Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

November 2015

Monthly Archive

Orzul pe gâsculiţe

28 Nov 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum ceva vreme, un veteran al industriei de publicitate din State se plângea că există mult prea multe branduri care ridică în slăvi tinereţea…

Dacă supraevaluarea tinereţii nu mi se pare chiar o “problemă”, soclul pe care am plasat adolescenţa e cel puţin ciudat. Nu cred că e nevoie să vă amintesc, dar trăim într-o epocă în care cărţile destinate sectorului “young adult” domină piaţa de carte (ceea ce nu-i neapărat un lucru rău), în care industria muzicală e dedicată fie adolescenţilor ignoranţi, fie celor ignoraţi şi supăraţi. O epocă în care o bună parte din filme au protagonişti puberi şi în care la câteva secunde eşti lovit de o chemare la “distracţie cu gaşca”. Toate sunt bine alimentate de glasul exploziv al Internetului şi de reţelele sociale care-ţi spun că “acum e momentul” şi că 40 de ani e noul “majorat”.

Sun ca un moş sinistru? Probabil, dar asta nu înseamnă că nu ar fi ceva de rumegat aici. Psihologii de mucava, dar şi cei cu ani de terapie în spate, spun că a te comporta ca un copil nu e deloc greşit. Din perspectiva unuia care dă des în “mintea copiiilor”, aş spune că retrasul într-o lume fără obligaţii şi fără prea multe piedici nu e un lucru rău. Dar, atenţie, vorbim despre copilărie. De altfel, nici senectutea nu ar trebui să ne sperie. Dacă am trăi într-un sistem echitabil, perspectiva unei perioade de minim 10 ani în care să putem face ce vrem, fără presiuni sociale, personale sau… hormonale ar fi în mod normal un prilej de încântare. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de copilărie, la o astfel de vârstă ai şi inteligenţa şi experienţa la purtător. Alergatul după medicamente şi supravieţuirea la limită n-ar trebui să se numere printre sporturile practicate de bătrâni.

Deci, extremele etăţii ar putea cumva să atragă. Sunt perioade fără mare putere de influenţă, dar şi fără mari responsabilităţi. Dar adolescenţa? De ce am vrea să ne retragem într-o perioadă scurtă şi nu tocmai fructuoasă, o perioadă de tranziţie în care instabilitatea hormonală şi cea emoţională se îmbină fascinant cu limitările intelectuale. O perioadă în care lumea ta este extrem de mică, motiv pentru care o poţi ocupa pe toată. Pentru unii a fost o perioadă creativă, pentru alţii una chinuitoare, dar pentru cei mai mulţi a fost o combinaţie bizară de bune şi rele, condimentate cu aşteptarea perioadei în care “o să ai banii tăi şi mediul tău”.


(Sursa: Truthfacts.com)

Da, adolescenţa are şi părţi bune, unele dintre ele derivate din cele mai puţin bune. Chiar dacă eşti născut într-o comună din România, puţin acces la Internet şi iluzia că lumea începe cu tine te pot face să creezi lucruri extraordinare. Sau te pot transforma în prototipul de adolescent, iritant şi cu opinii dubioase. Oricum, excepţii există şi nu sunt foarte puţine, mai ales în ţările mai sărace, unde la câteva luni, un adolescent încăpăţânat se mai apropie puţin de imposibil (deşi mulţi au o situaţie financiară peste medie). Majoritatea puştanilor şi puştoaicelor reuşesc însă să se menţină între cele două graniţe, având avântul unui mic revoluţionar, dar părerile despre viaţă, politică şi lume ale unui ajutor de macaragiu (nu că ar fi ceva în neregulă cu meseria asta).

Într-o familie normală, jobul adolescentului este să fie naiv şi să exploreze. Dacă ar fi să fiu nasol, aş spune că jobul adolescentului este să fie prost şi să evolueze. Adolescenţa este de fapt cam singura perioadă în care poţi fi prostovan, fără prea mari repercusiuni. Personal, şi eu şi mulţi cunoscuţi, am profitat din plin de această facilitate. Da, toţi am fost acolo, toţi ne-am crezut buricul universului dar, cert este că, oricâte premii am fi adunat şi câtă lume ne-ar fi spus că suntem grozavi, adolescenţa tot cam la asta s-a redus: o masă de trăiri şi opinii irelevante, dar necesare. Greşeala aici e tot a celor care încurajează obsesiv exprimarea publică, distribuind scrisorile deschise ale vreunui puşti pierdut sau opiniile despre politică ale celor care au citit despre mineriade în benzi desenate.

Şi totuşi, de ce dedicăm atât de mult timp şi de ce investim atât de mulţi bani în categoria asta de consumatori? Nu de alta, dar nu prea cunosc oameni blocaţi în modelul adolescentului etern care să aibă succes sau cu putere de cumpărare (mai scapă câte un Donald Trump, dar succesul în cazul lui e discutabil – în plus, nici nu-l cunosc, deci nu mi-am anulat teorema). Majoritatea oamenilor blocaţi în perioada aia a vieţii sunt cei care în generală şi liceu făceau glume proaste şi fumau în baie şi a căror “influenţă” a scăzut exponenţial odată ce lumea s-a extins dincolo de băncile şcolii. Vorbim despre oameni cu foarte puţină libertate şi putere de cumpărare, dar cu mult timp liber.

Înţeleg de ce un producător de produse fast food sau de băuturi carbogazoase ar vorbi cu adolesenţii şi cu grupa de vârstă “până în 25 de ani”, dar producătorii de maşini? Producătorii de bunuri de lux? Producătorii de produse alimentare premium? La naiba, până şi producătorii de conţinut mai serios speră să aibă un ciorchine de puştani care să dea click pe toate mizeriile lor, fără să leconsume efectiv. Unii dintre voi, părinţi probabil, mi-aţi spune că puştii din ziua de azi pun o mare presiune pe cei din jur pentru a obţine ce doresc. Şi e adevărat. Deşi cumpărătorul nu poate profita la maxim de el, ai mai multe şanse să vinzi un smartphone de ultimă generaţie unui puştan (tu fiind producătorul sau distribuitorul). Asta dacă te foloseşti exclusiv de forţa brută a reclamelor, nu şi de o strategie serioasă sau de o campanie în magazin.

Folosind “forţa brută” şi exploatând orientarea spre “cool” a puştimii (acel “vreau şi eu” care provoacă lacrimi de părinte şi carduri golite), poţi câştiga nişte vânzări imediate, dar nu vei câştiga nimic pe termen lung, iar fidelitatea va fi la ani distanţă. Să nu mai vorbim despre achiziţiile repetate. În plus, oamenii care ar fi cumpărat în alte condiţii produsul vor fi acum circumspecţi în a se asocia cu un brand pe care puştanii îl poartă în buzunar spre “skate park” (v-am spus că sunt un moş sinistru, nu?). Să luăm un exemplu contraintuitiv: consolele şi laptopurile de gaming, dar şi piaţa mai largă a jocurilor video (mai ales cele pentru PC).

Deşi stereotipurile populare le pun pe seama adolescenţilor, jocurile ca formă artă şi petrecere a timpului liber au un public a cărui medie de vârstă depăşeşte vizibil 30 de ani. Explicaţiile sunt simple, dar pentru ele am dedicată o altă serie. Să spunem totuşi că cei implicaţi în comunităţile de “modding” şi “overclocking” nu sunt tocmai tinerei, la fel cum nici gamerii “hardcore” nu au chiar 12 ani. Chiar dacă nu sunt o majoritate, oamenii ăştia merg pe un procentaj Pareto: 20% dintre cumpărători aduc 80% din profituri, cumpărând piese, accesorii şi jocuri originale.

Prin urmare, ce preferi? Un puşti care va primi consola ta de Crăciun, dacă e cuminte, sau un adult care şi-o cumpără în ziua lansării şi care în primele luni mai baga vreo 2-3000 de euro în jocuri şi accesorii? Dacă a doua categorie te interesează, încetează să mai vorbeşti cu puştanii pentru că ei vor fi oricum acolo şi vor considera “cool” orice chestie la care nu au acces direct. Marile firme deja au învăţat asta, rulând reclame şi campanii cu bugetul a câteva filme româneşti. E valabil şi pentru jocurile bazate pe microtranzacţii, unde manageriţa de 30 de ani, fără timp de pierdut, dar cu propriile nevoi de relaxare, nu va ezita să cheltuie 2-5 euro pentru a trece un nivel, pe când adolescentul plictisit şi cu o ditamai vacanţa în faţă va încerca de 3-40 de ori să-l treacă “gratuit”. Evit să aduc din nou în discuţie pirateria.

Chiar şi în România, segmentul de vârstă 25-45 este cel mai profitabil, cu atât mai mult cu cât noi, cei din el, ne chinuim să-l transformăm într-o clasă de mijloc. Pe alte meleaguri, există şi segmentul ăla de directori în retragere şi pensionari cu bani. Va mai dura până să avem unul, dar ne descurcăm cu ce avem: corporatişti de toate soiurile, mici antreprenori, oameni cu profesii liberale şi angajaţi fericiţi (adică ăia care nu se consideră corporatişti, dar sunt). Genul de oameni cărora nu le poţi vinde o valiză de lux spunându-le că îşi pot lua zborul cu ea pe litoral (reclamă reală, din păcate), dar pe care i-ai putea îmbia la un city break prin Praga, cu fix aceeaşi valiză. Tot ei sunt genul de oameni care nu-şi cumpără masini de 18 000 de euro (în rate sau cu banii jos) pentru a “retrăi bucuria de a fi tineri”. Ei sunt încă tineri, doar că-s genul de tineri care ştiu că în viaţă trebuie să mai plăteşti şi impozite şi pe care nu-i prea mai emoţionează primul sărut sau noaptea când pleacă părinţii de-acasă.

Ce am încercat cu greu să spun în articolul ăsta este că adolescenţa nu este o experienţă nefastă sau “nasoală”, ci că este pur şi simplu irelevantă pentru oricine altcineva mai puţin pentru cel care o trăieşte. Cu alte cuvinte: hai să vindem şi promovăm lucruri oamenilor care au şi banii şi discernământul pentru a le cumpăra.

P.S: Aveam de gând să aberez ceva despre patriotism, dar tocmai am primit un steguleţ cadou pentru că sunt un client fidel, aparent. Un astfel de cadou îţi schimbă fundamental perspectiva, aşa că ghinion, dragi adolescenţi…

Sunt cinic, doamnă, cinic!

22 Nov 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Cum de vreo trei săptămâni avem parte de cea mai extinsă campanie de Black Friday a providenţei, pot spune că ăsta a fost şi un bun prilej pentru a expune o altă afecţiune modernă…

Cinismul sau, asa cum scriam recent, tentativa de ascunde limitarea şi frica sub mantia încăpăţânării, pare să fie principala boală a epocii online. Dacă până acum 10 ani, atitudinea distant-superioară a aşa zişilor “cinici” se manifesta la două categorii de persoane, acum poţi găsi oameni tineri şi pretins inteligenţi la care afecţiunea a intrat în metastază.

La fel ca bolile copilăriei, cinismul poate fi util la vârsta potrivită. Dacă eşti adolescent, caz în care nu înţelegi mai nimic din lume, sau dacă viaţa te-a făcut să înţelegi mai mult decât era cazul, cinismul permanentizat nu e chiar un derapaj de neiertat. Altfel, să nu uităm că definiţia cinicului, conform bătrânului şi nu prea flexibilului DEX (2009), vorbeşte despre un om “care manifestă o atitudine condamnabilă, sfidând regulile moralei, normele de conviețuire socială și de bună-cuviință”.

Deci nu, un “cinic” nu e un tip inteligent şi reţinut, dar nici un crucişător al refuzului, un etern Gică Contra, obsedat de a refuza orice tentativă de dialog sau argumentare logică. Ai într-adevăr nevoie de un anumit nivel de inteligenţă şi experienţă pentru a te folosi constructiv de efectele acestei mici maladii. Un strop de cinism e până la urmă parte din repertoriul oricărui om cultivat, condimentat cu o doză mică, dar usturătoare, de ironie şi sarcasm (termeni care sunt în continuare diferiţi, în ciuda încercărilor recentele ale dicţionarului nostru de a-i apropia şi a vechii tentative a comediantului Ed Byrne de a-i separa).

În cazul nostru însă, frica, neputinţa şi lipsa propriilor realizări par fi motive suficiente să te autodenumeşti “cinic”. Munceşti de la 9 la 9 zilnic, nu protestezi, nu îţi construieşti o ieşire şi nu ceri niciodată mai mult, dar te vaiţi mereu pe Facebook că în România nu se va întampla niciodată nimic? Exact, eşti “cinic”. N-ai educaţie politică, medicală sau livrescă, dar ştii că absolut totul e “de căcat”? Încă un “cinic”! Discursul tău fantezist face taximetriştii de noapte să pară academicieni? Evident, pentru că eşti un… cinic.

Cinismul nu e scepticism (culmea, scepticismul cere şi mai multă inteligenţă) şi cinismul are nevoie de o justificare. De ce? Pentru că nu e normal ca oameni de 20 şi ceva de ani să refuze orice tenativă de dialog, în favoarea unei încercări de a părea interesanţi. Nu e normal ca intelectuali de cartier, “bătrâni” aparent, la 30 şi ceva de ani, să ţină lecţii de morală pe Facebook şi să-i acuze pe “fraierii care ies în stradă”. Nu e normal ca oameni care au stat toată viaţa cu capul în jos să fie invitaţi (public) să-şi dea cu părerea despre cei care l-au ridicat. Nu e normal să te mândreşti cu blazarea.

Toţi am fost acolo, în bula aia de autosuficienţă în care ni se pare că nu merge nimic. Dacă însă situaţia se generalizează şi “lucrurile nu se schimbă”, nu resemnarea scârbită şi nici încercarea de a-i doborî pe cei care se chinuie să răzbească sunt soluţia, ci schimbarea, indiferent în ce constă ea. Unii pleacă, alţii rămân, unii pun piciorul în prag, alţii îşi iau bocceluţa şi îşi construiesc propria jucărie. Cumva, singurii care pierd sunt “cinicii” de meserie, cei pentru care nu există decât o mână de întrebări: La ce bun? Ce o să se schimbe? De ce?

Deci, dacă nu sunteţi prea obosiţi să ţineţi steagul şi nici prea tineri să-i înţelegeţi culorile, nu are sens să vă blocaţi în aceeaşi paradigmă. În timp ce unii pierd timp cu cinismul, alţii îşi construiesc scrâşnind din dinţi viitorul.

P.S: Crudul adevăr e că, cinismul cere un anumit nivel de inteligenţă, cultură şi succes pe care majoritatea oamenilor nu-l au. Proştii nu sunt cinici, sunt doar agasanţi, mai ales când îşi încep absolut toate frazele prin “Îmi scuzaţi cinismul…”

Ziua când s-a terminat sfârşitul

06 Nov 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Vineri, ziua în care mesajele optimiste inundă reţelele sociale şi în care cuvântul weekend devine un răspuns acceptabil la întrebarea “Ce mai faci?”. Vineri, una dintre puţinele zile în care generaţia muncă începe să simtă că trăieşte.

Doar că, în noaptea de vineri, 30 octombrie, s-a întâmplat ceva. Ceva suficient de dureros încât să merite mii de pagini de text. Ceva suficient de tragic, încât viitorii noştri copii să ne întrebe curioşi unde am fost în noaptea aia. După 30 octombrie, 200 de studenţi, medici, arhitecţi, antreprenori şi specialişti în publicitate, 200 de tineri care voiau mai mult, nu au mai fost la fel sau, pur şi simplu, nu au mai fost.

A urmat o zi sinistră, cu recensăminte de prieteni, înmormântări anunţate şi spitale supraaglomerate. Majoritatea dintre noi aveam cunoştinţe care au fost sau care ar fi putut fi acolo, evitând tragedia în ultima secundă. În Colectiv au murit şi foarte mulţi oameni pe care am fi vrut să-i cunoaştem. Pentru prima dată, nu vorbim despre pasagerii unui avion din Asia sau de victimele unor grupări de gherilă africane (nu că astfel de victime n-ar conta). Oamenii răpiţi de incediul de vineri erau oameni ca noi şi de lângă noi, oameni care am fi putut fi noi. La fel de hotărâţi să reuşească şi, din păcate, la fel de fragili.

După o undă de şoc care a trezit provincia, diaspora şi comunitatea muzicală a altor continente, Bucureştiul şi România s-au mobilizat exemplar. Nu ştiu dacă Facebook-ul a fost cel responsabil sau dacă la mijloc a fost faptul că, de data asta, tragedia a fost una palpabilă. O tragedie a oamenilor pe care-i saluţi, cărora le spui “ne vedem mâine să-mi povesteşi cum a fost” şi cărora le aprinzi apoi candele pe mormânt. Donaţii de sânge, de provizii medicale şi de vorbe bune curg şi acum, pentru că, pe măsură ce numărul victimelor creşte, la fel cresc şi neputinţa, frica şi furia.

Idioţii au ieşi la apel ca de fiecare dată. Nu era nevoia de ei, dar nici vreo cale de a-i împiedica să vorbească sau să scrie nu există. De la vedete de eşalonul trei până la călugări nebuni, de la ciobani puşcăriaşi până la cântăreţi conspiraţionişti. Toţi au avut o părere, dar, ca de obicei, nicio soluţie. În corul lor s-au înscris repede şi oamenii care se plâng mereu că SE fură, deşi n-ar cumpăra un bilet la un concert sau vreun soft legal. Îi ştiţi, sunt oamenii care ne spun merreu că în ţară nu SE va schimba niciodată nimic, motiv pentru care ei n-au nicio obligaţie… doar drepturi.

Au ieşit şi cinicii sau oamenii care-şi ascund prostia în spatele încăpăţânării. Băieţi care se întrebau de ce plânge lumea pentru “hipsterii şi rockerii din Bucureşti”. Nu plângem pentru ei, plângem pentru tinerii care, deşi ar fi putut câştiga milioane în afară, stăteau aici şi plăteau impozite cât vreo trei orăşele de munte. Au ieşit şi paranoicii, oamenii care “ştiu mai mult”, dar care, în mod ciudat, gândesc foarte puţin. Iar cei din stradă, spitale şi centre i-au tolerat. I-au tolerat pentru că cerşitul de atenţie, piesele siropoase şi teoriile conspiraţiei erau cel mai mic rău care se întâmplase după 30 octombrie.

Apoi au apărut ei. Oamenii care de 4, 8, 12 sau 20 de ani au confiscat democraţia. Cu aceleaşi feţe mirate, cu aceeaşi lipsă de control şi empatie mimată. Au ieşit să ne spună că patronii, că circumstanţele, că actele. Au ieşit să ne spună că nu e vina lor. Exact, la fel cum n-a fost vina lor nici că, având la dispoziţie bugete uriaşe, n-au putut lua nişte lecţii de bun simţ. Cum nu e vina lor că şpaga e mai eficientă în România decât orice casă de schimb valutar. Au venit să ne ceară tăcere, solemnitate şi solidaritate. Solemnitate? Nu cred că am văzut vreodată mai multă. Solidaritate? Da, dar între noi. Tăcere? Niciodată. Cam ăla a fost momentul în care o tragedie departe de a se fi sfârşit a dat naştere unei mişcări care nu ar fi trebuit să se sfârşească vreodată.

Acum e deja a patra zi de protest. La primele trei am asistat din stradă, la a patra voi fi simplu spectator. De ce acum? Ce o să se schimbe? Sunteţi manipulaţi! Am auzit destule fraze emise din comoditatea canapelei, o canapea care nu votează, nu iese în stradă, nu îşi exprimă public opiniile, dar crede că ar fi bună de primar şi vrea, evident, ca lucrurile să SE schimbe. Într-adevăr, nu a existat un lider, dar iată că fără el, au căzut un prim-ministru, un Guvern, un primar şi câţiva candidaţi din ţară.

IMG_20151104_190746

Un slogan pornit de la noi şi ajuns rapid pe BBC, Vox, Europa Libera, Evenimentul Zilei, dar şi prin ţară.

Praf în ochi, spun salvatorii de canapea şi eroii de debara. Sigur, sigur, praf în ochi, dar unde au fost 20 000 de oameni (peste 70 000 în ţară) după accidentul de la Baloteşti? Dar după mineriada din ’99? Dar când soţia lui Adrian Păunescu omora nişte nevinovaţi? Poate că, după ce preşedintele va înţelege mai bine care-i rolul lui şi după ce câteva figuri publice vor simţi fiorul adevăratei democraţii, lucrurile se vor aşeza. Poate. Dar e important de reţinut că nu e prima dată când “corporatiştii, hipsterii, rockerii, fraierii şi societatea civilă îndurerată” ies în stradă. Da, ăia care te-ai fi aşteptat să nu aibă timp să se ridice de pe scaun. Fix ăia vin acum să le tragă altora scaunul de sub fund.

Se va schimba ceva? Poate că nu imediat, dar e clar că unele lucruri deja s-au schimbat. Oamenii din stradă nu vor anticipate şi nici demisia unui preşedinte care încă nu s-a lămurit ce şi cât are de lucru. Oamenii urlă pentru că şi-au îngropat copiii, nepoţii, prietenii şi poate chiar idolii. Urlă pentru că n-au siguranţa zilei de mâine, deşi îşi aduc înzecit contribuţia. Urlă pentru că, în ciuda eforturilor recente ale DNA, România e în continuare cea mai coruptă ţară din UE. Urlă pentru că, indiferent de vârstă sau ocupaţie, mai toţi şi-au pus pe 31 octombrie întrebarea: Oare chiar vreau să trăiesc într-o ţară unde vinovaţii scapă?

În momentele ăstea nu-mi dau seama pe ce mizează politicenii. Pe şarmul lor cuceritor? Pe protecţia coloanelor oficiale? Pe băieţii aduşi cu găleata la vot? Mulţi dintre cei pe care-i numeau zâmbind “masă de manevră” nu au ieşit din casă, dar, dacă ar fi ieşit, nu ar fi făcut-o pentru a apăra Parlamentul. Amărâţi, bătrâni, bolnavi, slab pregătiţi şi da, uneori leneşi, mulţi dintre votanţii de profesie suferă de aceeaşi afecţiune ca mulţi dintre noi: nu vă suportă, dragi “aleşi”, indiferent câte şpăgi electorale le-aţi da. Cei din stradă însă au depăşit de multă vreme momentul dispreţului. Uniţi? Mai e până acolo şi poate liderii nu sunt tocmai ce trebuie. Neputincioşi? Da, neputincioşi, dar mulţi. Solidari? Da. Solidari şi supăraţi!

De altfel, de la Roşia Montană încoace, Poliţia, Jandarmeria şi Salvarea (alături de câteva firme de pază) au început să gestioneze din ce în ce mai bine protestele, autorizate sau nu. Cu alte cuvinte, autorităţile s-au obişnuit cu furia. Sunt convins că au existat şi grupuri coordonate, cum sigur au existat şi agitatori ai partidelor, alături de diverşi ofiţeri ai serviciilor. Vor exista mereu. De altfel, prezenţa unora acolo (a ofiţerilor SRI, de exemplu) e absolut normală, supravegherea mişcărilor de stradă fiind parte din atribuţiile lor. Ce n-am văzut însă a fost un “protest deturnat”, după cum strigau unii. În fond, cum poţi deturna furia şi neputinţa? Spre cine şi spre ce? O poţi, cel mult, dezamorsa, dar asta nu-ţi garantează că o să dispară.

Deci, dacă aţi fost, sunteţi sau veţi fi în stradă zilele astea, eu zic că două lucruri sunt importante. Primul: să aveţi un scop. Cât timp e scopul vostru şi nu al altora, strada o să-l asculte. Al doilea: să nu uitaţi de unde a plecat totul şi de ce dramă a fost nevoie ca noi să ne mişcăm în sfârşit. 30 octombrie e ziua în care s-a terminat sfârşitul.

P.S: Chiar dacă protestele vor avea şi un inevitabil sfârşit, cele câteva demisii şi cele câteva zeci de promisiuni sunt un început. Din fericire, pentru mulţi sunt DOAR un început. Sau, ca să citez un “ultras”: eu n-am condus 400 de kilometri doar ca să-şi dea gornistul ăla demisia. În plus, nu sunt convins că o să avem atât de multe scuze când, peste ani, alţii ne vor întreba: Voi aţi fost atunci în stradă?

Orfelinatul cuvintelor

01 Nov 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ştiu că probabil nu e cel mai bun moment pentru activism de canapea, dar…

Printre miile de oameni loviţi şi îndureraţi de evenimentele ultimelor zile, par să se infiltrat cu abilitate, dar fără ruşine, şi şacalii opiniei publice. Aceiaşi indivizi care-şi însuşesc nonşalant orice tragedie, au simţit nevoia să ne spună din nou ce se putea face şi, mai ales, ce nu trebuia făcut. Ca de obicei, prima dintre victimele lor a fost bunul-simţ, urmată la scurtă vreme de coerenţă. Dacă bunul simţ nu poate fi salvat cu uşurinţă, ne-am putea încerca totuşi norocul cu celaltă cauză pierdută: limba română. O limbă pe care puriştii vor să o transforme în ceva ce n-a fost niciodată (o creaţie pur latină) şi pe care zeci de inovatori incoerenţi o reduc la o serie de cuvinte alăturate, fără ritm sau punctuaţie. Asta în condiţiile în care actualul nostru mod de comunicare e departe de a fi o capodoperă şi are nevoie urgentă de o mână de vopsea proaspătă.

Bine, dar, după ani şi ani de asediu, ce să mai salvăm? Gramatica? Subiectul e prea larg. Diacriticele? Nu le neglijaţi, că, de vreo trei ani, vorbitul fără diacritice a devenit o modă. Cred că ăsta e unul din mmotivele pentru care am cedat insistenţelor de a le folosi şi pe blog, nu doar în cărţi sau la job. Totuşi, de ele s-au mai ocupat şi alţii. Nici accentele nu cred ca mai pot fi puse la adăpost de avalanşa de moderatori şi moderatoare care vorbesc de parcă se chinuie să reînvie limba dacă. Evident, totul în timp ce mimează spasmodic afectarea.

De altfel, sunt puţini oameni de la care poţi avea pretenţii de un “aşază” sau “voiam” şi majoritatea sunt plătiţi suficient de bine pentru asta. Pe de altă parte, sunt zeci de oameni care n-ar trebui să se exprime prin altceva în afară de răcnete şi emoticonuri. De ce? Pentru simplul motiv că nu stâpânesc nişte artificii gramaticale minime şi nişte mecanisme logice elementare. Pentru că omoară cuvintele şi omoară ideea de comunicare în sine. Nu, nu vorbim despre puştanii îngropaţi în pleonasme şi alte greşeli care ar trebui să servească drept avertismente semantice. Vorbim despre adulţi care ignoră orice fel de avertismente logice şi care, prin cine ştie ce glumă a sorţii, ajung să emită păreri despre subiecte grave.

Vorbim despre oameni care vorbesc în public, deşi nu au nimic de spus, şi care scriu pentru simplul motiv că pot, chiar dacă e evident că nu ştiu să o facă. Oameni care folosesc cuvinte pentru simplul motiv că nu le-au mai folosit până atunci. Sunt cuvinte smulse din zona lor de confort lingvistic şi aruncate în braţele unor propoziţii cu care nu au legătură. Totul, bine condimentat cu o doză de analfabetism funcţional.


Poza Getty

(Sursa imaginii originale: Getty)

Ştiu, în momentul ăsta par un moş sinistru care nu-i mai înţelege de nicio culoare pe-ăştia “micii”. În plus, nici nu e foarte clar ce vreau să salvez. Cuvintele? Aşezarea în frază? Logica? Nu, dom’le! Eu zic să milităm pentru proprietatea termenilor şi pentru sens. Să ne agităm pentru excentrica plăcere de a citi nişte semne şi de a descifra ce voia să spună autorul, chiar dacă respectivul nu e chiar un maestru al cuvintelor. Să sărim în sus de bucurie când cineva spune ceva şi toţi înţelegem acelaşi lucru.

Într-o notă paralelă, cu o săptămână în urmă am primit un e-mail, cel mai probabil trimis mai multor persoane. Mesajul era de la un tânăr aspirant la titlul de copywriter, care, din varii motive, se gândise că asaltul cu mesaje e o tehnică bună de autopromovare. N-o să vă spun exact ce voia omul, pentru că, sincer să fiu, habar n-am. Ce am primit eu a fost o avalanşă incoerentă de cuvinte care formaseră la un timp propoziţii în mintea autorului. Asta şi o rezervă de cratime şi de virgule cât să-mi ajungă pentru următoarele cincizeci de mailuri. În aceeaşi imensă frază, autorul sărea de la dorinţa lui de a lucra în publicitate, la experienţa dintr-o agenţie de producţie şi concluziona prin “mi s-a spus, deseori, ca eu scriu foarte bine”.

Ce nu pot înţelege este de ce oamenii cărora li se spune că vorbesc şi scriu foarte bine n-au timp niciodată să-şi asculte sau citească opera. Dacă nu iese din prima, pot da mereu discursul sau textul unor terţe persoane. Nu pentru fineţuri sau pentru decriptarea vreunor metafore, ci pentru simpla întrebare: “Băi, se înţelege ce am vrut să spun?” E valabil pentru declaraţii publice, dar şi pentru mai toată opera jurnaliştilor români. E valabil şi pentru autorii autohtoni de texte de inspiraţie ştiinţifică, o zonă unde dislexia pare a fi condiţie de colaborare. Depăşite sau nu, cursurile de comunicare insistau totuşi pe ceva: intenţia. Măcar ea să existe, dacă un mesaj bine construit e prea mult.

Oricât de bine ai învârti fraza şi oricâte cuvinte polisilabice ai îndesa în ea, dacă omul din faţa ta nu înţelege nimic, atunci nu comunici. Lucrurile devin şi mai evidente, când subiectul despre care emiţi păreri este unul foarte sensibil. Fie că eşti director de firmă, trol de forum sau simplu cetăţean al satului online, dacă măreaţa ta expunere nu poate fi rezumată într-o frază, atunci ai lăsat sute de cuvinte orfane de sens. Partea şi mai tristă e că, în România, procedura de adopţie e a naibii de dificilă.

P.S: Dacă ar fi să rezum referinţele pasagere din text, aş spune că recenta tragedie din club Colectiv nu a avut doar un impact teribil asupra celor afectaţi direct şi a celor uimiţi de combinaţia de neglijenţă, nesimţire şi insistenţă care a provocat-o. Ea a fost şi un bun prilej pentru mulţi de a călca în picioare orice urmă de logică şi decenţă prin tirade îndreptate asupra muzicii rock, alegerilor religioase, “desfrâului” şi asupra altor fantasme locale. Cred că asta a fost al doilea mare motiv de doliu din ultimele zile.