Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

September 2015

Monthly Archive

Tarkovski, frate!

26 Sep 2015 | : Social, Cultural, Politic

Trecând recent pe lângă un chioşc de ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).

Sigur ca-l cunosc… e un mare idiot!

20 Sep 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Din când în când, mi se pune pata pe câte un aspect cotidian atât de obscur, încât nu le pasă nici măcar taximetriştilor de el…

De data asta, mi-am amintit de un comportament pe care-l pot tolera uneori la părinţi, rude apropiate şi prieteni, dar mă scoate instant din sărite când îl observ la oamenii parcaţi în extinsa categorie a cunoştinţelor. Este vorba despre un mix de condescendenţă faţă de apropiaţi şi nevoie de atenţie, presărat din plin cu propriile frustrări. Până când limba româna se va îndura şi-mi va livra un cuvânt potrivit, o să-i spunem comportamentului ăstuia “căcănarism” (cer scuze cititorilor, în general nu mă exprim ca un jurnalist politic). În esenţă, e vorba despre oamenii care se întind mai mult decât le permite plapuma sau propria experienţă de viaţă şi fac asta pe cheltuiala emoţională a celor din jur.

Da, spune-ne mai mult despre ce te enervează! zise nimeni cu entuziasm. Dacă n-aţi înţeles despre cine vorbesc, o să vă dau un exemplu concret. Faptul că persoanele implicate în evenimentul descris sunt femei nu are vreo relevanţă statistică: crizele de căcănarism pot afecta ambele sexe, cu diferenţa că reacţia femeilor este de multe ori mai violentă şi mai directă decât cea a bărbaţilor. Probabil şi pentru că bărbaţii ar prefera să rezolve problema cu pumnii, dar normele sociale şi jandarmeria îi constrâng în mod constant.

Să revenim însă la subiect. Într-un restaurant creat pentru muncitori, dar populat de hipsteri, două corporatiste tinerele se întâlnesc la masă cu doi puşti de vreo 40 de ani (dar îmbrăcaţi ca la 20), probabil cunoştinţe mai vechi. Le spun celor două “corporatiste” pentru simplul motiv că păreau să adere la toate clişeele fictive despre această inexistentă castă, nu pentru că lucrau efectiv într-o corporaţie. Nici n-aş fi putut şti cu adevărat, fiind la masa vecină şi trăgând cu nesimţire cu urechea. În orice caz, una dintre domnişoare a demarat la un moment dat o tiradă de glumiţe şi povestiri amuzante despre colega ei.

Lucrurile au început inocent, cu câteva întâmplări la care ambele personaje păreau să fi participat (complet neamuzante, dar nu contează). În câteva minute însă, prima “corporatistă” trecuse deja de la “eu şi Ioana am rămas blocate în birou de două ori” la “Ioana mănâncă uneori de se sparge şi bagă în ea numai prostii”. Cu alte cuvinte, colega despre care se vorbea devenise o sinistră recuzită de scenă pentru un monolog dubios. În treizeci de minute cât le-am auzit printre rânduri, prima participantă la discuţie nu a spus nimic relevant despre ea, dar a pus pe tapet mai toate secretele şi micile întâmplări la care colega ei fusese protagonistă. Totul, în timp ce a doua domnişoară a trecut de amuzament, la râs înfundat şi apoi la înroşire şi furie. Îmi închipui că, dacă prima nu îi era cumva şefă, a existat la un punct şi un conflict.

În orice caz, discuţia celor patru, rezumată la o diatribă stânjenitoare, e cel mai recent exemplu de căcănarism care mi-a venit în minte. E un comportament specific abuzatorilor (“bullies”, dacă vreţi) şi are rădăcini care nu se opresc la nevoia de a impresiona, de multe ori involuntară. Într-adevăr, nu e ca şi când cei care au genul ăsta de comportament vor neapărat să-i umilească pe cei din jur. De multe ori, la fel ca în exemplul anterior, lucrurile încep relaxat, cu povestiri împărtăşite de toţi participanţii la conversaţie. Apoi, unul dintre cei prezenţi simte nevoia să fie în lumina reflectoarelor, dar frustrările personale şi lipsa muniţiei pentru o conversaţie autentică îl trag înapoi. În aceste condiţii, e mai uşor să-ţi transformi amicii sau, mai rău, prietenii în victime. Ce contează câteva secrete scăpate nonşalant, cât timp tu ieşi bine la finalul discuţiei… nu?

Cum spuneam, de multe ori, autorul nici nu conştientizează ce face, disperat să alimenteze o discuţie în care nu contează feedbackul, ci doar impresionarea unei audienţe. Nu e nici măcar vorba de bârfă, atât de toxică în mediile de lucru. Genul ăsta de comportament se manifestă făţiş şi cred că tocmai aici e problema. Unei bârfe îi poţi răspunde impasibil, iar atacurile directe le poţi combate cu sarcasm, dar când cineva pretinde că “vă distraţi”, e ceva mai greu să răspunzi pe moment. Chiar dacă referinţele puse în joc îţi rănesc orgoliul şi imaginea, dacă reacţionezi, tot tu vei părea cel “ofticos”.

În mod ciudat, forma asta de parazitism nu se întâlneşte numai la oameni aglomeraţi de propriile frustrări. El apare şi la oameni care în mod normal nu s-ar comporta aşa, dar căre sunt mult prea sensibili la contextul social pentru a realiza ce fac. Un fel de revenire involuntară la adolescenţă, când mai toate poveştile tale sunau ca un American Pie în pregătire. Artficiul ăsta poate că n-ar deranja atât de tare, dacă n-ar apărea în faţa unor oameni pe care atât “căcănarul”, cât şi victima şi-ar dori să îi impresioneze (potenţiali parteneri, şefi sau mici celebrităţi).

Ce s-ar putea face? În cazul oamenilor care abuzează în mod repetat de sistemul ăsta de a-şi îngropa frustrările, izolarea este singura soluţie. Cum de multe ori comportamentul este involuntar, e posibil ca inculpatul să nu realizeze vreodată ce a făcut. Din pacate, simpla lui prezenţă în discuţii (formare sau informale) e profund toxică. Dacă incidentele sunt izolate, victimei nu-i rămâne decât să zâmbească, să încuviinţeze şi să citeze: Da, îmi amintesc întâmplarea, eram cu imbecilul ăsta sinistru care povesteşte…

P.S: Iată şi una dintre puţinele ocazii în care tricoul cu “I’m with stupid” ar putea fi cu adevărat util.

Babur, pakistanezul din Berceni

12 Sep 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

E momentul pentru o poveste emoţionantă cu emigranţi care să vă amintească subtil de adevăratele valori umane şi care să includă şi cel puţin un căţeluş adorabil…

De fapt, nu am poveşti lacrimogene cu imigranţi, cum nu am nici întâmplări descurajante, în ciuda contactului tot mai des, în afara ţării. Online-ul e plin deja de păreri pro şi anti imigraţie de la oameni care au senzaţia că islamiştii sacrifică animale în cinstea lui Ctulhu (vedeţi, v-am spus eu că apare şi un căţeluş!) sau, dimpotrivă, că găzduirea şi acomodarea unor imigranţi e o problemă de simplă voinţă, nu de capacitate, pregătire şi deschidere socială. Prin urmare, am decis să alerg pe o rută complet diferită. În loc să mă vait pe tema străinilor din afara ţării care s-ar putea stabili aici, o să mă vait pe tema celor care sunt deja în ţară şi de a căror părere se ţine cont bizar de mult.

Despre cine anume intenţionez să vorbesc? Printre alţii, despre americanul din Cluj, despre franţuzoaica din Dobrogea şi despre alte cazuri de imigranţi (refuz să folosesc cuvântul “expaţi” pentru oameni care stau de ani buni într-o ţară străină, fără intenţia de a o părăsi) veniţi din ţări pe care le considerăm mai civilizate. Oameni cât se poate de interesanţi şi, în multe cazuri, de întreprinzători, pe care nu-i califică însă nimic să vorbească despre politica, istoria sau religia ţării ăsteia şi cu atât mai mult să fie invitaţi în emisiuni şi citaţi pe teme care ţin de “subiectul România”. Oameni despre care vorbim la singular, ca despre cazuri unice, articulându-le în consecinţă şi originea (britanicul, olandezul, australianul), de parcă ar fi absolut imposibil ca cineva să vrea să se stabilească în România de bună voie.

Da, pe deoparte sărim în sus că ne invadează sirienii, un neam pe care-l considerăm inferior, băgând în aceeaşi oală analfabeţi agresivi şi oportunişti şi profesori universitari puşi pe fugă de nişte demenţi. Nu avem însă o problmă să lăsăm nişte oameni, cărora nu le-am da cine ştie ce credit dacă ar fi români, să vorbească despre orice, de la creştinism (da, avem un irlandez care ne dă lecţii de ortodoxie), până la soluţii pentru satul românesc (aici sunt zeci de specialişti, impresionaţi de idilic, dar complet ignoranţi la aspectele economice). De ce? Pentru că încă dinainte de Revoluţie, am manifestat o bizară umilinţă faţă de ceea ce am numit generic “Vest”.

Tristeţea e că nu ne simţim umiliţi de declaraţiile politicienilor şi analiştilor de afară sau de măsurile luate împotriva imigranţilor proveniţi din România. Nu, pe noi ne interesează mai mult ce crede Jeremy Clarkson despre ţigani şi dacă lui Robbie Williams i-a plăcut sau nu în România. Nu mă înţelegeţi greşit. Faptul că unui artist de talie internaţională i-a plăcut publicul şi (probabil) şi ţara noastră nu poate fi decât un lucru bun, dar părerea lui Robbie Williams despre politică şi societate e irelevantă (nu şi-a dat-o, dar s-au găsit oameni în stare să i-o ceară).

Altfel, chiar nu mă afectează că vreun documentarist pierdut pe-aici pică în patima clişeelor sau că cineva confundă Bucureştiul cu Budapesta. Sigur, sunt gafe de imagine şi denotă lipsă de profesionalism, dar, politic vorbind, faptul că un absolvent de liceu foarte talentat la chitară sau la jonglat cu octavele confundă două oraşe relativ apropiate nu înseamnă nimic. O mică excepţie ar putea fi personalităţile cu o vagă influenţă politică, precum prinţul Charles (a cărui afinitate pentru Transilvania e cunoscută). Altfel, e mult mai important că un lider U.E. consideră ca nu avem ce căuta în spaţiul Schengen, decât că un vizitator pasager crede că suntem buricul universului.

Tot aşa, e complet irelevant că un american mutat în România iubeşte ţara asta sau că o franţuzoaică de 28 de ani o consideră o super destinaţie de vacanţă, cât timp turismul se menţine la aceleaşi cote. E distractiv să ascultăm opinii de genul ăsta, dar trebuie să ţinem cont de faptul că ţările la care ne uităm cu inutilă deferenţă nu ne trimit laureaţi de premii Nobel să-şi dea cu părerea. Da, şi mie îmi plăcea blogul lui Sam cel Român şi la fel îmi plăcea şi blogul lui Steven van Groningen (care are totuşi ceva de spus pe plan economic), dar nu am simţit vreodată nevoia să le mulţumesc pentru că ne-au “binecuvântat” cu prezenţa, cum nici ei nu au cerut asta. Părerile lor sunt interesante, însă sunt doar păreri. Tot la fel, părerile multor autoexilaţi din România nu sunt cele mai relevante pentru a descrie relaţia dintre diaspora şi cei de-acasă.

Ce încerc să spun de prea multe rânduri este că, după secole de istorie şi ani de tranziţie, n-avem chiar atât de multe motive să ne simţim frustraţi (exceptându-le pe cele economice), dar nici suficiente să ne credem mai buni (mai avem destul de lucru). În orice caz, nu avem suficiente motive pentru care să ascultăm umili părerea unor imigranţi, în timp ce declarăm sus şi tare că ne vom apăra ţara de invazia altora…

P.S: În ciuda aparenţelor, titlul nu e o simplă diversiune. Babur chiar există sau a existat şi este sau era un pakistanez, mândru proprietar de chioşc prin Berceni (acum câţiva ani, magherniţa era pe lângă fostul City Mall). În timpul procesului de vânzare a unei sticle de apă plată, l-am auzit spunând că România este “cea mai bună ţară din lume“. Vorbe mari, venite de la un om al cărui nume se traduce prin “tigrul”…

Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

05 Sep 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…