.Toată lumea mănâncă.

Unii şi-au găsit bucătăreasa sau bucătarul, alţii încă mai caută. Unii au trecut pe raw vegan şi sunt bizar de mândri de asta. Dar mai există şi oameni care-s dependenţi de fast-food sau care pur şi simplu vor să afle ce înseamnă “cu de toate”. Dacă vrem ca lumea să consume moderat şi sănătos, interzicerea mâncării nu e o strategie bună. În plus, să nu-i uităm nici pe cei obsedaţi de gusturi exotice pe care am prefera să-i ştim în restaurant, decât pe stradă, încercând să convingă tinere domnişoare să le gătească.

2.La fel ca la Masterchef,  peştii sunt o problemă.

Dacă legea ar fi mai coerentă, adevăraţii peşti nu ar avea în ce iaz să se scalde. În mod normal, singurul intermediar între un meniu şi cei care vor să-l deguste ar trebui să fie posesorul sau posesoarea lui. În spaţiul ăla n-ar trebui să existe nici statul şi nici vreun “tătic” local. Culmea, posibilitatea de a-ţi pune propriile anunţuri şi de a-ţi alege clienţii ar putea fi unul dintre primii paşi ai eliminării peştelui din meniuri.

3.Când nimeni nu găteşte, toată lumea moare de foame

Bucătăria modernă ia diferite forme, de la kebap-ul vândut la colţ de stradă, la saloanele de grătar erotic, până la chiria plătită prin meniuri complete. Cert este că, fără un cadru legal clar, nimeni nu are teoretic voie să încaseze vreun ban: nici Statul, care şi-ar putea umple serios rezervele, şi nici bucătăresele şi bucătarii talentaţi. În plus, o groază de oameni rămân nemâncaţi.

 4.Preparatele bune au reţete corecte

Bucătăria profesionistă are propriile reguli, de la mănuşile obligatorii până la spaţiul mare de gătit, corect amenajat. În plus, practicanţii meseriei dau un set de teste până să-şi poată vinde preparatele. Nu de alta, dar pericole sunt multe, iar un pui prost gătit poate doborî o întreagă armată. Totul devine mult mai sigur, dacă există un set de reguli. Dacă însă haosul se ascunde abil în spatele “dezincriminării parţiale”, şansele să primeşti un produs bine făcut scad cu fiecare zâmbet fals al chelnerului.

5.Nu ANPC-ul e de vină

Trecând peste inevitabilele abuzuri, e greu să arunci toată vina în spatele oamenilor legii, insuficient plătiţi şi forţaţi să întărească o lege pe care nu o înţeleg. Sigur, domnişoara vinde şaorma şi o poţi amenda, dar nu-i poţi închide ghereta. Deci, cum procedezi? Îi amendezi pe cei care au turnat asfaltul pe strada unde “vinovata” profesează?

6.Să vinzi salată e una, să-ţi faci un restaurant KFC ilegal e total altceva

Surprinzător, dar actuala legislaţie nu face mare lucru spre a preveni traficul de mâncare la scară largă şi nici abuzurile grave (genul de abuzuri împotriva cărora se duc lupte europene). Din contră, descurajând competiţia corectă, se permite apariţia a tot felul de francize dubioase, cu patroni veniţi din colţurile mai puţin sigure ale hărţii.

7.Prea mulţi bucătari strică ciorba

În dialogul despre bucătăria modernă există atâtea voci, încât cu greu poţi descifra reţetele originale. Feminismul (o ramură locală a lui, cel puţin), reprezentanţii mai multor culte şi luptătorii pentru moralitatea publică ne tot spun de ani de zile că toată carnea procesată e cancerigenă, dar nu ne oferă altă alternativă în afara grişului cu lapte.

As putea continua prin a înşira şi alte avantaje al legalizării, însă cred că dacă argumentele financiare şi raţionale nu v-au convins, e puţin probabil că cele culinare vor avea alt impact. De ce să aduc tema în discuţie tocmai acum? Pentru că România este exact în punctul în care trebuie să hotărască ce poziţie are în câteva chestiuni esenţiale. Decât să discutăm despre probleme care încă nu există, mai bine să le studiem pe cele care vor continua să existe, fie că interacţionăm sau nu cu ele.

Deci, dacă populaţia chiar nu are nevoie de serviciile acestor domni şi doamne, să se stabilească un cadru coerent care să le interzică practica. Dacă însă există însă suficienţi susţinători sau cel puţin suficienţi oameni neafectaţi de existenţa ei, de ce să nu punem lucrurile clar și legal pe foaie? Nu de alta, dar, dacă o să continuăm să o învârtim doar ca pe o monedă de capital politic şi dacă, din când în când, o să acuzăm ziare online de proxenetism, cea mai veche poveste nu va avea niciodată un deznodământ fericit.

P.S: Dacă articolul vi se pare greu de “digerat”, puteţi oricând să vă dezvoltaţi gastrita citind comentariile de pe marile site-uri care au îndrăznit să abordeze până acum problema.