Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

February 2016

Monthly Archive

Suntem puțini

18 Feb 2016 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O pauză forțată de câteva zile m-a făcut să mă gândesc mai serios la niște aspecte absolut banale ale vieții cotidiene…

Și, cum lucrurile lipsite de valoare sunt deseori răspândite fără discernământ (în mod similar mătreții), am decis să împărtășesc aceste gânduri cu cititorii blogului care foarte probabil că au migrat demult spre alte locuri, mai des vizitate de muză. Ce anume m-a iritat în ultimele zile? Ei bine, nefiind tocmai mobil în ultima perioadă, am putut citi (mai degrabă din plictiseală, mai degrabă decât din curiozitate) comentariile pe tema avalanșei de evenimente sociale și politice din ultima vreme. Trecând peste vehemența autorilor și peste gramatica precară a multor acuzații, trebuie să recunosc că m-am îngrijorat puțin.

Nu, nu m-am îngrijorat că o masă de analfabeți medical au impresia că știu perfect ce n-au reușit medicii să descopere în cazul îmbolnăvirii bebelușilor din Argeș. Nici faptul că doi reprezentanți ai minorităților și-au jefuit colegii de etnie pe care i-au numit nonșalant „ciori” nu m-a mirat. Nu m-a speriat nici faptul că un așa zis „trust de presă” a decis să-și spele rufele în Parlament sau că un președinte a decis să cedeze presiunilor unui grup de infractori. Nici faptul că Tariceanu… ba da, de fapt, existența lui Călin Popescu Tăriceanu este unul din semnele sfârșitului (vezi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 13, Versetul 2).

Sunt lucruri inacceptabile, dar cumva de înțeles, ca o serie de consecințe naturale ale propriei noastre neglijențe. Ce nu înțeleg eu este cum oameni relativ lucizi sau, cel puțin, peste medie, încă fac apel la majoritate. Nu nu e vorba despre apelul la majoritate ca eroare logică, ci despre ideea că ar exista o majoritate sau mai bine zis, majorități care să te reprezinte. Despre eroarea incluziunii și despre faptul că nu există cu adevărat un „noi” (noi ăia care ne revoltăm, dar plătim și impozite) am mai scris, dar insuficient. Din păcate, rețelele sociale au grijă să ne înconjoare cu oameni cu gusturi și păreri similare, creându-ne nu atât falsa impresie că lumea e de acord cu noi, ci impresia că există o „lume”. Că oamenii care pot schimba ceva există, sunt activi și ne citesc nouă postările (sau blogul ăsta).

Da, știu că mobilizarea de forțe din cadrul mișcării Colectiv ne-a dat tuturor speranțe că o majoritate există și contează, dar să nu uităm că vorbim despre un eveniment tragic, unde puțini oameni sănătoși psihic sau moral ar fi avut ceva de comentat. Și să nu uităm că vorbim în principal despre București, unde mobilizarea a fost exemplară, dar încă minoritară, dacă ne raportăm la populația orașului. Pentru luări de atitudine mai dure, nu Like-uri și Share-uri supărate, am avea nevoie de o clasă de mijloc reală, care pe moment lipsește.

Prin urmare, indiferent de ce ne-ar spune Facebook-ul, noi suntem puțini… sau sunteți, pentru că nu știu cât de lucid sau informat sunt. Mai grav în toată povestea asta este că majoritatea e periculoasă, iar lucrul ăsta e valabil și pentru chestiunile minore (cum ar fi adaptarea limbii române la „cum vorbește lumea”), dar mai ales pentru problemele majore (cum ar fi politica, acum făcută de oameni care nu știu diferența dintre stânga și dreapta… în istorie sau în trafic). Majoritea e periculoasă pentru că e formată nu neapărat din tâmpiți, cât din oameni pentru care calea cea mai ușoară este să spună „Da” și să meargă mai departe. Oameni cărora existența și educația nu le permit luxul de a alege. Oameni ale căror limitări ajung să definească lumea „noastră”.

În ordine. Nu suntem o majoritate, deci… ce facem sau ce faceți? Simplu, înființăm un ONG imens și ne plângem că românii ne discriminează. Glumesc (cred). Când ești minoritate, te porți ca o minoritate, nu ca un senator proaspăt ales în Parlamentul Zuckerberg. Știm că suntem puțini, dar mai știm și că avem posibilități intelectuale peste medie (nu chiar toți, zise el în timp ce încerca să construiască propoziții din cuvinte fără sens). Mai știm că avem și niște drepturi de care nu răspund doar autoritățile române. Avem și posibilitatea de a ne mobiliza, cât timp înțelegem exact cine și câți suntem.

Minoritățile sunt relevante cât timp au un mesaj concret, puternic susținut. Minoritățile sunt relevante cât timp toți ceilalți știu că există. Poate că e timpul să ignorăm majoritatea care oricum nu va face nimic să ne oprească și să le demonstrăm zecilor de plagiatori, hoți și învățătoare greviste că existăm!

P.S: Articolul ăsta ar putea fi rezumat în trei sfaturi pe care nimeni nu vrea să le audă: protestați inteligent, scrieți mai puțin online și enervați-vă mai mult offline. Ahh, și nu fiți Victor Ciorbea, indiferent de cât de tentantă v-ar părea reîncarnarea.

Primiți cu sfatul?

09 Feb 2016 | : Social, Cultural, Politic, Top 10, Viata de zi cu zi

Dacă ar fi să parafrazez un citat despre prietenie al lui Robert Bloch, aș spune că „să dai sfaturi e ca și când ai face pipi pe tine”. Ție ți se pare cald… celorlalți nu.

Din nefericire pentru mine și pentru toți amatorii de sfaturi nesolicitate, România este genul de țară în care poți primi un sfat mai repede decât o pereche de scuze. Mai mult, sfaturile date de toată lumea, de la taximetriști la rudele pe care le vezi din an în Paști, au de multe ori aceeași valoare ca o lucrare de doctorat a unui senator. Și ce mare lucru? o să-mi spuneți, amintindu-vă că am mai scris în trecut despre dispariția expertizei. Bine, știu că nu-și mai amintește nimeni, voiam doar să mă îmbăiez cu adorația fanilor. Revenind însă la subiect, problema cu avalanșa de sfaturi online și offline stă tocmai în supradoza de satisfacție pe care acestea din urmă o aduc donatorului, în contrast cu iritarea pe care o produc „beneficiarilor”.

Vedeți voi, spre deosebire de simpla opinie sau de banala constatare, sfatul are o țintă. El necesită un anumit nivel de intimitate cu persoana căreia îi este adresat și ar trebui să implice și acordul sau disponibilitatea celui vizat de a-l primi. Când asta nu se întâmplă, sfatul este pur și simplu o opinie violentă, mascată vag de bunăvoință. De-asta nu mă deranjează atât de mult derapajele site-urilor dedicate conspirațiilor (lăsați dacii reptilieni să respire!), cât mă irită suficiența celor care aberează pe teme de sănătate sau a celor ce îndrugă aberații pe tema comportamentelor sociale recomandate.

Siguranța de sine combinată cu transgresiunea („stai să-ți spun eu…”) sunt motivele pentru care mulți oameni au probleme cu taximetriștii, funcționarele de la ghișeu și cu alte categorii pe care meseria le face mai comunicative decât ar trebui și cărora educația nu le pune prea multe piedici. Din punctul meu de vedere, nici măcar cele două aspecte amintite nu sunt problematice (la fel cum nici taximetriștii bucureșteni nu sunt deloc o problemă, cu puțin discernământ, informare și o doză de noroc).

Mai iritant mi se pare faptul că cei care dau constant sfaturi o fac pentru a se pune pe sine în rolul de profesori (un rol atât de neglijat în România, dar asumat cu bucurie de tot felul de „experți”, de la politicieni la bloggeri). Cu alte cuvinte, amici sau necunoscuți, majoritatea celor care nu se pot opri din emis maxime o fac datorită propriilor complexe și nevoii de a se simți ascultați. De altfel, ăsta e și motivul pentru care majoritatea se rezumă la maxime din înțelepciunea populară (același butoi de aberații care ne-a livrat și proverbele românești). Când mesteci prostiile altora, ai parcă mai puține șanse să te înșeli. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sfaturilor nesolicitate vin din domenii foarte vaste, precum:

Politica națională sau internațională, curentă, trecută sau complet fantasmagorică. De la „cum ar trebui să gândim în problema refugiaților” la incredibila constatare că „toți sunt hoți”, sfaturile din zona politicii nu sunt sfaturi special gândite pentru o persoană, ci sunt, aparent, sfaturi „pentru toți românii”. Din păcate, n-am întâlnit prea mulți oameni care să înțeleagă într-adevăr jocul politic și care să vrea să-și împărtășească înțelepciunea fără un preț. Putem presupune deci că amicul vostru alcoolic v-a mințit, atunci când v-a spus că știe sigur cine iese la alegeri și că nu, n-ați putea face carieră în politică dacă ați vrea, chiar dacă citiți săptămânal blogul „tipului ăluia”.

Sănătatea este iar o temă predilectă a oamenilor care au senzația că anii de medicină și rezidențiat pot fi recuperați prin citirea unor paginii „Totul despre Homeopatie”. Așa cum am mai afirmat, românii nu au aproape deloc educație medicală și farmaceutică. Nu sunt singurii, dar în puține țări am văzut o medicină „alternativă” atât de dezvoltată, bazată aproape complet pe dovezi anecdotice. Prin urmare, orice sfat neavizat din domeniul ăsta e aproape garantat o tâmpenie sinistră. Mai mult, dacă ținta sfatului e un om cu o boală cronică sau mai serioasă, sfatul devine aproape instantaneu o jignire. Da, spune-i omului care merge să-și facă un RMN cum ar putea vindeca totul cu o cură de detoxifiere bazată pe ceaiuri din plante „atent selecționate”.

Amorul e o zonă în care chiar oricine îți poate da sfaturi. Nu de alta, dar rezultatele românești în domeniul galanteriei sunt binecunoscute, mai ales că vorbim despre țara unde violul e o chestiune supusă dezbaterii, nu un abuz. Vrei să agăți? Întreabă un vopsitor de balustrade! Te îndoiești de fidelitatea consoartei? Cere sfatul unui paznic de depozit! În plus, dacă ești puțin mohorât, cei din jur îți vor da întotdeauna soluția, dacă ești bărbat, și uneori se vor oferi să o și implementeze, dacă ești femeie.

Meseria ta e un pretext bun pentru a primi sfaturi de la amici cu ani de experiență în frecat menta. Sudor? Stai că-ți spun eu cum să ții aparatul. Neurochirurg? Hai că n-ai o meserie atât de grea: tot ce trebuie să faci este să gândești pozitiv. Vezi? Nu e atât de greu să faci ce faci tu!

Dietele sunt iar un subiect despre care toți dau sfaturi, mai ales cei care n-au fost nevoiți vreodată să le țină. Asta într-o țară în care moștenirea alimentară se rezumă la chestii grase amestecate în mod savuros cu lucruri uleioase și unde există nutriționiști care îți recomandă diete pe baza grupei de sânge. De fapt, sunt profund nedrept cu o țară unde obsesia pentru sănătate artificială este încă profund limitată. Orice sfaturi neoficiale (date de prieteni și colegi guralivi, dar și de jurnaliști de carton) despre regimuri, diete, detoxifieri și mers la sală merită îndesate în locul în care se încheie digestia.

Educația (alături de artă și cultură la modul general) este, aparent, un subiect foarte accesibil. Dacă ești profesor sau dacă ai cumva activități în zona artistică (scrii, cânți, mâzgălești, pictezi sau te joci de-a designerul), există milioane de oameni care să-ți spună de ce n-ai succes.

Spiritualitatea e un subiect simplu, motiv pentru care toate războaiele ălea religioase și sutele de ani de filosofie religioasă pot fi comprimate în câteva rânduri și în concluzia că să meargă la ei acasă și să-și ia și zeii păgâni, huooo!

Discriminarea, drepturile omului, patriotismul și istoria, Putin, pirateria, rasismul. Orice temă de discuție poate deveni cu ușurință o grenadă pentru lansatorul de sfaturi bine intenționate (dar nesolicitate). Nu de alta, dar oamenii vor în general să fie ascultați, nu stresați cu opiniile altora despre viață și despre „ce ar trebui făcut”.

Din păcate însă, după decenii în care ni s-a spus să ne ținem gura și să ascultăm, am ajuns să stăm destul de prost la ultimul capitol. Ăsta e și motivul pentru care dăm sfaturi fără să ridicăm mâna, ca apoi ne mirăm că ni se scade nota la purtare.

P.S: Dacă v-ați plictisit sau dacă vi se pare că autorul articolului a fost pedant și deloc conștient de propria poziție, hai mai bine să vă dau eu niște sfaturi despre ce ar trebui să citiți…