Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

January 2016

Monthly Archive

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

30 Jan 2016 | : Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Să fim ca…

17 Jan 2016 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata & Nu Numai

Zilele trecute, cineva mi-a atras atenţia că nici n-am mai scris pe blog şi că nici “articole cu imagini” nu am mai pus de multă vreme…

Iată-mă deci răspunzând unei nevoi disperate de texte seci şi editări în Paint printr-un articol încărcat până la refuz cu referinţe dubioase şi glume mai puţin amuzante decât un clovn bipolar. Meme-uri parcă le zic copiii, nu? Nu mai ştie taica… pe vremea mea, pentru a răspândi o idee proastă, trebuia să intri pe mIRC sau, mai rău, să faci Lan Party la tine acasă. Asta ar fi una dintre glume.

Voi reveni însă la subiectul încă nedeclarat al articolului. Ideea e că, oricât de bine ar funcţiona filtrele şi reclamele programate şi oricât de bine ţi-ai cântări Like-urile, Internetul nu-ţi va permite niciodată să te izolezi complet de munţii de compost pe care locuitorii lui îi produc. E ca şi când ai locui în Pripyat (Cernobâl) şi te-ai amăgi că în faţa casei tale a crescut o tufă de echinacea. Aşa se întâmplă şi cu zecile de glumiţe traduse pe care până şi prietenii apropiaţi ţi le bagă uneori în faţă, aşa cum tu îi spamezi cu pozele tale din vara lui 2011.

Am văzut însă în ultimele săptămâni un trend care m-a scos puţin din sărite. După imaginile cu Ryan Gosling şi Sasha Grey care înţeleg ce vor femeile/bărbaţii, cineva s-a gândit că ar fi excelent să învie şi vechea memă cu “Be Like Bill“. Cu alte cuvinte, lângă un omuleţ desenat în stilul Rage Comics, “artistul” urmează să pună un text sarcastic despre un personaj fictiv, text care se încheie mereu cu replica “Fii ca Ion/Marcel/Daniel!”. În regulă. De ce mă scoate din sărite treaba asta?

Nu, nu pentru că zecile de pagini care promovează asta nu fac decât să traducă glumiţe de-afară, glumiţe care n-au legătură cu realitatea românească. Nici măcar pentru că unele dintre ele sunt uşor agramate. Până la urmă, cam ăsta e Internetul şi repetiţia poate duce inclusiv la glume decente. Ce mă irită la trendul ăsta particular e că a dat şansa unor grupuleţe de a se autovalida şi de a-şi pune din nou în valoare egocentrismul. Nu Like-urile sunt problema, ci pretenţiile celor din spatele lui.

Ion nu ascultă manele. Fii ca Ion! George cedează mereu locul în autobuz. Fii ca George! Alin îşi mai atinge copiii, dar nu-i bate rău. Fii deştept, fii ca Alin! Acum sincer, dacă şi umorul de Reddit şi 9Gag a devenit un loc de deversat frustrări sociale şi politice (era deja, doar că cele româneşti sunt mai vizibile), nu văd de ce nu mi-aş ului la rândul meu cititorii cu nişte lecţii de viaţă. Serios, e momentul să-i cunoaşteţi pe Marcel şi Elizabeta…

       1   2    3

     6   5    4


Asta ar fi cealaltă glumă.

Trecând însă peste imaginile de mai sus (chiar vă rog), v-aş sfătui să nu fiţi ca Ion, Marian sau Elizabeta, pentru simplul motiv că trăim într-o epocă în care nu ar mai trebui să existe “modele de viaţă”. Cum Renaşterea a fost de multă vreme închisă în cărţile de istorie, ne putem permite să ne placă un om pentru conduita lui profesională şi să nu fim de acord cu el în planul alegerilor personale.

Cu alte cuvinte, putem fi Gigi, Marcel şi Aurora în acelaşi timp, deşi mai bine ar fi să fim noi (“decât noi”, cum ar spune poeţii de Facebook) şi să nu ne luăm niciodată prea în serios. Mai ales pe Facebook.

P.S: Krossfire scrie rar pe blog pentru că nu are timp, dar, atunci când o face, îşi strânge toate ideile dubioase într-un singur articol, uşor de ignorat. Fii mai bun decât Krossfire şi, dacă poţi, abţine-te în totalitate!