Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

October 2015

Monthly Archive

Marţieni, comploturi şi boli ale copilăriei

24 Oct 2015 | : Filme & Carti

Când milioane de români ies în stradă scandând “Scrie un articol despre filme sau măcar dă-ţi cu părerea aiurea!realizez că trebuie să iau atitudine…

Cu alte cuvinte, urmează un nou articol despre filmele pe care nu ştiaţi că vreţi să le vedeţi şi despre cele care n-aţi fi vrut să ştiţi că există. Pe majoritatea le-am prins în săli insalubre de cinema. Cu toate astea, spre româneasca mea uimire, în ultimele luni m-am surprins tot mai des folosind servicii de tip Video on Demand (VOD). Deşi n-am niciun interes să fac publicitate reţelei Digi, trebuie să spun că serviciul lor este primul din România care promite, după ce am încercat mai toate serviciile legale de vizionare a filmelor şi serialelor online din România. Acum, asemenea unui senil crainic TVR, o să vă invit să părăsiţi confortul propriei locuinţe pentru a mă urma în dureroasa lume a producţiilor hollywoodiene.

The Martian (2015)

The Martian este filmul pe care Ridley Scott l-a făcut după ce a văzut secvenţa cu Matt Damon din Interstellar şi a spus “vreau tot aia, dar să dureze două ore şi ceva”. În The Martian, Matt Damon e uitat de colegii lui pe Marte, iar Chiwetel Ejiofor (un actor cu un potenţial imens şi un nume impronunţabil), Kristen Wig, Sean Bean (care nu moare nici aici), Donald Glover şi încă actorul Jeff Daniels se chinuie să-l aducă înapoi. În The Martian apare şi românul Sebastian Stan, dacă dormeaţi cumva cu steagul lângă permă. Sincer, aveam aşteptări mari de la filmul lui Ridley Scott şi speram ca regizorul să renască din propria cenuşă creativă. Din păcate, dacă aş vrea să vă dau un spoiler, nu cred că aş putea, pentru că tocmai v-am povestit tot filmul.

Într-un an de stat pe Marte, Matt Damon face câteva lucruri inteligente, mai multe lucruri plictisitoare şi apoi se filmează pe măsură ce nu se transformă psihologic. Asta în timp ce foştii lui colegi şi cei de pe Terra vorbesc, vorbesc, vorbesc şi uneori discută. De altfel, mulţi dintre actorii din distribuţie par fi pur şi simplu aleşi pentru a da bine pe afiş. Potenţialul e imens, dar… cadre maiestuoase? Nici pe departe! Filmul e o irosire teribilă de unghiuri de filmare şi de efecte 3D, cu mult sub producţii recente precum Gravity sau Interstellar. Actori buni? Da, dar prost folosiţi. Acurateţe ştiinţifică? Nu tocmai, deşi există câteva idei bune (cultivarea legumelor într-un sol nefertil) şi altele implauzibile (furtuni distrugătoare pe Marte). Cu alte cuvinte, dacă v-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost filmul Armageddon dacă totul curgea foarte încet, iar miza era foarte mică, vă recomand The Martian.

Crimson Peak (2015)

Chiar când începusem să mă apropii mai mult de filmele lui Guillermo del Toro, Crimson Peak mi-a amintit de ce mă irită regizorul mexican. Deşi e un maestru al imaginii, Guillermo del Toro nu mi s-a părut niciodată în stare să menţină o tensiune reală şi să păstreze o structură narativă închegată. Lucrul ăsta se vede şi în Crimson Peak. Deşi Tom Hiddleston e unul dintre actorii mei preferaţi, iar în film apar şi Jim Beaver (Bobby din Supernatural) precum şi ciudatul Burn Gorman (un William Defoe mai tânăr, pentru care regizorul a făcut o pasiune), Crimson Peak a reuşit să mă plictisească.

Am apreciat că regizorul a reuşit să nu transforme filmul într-un horror de duzină, păstrând o atmosferă de romanţă gotică clasică. Am apreciat şi povestea simplă, des întâlnită în romanele foileton ale secolului trecut (moştenitoarea unui industriaş american este curtată şi adusă în Europa de un nobil falit). Ce nu am apreciat este că regizorul nu profită suficient de decoruri şi maşinării, deşi asta era semnătura Del Torro. Nici ritmul lent şi deznodământul absolut previzibil n-au fost chiar pe gustul meu. Deşi Crimson Peak are multe scene atent construite, care fac vizionarea interesantă, atunci când din sălile de cinema se aude “Mai e mult?”, regizorul ar trebui să-şi pună nişte întrebări.

(Altfel, în Crimson Peak există un actor care seamană dubios de mult cu răposatul Heath Ledger, după cum ne arată şi site-ul Totally Looks Like)

The Scorch Trials (2015)

Avalanşa de cărţi şi filme din categoria “young adult” a fost una din consecinţele mai puţin faste ale succesului înregistrat de serii precum Harry Potter, The Hunger Games sau infamul Twilight. Consecinţa pozitivă a fost creşterea tirajelor de cărţi la nivel mondial. Seria The Maze Runner face parte din lungul şir de cărţi şi filme “aşa şi aşa” inspirate din The Hunger Games, la rândul ei o serie nu tocmai originală.

Dacă primul film, intitulat The Maze Runner, a reuşit să nu fie prost, ba chiar să ridice nişte semne de întrebare, The Scorch Trials e un plictis înţesat de scene gratuite de acţiune, care nu duc povestea nicăieri. The Maze Runner ne prezenta un viitor distopic, unde omenirea fusese aproape distrusă de un virus, iar cei care dădeau semne de rezistenţă erau închişi de mici în labirinturi menite să le sporească abilităţile. The Scorch Trials ne prezintă un grup de puşti care în primul film a evadat dintr-un astfel de labirint şi dorinţa lui arzătoare de a realiza absolut nimic. Totuşi, având în vedere că personajul feminin pare să fi fost creat cu câţiva stropi de ură în penel, The Scorch Trials ne lasă cu un mesaj foarte clar la final: “Bros before hoes”!.

Vacation (2015)

După ce am făcut borş din majoritatea filmelor prezentate până acum, pare natural să pun la pământ un film care se consideră succesorul spiritual şi în acelaşi timp un remake modern al unei comedii clasice cu Chevy Chase, din 1983. Când îi înghesui în acelaşi film pe Chevy Chase, acum bătrân, şi pe Beverly D’Angelo, la fel de sprintenă, pe Ed Helms (The Hangover), Christina Applegate, Chris Hemsworth (Thor) şi Leslie Mann, n-are cum să iasă bine, nu?

În film apar şi un puhoi de actoraşi de comedie, de la Keegan-Michael Key (Key & Peele) la Charlie Day (Horrible Bosses) şi Ron Livingston, dându-ţi senzaţia unei distribuţii de necontrolat. În mod bizar, Vacation reuşeşte să fie amuzant, deşi scenariul este similar cu vechiul film (moştenitorul numelui Griswold pleacă într-o vacanţă “cu familia”). Da, de la fictiva maşină albaneză a tatălui familiei, până la glumele extrem de fizice ale personajului lui Chris Hemsworth, Vacation reuşeşte să fie amuzant. De ce? Pentru că nu aşteaptă prea mult de la privitor şi nici nu are pretenţia de a fi ceva ce nu e. E o comedie clasică, cu accente de “slapstick” sau ceea ce ProTV ar fi numit acum 10 ani… “o comedie spumoasă”.

Dacă, la fel ca anumiţi critici, vă bate gândul să-l comparaţi cu originalul, vă recomand să revedeţi clasicul Vacation şi să-mi spuneţi dacă rezistaţi dincolo de minutul 20. Din păcate pentru sensibilitatea noastră îmbătrânită, există glume care aparţin unei anumite decade şi care ar trebui să rămână acolo.

Inside Out (2015)

Un film Pixar despre sentimentele unei fetiţe de 11 ani, animate prin intermediul unor personaje simpatice, cu voci la fel de simpatice (Bill Hader, Amy Poehler, Kyle MacLachlan, Richard Kind). Nimic deosebit faţă de restul filmelor Pixar, dar nici vreun element care să-l scoată cu adevărat în evidenţă. Dacă referinţele la psihologia buzunar şi ciondăneala simpatică dintre personaje fac filmul plăcut, animaţia pare de foarte multe ori primitivă şi neterminată. Snobii culorilor tridimensionale o să-mi spună că n-am priceput referinţele, însă oamenii care îşi plătesc biletul la cinematograf sau abonamentul Anim’est pot face şi ei decoruri din trei cuburi în Google Sketch-Up.

Insidious – Chapter 3 (2015)

Foarte rar se întâmplă ca o serie de filme horror să ajungă la al treilea episod fără a se baza exclusiv pe artificii de marketing (dacă nu punem la socoteală cele 28 de filme Saw). Primele două Insidious îmbinau interesant vechea temă a posesiunii cu elemente de thriller şi cu ceea ce parapsihologii (şi mai toţi nebunii de pe la noi) numeau la un timp “călătorii astrale”. Asta, şi faptul că aveau în prim plan un grup de actori cel puţin simpatici. Dintre ei, în Insidious 3 a mai rămas doar Lin Shaye, în rolul mediumului care de altfel rezolvă problemele şi în filmele anterioare.

Motivul pentru care personajul menţionat încă trăieşte este că al treilea capitol din saga Insidious este de fapt plasat între cele două capitole anterioare. Din păcate, lipsesc restul de actori interesanţi şi lipseşte şi un scenariu dus până la capăt, în ciuda unei premise decente. La fel ca apariţiile anterioare, Insidious: Chapter 3 se fereşte de clişeele genului, dar pică până la urmă în mediocritate, neavând foarte multe de oferit.

Cooties (2015)

Cooties e o comedie horror cu Elijah Wood (pe care genul pare să îl atragă tot mai mult) şi senzaţionalul Rainn Wilson, o comedie produsă, printre alţii, şi de Elijah Wood. În aparenţă, vorbim despre un film uşurel în care o boală ciudată transformă copiii din şcolile de vară în zombii, boală care se răspândeşte dintr-un bax infectat de “chicken nuggets”. În esenţă, Cooties e o satiră aproape dramatică la adresa sistemului public de educaţie din SUA şi a profesorilor, cu dialoguri mult peste media comediilor de gen şi situaţii absurde care amintesc de filmele lui Simon Pegg. De văzut, dar fără aşteptări prea mari pe partea de “horror”.

Cop Car (2015)

Cop Car e un fel de recital actoricesc al lui Kevin Bacon bazat pe o poveste extrem de simplă: doi puştani fugiţi de-acasă fură o maşină de poliţie. Se vede că regizorul Jon Watts e proaspăt ajuns în cuibul Hollywood-ului, pentru simplul motiv că filmul e un exemplu de cinematografie fină, bine gândită şi coerentă. Dacă e să vă recomand ceva din lista asta în afară de Cooties (care rămâne o chestiune de gust), aş spune că merită să vedeţi Cop Car.

P.S: Am trecut şi pe la Anim’est 2015, însă n-am mai avut nici aceeaşi poftă de spectacol şi nici acelaşi timp pentru eveniment. Aş spune că am fost puţin dezamăgit (de animaţia românească am fost mai mereu, din păcate), dar probabil că aş fi nedrept faţă de producţiile pe care nu le-am prins.

Cu accent, vă rog!

19 Oct 2015 | : Media & Advertising, Viata de zi cu zi

Rareori vorbesc despre afecţiuni de care sufăr la rândul meu…

“Accentita” este însă atât de contagioasă şi de evidentă, încât îl poate transforma chiar şi pe cel mai elegant vorbitor de limba română într-un emigrant vasluian, proaspăt expulzat în regatul Craiova. Ce este accentita? Nu, nu este dorinţa arzătoare de a asculta piese pop ale anilor 2000 şi nici pasiunea pentru glume provinciale precum cea chinuită anterior. Accentita este tulburarea cognitiv-lingvistică care împiedică vorbitorul să înţeleagă şi accepte că modul în care pronunţă el cuvintele îl face să sune ca un traficant de poşircă, indiferent de regiunea ţării în care s-ar afla.

Accentita este boala responsabilă pentru proliferarea formei trafíc, o formă pe care DOOM 2 o acceptă cu dificultate, dar o acceptă, în virtutea originii franceze a expresiei româneşti şi a încăpăţânării unor reporteri şi moderatori TV. Da, tráfic este forma cea mai des întâlnită a cuvântului şi de departe cea mai comună accentuare a cuvântului. Este de altfel şi cam singura care nu sparge propoziţia cu un sughiţ epiglotal de fiecare dată când este pronunţată. Accentita, agravată de prostie, este responsabilă şi pentru apariţia formei de plural “mingii”, o dublă crimă, ortografică şi fonetică. Accentita este boala care face ca aproape toate numele proprii cu iz exotic să fie pronunţate complet aiurea la radio, TV sau prin podcast-uri.

De altfel, boala e atât de contagioasă, încât de cele mai multe ori îţi dai seama că o ai numai după ce ajungi într-un mediu în care oamenii îşi controlează puţin debitul verbal. Aşa am observat câteva ciudăţenii la propriul discurs, printre care şi o formă a naibii de oltenească a cuvântului “caisă” la care, asemenea cuvântului coinac, nu voi renunţa complet, în afara prezentărilor şi a mediului profesional. De ce nu mă simt obligat să renunţ? Pentru simplul motiv că accentul în limba română este în continuare o chestiune haotică, una care-ţi permite să consideri “regionalisme” sau, mai grav, licenţe poetice, nişte forme care n-au nicio legătură cu etimologia sau logica.

Nu, nu există o regulă cu accentuarea penultimei silabe, a silabei din mijloc, cel puţin nu una care să ne ajute în dezbatere. Există o frecvenţă mai ridicată a accentelor plasate pe ultima sau penultima silabă, dar accentul în limba română este liber, nefiind determinat de structura cuvântului. De-asta mulţi vorbitori de limba maghiară au probleme cu adaptarea accentului care, dincolo de Tisa, cade pe prima silabă. Mai mult chiar, deşi nu avem reguli foarte stricte, în limba română există totuşi forme pe care Academia le consideră “inculte”, dar care au acaparat de ani de zile vorbirea zilnică şi care par oricum mult mai coerente decât formele oficiale.

Accentul incult
(Un alt caz
în care limba franceză a pierdut o bătălie în faţa pronunţiei naturale. Sursa: DOOM 2)

Totuşi, în cazul foneticii şi al fonologiei, câteva reguli ar trebui impuse. Nu de alta, dar există seturi întregi de cuvinte (omografe) a căror pronunţie depinde de accent. Poate că nu o să întâlniţi prea mulţi oameni care nu ştiu diferenţa dintre o companie militară şi compania de prieteni, sau dintre o fată veselă şi vesela din chiuvetă. O să vedeţi însă multe persoane publice folosind vomitiva expresie diaspóra şi, mai nou, dubioasa formă “metafóră”. Şi da, o să râdeţi când persoane educate şi coerente vor accentua greşit oraşul Şelimbăr, dar nu o să mai fie la fel de amuzant când vom vorbi cu toţii ca într-un clip al lui Alex Velea.

Într-o perioadă în care mulţi jurnalişti n-au nici cea mai mică urmă de responsabilitate sau pregătire profesională şi în care o mână de puştani dislalici (de când voiam să folosesc cuvântul ăsta) fac legea pe YouTube, şansele ca limba să se deprecieze masiv la nivel de pronunţie sunt mari. Să nu uităm că vorbim încă de o limbă nehotărâtă şi pe alocuri agrară, care de-abia acum începe să-şi înţeleagă nevoia de evoluţie. Limba română nu e un dialect anglo-saxon: aici accentul lui Chandler Bing din Friends te face să pari un sociopat dintr-un sat de munte, nu un manager şarmant.

Reguli de accentuare? Greu de impus într-o limbă care nu-şi recunoaşte dialectele din interiorul graniţelor. Am putea însă să ne punem de acord că, dacă într-o cameră de 20 de oameni care cântă în cor, tu eşti ăla care bagă partea de rap, ceva e în neregulă. Cu alte cuvinte, urmând exemplul altor popoare: dacă sună bine în propoziţie, atunci aşa ar trebui accentuat. Dacă nu, poate ar fi mai bine să nu îl spunem atât de des în “publíc”.

P.S: Vă mai amintiţi poezia lui Gheorghe Sion, sugestiv intitulată “Limba românească“? Coşmarul ăla simpatic care începea cu “Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim…“. Nu? Aparent nici redacţia RTV.

Stai la coadă!

02 Oct 2015 | : Top 10, Viata de zi cu zi

Aveam de gând să înşir câteva rânduri pretenţioase şi să le fac să sune bine, dar am simţit brusc nevoia să defulez incoerent, pe o temă neinteresantă. Să fac “blogging”, adică…

Ce ar putea să mă râcâie într-un asemenea hal, încât să o iau (din nou) pe arătura bunului simţ? Ei bine, dragi cititori, dragă cititorule, dragă mamă, în nouă ani de când sunt în Bucureşti şi în 28 de când sunt în viaţă, n-am putut înţelege niciodată aversiunea unei covârşitoare majorităţi a românilor faţă de regulile cozii. Fie că este vorba despre cozile din trafic, de cele de la ghişeele instituţiilor sau de nenorocita aia de coadă de la Mega Image, românii pur şi simplu urăsc ierarhia, oricât de apetisant ar arăta ea (când e presărată cu bunul simţ şi răbdarea altora).

Pentru noi (şi aici mă includ fără rezerve), coada nu este un nefericit rezultat al hazardului, ci o insultă directă. Un mod al destinului de a ne spune că nu putem avea berea aia acum şi că trebuie să aşteptăm minim două minute până să se uite farmacista la noi. Şi când cineva te sfidează pe faţă, te bagi, frate… ce, eşti fraier(ă)? Uită-te la baba aia ce tupeu are, să stea 10 minute la ghişeu cu reţeta! Fii bărbat, fii bărbat! Doar ştii că verbul “a sta” din locuţiunea “a sta la coadă” e aşa, la mişto, să-i pice pe-aia mici la BAC. Ai învăţat în generală ce perversă e gramatica.

În general mă feresc de expresii scoase din căldarea “doar românii fac asta“, dar până şi emigranţii care se îngrămădesc la graniţe ştiu în general să stea la coadă. Unii sunt chiar obligaţi să o facă. Polonezii au născocit şi jocuri pe tema asta. Nu ştiu cum se stătea la coadă pe vremea îndelung-împuşcatului (ştiu cât se stătea şi de ce, dar n-am participat activ la nicio coadă înainte de Revoluţie), dar încep să bănuiesc că de-acolo se trag sechelele celor mai în vârsta. O sfidare de tip “atunci n-aveam ce cumpăra, acum n-am cu ce, dar măcar să fiu primul căruia nu-i dă casierul rest”.

Asta, sau românii au avansate cunoştinţe de fizică speculativă şi vor să demonstreze că timpul nu există. Nu de alta, dar coada e în mod normal o ierarhie bazată pe timp şi spaţiu. Sunt primul pentru că am ajuns primul, nu pentru că am ocupat brusc spaţiul din faţa ghişeului. În cazul nostru, coada pare să fie o ierarhie bazată pe nesimţire, indiferent dacă e vorba despre cartelele de metrou sau despre o banală îmbulzeală la magazinul din colţ. E important să-i faci tu pe toţi, chiar dacă n-aveai de cumpărat decât o bere la pet, patru pungi de seminţe şi absorbante cu cinci steluţe.

Da, cu toţii am avut ziua aia în care ne-am pus la cel mai scurt rând, ignorând plebeii din spate sau lateral. Ziua în care am tăiat pe linia de tramvai şi apoi ne-am văitat disperaţi că nu ne lasă nimeni să ne băgăm pe prima bandă. Ziua în care am intrat primii la notar, deşi n-aveam nici bon de ordine, nici pile. Într-o ţară unde programările sunt orientative şi unde “această promoţie e valabilă numai la colega”, nu e foarte greu să sari peste cal. E mai important însă să ne simţim puţin prost după. Pentru că, pe moment, chiar suntem “puţin proşti”, dar compensăm prin mândria de a fi câştigat 30 de secunde.

În continuare, voi folosi străvechea parabolă a supermarketului pentru a ilustra comportamentele de care şi cu care îmi este uneori ruşine. Iată deci, cum se stă la coadă…

1.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, dar un singur culoar, atunci vei merge la o casă liberă numai în momentul în care îţi vine rândul. E stupid să crezi că dacă te-ai uitat profund la casa din stânga, ai dreptul să năvăleşti spre ea, în faţa celor trei oameni din faţă. O scuză ar fi situaţia în care cei din faţă refuză să se mişte, chiar şi după atenţionare. Exemple notabile: mama şi sora lu’ ăla care mi-a tăiat, Mega Image şi supermarketurile mici, farmaciile, majoritatea secretariatelor.

Coada - Krossfire

2.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, binecuvântate de culoare separate, atunci te poţi aşeza unde simţi că lucrurile se “mişcă”. Poţi chiar să-ţi schimbi poziţia, dacă lângă tine se eliberează brusc o casă şi nu încurci pe nimeni. Ce nu poţi să faci este să stai ca o maimuţă între două culoare, pândind o ocazie şi refuzând să te deplasezi, când un fraier are proasta inspiraţie de a-şi alege un culoar. Exemple notabile: electrocardiograma luăla care, hipermarketurile (Carrefour, Auchan, Cora), străzile cu mai multe benzi.

Coada 2 - Krossfire

3.Dacă intenţionezi să te comporţi ca o adolescentă gravidă şi să schimbi culoarele, benzile sau locurile, anunţă-ţi intenţia sau semnalizează. Altfel, nu te mira când cineva te va atenţiona discret cu un cot în gură sau un claxon în ficat.

4.Întreabă dacă sunt probleme şi verifică dacă eşti la coada potrivită. Treaba asta e vitală la poştă, la ghişeele funcţionarilor publici, la coadă la bilete, la medic şi cam oriunde, mai ales dacă stai la coadă din pură plăcere şi vrei să devii o Simona Halep a bonurilor de ordine. Nu de alta, dar la ghişeele unde casieri diferiţi înseamnă scopuri şi tipuri diferite de consumatori, debusolaţii au acelaşi efect ca un Matiz fără cauciucuri de iarnă.

5.Identifică eventualul capăt al cozii şi nu presupune din start că “poţi să intri după domnul”. Aşa a făcut tatăl idiotului care…

6.Dacă ai o urgenţă, spune, mai ales dacă eşti într-o farmacie sau la medic (deşi treaba asta e valabilă oriunde). Faptul că te grăbeşti sau ai puţine lucruri de discutat/cumpărat nu are absolut nicio relevanţă şi nu se consideră urgenţă. Ai ajuns mai târziu. Să înţeleg că la job dacă întârzii îţi aduce şeful cafeaua, să nu cumva să iei startul supărici?

Coada 3 - Krossfire

7.Nu există priorităţi sau bune maniere la cozi, ci doar bun simţ. De altfel, multe dintre bunele maniere pe care seniorii şi doamnele mai pretenţioase la invocă, nu există nici în codul aferent, nici în conştiinţa populară. E în regulă să cedezi locul unui om care e prea bătrân sau prea slăbit pentru a aştepta, cum nu poţi lăsa nici o gravidă cu burta până la gură să stea în picioare, dar “ladies first” e irelevant când ai bon de ordine. Foarte valabil: la medic, la ghişeu şi în cabinetele notariale.

8.Că veni vorba, nu există “probleme mici” şi probleme mari, cum nici o sticlă de Cola nu e mai puţin importantă decât un kilogram de carne de curcan, patru role de bucătărie, broccoli şi o bucată de caşcaval (sper să nu uit până mâine).

9.Pregăteşte-ţi banii, actele sau întrebările cu vreo 10 minute înainte să urle cineva “Următorul!”.

10.Aşteaptă-ţi cuminte rândul şi aminteşte-ţi: nu câştigi nimic dacă te comporţi ca o maimuţă. Dacă însă te abţii, mimând umanitatea, te vei putea simţi ca un zeu pe blog după. Crede-mă pe cuvânt: e ca şi când ai câştiga olimpiada de scobit în nas!

Ar mai fi şi oamenii care stau la rând, dar nu la coadă, pentru simplul motiv că nu au observat-o. Ei sunt pur şi simplu “acolo” şi se irită teribil în momentul în care îi întrebi dacă stau la coadă. Cred că un ultim sfat la orice coadă ar mai fi: dacă ai pile, încearcă să taci cu demnitate sau să inventezi o scuză bună pentru care casieriţa a ieşit de la ghişeu, ţi-a făcut cu ochiul, te-a pupat pe frunte şi a întrebat: cine a fost băiat cuminte?

P.S: Cu ani în urmă, scriam că o coadă poate fi un adevărat simulator de viaţă. Dacă privesc însă din perspectiva timpului consumat, cred că e puţin cam invers.