Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

December 2015

Monthly Archive

Nu “trebuie” să faci nimic…

30 Dec 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Aparent, de Sărbători, trebuie” să-ţi petreci concediul în familie, să te vezi cu prietenii, să ai un brad autentic în casă, să apreciezi artificiile, să pleci de acasă de Anul Nou şi să te forţezi să rezişti asaltului auditiv al colindelor şi pieselor de “iar“…

Sărbătorile nu sunt însă decât o banală actualizare a listei de obiective din timpul anului, un an în care trebuie să munceşti, uneori până la epuizare, chiar dacă jobul nu o cere întotdeauna. Un an în care trebuie să şi socializezi la final de săptămână, musai prin baruri scumpe sau prin cluburi, atunci când te invită oameni despre care nu ai putea spune mai mult de trei cuvinte, şi ălea preluate de pe Facebook. Un an obositor, în care trebuie să mergi la sală şi să ţii regim, pentru că articulaţiile terminate şi supraextenuarea nu se compară cu privilegiul de a te lăuda cu o activitate care nu e nici 100% sănătoasă şi nici 50% plăcută. Sigur, tu ai prefera un baschet cu băieţii, dar parcă nu se compară cu privilegiul de a ţopăi în colanţi, în strigătele unui individ care încă învaţă pentru BAC.

Totul, în acelaşi an în care nu vei avea timp să te bucuri de roadele muncii tale, de libertatea sau de timpul tău liber, presiunea socială te va duce pe la gale la care nici organizatorii nu vor să participe şi la întâlniri obositoare cu oameni la fel de presaţi ca tine. Oameni care “trebuie” să facă lucruri. Nu de alta, dar, la final de an, când “trebuie” să-ţi vizitezi rudele cu care ai mai puţine în comun decât cu regele Norvegiei, va trebui să răspunzi la întrebări de tip “De ce nu faci copil?“, “De ce nu te căsătoreşti?” sau “De ce nu pleci din ţară?“. Pentru că viaţa e simplă şi opţiunile ei sunt uşor de pus pe hartă de verişorii tăi de gradul doi. Bine, asta dacă nu cumva trebuie să îţi petreci Revelionul lansând artificii din vreun hotel scump şi obosit, alături de amicii unui amic, în loc să te bucuri de câteva zile alături de prieteni într-un sat de munte, în afara ţării sau la căldura propriului apartament.

Sigur, introducerea asta prelungită ar putea părea inutilă, mai ales că vine de la genul de om care-şi petrece Sărbătorile în pijama, jucându-se în reţea cu prietena care e la trei metri distanţă, sau în vreun local cu “board games”, alături de oameni care au venit în ţară doar pentru a auzi din nou “gluma aia”. Totuşi, mă deranjează când văd în jurul meu oameni inteligenţi, care-şi câştigă şi cheltuie propriii bani, dar care nu dispun de timpul liber meritat pentru că “trebuie” să facă lucruri. Mereu. Sunt oamenii care nu pot respira pentru că “trebuie” să-l ajute pe colegul X, trebuie să meargă la nu ştiu ce petrecere a unui amic distant sau trebuie să ajute vreo rudă nevoiaşă. Oameni care nu au timp pentru propriile hobby-uri şi nici măcar pentru propriii prieteni, pentru că lista lor de priorităţi e ocupată cu săptămâni înainte de momentul prezent. Şi nu, nu vorbesc despre activişti de tinichea, care trăiesc din banii altora, sau de domnişoare întreţinute de domni generoşi.

Sunt oameni alături de care ai vrea să petreci mai mult timp, dar nu ai cum, pentru că întreaga lor existenţă e ocupată cu mici tâmpenii pe care s-au autoconvins că nu le pot evita. Tâmpenii pentru care găsesc mereu motive precum “obligaţiile”, “tradiţiile” sau “rugăminţile” şi, evident, incapacitatea de a spune NU la momentul potrivit. Până la urmă, lucrurile ăstea ar putea fi necesare şi utile în procesul învăţării, dar nu când ai trecut de 25 de ani şi când se presupune că ştii foarte clar ce îţi place şi ce nu (şi mai ales de cine). Serios acum, dacă pentru tine o seară mişto e la teatru, la cinema sau acasă în faţa laptopului, nu văd motivul pentru care ai fi în club (nu văd oricum motivul pentru care ai fi constant în club după o anumită vârstă, dar asta e o părere personală).

 (Sursa Imaginii – Autor: Kevin Spear)

Dacă nu-ţi place alcoolul, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să fii un “băutor social”, nici măcar atunci când jobul tău îţi cere să socializezi. E plină România de alcoolici cu pretenţii de intelectuali şi de beţivi care se recomandă drept profesionişti. Dacă poţi agăţa o tipă sau un tip pe săptămână şi eşti puţin sociofob sau sociofobă, nu văd motivul pentru care ţi-ai lua “o fată sau un băiat de casă”, la fel cum nu văd de ce ai vrea diversitate, dacă relaţia actuală te mulţumeşte din toate punctele de vedere. Pentru că un grup de rude, prieteni, colegi sau amici are impresia că lumea şi normele sociale se mărginesc la un drum prestabilit, la două cafenele şi la plajele pietroase din Vama Veche?

Dacă la finalul lunii, zilele petrecute la birou se transformă în “banii tăi” şi dacă timpul tău liber e într-adevăr timpul tău, fie că-l petreci muncind în plus, fie că-l citeşti, joci, vizionezi sau iei la plimbare, atunci eşti pe drumul cel bun. Altfel, de fiecare dată când ţi se spune că “trebuie” să faci ceva, uită-te cu atenţie la omul care o spune, indiferent de nivelul de apropiere sau de gradul de rudenie. E omul ăla acolo unde ai vrea tu să ajungi? Dacă nu cumva respectivul e chiar Kant (îmi amintesc doar vag ce spunea filosoful, deci nu ştiu dacă am făcut o glumă), sunt puţine şanse că tu “să trebuiască” să faci ceva. Prin urmare, de Sărbători, vă urez să fiţi cuprinşi de spiritul lucrurilor cu adevărat importante… a lucrurilor pe care “vreţi” să le faceţi.

P.S: Nu trebuie să răspundeţi nici măcar urărilor dubioase de Anul Nou, dar ar fi distractiv să o faceţi cu un maxim de detalii şi ireverenţă. Apropo: La mulţi ani!

Nu putem iubi pe toată lumea…

20 Dec 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ştiu că titlul ăsta nu e chiar în temă cu apropierea Crăciunului, dar…

După tragedia din Colectiv, o tragedie ale cărei ecouri încă nu s-au stins, coincidenţa macabră a făcut ca o serie de atentate teroriste să accentueze şi mai mult statisticile macabre. Liban, Franţa, Egipt, Bangladeş şi, mai nou, California (SUA), au fost statele care au arborat recent drapelul negru. În ultimele două luni, peste părinţi şi prieteni îndureraţi, politicieni belicoşi şi conferinţe fără rezultate, televiziunile şi platformele online au fost invadate de EI, probabil cei mai iritanţi de brokeri de atenţie. Este vorba despre eternii suferinzi, despre oamenii cărora le “pasă” la fel de mult şi de Africa, dar şi de America, şi care te acuză violent pe tine, insensibilul, că nu înţelegi tragedia umană.

Problema e că, oricât s-ar bate cu pumnii în piept studentele de anul II pe Facebook şi oricâte mustrări de conştiinţă şi-ar face filosofii de corporaţie, adevărul e că nouă, ca indivizi, chiar nu ne pasă. Cum adică? vor întreba cititorii, în timp ce hrănesc cu biberonul pisicuţe orfane. Păi, aşa bine: biologic sau, mai specific, psihologic vorbind, este imposibil să ne pese în mod susţinut de oameni cu care nu ne putem identifica, chiar dacă sunt “tot oameni”. Lucrul ăsta este valabil şi pentru creaturile pufoase pe care aparent le iubim atât de mult prin comentarii şi declaraţii.

Da, dacă vedem copii de refugiaţi înecaţi şi părăsiţi pe un mal european, ne vom emoţiona, însă asta e o reacţie aproape instinctuală, o reminscenţă a adaptării la mediu. E o reacţie normală, în faţa unor evenimente dureroase, la fel cum ne oripilează şi dispariţia unor animale inofensive sau a pădurii tropicale sub şenilele vreunui buldozer. Totuşi, e cam mult să vorbim despre empatie (adică despre identificarea afectivă cu un subiect), dincolo de momentul contactului cu o poveste sau fotografie “emoţionantă”. În cel mai bun caz, am putea discuta despre “compasiune”, dar în general vorbim despre reacţii care oferă prilejul unui “Like” sau al unui “Share”.

Studiile arată că, fără proximitate spaţială, temporală, culturală şi de multe ori rasială sau sexuală (în funcţie de componenţa comunităţii şi de nivelul de educaţie), empatia este aproape inexistentă. Chiar şi condiţia socială şi statutul financiar pot contribui la modul în care relaţionăm cu problemele sau schimbările din viaţa altora. Mai mult chiar, apariţia elementului financiar poate de multe ori diminua empatia socială sau încuraja o falsă empatie. Un studiu recent vorbeşte chiar despre empatie în cazul tragediilor (aveţi link la întregul document în articol) şi trage aceleaşi concluzii: proximitatea, de orice tip, este o condiţie necesară.

Altfel, vorbim fie despre ipocrizie (cine ar fi crezut?), fie despre o eventuală afecţiune psihologică (mai nou, se vorbeşte despre hiper-empatie, ca potenţial sindrom, dar există şi tulburări ale spectrului autist unde empatia reală lipseşte, dar cel afectat formează legături greu de explicat). Empatia e un fenomen destul de complicat, unul care nu poate fi emulat din câteva click-uri şi din încercarea de a-i face pe ceilalţi să se simtă vinovaţi (cu atât mai mult cu cât vina nu are nimic în comun cu ideea de compasiune). În cazul evenimentelor  negative, lucrurile devin şi mai sensibile.

Colectiv a fost o tragedie apropiată de un anumit tip de public, atât din punct de vedere spaţial, cât şi social. Ştirile vorbeau despre oameni “ca noi”, oameni pe care-i cunoşteam, oameni care ne semănau (“noi” fiind o parte dintre cei ce asistau neputincioşi la evenimente). De-asta mi s-a părut de neînţeles cum, pentru unii, tragediile au devenit un fel de filtre Instagram, uşor de schimbat între ele: astăzi vreau să fiu văzut aşa, mâine altfel, iar poimâine o să-mi pun filtrul ăla cu hashtag în semnătură. Mai mult chiar, eternii suferinzi ne-au sărit în cap pe motiv că nu arborăm steagul altor ţări şi că nu participăm la nesfârşita şi neinformata discuţie despre emigranţi (pentru că fix atunci era momentul să o redeschidem, aparent). O să repet deci nişte lucruri care i-au enervat pe cei menţionaţi anterior şi care e posibil să vă enerveze şi pe voi.


(Sursa: truthfacts.com)

Aşa cum sugeram anterior, empatia are o limită de proximitate, inclusiv una geografică. În plus, empatia exagerată, chiar şi atunci când e simplă ipocrizie, nu te pune în cea mai bună postură, mai ales când vorbim despre situaţii dificile. Deşi orice pierdere de vieţi umane este tragică, tragediile nu sunt şi nu au cum să fie “egale” între ele la nivel emoţional. Ne putem preface că “iubim pe toată lumea”, dar, dacă cei afectaţi nu sunt de-ai “noştri”, nu putem înţelege cu adevărat dimensiunea tragediei. Pentru tine, ca român, parizienii sunt mai importanţi decât libanezii pentru că sunt europeni, trăiesc într-o ţară dezvoltată, îţi sunt relativ apropiaţi (geografic, istoric şi cultural) şi, în plus, se apropie de modelul ăla inexistent de “european” la care mulţi estici încă tânjesc. La asta se adaugă şi potenţialii prieteni din Franţa (români emigraţi), pe care evenimentele recente i-ar fi putut afecta. Oricât de inteligenţi şi deschişi ar fi fost cei răniţi în Liban şi Egipt şi oricât s-ar chinui raţiunea noastră să “plângă pentru umanitate”, creierul nostru ignoră “triburile” pe care nu le poate recunoaşte.

Pentru un european, Africa nu va fi niciodată Paris. În timp ce mulţi îşi plângeau prietenii (răniţi sau mai rău), iar alţii încercau pe cât posibil să ajute, din negura Internetului a apărut şi un grup dubios care ţinea discursuri despre copii bolnavi de cancer şi bătea obrazul celor care strângeau “prea multe donaţii” pentru victimele incendiului din Colectiv (există nişte comentarii infiorător de stupide pe tema asta). Problema copiiilor care suferă în spitale e reală, doar că e o tragedie continuă, care nu se poate rezolva pe loc şi cu care puţini pot relaţiona dincolo de pozele sfâşietoare de pe Facebook. Comparaţia dintre cele două probleme este inutilă. În general, oamenii îşi donează banii, timpul şi emoţiile unor cauze care-i afectează direct şi mai ales atunci când gestul lor are un impact rapid. Strângerea de donaţii pentru cauzele “mari” necesită mai mult timp şi logistică.

Din dorinţa de a părea toleranţi şi a arăta că “le pasă”, mulţi au jucat săptămâni întregi pe post de atacanţi în tabăra prostiei. Dintre ei, cel mai mult au ieşit în evidenţă tot cei care au încercat să instaureze acel sentiment de “vină primordială” în cei din jur, în “insensibili”. Sunt aceeaşi care, în timpul invaziei valurilor de emigranţi, ne spuneau că ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru pactul Skyes-Picot (ba chiar şi pentru Cruciade, pentru care nu înţeleg încă de ce s-ar simţi cineva vinovat). Cu alte cuvinte, e vina noastră că Africa şi Estul-Mijlociu sunt aşa cum sunt şi ar trebui să “empatizăm”. Zău, e vina noastră, a românilor? Nu, nu e vina ta, ca european “de la periferie”, care trăieşte în 2015, că “în Africa e haos” de peste jumătate de deceniu, cam de când au plecat puterile coloniale de-acolo (nu zic că era mai bine cu ele, dar departe de a fi vina unor persoane individuale că o altă civilizaţie are probleme în a prinde din urmă gapul economic şi social).

Tot indivizii ăştia sunt cei care încearcă să-ţi sugereze că lipsa de acţiune înseamnă acţiune negativă. Sunt aceiaşi oameni care-ţi bagă sub nas zeci de poze cu animăluţe pe care TU nu vrei să le iei acasă. Sunt genul de oameni care susţin că “ştiu ce simt ceilalţi” şi care nu lasă celor îndureraţi spaţiu pentru a suferi. Genul care te întreabă ameninţător: dacă ţi se întâmpla ţie/unui prieten? (dar nu s-a întâmplat, nu-i asa?) Asta dacă nu te includ direct într-o comparaţie puerilă de tip “alţii n-au, iar tu arunci la gunoi”.

În plus, campionii empatiei nu înţeleg de nicio culoare că unele forme de ajutor nu ajută. De la donaţiile prost ghidate, la voluntariatele prelungite (care nu fac decât să destabilizeze piaţa locală a muncii) şi până la introducerea Internetului în zone unde sărăcia şi instabilitatea pot radicaliza uşor populaţia, tot ce fac oamenii ăştia este împachetat fie în ambalajul empatiei, fie în acel greţos “Nouă ne pasă!”. Sunt genul de oameni care se opun intervenţiei militare în ţări despre care nu ştiu nimic, dar ar fi în stare să îi bată pe cei care îi contrazic.

Într-o epocă a stângismului prost înţeles şi a egalităţii nocive şi utopice, oamenii cărora le “pasă de toată lumea” prosperă atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi. În atare condiţii, de fiecare dată când ecranele televizoarelor, tabletelor şi laptopurilor surprind o dramă singulară sau colectivă, repetitiva şi iritanta concluzie a multor ştirişti începe să devină o mantră liniştitoare. Uneori, egoistul “insensibil” din tine abia aşteaptă să audă clişeul: “niciun român nu a fost rănit în tragedie”.

P.S: Intenţionez să dezvolt puţin şi problema Cruciadelor şi a evenimentelor din trecut pentru care ar trebui, chipurile, să ne simţim vinovaţi, dar aştept să apară ocazia potrivită.

Triburi, Moş Crăciun şi spioni

05 Dec 2015 | : Filme & Carti

După ce v-am dat plictisit cu diatribe kilometrice, acum vă ofer plăcerea de a adormi cu recenzii cinematografice de acelaşi calibru…

Într-o lună destul de bogată în lansări notabile, am preferat să amestec titlurile trâmbiţate pe la noi cu genul de filme la care nimereşti numai pentru că plouă, iar umbrela ta chinezească a cedat la prima rafală. Mulţumesc pe această cale firmei Li Xiuan Chun, fără de care acest articol ar fi fost cu siguranţă mai sărac.

The Hunger Games: Mockingjay – Part 2 (2015)

Nu ştiu cum am ajuns să văd toată seria The Hunger Games (ba ştiu şi nu regret nimic, nimic!), dar mă bucur cumva că oamenii implicaţi în ecranizarea ei nu s-au mărginit la publicul adolescentin al cărţilor. Ultima parte din seria care a lansat-o pe Jennifer Lawrence are cam tot ce-i trebuie unei epopei de la Hollywood: actori faini în roluri secundare (e ultimul rol al regretatului Philip Seymour Hoffman, dar nici cu Donald Sutherland, Julian Moore sau Woody Harrelson nu îmi e ruşine), actori tineri în rolurile principale şi suficiente efecte şi decoruri cât să nu regreţi banii pe bilet (dar să regreţi banii pe 3D, ca în 90% dintre cazuri).

Dacă aţi urmărit seria, dar n-aţi citit cărţile, risc să vă stric finalul, motiv pentru care nu insist cu detalii. Cert este că, deşi nu răspunde unor întrebări esenţiale şi lasă multe fire narative în “voia vieţii”, ultima parte din saga lui Suzanne Collins amestecă plăcut jocurile politice cu cele militare, lăsând şi în această parte “foamea” de audienţă tânără la o parte. Un film care merită văzut nu numai pentru a afla “cum se termină tot”. Altfel, mi-a fost de la bun început greu să înţeleg alegerea lui Josh Hutcherson în rolul potenţialului iubit al lui Katniss. Deşi are şarmul lui (unul foarte pătrăţos), omul arată de parcă ar fi tras paiul scurt la categoria ADN.

No Escape (2015)

Dacă mi-ai fi spus că No Escape e un film cu Owen Wilson şi Pierce Brosnan, nu mi-aş fi bătut capul să-l văd, pentru că ambii actori îmi sunt antipatici. Din fericire, în ciuda titlului banal, No Escape nu e nici comedie şi nici vreo copie de James Bond, ci un film de acţiune reuşit, cu o premisă destul de plauzibilă. Într-o ţară asiatică fără nume, o lovitură de stat se lasă cu asasinarea primului ministru şi cu o grămadă de oameni furioşi şi violenţi, pregătiţi să se răzbune pe americanii veniţi să le “fure ţara”. Owen Wilson e un astfel de american, un banal inginer care tocmai ce-şi cărase familia după el în Asia, pe urmele unui job. Un job pentru compania care declanşase scandalul amintit, din păcate. Despre personajul lui Brosnan nu vă spun prea multe, poate doar că fostele roluri par să-l urmărească inclusiv în filmele mai puţin titrate. No Escape e un film peste medie nu datorită distribuţiei sau a vulnerabilităţii personajelor principale, cât datorită implicaţiilor politice ale evenimentelor din film şi a şanselor destul de mari ca un astfel de scenariu să aibă loc (pentru simplul motiv că a mai avut).

Knock Knock (2015)

În ultima vreme, Eli Roth, altfel băiat simpatic şi regizor de orori sângeroase, a tot făcut filme cu distribuţie sud americană, filme în care a plasat mai mereu cel puţin o actriţă drăguţă, în general aceeaşi: Lorenza Izzo, nevastă-sa. În Knock Knock, Keanu Reeves joacă rolul unui tată de familie şi freelancer de succes, căruia nevasta şi copiii îi oferă o pauză de câteva zile de la activitatea de “părinte”. În respectiva pauză, personajul lui Reeves e vizitat de două gagici tinere şi faine care se dovedesc a nu fi chiar ce se aşteptau amatorii de filme porno. Premisa filmului e decentă, mai ales că Knock Knock este de fapt un remake, iar cele două actriţe (inclusiv nevasta regizorului) joacă peste aşteptări. Referinţele la reţelele sociale şi ancorarea puternică în prezent sunt iarăşi un plus. Din păcate, Keanu Reeves pare să nu ştie în ce film joacă sau că joacă efectiv într-un film. Deşi omul îmi e simpatic, aş spune că, din păcate, Knock Knock eşuează în principal din pricina jocului actoricesc sub-mediocru, dus pe umeri de personajul principal.

The Green Inferno (2015)

Dacă n-aţi citit ce vă spuneam mai sus despre Eli Roth, o puteţi face acum. Introducerea e aceeaşi: film horror cu actori sud americani şi cu gagica regizorului. Diferenţa vine din faptul că filmul de faţă chiar e o producţie sângeroasă, una care a fost promovată bizar de mult în cinematografele româneşti. The Green Inferno e un film cu o temă simpatică (activismul de weekend) şi cu foarte multe cadre impresionante din punct de vedere vizual. Altfel, The Green Inferno e şi un film destul de banal şi excesiv de sângeros pe alocuri. Pe scurt, un grup de hipsteri activişti pleacă să salveze un trib despre care nu ştiu mai nimic, pentru a arăta, chipurile, că se poate. Evident că tribul se dovedeşte a fi departe de nevoia de salvare şi de conceptul de umanitate. South Park a avut în trecut un episod similar, iar concluzia a fost aceeaşi: există momente în care buldozerele şi gaterele nu mai sunt doar nişte “maşinării ale distrugerii”, ci nişte mesageri ai civilizaţiei. În film apare şi o motivaţie politică secundară care ar fi putut face The Green Inferno mai interesant, dacă Eli Roth n-ar fi fost atât de preocupat să filmeze bălţi de sânge.

Ant Man (2015)

Ca orice film Marvel, şi Ant Man vine la înaintare cu actori peste medie (Michael Douglas străluceşte în sensul ăsta, dar nici Paul Rudd, Judy Greer, Evangeline Lily si Michael Penna nu sunt chiar anonimi). Ca orice film Marvel, şi Ant Man are efectele speciale la purtător, schimbările de perspectivă fiind peste media filmelor cu supereroi. Nu în ultimul rând, ca mai toate filmele Marvel, şi Ant Man reuşeşte cumva să transforme un supererou ciudăţel (iniţial, un cercetător costumat care se putea micşora) într-un personaj simpatic. Ce are Ant Man în plus faţă de filme ca Thor sau Captain America, care sunt populate de personaje de carton, este dimensiunea umană. Deşi personajul lui Paul Rudd primeşte misiunea de a continua lupta lui Ant Man, o bună parte din film se concentrează pe problemele şi viaţa personală ale eroului şi mai puţin pe partea de “wow” a costumului. În plus, supereroul nostru nu e chiar o maşină de luptă, aşa că majoritatea situaţiilor spectaculoase sunt rezolvate cu o minimă doză de inteligenţă. Chiar şi plasările de produs sunt filmate dintr-o altă perspectivă. Per total, Ant Man e un film de consum reuşit.

A Christmas Horror Story (2015)

Colecţiile de povestiri cu tentă horror au revenit în atenţia producătorilor de la Hollywood, după vreo două decenii de absenţă. A Christmas Horror Story seamană ca structură cu mai reuşitul Trick’r Treat, în sensul că e compus din mai multe segmente independente, unite de o povestire cadru. În cazul prezentului film, povestirea cadru pare a naibii de stupidă în primă fază, implicându-l pe Moş Crăciun şi ceva elfi zomficaţi. Din fericire, finalul (oarecum previzibil) salvează situaţia, iar celelalte povestiri acoperă interesant problematica fantomelor, a creaturilor mitologice şi a familiilor disfuncţionale. Pe undeva pe-acolo îşi fac loc şi William Shatner, dar şi canadianul George Buza, un actor cu nume de român care seamănă foarte mult cu Jim Beaver. Per total, o colecţie peste merit de pastile horror, deşi nu i-am găsit vreun merit deosebit.

Self/Less (2015)

Self/Less e un film cu o premisă banală, dar interesantă (transferul de conştiinţă) şi cu o distribuţie care-i include pe Sir Ben Kingsley, Ryan Reynolds şi Victor Garber. Acţiunea filmului este centrată în jurul unui miliardar care, obsedat de propria moştenire, optează pentru transferul conştiinţei într-un alt corp. Din păcate pentru personaj, oamenii care operează genul ăsta de “schimburi” nu se dovedesc a fi cei mai oneşti profesori nebuni. Din punctul de vedere al ritmului, Self/Less este un film de acţiune chiar decent. Din pacate, scenariul filmului refuză să răspundă la orice întrebare “mare” născută din problema conştiinţei. De altfel, de cele mai multe ori, personajele uită efectiv să-şi pună întrebări şi optează pentru alergătură. Lucruile se întâmplă şi cam atât, motiv pentru care Self/Less a fost un film superficial, dar nu prost, pierdut printre multe altele.

Spy (2015)

Spy e genul ăla de comedie cu spioni din categoria The Man Who Knew Too Little, Austian Powers, Johnny English şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, se ia un om aparent nepregătit pentru munca de agent secret (sau pentru ce crede Hollywood-ul că ar trebui să facă un agent secret) şi se aruncă în mijlocul unor evenimente care îl depăşesc. Ha, ha, comedie! În cazul nostru, spionul accidental este grăsuţa, dar extrem de simpatica Melissa McCarthy, un agent de birou care pleacă în căutarea fostului ei partener din teren, interpretat de Jude Law. Prin film mai apar şi Jason Statham în rolul unui fost spion megaloman, Rose Byrne ca fiică de terorist şi 50 Cent în rolul lui unui rapper falit, dar oarecum simpatic, pe nume 50 Cent. Dacă acţiunea nu e ceva ieşit din comun Spy se bazează foarte mult pe comicul de limbaj şi pe cel de personaj. Din fericire pentru timpul meu şi al vostru, filmul face o treabă foarte bună. N-aş fi zis, dar Spy chiar e un film amuzant, în mare parte datorită Melissei McCarthy si a asistentei ei, jucată de ciudata britanică Miranda Hart. Dacă nu vă place, e în ordine: puteţi învăţa câteva insulte decente din el.

P.S: Dacă producţiile dubioase pe care le-am înşirat mai sus v-au ieşit pe nas, ţin să vă atrag atenţia asupra unui proiect foarte fain de film românesc, axat pe o perioadă des amintită, dar slab exploatată din istoria României: Hermann – Omul din Spatele Terorii.