Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

August 2015

Monthly Archive

Roma nu a fost construită într-o zi, dar nici şpaga nu era atât de mare…

30 Aug 2015 | : Social, Cultural, Politic

Problema imigranţilor îmi pare puţin prea sensibilă pentru a o diseca pe blog, dar am de gând să mă leg de un mic detaliu pe care analiştii de serviciu îl pun uneori pe tapet…

Deşi conaţionalii noştri sunt implicaţi (mai mult sau mai puţin legal) în direcţionarea recentului val de imigranţi, România e pe lista foarte puţinor oameni care caută o viaţă mai bună. Unii au urlat că e vorba despre nivelul de trai, de un brand de ţară prost şi de alte aspecte care ne-ar pune în inferioritate faţă de vecinii unguri, de exemplu. Adevărul este însă că niciunul dintre zecile de mii de imigranţi care au asediat Serbia şi Ungaria nu a făcut asta pentru a se stabili acolo, ci pentru a ajunge la “tărâmurile promise” din Germania sau ţările nordice. Totuşi, de ce imigranţii n-au ales drumurile neterminate ale României pentru a face mutarea asta?

Ei bine, pentru că, nici acum şi nici în istorie, România nu a fost considerată “punct de trecere spre Europa”. Am mai spus-o şi în alte articole: nici măcar în Evul Mediu, drumul turcilor spre inima continentului nu trecea prin Ţările Române, devenite deja provincii ale Imperiului Otoman. Pasajul ipotetic trecea prin Belgrad, motiv pentru care victoria lui Iancu de Hunedoara în apărarea cetăţii este cu mult mai importantă decât alte confruntări locale. Asta nu înseamnă că Ţările Române şi mai târziu România nu au avut sau nu au importanţă strategică (în ultimii 20 de ani, asta ne-a salvat), ci doar că scuza constantei presiuni militare şi economice asupra României nu prea mai funcţionează.

Într-adevăr, România nu a avut banii sau norocul de a fi influenţată (prea mult timp) de marile forţe economice şi culturale ale Europei, însă e greu de justificat faptul că, în sute de ani de existenţă a unor formaţiuni statale pe teritoriul ţării, noi nu am construit aproape nimic. Nu ne-am definit un stil real şi nu am încercat să lăsăm ceva în urmă, chiar şi cu riscul de a fi incendiat la primul asediu. Serios, dacă “stilul brâncovenesc” şi câteva biserici sunt tot ce rămas din extinsul Ev Mediu românesc, istoria nu ne avantajează cu nimic. De ce? O să dau un exemplu cu care am luat contact foarte recent…

Nu obişnuiesc să vorbesc despre vacanţele mele din afara ţării pe blog pentru simplul motiv că sunt experienţe personale care nu se desfăşoară în locuri atât de exotice, încât să nu existe descrieri mai bine scrise pe tema asta. O excepţie a fost Sicilia, acum câţiva ani, pe care am menţionat-o la cererea unui prieten care mi-a cerut sfatul. Foarte recent însă, am făcut o vizită în Malta, unde mi-a atras atenţia ceva ce nu ţinea nici de stânci, grote sau plaje şi nici de îndelungata istorie a insulei. Este vorba despre rapiditatea cu care locuitorii Maltei au construit şi, de multe ori, reconstruit multiplele fortăreţe şi catedrale de pe insulă. Nu de puţine ori am auzit fraze precum “a fost construită în trei ani” sau, în cazul capitalei fortificate, Valletta, “a fost proiectată şi terminată în 15 ani”.

Chiar dacă maltezii nu şi-au propus să construiască o nouă Sagrada Familia (deşi Catedrala Sf.Ioan, construită ulterior, fură din strălucirea Europei), vorbim despre clădiri imense din gresie galbenă şi marmură, despre zeci de fortificaţii, câteva biserici, multe decorate în stil renascentist şi baroc, despre un palat, clădiri aministrative şi câteva sute de locuinţe. Toate construite de mână, în 15 ani, de localnici şi sub tutela Cavalerilor Ospitalieri (Cavalerii Maltezi). Da, au existat şi prizonieri de război şi probabil şi sclavi implicaţi (deşi nici Ţările Române n-au dus lipsă de iobagi), însă fundaţia cetăţii a fost una de oraş construit de “gentlemani pentru gentlemani”.

Sigur, ştiu că nu vorbim tocmai despre o comparaţie dreaptă. Cavalerii Ospitalieri faceau parte din marile familii nobiliare ale Europei care, după victoria împotriva turcilor, i-au răsplătit din plin pe apărătorii cetăţii. Apărători care pierduseră însă un fort, aproape toate proviziile şi foarte mulţi oameni (raportat la forţele lor). Oraşul cetate a fost construit la ordinul şi în cinstea lui Jean Parisot de Valette, mare maestru al Cavalerilor Ospitalieri, care nu şi-a mai văzut însă proiectul împlinit.

Valletta 2

De ce insist cu exemplul ăsta? Pentru că vorbim despre o ţară mică, asediată constant de turci (ba chiar, la un moment dat, piratul turc Dragut a reuşit să ia aproape toată populaţia insulei Gozo în sclavie). Un popor cu origini mixte, creştin, obişnuit cu rezistenţa în condiţii vitrege şi lipsa proviziilor, dar şi cu jafurile sau asediile. Un popor a cărui conducere a ştiut să gestioneze încrederea şi fondurile altor ţări creştine şi nu şi-a folosit poziţia geografică pe post de scuză. Un popor al cărui exemplu l-am fi putut urma, dacă ar am fi ştiut să ne orientăm şi dacă…

Sincer, dacă n-am fi permis atât de lejer existenţa şi proliferarea furtului. În sute de ani de existenţă, poporul român s-a definit printr-o rată deosebită a dărilor şi spăgilor, impresionantă chiar şi pentru funcţionarii Înaltei Porţi. Practic, una din primele eliminări sistematice ale taxării abuzive şi inutile a venit de la un fanariot, Constantin Mavrocordat, un om ajuns în multiple rânduri pe tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei prin intermediul şpăgii.

Mulţi cititori vor spune că exagerez, însă şi vizitatorii străini în ţările române au avut o opinie similară: furturile la nivel înalt mergeau atât de departe încât devenise imposibil pentru un domnitor cu viziune să mai şi construiască ceva. Aproape toţi cei ajunşi pe tron, români sau străini, ajungeau să-şi ocupe o mare parte din timp cu a-şi meţine poziţia internaţională, cât şi puterea în faţa boierilor, ambele necesitând un sistem complex de tributuri şi datorii create de multe ori artificial.

Sigur, veţi spune că tot puterile externe ne induseseră comportamentul ăsta, dar noi vorbim despre vămuire şi dări sistematizate încă din timpurile lui Ahtum, un conducător bănăţean din secolul al XI-lea care se ocupa cu “transportul de sare” în regiune. Ar fi stupid să speculăm că respectivul lua şpagă, însă şi el şi vestitul Glad se ocupau cu instituirea unor “puncte de vămuire”, un obicei pe care l-au preluat ulterior şi haiducii români, unii dintre ei susţinuţi de sute de oameni.

Nu e ca şi când lucrurile n-ar fi putut fi sta altfel, dacă boierii români ar fi putut vedea dincolo de propria pungă. Aceiaşi boieri pe care lucrarea menţionată anterior (An Account of the Principalities…) îi numeşte replici fade ale boierilor turci, lacomi, inculţi şi extrem de puţin conectaţi la spiritul vremii. Practic, cu nimic diferiţi faţă de boierii de tranziţie, cei care ne-au ţinut 20 de ani pe loc, furând cu ambele mâini. Cei care au avut grijă să falimentăm treptat (continuând tradiţia comunistă), în timp ce ţări similare precum Polonia au decolat.

Cu alte cuvinte, nu cred că e cazul să mai punem pe tapet cartea “compromisurilor istorice” şi nici să ne lăudăm că suntem “poarta Occidentului spre Europa”, cât timp conducătorii noştri nu pot construi nici măcar o uşă de lemn (fără să suprataxeze tâmplarii). Poate că Valletta n-a fost construită chiar în 15 ani, cum se susţin maltezii, şi sigur nici Roma n-a fost construită într-o zi… dar, prin comparaţie, Bucureştiul pare încă în stadiul de proiect.

P.S: Ştiu că am lăsat câteva piste neargumentate în articol, dar când faci şaormă din problema imigranţilor, istorie şi câteva poze de vacanţă, e greu să oferi şi cartofi prăjiţi la meniu.

Spirite, ursuleti si dinozauri

22 Aug 2015 | : Filme & Carti

Ca de obicei, atunci când vreau să sparg un set de articole sforăitoare cu unul mediocru, scriu despre filme…

Din păcate pentru fragila economie a cinematografelor bucureştene şi din fericire pentru cititori, n-am prins foarte multe titluri noi în ultimele două luni şi, în orice caz, nu foarte multe titluri bune. Prin urmare, iată o serie de filme aşa şi aşa, analizate… cât de cât.

Ted 2 (2015)

Dacă la capitolul seriale de desene animate (Family Guy, American Dad!),  documentare (Cosmos) şi chiar muzică, implicarea lui Seth MacFarlane poate fi un semn bun, la capitolul filme şi seriale, mai tot ce iese de sub bagheta de scenarist, regizor sau producător a americanului merge pe acelaşi tipar: umor aleatoriu şi de multe ori grotesc, dublat de o naraţiune greu de descifrat. Cu alte cuvinte, reţeta Family Guy, aplicată într-un context nu foarte potrivit.

Ted 2 continuă povestea lui John (Mark Whalberg) şi a ursuleţului vorbitor Ted (MacFarlane), care de data asta nu mai distrug căsnicii, ci încearcă să o salveze pe cea a lui Ted. Mila Kunis nu-şi mai flutură accentul prin filmul ăsta, dar Amanda Seyfried, Morgan Freeman şi, pentru scurtă vreme, Liam Neeson o fac. De fapt, cam asta şi salvează Ted 2. Glumele licenţioase ale ursuleţului ar fi complet cretine, dacă în partea cealaltă nu s-ar afla nişte actori decenţi. Printre zecile de aluzii sexuale, intenţionat rasiste sau complet tembele, Ted 2 strecoară şi câteva glume bune, suficiente pentru o duminică ploioasă, dar nu şi pentru o ieşire la cinematograf cu cei mici, după cum a aflat o mămică din sală. Verdictul? Ca să-l citez pe Ted: Meeeeeeeeeeeh…

Maggie (2015)

Dupa zeci de filme care ne-au precipitat copilăria şi două mandate de guvernator care i-au (atenţie: jocuri de cuvinte despre secetă!) precipitat pe californieni, Arnold Schwarzenegger încearcă să ne demonstreze că e un actor serios. Şi este, atunci când e bătrân, neras şi nu vorbeşte mai deloc. Maggie este povestea (inspirată, zic mulţi, din jocul The Last of Us) unui tată şi a fiicei lui condamnate la zombificare. Cam atât. Schwarzie nu se bate, Joely Richardson e o nevasta interesant aleasă, iar puştoaica Abigail Breslin joacă un rol foarte convingător de adolescentă care se transformă treptat în adolescentă zombie. Maggie curge încet şi tensionat. Deşi accentul fostului Terminator poate irita pe alocuri, filmul e o dramă destul de reuşită.

Jurrasic World (2015)

În mod absolut previzibil, la capitolul “seria Jurrasic Park”, niciuna dintre continuări nu a fost în stare să atingă succesul filmului original. Din păcate, nici Jurrasic World nu reuşeşte să trezească fosila pe care Jeff Goldblum şi Sam Neill au tot primenit-o în trecut. Chris Pratt (Guardians of the Galaxy) e un actor simpatic şi bine ales, dar parcă prea musculos pentru rolul lui (pare să fi făcut ceva efort pentru film). Restul actorilor sunt relativ anonimi (mai puţin Judy Greer, din Arrested Development) şi chiar dacă Omar Sy e bunicel, lipsa unei distribuţii puternice se vede. La fel şi lipsa unui fir narativ coerent şi a unui final satisfăcător. Jurrasic World e un film de acţiune plăcut, dar nu-mi dă speranţe prea mari pentru continuitatea seriei. Şi da, dinozaurii arată bine, chiar şi fără Spielberg la cârmă.

Poltergeist (2015)

Nu ştiu de ce clasicul horror Poltergeist a trebuit refăcut şi cred că niciunul dintre participanţii la filmul ăsta nu ştie. Mi-a părut teribil de rău de Sam Rockwell (care pare sictirit şi sarcastic tot filmul), un actor care chiar îmi place, şi poate puţin de Jared Harris, un actor care nu-mi place în mod deosebit, dar care poate juca decent. Restul participanţilor la atrocitatea asta n-ar trebui să mai facă filme împreună prea curând sau filme în general. Deşi respectă vag scenariul filmului original, Poltergeist nu ştie clar ce vrea să fie: un horror slab, o comedie sinistră sau o tâmpenie S.F. De altfel, nici nu vă sfătuiesc să aflaţi răspunsul la dilema asta…

Get Hard (2015)

Get Hard e o comedie standard bazată pe un cuplu anormal format din Will Ferrell şi Kevin Hart. Alison Brie (Annie din serialul Community) arată bine, dar nu face vreun efort să şi joace în consecinţă (ceea ce e ok pentru rolul ei). Get Hard este povestea unui manager de fond de investiţii acuzat de fraudă şi condamnat într-un proces fulgerător . Presat de circumstanţe, dar şi de propria ignoranţă (asezonată puternic cu rasism), personajul apelează la un “negru” care să-l ajute să supravieţuiască în mediu vitreg. Da, chiar asta e premisa filmului: cineva crede că toţi negri sunt puşcăriaşi, dar, ţineţi-vă bine, nu sunt. Povestea seamănă cu multe altele (vezi Big Stan… sau mai bine nu), însă comedioara nu e întru-totul rea. Pare genul de film care, ca multe altele, va intra în 10 ani în grila de reluări a ProTVv-ului.

It Follows (2015)

Un nou horror independent de calitate din aceeaşi zonă cu Babadook şi când spun “aceeaşi zonă” nu mă refer la Australia, ci la zona “actori necunoscuţi, decoruri minimaliste şi multă atmosferă”. It Follows e un film cu şi despre adolescenţi, o metaforă la adresa bolii în general şi a (spoiler) bolilor cu transmitere sexuală în particular. Pe scurt, după o aventură negândită cu noul ei prieten, o fată cuminţică se trezeşte urmărită de o entitate care se deplasează încet, ameninţător şi care-şi schimbă constant înfăţişarea. O entitate mai înspăimântătoare decât toţi monştrii din filmele horror clasice. It Follows se plimbă între stigmat social şi pericol real, jonglează cu boala şi obsesia şi face totul într-un mod coerent. Muzica e dubioasă, desprinsă parcă din topurile MTV ale anilor ’80 (motiv pentru care şi funcţionează), iar actriţa din rolul principal se îmbracă similar unei imigrante îndrăgostite de Brittany Murphy (o actriţă care ar mai fi putut spune multe în branşă, de altfel). Alte lucruri nu prea mai sunt de comentat la It Follows. De văzut.

Demonic (2015)

Demonic eu un film horror clasic, ţinut în picioare de o mână de actori de serial şi de filme de categoria B, în frunte cu Frank Grillo, Maria Bello şi Scott Mechlowicz. E în regulă dacă numele nu vă spun nimic. Feţele lor probabil vă vor spune “hei, cred că l-am mai văzut pe ăla undeva”. Deşi nu excelează la niciun capitol, Demonic oferă totuşi o poveste interesantă (un grup de detectivi anchetează moartea unor puştani, plecaţi pe urmele unor spirite malefice într-o, bineînţeles, casă bântuită), fără a uita de obişnuita schimbare de situaţie din final. Deşi e puţin confuz şi prea rapid pe alocuri, Demonic este un film horror corect, care poate fi vizionat fără a vă lăsa cu dureri de cap.

Drept concluzie, poate aruncaţi un ochi pe It Follows şi Maggie şi, la plictiseală, pe Jurrasic World şi Demonic. Dacă le-aţi văzut deja pe restul, atunci mă simt mai bine. N-am fost singurul care a pierdut ore din viaţă întrebându-se cât de proastă o să fie următoarea replică din Poltergeist.

P.S: Blogul ăsta cam fost în vacanţă în ultima vreme, spre deosebire de stăpânul lui. Deşi pentru mine scriitura online rămâne un exerciţiu frumos, sunt curios câţi dintre voi mai văd un viitor în mediul de blogging (dincolo de scopul lui original, acela de a împărtăşi/publica nişte idei).

Opinia ta si povara dovezii

08 Aug 2015 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Asemenea unui bunic senil care-şi aminteşte mereu de războiul la care nu a participat şi eu am câteva teme predilecte la care am senzaţia că m-aş pricepe…

Una dintre ele este argumentarea. Nu, nu mă pricep la dezbaterea academică şi nici la argumentarea clasică, dar pot să miros destul de repede falsele argumente. De ce? Pentru că şi eu le folosesc din plin, mai ales atunci când mă lansez în diatribe inutile pe teme fără miză (asta, de exemplu). Chiar şi aşa, constat cu surprindere că, după mai bine de un deceniu în care majoritatea românilor au putut urla în voie “Uite mami, sunt pe Interneţi!”, argumentarea online tot n-a depăşit nivelul de “Eşti prost, pentru că nu gândeşti ca mine”.

Să nu credeţi că sunt chiar de ancorat în Balcani, încât să cred că asta e o problemă locală. E clar că, nici în afara acestui spaţiu cultural, oameni nu se invită civilizat la dezbatere. Totuşi, observ aici un fenomen care nu ştiu dacă e în detrimentul participanţilor, cât e în detrimentul temelor de dezbatere. Oamenii care argumentează, chiar şi cei care au expertiza şi cunoştinţele necesare pentru a-şi susţine punctul de vedere, au o etică atât de proastă a dezbaterii, încât permit frustraţilor şi trolilor să câştige cu uşurinţă runda, indiferent de partea cui ar fi “adevărul”.

Nu o să vă spun acum care sunt regulile de bază într-o dezbatere pentru că m-aş simţi ca un bodyguard de cămin cultural care dă lecţii de Krav Maga. Oameni mai bine informaţi şi mai bine intenţionaţi decât mine au scris şi manuale pe tema asta. O să vă spun, pe scurt, câteva lucruri care nu ar face neapărat dezbaterile autothtone mai corecte sau argumentate, dar care le-ar scurta cu siguranţă:

1.Povara Dovezii

Un top al lucrurilor pe care, sub protecţia anonimatului, tindem să le uităm este “povara dovezii”, o treabă care funcţionează atât din punct de vedere filosofic, cât şi din punct de vedere legal. La cel mai simplu nivel, lucrurile se reduc la ideea că persoana care face afirmaţiile controversate este cea care ar trebui să le demonstreze. Presupunerea că ceva este adevărat, doar pentru că nu a fost demonstrat ca fiind fals, este un aşa-zis “argument al ignoranţei”.

Carl Sagan a pus şi mai bine problema într-un alt context, prin deja celebrul citat “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”. Ce înseamnă “afirmaţii extraordinare” şi “dovezi extraordinare”? Înseamnă că dacă am spus că o trupă a cântat 30 de minute la un festival de muzică şi am pus o poză cu biletul sau cu mine lângă scenă, sunt şanse mari să am dreptate. Eu exist, festivalul a existat, am o dovadă că am fost acolo sau că cineva din preajma mea a fost, deci îmi puteam face o idee despre condiţiile de desfăşurare. Dacă, în schimb, spun că am fost la un festival pe Marte unde mi-au cântat doi extratereştri îndrăgostiţi de jazz, nu e suficient să arăt o poză cu brăţara de la intrare. Trebuie să demonstrez că Marte e locuibil, că se poate ajunge pe el şi că există extratereştri. Abia după ce am stabilit un cadru logic (şi ontologic) pentru discuţie, pot încerca efectiv să demonstrez că pe Marte a fost un festival de jazz.

De-asta dacopatia, conspiraţiile lunare, extratereştrii antici şi alte concepte nu au absolut nicio bază şi nici nu vor avea prea curând. Să găseşti nişte lucruri care “nu se pupă” (sau pe care nu le înţelegi) nu e acelaşi lucru cu a demonstra validitatea unei propoziţii. O tăbliţă de lut, lipsa unor izvoare scrise şi un filmuleţ Youtube nu validează prin nimic existenţa unui neam de super-oameni. Sau, dacă vreţi să simplificăm toată discuţia, aş spune că poziţia de bază în discuţiile unde se aruncă termeni dubioşi şi afirmaţii chestionabile este scepticismul. E singura poziţie care poate susţine o argumentaţie sănătoasă.

2.Părerea şi gusturile tale

Părerea ta e intangibilă, cât timp e o luare de poziţie legată de gusturi strict personale. Nu-ţi plac murele, îţi plac femeile cu ochi verzi şi nu eşti fan Game of Thrones. E greu să contraargumentezi ceva pur subiectiv, dar e şi cam stupid să porneşti o dezbatere pe tema asta. Dacă în cazuri de tip “nu-mi place partidul ăla” poţi aduce nişte argumente pentru a-ţi susţine poziţia, adevărul e că preferinţele sunt aproape pur emoţionale, raţionalizarea făcându-se după alegerea propriu-zisă.

Pe de altă parte, când începi să dezbaţi teme care pleacă de la nişte premise şi au nişte studii în spate, opinia ta nu face nici cât o ceapă degerată, fără argumente serioase care să o susţină. E o problemă legată şi de moartea expertizei, dar e mai strâns legată de faptul că opinia Ioanei, bloggeriţă de fashion, conform căreia încălzirea globală nu există, e o tâmpenie şi trebuie tratată ca atare. Cam tot la fel de mult valorează şi unele studii calitative pe o temă dată.  Nu ai nevoie de păreri despre fapte demonstrate ca fiind reale, tocmai pentru că schimbarea lor este imposibilă (o treabă evidenţiată şi de John Oliver în repetate rânduri).

Aşa cum spune mai clar un alt autor: asta nu e “opinia ta”, ci pur şi simplu nu ai dreptate. Poţi să admiţi asta sau nu, dar nu e nimeni obligat să-ţi respecte cretinismele neargumentate, doar pentru că sunt “opiniile tale”. În momentele în care le supui dezbaterii, opiniile tale devin argumente şi, ce să vezi, majoritatea nu stau în picioare doar pentru că sunt ale tale. Le poţi exprima liber, dar nu te simţi ofensat când cineva care a citit dincolo de introducere o să-ţi spună că eşti prost.

Lucrurile rămân la fel de valabile şi pentru greţoasa frază gusturile nu se discută. Gusturile în materie de muzică sunt într-adevăr irelevante într-o discuţie despre schimbarea climatică (ar constitui probabil un argument Ad Hominem, dacă ar fi folosite), dar asta nu înseamnă că sunt irelevante în orice moment sau că nu pot fi atacate. În momentul în care le-ai afişat în public, gusturile se discută, mai ales dacă spun ceva despre tine în contextul unei dezbateri mai largi. Adică?

Adică, dacă te apuci să vorbeşti despre viitorul scriiturii româneşti, dar profilul tău sugerează că te-ai cam oprit la Sadoveanu, nu te aştepta să pleci de pe o poziţie avantajoasă. În plus, nu poţi evita complet argumentele Ad Hominem într-un mediu în care orice afirmaţie de-a ta rămâne întipărită în eter timp de ani de zile. În condiţiile astea, “gusturile” tale devin parte a expertizei tale într-un subiect şi vor fi  “judecate” la un punct.

3.Validarea prin participare

Din păcate, în mediul online chiar există dezbateri la care dacă participi le validezi. Sunt situaţii în care simplul răspuns la prima tentativă de trolling (intenţionată sau nu, pentru că unii sunt sincer convinşi de propriile iluzii) porneşte o dezbatere absolut inutilă. E greu să te abţii, pentru că raţiunea se lasă deseori doborâtă de impulsivitate (la mine, cel puţin), dar pe anumite teme nu există dezbateri.

Am dedicat deja un articol temei ăsteia, dar ce e de reţinut e că nu are sens să dezbaţi o tema pentru care una dintre părţi nu are niciun argument. Nu, homeopatia nu e “discutabilă” pentru că discuţia pro ar fi trebuit să plece de la nişte studii şi nu, nu ai nevoie să faci sondaje pe tema “sunt bolile reale sau sunt doar nişte invenţii ale medicilor?”.

(Sursa Imaginii)

 

4.Falsificabilitatea şi metoda ştiinţifică

O formă mai uşoară a punctului anterior îl reprezintă afirmaţiile nefalsificabile. De la Karl Popper în sus, posibilitatea de a presupune “contrariul” unei afirmaţii a fost una dintre primele diferenţe dintre ştiinţă, pseudoştiinţă şi pură speculaţie. Desigur, falsificabilitatea este un concept mult mai vechi, dar în ultimii ani a fost nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cu alte cuvinte, o afirmaţie este validă ştiinţific, dacă pot presupune că ea nu este adevărată şi pot încerca să-i demonstrez contrariul. Dacă susţin că “toţi asiaticii sunt inteligenţi”, pot presupune că “nu toţi asiaticii sunt inteligenţi” şi, dacă găsesc cel puţin un asiatic limitat intelectual, înseamnă că afirmaţia iniţială este verificabilă, dar incorectă. Dacă afirm însă că, în 100 de ani, asiaticii vor stăpâni lumea, sunt foarte slabe şanse ca cineva să-mi poată proba cu afirmaţia, chiar şi cu ceva previziuni ştiinţifice în spate. Ea rămâne o pură speculaţie, nu un subiect serios de dezbatere.

Acum, dacă tot a venit vorba, ar fi de amintit că, încă de pe vremea lui Newton, metoda ştiinţifică a implicat câteva etape, printre care observarea unui fenomen, definirea unei ipoteze, testarea ei, analiza datelor, interpretarea lor şi retestarea. Nu-mi amintesc de etapele “Spune o tâmpenie” şi “repet-o până ce tabăra adversă cedează psihic”.

5.Ştiu eu pe cineva

În viaţa reală, există mereu un unchi sau un văr îndepărtat care nu a făcut cancer la plămâni, deşi a fumat toată viaţa şi care a fost acolo când l-au asasinat pe Ceauşescu. Online, există site-urile dubioase şi canalele Youtube, de la cele dedicate pseudoştiinţei, la cele dedicate conspiraţiilor. Aparent, dacă se scriu suficiente aiureli despre ceva, atunci acel ceva capătă o falsă legitimitate.

Aşa ajungi să dai de oameni care neagă Holocaustul pe baza a două poze de pe un site fără domeniu şi oameni care-ţi pot spune cu exactitate la ce oră s-au “autodetonat” bombele de pe clădirea World Trade Center, în baza unui filmuleţ Youtube. E cazul să revenim deci la primul punct: “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”.

6.Contextul

Citind anumite dezbateri online, chiar şi cele de pe site-urile mai serioase, ajungi la concluzia că participanţii nu se raportează la lumea reala, ci la un cadru fictiv, creat exclusiv pentru a le confirma lor bănuielile. Oamenii care se atacă pe Facebook, bloguri sau Twitter trăiesc într-o lume ideală, una guvernată nu de legi, ci de morală religioasă şi în care copacii, animalele şi Pământul au acelaşi statut cu cel al cetăţenilor unei ţări.

În general, semnul de avertisment că tu şi partenerul tău de dezbatere nu trăiţi pe aceeaşi lume este fraza “Da, dar în România…”, unde România devine un spaţiu mistic şi sălbatic, în care orice e posibil. Asta în cazurile fericite.

7.Micile Detalii

Ortografia? Un detaliu. Spaţierea? Detaliu. Punctuaţia? Opţională. Sintaxa? Nu fii “nazist”! Coerenţa? Asta e subiectivă, de ce te agăţi de ea? Aparent, pentru unii, orice încercare de a le corecta cuvintele mahmure şi frazele efervescente este o încercare de apărare, o nouă dovadă că au dreptate“. Să vă împărtăşesc un mic secret, dragi scriitori în limbi similare românei: scrisul e cam singurul mod prin care partenerii de conversaţie online vă pot cunoaşte. Dezarticularea scrisului este echivalentă cu dezarticularea gândirii.

Sunt puţini cei care nu pot tolera lipsa diacriticelor sau o virgulă pusă aiurea (şi mai puţini sunt cei care ştiu unde trebuie puse toate virgulele), dar când cel care te corectează n-a auzit de cratimă, majusculă sau de dexonline, ai tot dreptul să închei discuţia înainte să devină o dezbatere. Nu trebuie să-i respingi argumentele din motive gramaticale, ci trebuie pur şi simplu să refuzi să iei parte la conversaţie. E la fel de valabil şi pentru operele bloggerilor şi jurnaliştilor de ocazie (acum câteva zile am aflat de existenţa cuvântului “răgnet” şi a formei ortografice “nici-o”.

Indiferent cât de multe ai şti despre subiect, dacă nu înveţi să scrii acceptabil (scrisul decent cere efort, iar scriitura de calitate cere talent, deci vorbim despre un nivel minim), nu are sens să te lansezi în războaie online. De-asta mi se pare că se insistă mult prea puţin pe scriitură în timpul anilor de liceu, în timp ce “literatura clasică” e băgată pe gât cu polonicul în programă.

Spre final, m-aş mai fi lungit puţin şi pe alte teme precum “argumentul vârstei”, dar cred că am mai făcut-o în trecut şi am devenit deja sâcâitor. Ar fi meritat abordată puţin şi tema celor care evită dezbaterile prin sarcasm, ascunzându-şi propria ignoranţă sau lipsă de argumente. Despre ei însă, cu altă ocazie. La fel ca în cazul multor dezbateri online, nici aici nu se poate trage o singură concluzie. Ar fi însă ceva de ţinut minte, atât pentru interminabilele dezbateri online, cât şi pentru cele televizate sau pentru mai micile confruntări din viaţa reală…

Cât timp tema dezbaterii nu este o intervenţie medicală, una tehnică sau altă acţiune cu rezultat imediat, “adevărul” final nu contează la fel de mult precum etica dezbaterii şi calitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a parafraza un personaj din Thank You For Smoking: If you argue correctly, you are never wrong!

P.S: Într-un articol recent, colegii de la reactii.ro susţineau că Internetul ne face mai răi. Chiar dacă masca anonimităţii ne face mai “sălbatici“, n-aş spune că Internetul ne face mai răi. Doar mai mici. Şi atunci când eşti mai mic, ţipi mai tare.