Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

April 2015

Monthly Archive

Nevoia de Idoli

15 Apr 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Recent, in timp ce rasfoiam o revista primita in timpul unui scurt zbor, am dat peste un interviu cu un personaj ale carui iesiri creeaza de fiecare data valuri …

Interviul in cauza il avea in prim plan pe Dan Puric, pus intr-o ciudata antiteza cu eternul, dar simpaticul, carcotas Radu Paraschivescu. Intentia autorului sau a autoarei interviului a fost sa puna in opozitie discursul mistico-nationalist specific lui Puric cu tocul critic al lui Radu Paraschivescu. Un fel “omul care ne vede frumosi si stralucitori” in antiteza cu “omul care ne vede plini de metehne”. Desi sunt un cititor al lui Radu Paraschivescu, recunosc ca interviul cu Puric m-a prins mai rapid, dar dintr-un cu totul alt motiv decat si-ar fi dorit redactorul.

In ciuda scaderii in popularitate, Dan Puric ramane un personaj fascinant. Pe de o parte avem un actor talentat si unul dintre cei mai buni reprezentanti ai pantomimei romanesti, pe de alta parte avem un om al carui discurs frizeaza patologicul. Dan Puric s-a erijat in salvator al “sufletului romanesc” si in “deschizator al drumului catre biserica”. Omul vorbeste despre concepte istorice pe care nu le intelege, jongleaza cu referinte culte (pe care cu siguranta si le-a insusit, dar numai dupa o interpretare deformata) si le vorbeste romanilor asa cum li se vorbea in 1933. Dan Puric reuseste in cateva paragrafe de text sa trezeasca o mandrie nationala autentica si sa o transforme rapid intr-un fel de legionarism modern. Aproape orice interviu cu el porneste de la niste constatari usor de validat (a se vedea episodul CNA) si se termina aproape inevitabil cu un delir mistic.

Pentru orice om rational si cu temele facute, Dan Puric nu poate reprezenta altceva decat o aparitie exotica, un pericol minor in randul agitatorilor “culti”. Totusi, el are in continuare o baza destul de mare de fani care nu sunt nici tampiti, nici inculti si nici agitatori. De ce? Abia acum ajungem la problema din titlu: nevoia de idoli. Nu de eroi, nu de modele, ci de idoli. E o sete care ne macina inca de la televizarea Revolutiei, iar Dan Puric ocupă sau ocupa pana de curand un loc pe care niciun alt “brand” public nu era in stare sa si-l asume. Trecand peste adolescentii si tinerii care pleaca urechea la discursul lui (si care sunt, la nivelul populatiei statistice, irelevanti), Dan Puric vorbea si vorbeste pentru romanii “de bine”.

Romanii aia de minim 35 de ani care merg zilnic la munca, isi platesc taxele si tot spera la ceva mai bun, indiferent ce ar putea insemna asta. Sunt oameni care au terminat o facultate sau macar un liceu decent, au citit cateva carti la viata lor si au mai iesit din cand in cand din casa. Chiar daca nu sar in strada la demonstratii, nu inseamna ca nu se revolta. Sunt oameni care nu fac mare lucru pentru a schimba ceva, dar nici nu vor sa accepte ca sa accepte ca “asta e“. Categoria asta nu cuprinde in niciun caz elite, nativi online, hipsteri sau “yuppies” din marile orase, dar cuprinde mai tot, de la intelectuali de provincie la parintii multor cititori. Oameni care tin din cand in cand post, dar nu te-ar stropi cu apa sfintita daca nu esti ortodox. Oameni care se tem putin de experimentele de la CERN, dar stiu ca Pamantul n-are 4000 de ani.

Pentru ei vorbeste Dan Puric si, din moment ce nu e nicio alta voce suficient de lucida si de puternica acolo, si el si altii vor avea succes in diseminarea unei arome specifice de nationalism. Nu de alta, dar nevoia de idoli a fost enorma in spatiul post-revolutionar si foarte putini din cei care ar fi putut sa o suplineasca au “livrat”. Jurnalisti? Fie si-au distrus credibilitatea prin tabloide, fie au demonstrat ca n-au nici cea mai mica urma de coloana vertebrala. Intelectuali de “profesie”? Fie n-au vrut sa se coboare la nivelul poporului, fie n-au avut niciodata curaj sa-si asume propriile argumente. Sa nu mai vorbim despre frica de libertate care inca bantuie vocile din literatura.

Dan Puric are un loc in spatiu public pentru ca in spatiul public este loc. In acelasi mod, desi argumentarea lui e subtirica (pentru statutul profesional), iar stilul literar e departe de ideal, Lucian Boia are la randul lui un loc, unul bine pozitionat din punct de vedere comercial. Desigur, omul asta nu e in aceeasi zona a discursului cu Dan Puric, nici ca viziune, nici la nivel de coerenta, dar parghiile de promovare sunt similare. Cat timp oamenii cu un mesaj mai puternic n-au forta sau capacitatea de a se adresa celor care vor sa-i asculte, spatiul public va semana in continuare cu un muzeu bizar. Acum ma refer la esaloanele mai “curate” ale spatiului public, nu la zonele unde se plimba vindecatorii si militantii anti-vaccin.

E greu sa negi ca in societatea romaneasca exista inca loc pentru idoli. Totusi, daca trecem peste scandalurile iscate cu fiecare inmormantare trambitata de media, putem observa fenomene si mai interesante. Pentru asta, e suficient sa ne uitam la fervoarea arestarilor din ultimul an. Procurorii si reprezentantii Justitiei au devenit recent un fel de Supermani aplaudati din tribune pentru fiecare interventie. Sigur, sunt complet de acord cu masurile luate, dar trebuie sa retinem un lucru: oamenii aia isi fac IN SFARSIT treaba, indiferent de cine le-a incurajat zelul. Demersul merita admiratie, dar, totusi, cand ati aplaudat ultima data o casiera pentru ca v-a dat restul? E la fel si in lumea sporturilor, unde performantele exceptionale ale catorva varfuri ne transforma pe toti in “fani dedicati” ai persoanei, nu ai performantei. Si de altfel, asta e si problema cu “idolii”: atrag atentia asupra omului, nu asupra realizarilor lui.

Cautarea de idoli e o etapa intermediara. O societate matura are nevoie de modele, nu de idoli. Vorbim atat despre de modele internationale (asa zisele vedete “de origine romaneasca”), dar si de varfuri locale la care sa ne putem raporta. Pana a cauta si a intelege insa ideea de model, vom mai alerga o vreme dupa iluzia idolilor, iluzie care de multe ori se spulbera printr-o singura greseala sau scandal mediatic. Cand atat pustii, cat si “oamenii de bine” o sa inceapa sa caute modele, discursul unidirectional si lipsit de autocritica o sa-si caute alt public. Genul de public care are nevoie de manual de instructiuni pentru sireturi…

P.S: Nu am nimic cu Dan Puric sau fanii lui. Mai mult chiar, cred ca o (mica) parte dintre lucrurile spuse de omul asta chiar trebuie spuse. Am insa o problema cu manipularile servite ca “adevaruri istorice” si cu ceea ce manualele de psihologie neoficiale numesc “complex mesianic”.

Vanatorii de Pietre

05 Apr 2015 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Apropierea unei vacante, subtil amplificata de lipsa somnului, mi-a amintit de o mai veche specie a faunei de tranzitie…

Cu ani in urma, citisem in Esquire-ul romanesc un text al lui Radu Paraschivescu, text pe care autorul l-a inclus ulterior in colectia Maimuta Carpatina. Fragmentul se numea “Fiind turist, muzeu cutreieram” si vorbea despre meteahna moderna si nu neaparat romaneasca de a te poza cu statuile si de a aduce acasa din fiecare vacanta mici suveniruri ilegale. Era, cu alte cuvinte, despre oamenii care “isi insusesc” la propriu istoria, fara sa o inteleaga sau aprecieze.

Ce nu surprinsese insa autorul era mania selfie-urilor si a miilor de poze “obligatorii” pe care fiecare posesor de telefon cu camera le deverseaza pe Facebook sau Instagram. Toate asezonate din plin cu check-in-uri, evident. Am mai scris despre lipsa povestilor din mediul online si, din fericire pentru cititori, nu o sa mai scriu inca o data (articolul a avut mai putini cititori decat are Mensa membri in publicul de la Romanii au Talent). Problema aici e cu pozele din vacante, mai mult sau mai putin exotice, care surprind exact aceleasi cadre, cu exact aceeasi compozitie si lumina. Singurul lucru care difera este cel care ocupa trei sferturi din cadru, amintindu-ne de vechea denumire a pozelor de gen: poze iola (io’ la munte, io’ la mare, io’ la…).

Ai vizitat Parisul? Fa-ti o poza pe Champs de Mars cu turnul Eiffel in fundal, deasupra capului sau in lateral. Capodopera va fi urmata natural de poza cu piramida de la Luvru, decorata de zambetul celui care nu va face niciodata turul complet al muzeului. Daca treci prin Berlin, e musai sa te lafai in fata Reichstag-ului, iar daca se intampla sa mergi intr-o statiune mai populara din Grecia, e musai sa faci o poza cu un rasarit care sa spuna orice, dar numai Grecia nu. Acum da-le tag tuturor celor pe care vrei sa-i faci invidiosi si incearca sa scrii ceva inspid-profund sau vag amuzant.

(Daca n-ai fundal la indemana, merge si un Photoshop artistic. Sursa Imaginii.)

 

“Bine ca faci tu poze ca Ansel Adams!” imi vor spune arogant cititorii, in timp ce rasfoiesc preocupati ultima carte a lui Umberto Eco. Sincer, nu e nimic in neregula cu instantaneele de mai sus. E normal sa le ai in colectie, dar nu e normal ca ele sa fie colectia. Nu de alta, dar stiu ca de pe un hard disk extern, zambeste moaca mea din poza aia cu Turnul Eiffel. Problema e ca am vazut de atatea ori respectivele incadrari, incat pare ca pentru multa lume au devenit un fel de obligatie de vacanta. Mergi acolo, faci poza aia cu statuia aia, monumentul ala, pietroiul ala. Aparent, daca nu le afisezi, e ca si cand n-ai fi mers in orasul sau in tara in care ti-ai petrecut vacanta.

Turistul de Facebook si Instagram vaneaza piete, castele si catedrale vechi pe care jumatate din lista de prieteni le-a folosit deja ca pretext pentru selfie-uri. Fotomodelul de ocazie nu mai are timp sa inteleaga ce-i cu respectivele monumente, pentru ca e prea ocupat sa-si traga sute de cadre in fata lor. Trofeele post-vacanta devin mult mai importante decat vacanta in sine. Mai mult, daca te uiti la privirile unora in propriile poze, ai senzatia ca sunt rosi de invidie. Nu, serios, cum si-au permis ruinele alea sa ajunga acolo inaintea lor?

Comportamentul asta nu e nici pur romanesc, nici specific exploziei online a ultimului deceniu. Ce il face insa mai daunator acum este contextul socio-politic din ultimii ani. Daca intrarea in UE, cresterea nivelului de trai si ieftinirea zborurilor ne-au permis sa ne plimbam si sa studiem mai usor atat in Europa, cat si in tari din afara ei, conflictele economice si politice risca sa ne pericliteze libertatea turistica. Cu alte cuvinte, plimbarile la Saint Petersburg s-ar putea sa nu mai fie programabile in doua saptamani. Excursia aia in Siria, pe care ti-ai facut-o cu generozitate cadou acum cativa ani, ar putea fi ultima pe care o vei mai face in zona respectiva, pentru vreo doua decenii. Chiar daca multe dintre monumentele Estului Mijlociu sunt acum in pericol de disparitie, vrei ca singura ta amintire dintr-o astfel de regiune sa fie o poza cu tine, o piatra antica si mesajul “Azi nu mergem la munca… ha, ha, ha”?

P.S: Pana una alta, cateva ambitii editoriale mai vechi au inceput sa prinda viata. Astfel, o colectie de texte scrise in liceu, acum mai bine de 10 ani, va aparea curand in librarii sub numele de “Amfitrionul”. O sa va anunt din timp, printr-un widget lateral. Ele vor fi urmate de o carte pentru copii si, cu putin timp si noroc, de una sau mai multe aparitii editoriale la o editura tanara si ambitioasa (nu zic mai mult, ca ne citeste sefu’). Altfel, sper in curand si la prima aparitie complet gandita si scrisa pentru piata internationala. Pentru spam beletristic insa, voi pregati un site separat.