Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

June 2014

Monthly Archive

Statistic vorbind

28 Jun 2014 | : Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Intelepciunea populara ne spune ca adevarul e undeva la mijloc. Daca asa stau lucrurile, cum se face ca dezbaterea e mereu in extreme?

Acum o luna, John Oliver se plangea despre un fenomen usor de ignorat, dar greu de eliminat. Britanicul se amuza pe seama faptului ca, in majoritatea dezbaterilor despre schimbarea climaterica, nu exista reprezentativitate statistica. Adica? Adica de fiecare data cand se discuta o “problema” care a fost deja demolata de experti, in platouri, in studiouri sau in mediul online se cer fix doua pareri. Una pro si, deloc surprinzator, una contra. Din punct de vedere al logisticii si al legilor divertismentului, totul e in regula. Din punct de vedere logic si “democratic”, genul asta de abordare e o tampenie. Daca 80% din oameni se impotrivesc unei masuri, iar tu ii reprezinti in platou printr-un singur invitat, dai impresia unui (fals) echilibru de forte.

Nu o sa scriu despre statistica, desi domeniul care ma gazduieste o foloseste intensiv. Oamenii de cercetare, strategii si consultantii politici depind de modul in care cifre fidele realitatii (statistic vorbind) ajung sa se reflecte distorsionat in oglinda publica. Exista corporatii si grupuri de lobby care din asta traiesc. Sa nu mai vorbim despre institutele de statistica si sondaje. Din fericire, modul in care ei influenteaza publicul e mai subtil decat o fac televiziunile, radiourile, site-urile de stiri si blogurile. Aici problema relevantei statistice e mai apasatoare. Actiunile mai mult sau mai putin constiente ale redactorilor si moderatorilor lasa publicului impresia ca “exista o dezbatere”. Mereu! Mai mult, celor care asista li se inoculeaza ideea ca e necesar sa isi aleaga o parte, in loc sa studieze si sa inteleaga problema.

Cazul grav apare cand minoritatea statistica ajunge sa fie mai bine reprezentata decat majoritatea. Vreti exemple? Sa ne uitam numai in galeata politicilor publice. Ai mii de oameni in strada si zeci de initiative impotriva unui proiect minier? Tu aduci in platou fix un reprezentant de-al lor si vreo sase sustinatori ai proiectului. Nu vorbim aici despre cine a avut dreptate, ci despre cum se purta dezbaterea publica in strada si modul in care a fost ea reflectata de media. Apar legi noi care permit supravegherea cetatenilor? Tu umple-ti publicatia cu editoriale scrise de fosti spioni si de reprezentanti ai firmelor care vor asigura infrastructura. Cresc accizele la carburanti, desi 99% din populatie nu sustine masura? Invita vreo 3-4 politicieni si un reprezentant al rafinariilor in platou pentru a ne spune cum sta treaba.

(O parere pertinenta a celor de la SMBC, preluata de aici)

La fenomenul asta se adauga si asa-zisul efect de “agenda setting” (abilitatea mass media de a face o problema sa para importanta, prin repetarea si prioritizarea ei). Drept consecinta, apar cazurile extreme, foarte des intalnite in cazul televiziunii romanesti. Mai mult, tara noastra se poate lauda cu vreo cateva posturi unde reprezentativitatea statistica e o gluma. Doua dintre ele, aflate in zone diferite ale spectrului politic, pot fi considerate irecuperabile. Ambele isi prezinta formatiunile politice ca fiind “90% din esantion”, lucru vizibil in toate problemele discutate, de la estimari electorale pana la legi in curs de votare si la actiuni ale justitiei. Restul de 10% (ipotetici) reprezinta dusmanul si atat. Nici macar nu vorbim despre sondaje “masluite”, cu esantioane eronat alese. Acolo, rezultatele finale pot sa difere cu un 2-5% fata de realitate si sa-i influenteze subtil pe cei interesati. Nu, in cazurile extreme, mesajul transmis nu mai are nicio legatura cu realitatea.

Asa si? Oamenii informati gandesc pentru ei, veti spune. Sigur ca o fac, doar ca spam-ul asta statistic se aglomereaza, atat in spatiul fizic, cat si in cel virtual. Drept consecinta, se produce un ambuteiaj de informatii inutile in spatiul “psihic”. Suntem bombardati cu atat de multe pareri si dezbateri, incat, dupa un timp, incepem sa ne indoim de lucruri pe care le credeam intangibile. Daca se vorbeste atat de mult si de des despre el si daca exista reprezentanti ai sustinatorilor, e clar ca proiectul ala, oricare ar fi el, este plauzibil, nu? Asta desi niciun cunoscut, de la prietenii de pe Facebook la femeia de serviciu, nu il agreeaza.

Acum imi veti spune ca al nostru creier nu este o palnie, ci o sita. Desigur ca este doar ca nu vorbim despre o sita atat de fina pe cat ne place sa credem. Nu cand vine vorba despre probleme care nu ne privesc pe moment (dar care, ca orice probleme, ne pot privi pe viitor). Oameni cu mai multa experienta decat mine au denumit asta “efect de caravana“. Cu alte cuvinte, daca ai impresia ca multi oameni cred ceva, exista o sansa destul de mare sa aderi inconstient la parerea generala. E normal. Dupa cat de infocat urla unii, ajungi invariabil sa crezi ca exista o “mare dezbatere”. Ajungi sa-ti alegi o parte, iar partile sunt usor de inflamat si controlat, desi de cele mai multe ori, sunt la fel de relevante precum galeriile marilor cluburi de cricket.

Ce e de facut? In primul rand, ar trebui sa intelegem ca, oricat de vocale ar fi, minoritatile de opinie raman minoritati. Pare brutal, dar uneori vocea lor nu merita ascultata. Nu atunci cand vine de la 0.001% din populatia reprezentativa statistic. In al doilea rand, chiar daca platoul de televiziune nu e pensiune, n-ar fi rau sa vedem mai multi oameni in dezbateri. Valabil si pentru opiniile scrise din mediul online. Daca intr-o dezbatere trei grupuri relevante la nivel de populatie sunt de aceeasi parere, as vrea sa ascult macar cate un reprezentant de la fiecare. Daca parerea opusa este reprezentata de un singur grup si nici ala nu e prea numeros, ghinion! In platou vor fi 3 oameni pro si unul contra. Daca minoritarul stie sa-si argumenteze cauza, are sanse sa isi mareasca grupul de sustinatori. Ca in dezbaterea politica, daca dezbaterea politica ar functiona rational. Cu alte cuvinte: nu tocmai corect, dar suficient.

Stiu ca iar mi-am depasit norma de texte sforaitoare, dar mi-ar placea sa vad comportamentul de mai sus sanctionat. Cat mai des. In caz contrar, parerea despre antibiotice a nebunului care mananca pamant de flori va fi mai bine reprezentata si mai vizibila decat a celor din Colegiul Medicilor. Statistic vorbind.

P.S: Apropo de afirmatia de la inceputul articolului, ar fi meritat sa aprofundez putin si lipsa unor pozitii moderate din spatiul public. Vorbim insa despre un spatiu public unde majoritatea evenimentelor “senzationale” au inceput sa fie descrise prin doi descriptori: vesel si trist.

Da-mi si mie sa ma uit

21 Jun 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu stiu daca ati observat din multiplele mele lamentari, dar cand vine vorba despre campionatul de copiat, n-o sa ma gasiti niciodata in tribune.

In Romania, problema copiatului si a furtului intelectual nu se rezuma doar la diverse si colorate personaje de pe scena politica. E o boala de fond, care poate aparea inca de la primele ore dormite in sala de clasa. E o problema aparent inofensiva, dar care te scoate din sarite cand, peste ani, cei acuzati de plagiat sunt chiar oamenii care ar trebui sa-l sanctioneze.

Cred ca si acum tin minte prima data cand am auzit in scoala generala: “Da-mi si mie sa ma uit, ca nu copiez tot!” Prima intrebare care m-a lovit atunci si care ma bantuie si acum este “De ce?”. Ce castig daca te las sa-mi copiezi munca si, mai ales, ce castigi tu? O scutire temporara de la un efort pe care ar fi trebuit sa-l faci. O scutire care va deveni in scurta vreme principalul tau mecanism de a te “descurca”. Da, exact! Eram unul din aia naspa care tinea mana pe ce scria in timpul lucrarilor de control si nu imi e rusine sa recunosc (ba da, imi e putin, dar nu ma ajuta).

Pe de-o parte, faptul ca scriam cu mana stanga ma facea sa “acopar” implicit jumatate de caiet. La asta se adauga si nevoia de concentrare. Cele doua nu erau insa singurele motive pentru care nu-mi placea sa las oamenii sa se “inspire” din lucrarile, temele, referatele si munca mea in general. Motivul era ca, la materiile la care eram bun, mi-am aratat mereu disponibilitatea de a ajuta. De la a ajuta la probleme specifice, pana la a invata alaturi de anumiti oameni, desi ma dezavantaja. Imi amintesc ca in gimnaziu existau si profesori care incurajau si rasplateau comportamentul asta. Bine, e posibil sa nu-mi mai amintesc bine perioada, dat fiindca pe-atunci oamenii ascultau N*Sync fara sa fie amenintati cu arma.

Revenind insa la subiect, nu cred ca mi s-a intamplat sa-mi ceara cineva o lectie sau un curs si sa nu il ofer. Nu mi s-a intamplat sa raspund negativ la intrebari de tip “Zi-mi si mie cum se face chestia asta?” sau “Daca ma ajuti cu asta, te pun fundas in urmatorul meci!”. Problema aparea cand eram pusi in fata unui test notat sau a unei provocari. Atunci cand pe foaia aia trebuia sa fie produsul mintii noastre… datul, aratatul si inspiratul ma deranjau teribil.

(Aici urma sa fac o gluma, dar mi-a pierit cheful cand primul site pe care am gasit imagini recunostea cu mandrie ca fura imagini. Fara legatura cu afirmatia anterioara, poza a fost imprumutata de aici).

De ce am simtit nevoia unei paralele extinse cu spatiul copilariei si al adolescentei? Pentru ca, ne place sau nu, de la primii 15-20 de ani pleaca totul. De la gandirea pe termen scurt, de la nevoia unei solutii imediate, fara efort. “Nu invat doua saptamani, ca sigur imi da cineva sa copiez. Vad eu atunci, pe moment!” Nu conteaza ce meriti, ci conteaza sa treci testul, sa dai bine pe foaie, sa iei nota. E ca in vechiul citat din Confucius cu diferenta dintre a da unui om un peste si a-l invata sa pescuiasca. Intotdeauna mi s-a parut ca pescarii cu talent pedagogic sunt singurii valorosi. Altfel, peste gasesti in toate hypermarketurile.

Copiomania si multiplele ei simptome se agraveaza odata cu varsta. Ca pustan m-am ars de multe ori cand am decis sa-mi incalc propria regula si sunt convins ca si altii au patit-o. E imposibil sa nu fi trecut prin faza in care cineva copia de la voi si un corector zelos decidea ca lucrarea voastra merita o nota mai mica. Dezamagirea simtita de un pusti de 10 ani nu e nimic in comparatie cu dezamagirea simtita de profesionistul de 30 al carui loc e luat de un amator. Amator cu false recomandari, cu lucrari de absolvire plagiate si proiecte la care singura lui contributie a fost prezenta in sala. Nu mi s-a intamplat, dar cunosc destui care au patit-o. Cum apar genul asta de impostori? Simplu. Societatea romaneasca le permite sa viermuiasca in fundal, sa-si treaca tezele si examenele prin tehnica “da-mi si mie” si sa ajunga sa controleze destine. Pentru ei este usor: trebuie sa se angajeze si au un test de trecut. Ce vor face? Nu vor copia tot. Se vor inspira putin…

Sa ne intelegem: problema nu este copiatul in sine, un fenomen mult prea complex, care nu poate si nici nu trebuie stopat (nu cand vorbim despre imitatie in arta sau stiinta). Pana si copiatul din timpul scolii are uneori farmecul lui. V-o spune unul care n-a copiat niciodata de la colegi, dar a copiat cu cartea pe masa la trei materii: religie, etica si deontologie. Serios. Respectivii profesori ne-au rugat sa facem ce credem ca este moral sau etic, iar noi, pustanii de generala si, mai tarziu, bobocii de facultate, am simtit nevoia sa le demonstram cat suntem de rebeli. Dar sa ne intoarcem la subiect. Problema nu e copiatul, ci scopul caruia ii serveste. Problema nu este copiatul, ci incapacitatea de a-i intelege contextul si consecintele.

Nu vad o problema in faptul ca in liceu poti sa schimbi un raspuns la romana pentru o formula la fizica. Nici macar “colaborarea” de la unele cursuri nu ma deranjeaza, cat timp e vorba despre o colaborare, nu de parazitism. Problema e ca anumiti oameni pot evita ani de zile orice forma de evaluare corecta, folosindu-se de metoda xeroxului. Nu vi s-a parut ciudat ca, atunci cand in sfarsit cineva a introdus niste camere video in salile de examen, au aparut sute de voci indignate? Printre ele, voci de parinti si voci de profesori! Chiar si asa, daca in unele cazuri s-a simtit presiunea parintilor obsedati de note, nu vad cum, la ani de zile dupa iesirea ta din sistem, vina ar mai putea fi a altora. Nu de alta, dar parintii aia tot copii care se “inspirau” au fost la un moment dat. Ar fi putut servi macar drept exemplu negativ.

Vad insa cum aceiasi oameni, ajunsi acum adulti, nu considera furtul intelectual furt. Vad cum aceiasi oameni n-au nici peste ani idee care e nivelul lor. Vad cum tineri care n-au trait comunismul, ajung sa il regrete din motive mai mult decat odioase. Si, mai grav, vad cum aceiasi oameni ajung in functii unde li se cere sa gandeasca pe termen lung, pentru altii. Da, fix ei. Cei care au cerut si primit totul mura in gura si pentru care tot ce a contat vreodata a fost sa treaca pe moment sau sa ia o nota buna. Oamenii lui “acum” ajung sa decida viitorul altora.

Mai grav mi se pare ca, in societatea romaneasca, descurcaretii sunt considerati tipii “cool”. Fraierii care au minimul de bun simt pentru a citi o lectie sau a invata o formula sunt considerati tocilari  (sau erau, habar n-am ce termen au mai nascocit mintile odihnite). Invazia de site-uri cu referate, teme si alte produse mediocre de sinteza din ultimii 10-12 ani nu ne-a prea ajutat. Acum smecherii nu mai depind de fraieri sau de tocilari, ci de simpla lor dorinta de a se “descurca”. Iar profesorii ii lasa. Ii lasa pentru ca sunt prost platiti, pentru ca sistemul este gresit conceput, dar, mai ales, ii lasa pentru ca spera. Spera ca oamenii astia sa nu ajunga vreodata in functii cu autoritate. Ii lasa si gresesc.

Daca, la fel ca mine, esti un adult fara copii si tocmai ai citit articolul asta, bucura-te ca nu vorbesc despre tine. Daca esti un pusti de generala sau liceu: “C tare frăţi-că! Sa terminat jcoala!”. Daca esti insa in postura de a influenta viitorul altora, avertizeaza-i de pe acum. Spune-le ca e mai bine sa ignore un curs care nu le ofera nimic, decat sa “se descurce”. Nu de alta, dar chiar daca Romania mai are multe de invatat, viata nu-i va lasa mereu sa se…inspire.

P.S: Voiam sa extind discutia si in zona drepturilor de autor si a ideii de de copyright, dar cred ca subiectul merita un articol separat. Intre timp, puteti vedea o dramatizare simpatica a lucrurilor de mai sus, intr-un sketch semnat Key & Peele.

In siguranta

15 Jun 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De la scandalul NSA la obisnuitele conspiratii, dezbaterea despre intimitate e mai “fumata” decat legalizarea ierbii.

E distractiv sa tinem discursuri la bere despre cum ne spioneaza “Guvernul”. Peroram minute in sir despre cum semnalul GSM ne da de gol si despre cum ne monitorizeaza politia cu ajutorul GPS-urilor din masini, tablete, telefoane si shaorme. Cand vedem o camera in trafic, ne tragem sapca peste ochi. Ne oripilam cand auzim ca pe Gigel l-au penalizat la salariu dupa ce l-au prins pe Pornhub si il sfatuim sa-si dea sefii in judecata pentru “supraveghere”. Anarhisti si curajosi: asa suntem noi! Avem impresia ca paznicul de la intrarea in cladire ne filează si suferim contagios de microfonita. Ne consideram genul de persoane de care agentii guvernamentali ”se tem’, motiv pentru care nu ne depozitam nimic pe Cloud si ne vizualizam pozele cu pisici numai in “Incognito Mode”, ca de VPN-uri si Deep Web n-am auzit. Suntem grozavi, ce mai!

Partea proasta cu supravegherea asta e ca ne cam place! Ne place prezenta ochiului de sticla, amenintator cocotat intr-un colt public sau neglijent plasat la intrarea in propriul birou. Vrem sa fie acolo si el si paznicul bagacios pentru ca ambii ne fac sa ne simtim… in siguranta. Obsesia pentru protectie a ultimului deceniu nu a aparut peste noapte, ci este rezultatul natural al unui fenomen social la fel de natural. Nu au venit barbati in negru sa monteze camere in trafic si nici Illuminatii n-au pus GPS-uri in zgarda cainelui. Nu extraterestrii ne-au montat doua sisteme de alarma in casa, unul pentru curte, iar altul pentru camera copilului unde sunt deja patru microfoane, un senzor de miscare si doua camere in infrarosu. Nu Guvernul a infiintat zeci de firme private de paza si protectie (desi incompetenta lor le-a inmultit). Nu ei ne forteaza sa trecem in viteza pe langa locul unui accident, inspaimantati ca totul ar putea fi o capcana (nu ca ar fi exclus sa fie). Nu NSA-ul a imbogatit producatorii de sarma ghimpata si nu marile corporatii ti-au adus trei arme in casa (chiar daca ele le-au produs).

(Aici puteti observa un model romanesc de sarma ghimpata, cu rugina moderata si panza de paianjen clasa B).

Adevarul e ca “obiectiv supravegheat video” suna bine. Exista cazuri in care simpla prezenta a unei camere video este suficienta  pentru a reduce infractiunile (in parcuri, pe arterele mari de circulatie si chiar pe autostrada). In alte cazuri, dispozitivele de supraveghere sunt perfecte pentru a demasca si eventual condamna  instabila natura umana. Cand vine vorba de copii, e greu sa nu intelegi de unde vine paranoia. Paranoic sau nu, sigur o sa incerci sa le oferi un strat de protectie in plus, chit ca-i vorba de un program de monitorizare a laptopului, un ghizodan cu GPS sau alta inutilitate reconfortanta (kevlar?). Pana la urma, nici atunci cand vine vorba despre inregistrarea si urmarirea propriilor bunuri, nevoia de supraveghere nu e de neexplicat. In plus, ne place sa ne diferentiem de “salbatici” tocmai prin confortul si siguranta date de aceeasi societate pe care o acuzam ca ne spioneaza si ne invadeaza viata privata.

Deci, daca problema are atat de multe feţe, unde e drama? Drama vine din faptul ca “siguranta” noastra este, de cele mai multe ori, o simpla iluzie. O metoda de a ne asigura confortul psihologic in fata unei forte pentru care abstractul nu exista. O forta pe care, de dragul evitarii flotarilor filosofice, o vom numi ”viata”. Sigur, robotelul cu zoom arata in HD cand ala mic se ineaca cu jucarii. Din pacate, faptul ca mami si tati sunt la 20 de kilometri distanta nu o sa-l ajute cu nimic. Alarma de la casa poate chema politia in cazul unei spargeri, dar ofiterul trimis acolo va ajunge la timp sa constate pagubele. Cablul antifurt de la bicicleta nu va fi taiat de hotul experimentat, dar bisnitarul grabit il va smulge cu tot cu stalp. Un electrosoc  s-ar putea sa sperie cativa caini, dar nu-ti va folosi pe strazile neiluminate din propriul cartier.

Alarme, camere, arme, garduri si seifuri. Functioneaza? Uneori. De cele mai multe ori insa, nu fac decat sa vanda ponturi dereglatilor (“sigur tine ceva acolo!”) si sa-i asigure pe cei din jur ca totul e in regula. Ca ei nu trebuie sa miste un deget. Tehnologia, oricat de avansata, ramane dependenta de actiunea umana. Aici e problema. Totul depinde de reactia noastra. De acelasi impuls care spune fiecarui membru dintr-un grup de 20 de oameni ca omul de langa trebuie sa actioneze, asa ca nimeni nu misca un deget. De aceeasi atitudine care permite unui violator sa-si sechestreze si abuzeze victima in mijlocul zilei, cu zeci de trecatori si paznici la datorie. De aceeasi “umanitate” care transforma copiii in victime sigure. Cocolositi pana la inhibarea instinctului de supravietuire si apoi lasati de capul lor, copiii sunt primele victime ale falsei sigurante. Nu-i lasam sa puna mana pe jos si sa stea singuri in masina, dar ii lasam de capul lor in parc pentru ca sigur ii vede cineva: poate vecinul, poate camera, poate politistul de proximitate. Cineva care ”cu siguranta” o sa actioneze.

Am putea elimina in acelasi timp falsul sentiment de securitate si paranoia supravegherii? Foarte greu, probabil, si clar solutia nu va veni de pe un blog. Un prim pas ar fi sa analizam cum am ajuns pana aici, ca specie. Sa ne gandim ce ar fi insemnat ”in siguranta” acum 1000 de ani si sa ne amintim cat de putin insemna cu numai 15 ani in urma. Da, in Romania aia in care am copilarit majoritatea. De fapt, dincolo de paznicii de carton si de camerele nebransate la retea, dincolo de falsa incredere a purtarii unei arme… nu suntem si nu vom fi niciodata in siguranta. Fie ca e jaguarul din tufis, fie ca e maidanezul de la metrou, pericolul va fi mereu acolo, chiar daca refuzam sa-l constientizam.

Solutia nu este insa paranoia. In cel mai rau caz, asta e o consecinta. Exista insa cateva metode eficiente de o combate: vigilenta fara 0bsesie, actiunea inteligenta si raportarea abaterilor evidente (in detrimentul barfitului si al masurilor inutile). Sunt cativa pasi care nu functioneaza intotdeauna, dar sunt oricum de preferat psihozei si pasivitatii ignorante. Sigur, un spray paralizant poate fi eficient, dar nu compenseaza pentru un tonus decent. Camera de la semafor s-ar putea sa ajute dupa accident, dar nu cat ajuta un telefon dat rapid la Salvare. Oricat ne-ar pacali propriul creier, confortul psihologic nu-l poate suplini niciodata pe cel fizic.

Naivitatea in a crede ca putem pacali viata ne face simpatici uneori, dar sa nu uitam ca si oamenii simpatici sunt tot… oameni.

P.S: Am operat cateva schimbari pe blog, schimbari care sper sa-i fi adus un plus de viteza la incarcare. Daca intampinati probleme, acum e momentul sa injurati sistemul!

Zane, hoteluri si profeti

07 Jun 2014 | : Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Asa cum v-am obisnuit, articolele mele despre filme au fost mereu binecuvantate cu titluri dubioase.

Inainte sa insir nume de productii ca un babuin legat de tastatura, ar fi de mentionat ca retrospectiva de astazi are o si tema. Tema ar fi dezamagirea profunda produsa in ultimii ani de agregatoarele de recenzii. Site-uri precum RottenTomatoes sau Metacritic si-au dovedit in repetate randuri ineficienta in a estima calitatea unui film si poate ar merita sa mai aruncam din cand in cand o vorba pe tema asta.

Problema gusturilor e greu de transat, insa atunci cand ai la dispozitie parerile a 40 de critici, e dificil sa etichetezi o mizerie de film drept capodopera. Asta daca nu faci o selectie atenta a criticilor, in functie de banii bagati de casele de productie in bannere si advertoriale. Mai grav, ca manager de marketing, ai putea furniza chiar tu recenziile pentru propria productie (fie direct, fie sub forma de advertoriale), lucru care de altfel s-a si intamplat in cateva cazuri. In cazul filmelor, influenta poarta la randul ei o parte din vina, critici precum regretatul Roger Ebert fiind aprope mereu preluati de „epigoni”.

In continuare, voi diseca filmele vazute recent, vaitandu-ma din cand in cand despre cat de incorecte sunt viata si rating-ul Rotten Tomatoes.

Maleficent 3D (2014)

Ultimul film Disney ne ofera o reintepretare a unei povesti clasice, nu foarte diferita ca abordare de mai vechiul si simpaticul Enchanted. In cazul Maleficent, povestea in cauza este Frumoasa Adormita, iar personajul principal este zana malefica „responsabila” de declansarea povestii. Daca zana este jucata cand simtit, cand mediocru, de Angelina Jolie, Sharlto Copley intepreteaza foarte convingator un rege nebun, rol in care e condamnat sa reapara (typecast, vorba americanilor). Asta daca nu e distribuit in roluri de tembel (a se vedea District 9).

Elle Fanning, sora mai celebrei Dakota Fanning, si tinerelul Brenton Thwaites joaca naiv si simpatic, dar fara surprize. Un rol mai bun decat cere filmul face insa britanicul Sam Riley, aici distribuit in rolul unui corb transformat in om. Ca in cazul multor productii recente, 3D-ul e mai degraba un titlu de onoare. Scenariul are cateva momente bune, dar si cateva scapari dubioase. Practic, ni se spune de la inceput ca personajul principal este „a good fairy named Maleficent”. E ca si cand ti-ai boteza cainele Satan si ai incerca sa le explici tuturor ca nu musca. Per total, un film usurel, de familie, putin peste rating-ul criticilor.

Godzilla 3D (2014)

Partile bine jucate din noul Godzilla se reduc la cele cateva zeci de minute in care apare Brian Cranston (Breaking Bad) pe ecran. Dintre ele, cam jumatate pot fi vazute in trailer. Un alt punct bun este ca scenariul aduce un tribut variantei originale a soparlei. Cu alte cuvinte, veti putea urmari un „Gojira” ceva mai interesant si mai putin stereotip decat de obicei. Un ultimul plus sunt cadrele de tranzitie si peisajele, unde regizorul, directorul de imagine si de fotografie au obtinut cateva momente rar intalnite in filmele de actiune.

Altfel, filmul e un plictis de doua ore in care nu se intampla mare lucru nici la nivel de efecte speciale, nici la nivel de naratiune. Vi l-as rezuma, dar intregul rezumat ar fi un spoiler de doua propozitii. Pot totusi sa va dezvalui ca toate creaturile gigantice din film se hranesc cu radiatii si ca treaba asta este spusa cu maxima seriozitate. Altfel, Aaron Taylor Johnson (Kick Ass) e mediocru, dar, gratie scenaristului, aproape invincibil. Nu stiu sincer daca este mai bun decat Matthew Broderick in Godzilla-ul din 1998, dar pe Broderick nu-mi venea sa-l pocnesc la fiecare zece minute. Sally Hawkins si Ken Watanabe sunt un fel de voce inutila a naratorului. De altfel, nimic nu justifica procentele de peste  70% de pe Rotten Tomatoes sau Imdb, poate doar potentialul umoristic al unor replici.

Mi-as dori insa o varianta romaneasca a filmului. Sunt curios pe cine ar da vina tabloidele, daca Godzilla ar fi basist sau uslist si cum ar acoperi B1 TV sau Antena 3 evenimentul.

Transcendence (2014)

Asta e un film caruia consider ca agregatoarele i-au facut o imensa nedreptate. Rating-ul de 19% nu reflecta decat curentul anti Johnny Depp aparut in ultima vreme la Hollywood (oarecum justificat). Transcendence e un film ciudat, un tribut adus S.F-urilor anilor 80’ si in acelasi timp un film care incalca o serie de conventii stiintifice moderne. Transcendence e un film decent jucat, care pune o serie de intrebari interesante pentru fanii lui Ray Kurzweil (futurolog denumit in trecut si Transcendent Man). Transcendence e un film cu un parcurs destul de lent, dar marcat de aparitii precum Johnny Depp, Paul Bettany, Morgan Freeman, Cillian Murphy sau eternul personaj secundar, Clifton Collins Jr.

Actiunea filmului se invarte in jurul lui Will Caster (Johnny Depp), profesor si cercetator in domeniul inteligentei artificiale. Dupa asasinarea lui vremelnica de catre un grup de “tehno-teroristi”, sotia sa combina metodele dezvoltate de mai multi oameni de stiinta (decedati in aceleasi circumstante) pentru a-i transporta constiinta intr-un computer. Prietenul comun Max Waters (Paul Bettany) se ofera sa ajute, in ciuda pozitiei lui ulterioare. Evident, experimentul reuseste, insa, in scurt timp si cu acces la Internet si tehnologie (se insista mult pe procesoarele cuantice), Will devine ceva mai mult decat o simpla inteligenta artificiala. Cum spuneam, filmul ridica probleme interesante despre singularitate si propune o noua varianta de “Deux Ex Machina”. Will nu doar ca nu distruge tot, incercand in disperare sa-si indeplineasca scopurile, dar frizeaza constant granita dintre vis maret si ambitie nebuna.Din pacate, inamicii lui realizeaza la randul lor ca singurul mod de a opri un visator este de-al scoate complet din joc.

Scenariul prea ambitios face si cateva greseli de logica, unele legate de neurologie si supravietuirea constiintei, altele legate de A.I si una legate de ideea ca disparitia Internetului ar insemna disparitia tehnologiei.Transcendence este intr-adevar lent pe alocuri, insa pana si actorii mai putin cunoscuti precum Rebecca Hall (care seamana cu Jessica Biel, dar joaca mai bine) pot mentine un ritm acceptabil. Cadrele cu “multimi zombificate” mi-au placut maxim, amintindu-mi de filmele dupa carti de Stephen King din anii 80′ sau de celebrul Children of The Corn. Cele cateva twist-uri din film si finalul usor siropos recomanda Transcendence mai degraba pentru o duminica relaxanta, decat pentru cinema.

Cu toate astea, intrebarile ridicate (tehnologice si chiar teologice) si comportamentul lui Will (o inteligenta superioara atacata in permanenta, dar cu un scop bine definit) il recomanda curiosilor. Chiar daca unele replici sunt seci, chiar daca filmul nu e foarte stiintific (accesul la resurse este cel putin fantezist), Transcendce e un film peste medie. Nu acelasi lucru se poate spune despre Elysium, un film gresit cap-coada, de la morala comunista la lumea complet implauzibila pe care ne-o propune. Un film cu un rating de vreo trei ori mai mare decat cel acordat lui Transcendence.

Noah 3D (2014)

Nu stiu ce varianta a Bibliei a fumat Aronofsky, dar o sa-l rog sa ne-o imprumute si noua. Nu de alta, dar filmul lui despre arca lui Noe implica armate contropitoare, tehnologii divine, teoria evolutionista, halucinogene si giganti de piatra posedati de ingeri (serios!). Bine, daca stau sa ma gandesc, cred ca tot asa ar descrie Vechiul Testament si jumatate din publicul american.

Ce e cu-adevarat curios nu este nota enorma si nejustificata acordata de Rotten Tomatoes si nici modul in care autorul integreaza in film niste creaturi care arata precum Transformerii.  Nu, ciudatenia sta in distributie. Cum naiba i-o fi adus americanul in acelasi loc pe Russel Crowe, Emma Watson, Jennifer Connelly (o favorita de-a lui din Requiem for a Dream) si pe Anthony Hopkins? Mai mult, daca starul peliculei pare a fi in ultimele faze ale unei cure cu paranoia, fetele din film chiar joaca bine, iar aparitiile lui Hopkins (aici in rolul lui Matusalem) sunt excelente. De altfel, cam asta si efectele speciale salveaza filmul. Aronofsky ar mai putea primi puncte bonus pentru explorarea unor pasaje mai putin cunoscute ale Vechiului Testament, dar si pentru incercarea de a umaniza personajul principal. Totusi, avand in vedere tema propusa, Noe 3D e un film mult prea relaxant si distractiv. E perfect pentru a fi dat in reluare la ora 17.00 pe vreun post romanesc falimentar.

The Grand Budapest Hotel (2014)

The Grand Budapest Hotel poarta toate amprentele unui clasic Wes Anderson. O naratiune axata pe detalii si care poate fi rezumata la cateva cuvinte si o distributie care e musai sa-i includa, fie si episodic, pe Bill Murray, Jason Schwarzmann si Edward Norton, favoriti ai regizorului. Altfel, in The Grand Budapest Hotel, aproape toata greutatea pica pe umerii lui Ralph Fiennes, aici in rolul lui Gustave H.,  administratorul unui hotel de lux din republica fictiva Zubrowka (aluzie evidenta la statul polonez).

Un rol cel putin promitator il face si tanarul Tony Revolori, in rolul lui Zero, asistenului lui Fiennes. Daca distributia de pana acum nu v-a convins, am remarcat-o rapid si pe Saoirse Ronan, aici ucenica unui cofetar si iubita lui Zero. Distribuirea lui Adrien Brody si lui Willem Dafoe in rolurile de “tipi rai” a fost un cliseu binevenit. Pe langa ei, ne onoreaza cu prezenta si Jude Law, Owen Wilson, Jeff Goldblum (intr-un rol foarte…matur) si mereu diferita Tilda Swinton.

Cum deja am enumerat nume mari cat pentru patru postere, probabil va intrebati cum reuseste Anderson sa tina toata distributia asta sub control, intr-o singura productie britanico-germana. Simplu! Asa cum mentionam mai sus, actiunea filmului poate fi redusa la doua propozitii: administratorul Gustave este acuzat pe nedrept de o crima si porneste intr-o calatorie spre a-si demonstra inocenta. In fundal, izbucneste ceva ce seamana cu Cel De-Al Doilea Razboi Mondial. Toate personajele magistral interpretate din film sunt fie ajutoare, fie antagonisti, fie simple pete de culoare. Din cadre fixe, decoruri somptuase si bizare tonuri de culoare, Wes Anderson iti aduce in fata o lume aglomerata, dar perfect coerenta. The Grand Budapest Hotel e ca un tort aniversar: prezentarea e intimidanta, dar in final vei manca o bucata imensa de ciocolata. Una care-si merita de data asta notele imense.

La Vie D’Adele (2013)

Tradus de americani prin Blue is the Warmest Colour, dupa banda desenata (graphic novel) care l-a inspirat, La Vie D’Adele este un film simplu. O pustoaica de liceu isi descopera treptat personalitatea si sexualitatea in compania unei experimentate studente la arte. Contrastul dintre pasiunea personajului principal si distanta partenerei sunt inteligent explorate de film. In ciuda a doua scene de sex prelungit, La Vie D’Adele nu urmareste sa socheze sau sa transmita vreun mesaj social. Dimpotriva, regizorul franco-tunisian ne ofera un film “crud”, fara efecte inutile si discursuri inadins memorabile. Metafora este pastrata la nivelul jocului de camera, unde filtrele de imagine si jocul de culori marcheaza momentele de turnura din viata protagonistei. Ar fi inutil sa mentionez ce culoare iese in evidenta in paleta regizorului, dar daca tot m-am obosit sa scriu fraza asta…albastru!

Ce nu-mi pot explica in cazul lui La Vie D’Adele sunt unele premii. Filmul este peste medie din multe puncte de vedere, deci nu mi se pare nejustificata aprecierea, dar nu vad de ce interpreta lui Adele (pe numele real tot Adele) merita un Palme D’Or. Asta daca nu cumva intra iar in scena obsesiile regizorilor europeni pentru ”positive discrimination”, caz in care premiile ar anula tot filmul. Nu de alta, dar, asa cum spuneam, La Vie D’Adele se vrea un film curat, natural, nu un manifest de tip Hollywood. Sigur, scenele de sex sunt putin exagerate, dar cati barbati se pot plange pe tema a zece minute neintrerupte de sex intre femei?

Oculus (2013)

Filmul asta a fost promovat de site-urile de recenzii ca fiind unul dintre ”cele mai bune filme horror ale ultimilor ani”. Cum zona ma pasioneaza, am zis ca nu pot sa ratez o productie de asemenea calibru. Ei bine, cu exceptia unor cadre excelent gandite, Oculus s-a dovedit a fi unul dintre cele mai incoerente si plictisitoare filme vazute in ultima luna. Actrita principala (Karen Gillan) este extrem de antipatica, iar Brenton Thwaites este egal cu el insusi: simpatic si cam atat. In cazul lui Oculus, distributia este doar ultimul dintre pacatele filmului.

Principala lui problema este ca porneste de la o premisa (o oglinda ucigasa) si ramane tot cu ea, fara a avansa deloc povestea. Un colaj de amintiri, personaje stereotip si iluzii se combina cu o actiune complet previzibila, filmata in trei incaperi. Desi spre final dadea semne ca stie sa manipuleze prvitorul, Oculus ne pocneste cu o concluzie de tip M.Night Shyamalan, un ”twist” pe care numai regizorul l-ar fi putut considera original. Per total, Oculus nu are puterea de a misca pentru simplul motiv ca nu respecta regula de aur a filmelor horror. Nu speculeaza pe marginea naturii raului, ci prefera sa se ascunda in dulap si sa faca ”Bau!” din cand in cand.

Printre randuri, am mai vazut si Rise of the Planet of the Apes din 2011, unde James Franco face un rol bunicel. Inspirat de The Grand Budapest Hotel, am revazut si Moonrise Kingdom si Royal Tennenbaums, dar nu prea are sens sa le comentez. Cumva, un autocar si televizorul mi-au oferit si ele trei productii, doua cu Colin Farrel (Fright Night si Dead Man Down, cu un Terrence Howard foarte bun) si una cu Nicholas Cage (8mm – un alt film subapreciat, regizat de Joel Schumacher, cu James Gandolfini si Joaquin Phoenix).

P.S: Pentru ca scriu deja prea mult si prea rar, am decis sa nu insist nici acum cu serialele pe care le-am inceput si n-am apucat sa le vad. Sunt sigur ca erati napaditi de curiozitate.

In drum spre scoala

01 Jun 2014 | : Social, Cultural, Politic

In ciuda tentatiei de a scuipa seminte dupa meci, nu o sa analizez rezultatele alegerilor europarlamentare. A trecut oricum o saptamana si ma bucur ca lumea a iesit in numar mai mare la vot, indiferent de patrulaterul botezat cu stampila.

Articolul de fata, ca multe alte mici nedumeriri, a pornit din fascinantul trafic bucurestean. Blocat fiind intr-o labirintica intersectie, am observat ca mai bine de jumatate dintre oamenii din jur erau parinti care-si duceau odraselele la scoala. Cum eram intr-un taxi si aveam partenera de conversatie, discutia nu s-a rezumat la: “Huooo, mai luati si troleul!”. Am descoperit in schimb o problema ceva mai grava: faptul ca majoritatea elevilor de acum prefera masina sau calatoriile solitare ajunge sa elimine experienta drumului spre scoala. Asa, si? o sa ma intrebati in timp ce ii puneti centura de siguranta lu’ ala micu’ si va pregatiti sa-l catapultati pe orbita…

De la kilometrii pe jos indurati de romantici pana la autobuzele-conserva in care isi repeta studentii cursurile, toate drumurile spre scoala au ceva in comun. Sunt un ritual al trecerii, o semnalare a faptului ca ai iesit dintr-un spatiu protector si ai intrat intr-un spatiu cu reguli fixe  (scoala). Mai mult, calatoria, fie ea de zece minute pe jos, de o ora cu bicicleta prin padure sau de o eternitate in trafic, este un bun prilej de socializare sau, in cazul calatorilor solitari, o ocazie excelenta de a-ti auzi si aranja gandurile. Asta daca nu te asteapta cumva vreun test, moment in care drumul spre scoala devine o sentinta catre infern, inaintea careia iti repeti disperat pledoaria.

Daca e sa despicam firul in cinci, drumul spre scoala implica un efort. Un efort pe care-l faci pentru a ajunge intr-un loc in care nu vrei sa fii, dar de care ai nevoie. Poate de-asta sunt atat de uimitoare povestile in care o mana de pusti traverseaza zone de conflict, numai pentru a putea participa la cursuri. Mai mult, drumul spre scoala poate fi periculos, chiar si atunci cand nu trece prin codru sau pe la bulgari. Orice mic amanunt poate sa-ti faulteze karma si asta e important, pentru ca nici restul vietii nu te va lasa sa sutezi singur cu portarul.


(Cum spuneam, unii oameni nu pot lua pur si simplu tramvaiul. Sursa.)

Tot drumul spre scoala ofera si un bun prilej de a-ti etala ghiozdanul. Da, stiu, unii ar spune ca pustii de azi au smartphone-uri si toale, mai putin penare si ghiozdane. E foarte probabil ca acum firma tabletei sa conteze, desi actuala generatie e mai cuminte decat am crede. Diferenta principala nu sta in pretul obiectelor afisate, ci in scopul lor. Ghiozdanul apartine scolii, e un instrument al trecerii. Frumos sau urat, el apartine scolii, iar etalarea lui se face intre elevi, deci intre oameni prinsi in acelasi mediu. Cand te laudai cu ghiozdanul, chiar daca o faceai din vanitatea specifica varstei, iti validai in acelasi timp si apartenenta la grup. Aveai, totusi, un ghiozdan…

Mai grav e ca, odata cu disparitia drumului spre scoala, dispare si perioada de ajustare, perioada necesara oricarei schimbari. Pustiul e luat din confortul propriei camere (sau de sub aripa protectoare a parintilor) si teleportat direct la scoala, loc unde se va comporta exact la fel cum o facea si acasa. Egoul nu mai are timp sa se adapteze schimbarii si sa se pregateasca pentru contactul cu o noua comunitate. In plus, de ce ar face-o? Scoala nu mai este de multa vreme o destinatie, ci unul dintre acele locuri in care “trebuie sa fii”. Genul asta de atitudine amplifica nu numai sentimentul de claustrare, ci si neajutorarea viitorilor “oameni”. Din pacate, selectarea obsesiva a scolilor, invatatoarelor si cursurilor din primii ani nu ajuta. Micii oameni chiar trebuie sa faca unele eforturi…singuri.

Desigur, intoarcerea de la scoala se poate face in grup, insa ea nu are aceeasi putere. Imediat dupa incheierea orelor, esti din nou in “timpul liber”, motiv pentru care te simti foarte confortabil in mica ta comunitate. Socializarea de dupa scoala nu e la fel cu cea de dinainte de “supliciu”. De-asta drumul spre scoala e important si de-asta e indicat ca el sa nu se desfasoare pe bancheta din spate. Desigur, nu spune nimeni sa nu-ti duci pustiul de 6 ani la gradinita cu masina sau sa nu-l duci de mana pana in fata portii, mai ales cand gradinita e in celalalt capat al universului. Nu vad insa de ce o pustoaica de clasa a zecea nu poate sa faca patru statii cu masina sau macar cu autobuzul scolar. Nu de alta, dar la club nu ar accepta sa o duca tot tata.

De ce am insistat cu tema asta, mai ales ca am depasit de ceva vreme drumurile spre scoala, liceu sau facultate? Din acelasi motiv pentru care o mentioneaza oameni mai coerenti si inteligenti decat mine. Pentru ca aici drumul conteaza, chiar daca nici destinatia nu e deloc de neglijat. Drumul spre scoala fara ghidajul parintilor e o experienta initiatica, formatoare. E un efort, un prilej de socializare si reflectie, o trecere constienta. De-asta nu sunt de acord cand unora li se imputa ca n-au prea fost “dusi” la scoala. Cred ca puteau face si singuri calatoria. Nu de alta, dar drumul spre scoala este genul de experienta pe care o iei subconstient cu tine in drumul spre munca, performanta sau, daca ai noroc, in drumul spre succes.

P.S: Si daca tot am intarziat pana pe 1 iunie cu articolul, ar fi cazul sa spun La Multi Ani tuturor copilor, copiilor si copiiilor!