Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

April 2014

Monthly Archive

Vikingi in Parcul Carol

30 Apr 2014 | : Muzici & Fraze

“As vrea sa citesc iar cronici de concerte si recenzii de albume pe blogul asta!”, spuse Nimeni cu entuziasm.

Cu lansarile Sabaton si Elvenking la usa si cu peste un an de la ultima abatere, am zis sa va livrez o cronica la cald. In cazul de fata, o sa va spamez cu a doua venire a suedezilor de la Amon Amarth in Romania, din 29 aprilie. Inainte sa incep sa aberez, as vrea sa spun ca: fratilor, ne-am imputinat si, din pacate, maturizat! Daca “maturizare” e un cuvant greu in contextul bataliilor imaginare cu dragoni, as spune macar ca am…imbatranit. Chiar daca in ultimii doi ani n-am mai frecventat cu aceeasi pasiune cantarile, calmul si civilizatia publicului ma linisteste si sperie in acelasi timp. Ori s-au perfectionat firmele de securitate, ori pustii care faceau mosh pit-uri au ramas fara subventii. Sigur, scena romaneasca de rock si metal n-a fost niciodata una prea agresiva, dar uneori ai impresia ca asisti la centenarul Marina Voica.

Sa revin insa la concertul de ieri. Arenele Romane nu-s chiar locul meu preferat de joaca, iar cortul ala dubios nu e doar moartea pasiunii, ci si a sonorizarii. Cu toate astea, in ciuda unor mici probleme din trecut, Maximum Rock si Promusic Events nu pot fi acuzati de amatorism. Cortul se justifica sub “amenintarea” ploii, iar restul de elemente au fost suportabile pentru cei maxim 3000 de oameni din zona: garderoba si toaletele erau functionale (unisex, din pacate pentru doamne), paza decent antrenata, iar chioscurile de bauturi nu ne-au stresat cu jetoane. Mi-ar fi placut ca interdictia de a fuma in cort sa nu ramana doar la nivelul unui mesaj labartat pe monitoare. Nefiind insa fumator, nu am idee cum e sa stai patru ore fara viciu, dar nici nu ma scoate empatia afara din casa. Acum, legat de muzica…

GOD – The Barbarian Horde 

Dupa zeci de incarnari si ani de activitate, iesenii de la GOD au prins secretul trupelor mari: metalul “pagan” se simte mai bine cu o coregrafie. Si exact asta ne-au si oferit: spectacol. Desi erau prima trupa de pe scena si n-au avut decat o jumatate de ora, romanii au venit cu torte, stindarde cu lupi dacici, scutieri si domnite. Chiar daca din vechea trupa n-au mai ramas prea multi membri, nou venitii nu sunt de lepadat. Aici trebuie sa o amintesc pe domnisorica de la vioara care a intervenit si cu vocea. N-am idee de varsta ei (parea usor…minora), dar pot sa garantez ca a atras atentia hoardei din fata mea. La capitolul piese, nefiind mare fan al trupei, am identificat doar piesa Glia la intrarea pe scena, Noaptea si Legea Pamantului, dar n-as putea sa garantez.

Daca sonorizarea nu i-a prea ajutat, profesionalismul si interventiile in ”dulcele grai moldovenesc” le-au adus publicul aproape si cateva cereri de bis. GOD au plecat de pe scena la 20.00, dar am ramas cu impresia ca ar trebui sa mai ascult o data ultimul lor material, EP-ul Zal Mox. Un folk metal bine executat care-si poate gasi cu usurinta locul la festivaluri ceva mai mari.

Hypnos

Dupa ceva Hatebreed in boxe si dupa un ”player error” in monitoarele laterale, au urcat pe scena cehii de la Hypnos. Cum schimbarea siglelor si probele de microfon au fost rapide, oamenii au inceput sa cante mai devreme, oferindu-mi timp sa realizez ca death metal-ul lor furios si tehnic nu e pe gustul meu. Cu alte cuvinte: au fost faini, dar m-au plictisit. Avand in vedere ca sonorizarea s-a imbunatatit vizibil in comparatie cu GOD, cred ca fanii Hypnos au cam primit ce voiau. Asta si un joc de lumini simpatic la inceput.

Eu nu am fost miscat nici de engleza brutalizata de solist (“Let’s be enjoyed!”, “Open the Internet!”) si nici macar de piesa din anii ’80 “pe care poate o stiti, desi o cantam cu alta trupa”. Am apreciat incercarile de comunicare in romana (“buna seara”, “multumesc” si restul de clisee), bass-ul fara cap Hohner al solistului si suflanta care a propulsat pletele trupetilor in perioada de glorie metal-ului. Cu toate dedicatiile facute mamei solistului si Bucurestiului, n-am putut retine prea multe piese, Inverted ramanandu-mi totusi in memorie. In cuvintele solistului: “we have video on the Internet”, cuvinte ce demonstreaza ca muzica e o limba universala (dupa cum sustinea si el, de altfel), dar engleza mai are de asteptat.

Amon Amarth

Dupa o tura prelungita de Iron Maiden in boxe si ceva pregatiri de lupta conduse de ”the local viking crew”, Amon Amarth a intrat pe scena la 21.30, ora respectata la fix de organizator. O panza imensa cu coperta albumului Deceiver of the Gods si cateva armate barbare imprimate in lateral. O sonorizare intr-adevar buna si un joc de lumini simplu, dar eficient (un joc de umbre, daca e sa fim corecti). Cu alte cuvinte: un nivel peste, nivel pe care l-au confirmat si vikingii din jurul scenei care au strans randurile de la primele semne.

Vikings

Acum, as trebui sa spun ce super fan Amon Amarth am fost, dar as minti cu nesimtire. E una din trupele care m-a prins foarte greu, dar si cand m-a prins… In orice caz, death metal-ul melodic cu teme nordice mi s-a parut mereu putin exagerat (acum ma intreb cu ce comparam exact, probabil cu desfasurarea “finuta” a unor trupe de viking metal precum Ensiferum, Einherjer sau Equilibrium). Dupa ceva vreme am inceput sa-i apreciez pe suedezi, de vreo 3 ani incluzandu-i definitiv in playlist. Pe de alta parte, daca Amon Amarth nu se numara totusi printre favoritii vostri, merita totusi sa-i vedeti live. E o recomandare primita si de la cei care au asistat la prima venire a trupei.

Johan Hegg este intr-adevar un ”front man”. Interactioneaza cu publicul, are o engleza impecabila si a afisat probabil cea mai in regula “romana” de pana acum (pornind de la Joey DeMaio in sus). In al doilea rand, in ciuda unei burti in crestere, omul e al naibii de “viking” si stie cum se poarta o barba. Daca adaugam si cornul de bivol din dotare (nu e o metafora retarda), intelegem de ce nenea asta a fost ales sa joace in Northmen – A Viking Saga.  Din moment ce am pornit cu solistul, ar fi de mentionat ca pe 29 aprilie a fost si ziua lui. Pe langa fanii romani care i-au cantat “Happy Birthday”, Hegg a fost surprins de ceilalti membri ai trupei si de organizatori care i-au adus un tort si o sticla de sampanie (sticla “impartita” cu toti fanii din primele randuri, alaturi de o felie de tort).

Amon Amarth au inceput cu Father of the Wolf urmat de Deceiver of the Gods si au jucat tare pana la sfarsit. Imediat dupa, Death in Fire ne-a facut sa urlam ca apucatii timp mai bine de cinci minute. Daca albumul care da si numele turneului a ocupat o parte insemnata din playlist, nu pot sa spun ca materialele vechi au fost neglijate. Am prins un As Loke Falls, dar si Guardians of Asgaard, Runes to My Memory sau Cry of the Black Birds. Varyags of Miklagaard a sunat mai bine decat pe album, iar Destroyer of the Universe a intrat dupa o runda de “Skol” (Noroc) si “Cum va simtiti?”, completate de “I’m glad the ballet is over!”. La bis s-a marsaluit pe Twilight of the Thunder God si, evident, The Pursuit of Vikings.

Mi-au lipsit Fate of Norns si Victorious March. N-as zice oricum ca 90 de minute, cat ne anuntau oamenii ca au cantat, e chiar un supra efort. Nu cand asculti un om de 80 de ani cantand trei ore (stiu ca e altceva, dar totusi). Altfel, un concert reusit din punctul meu de vedere. O executie excelenta si un show live care mi-a amintit ca, in ciuda preoconceptiilor legate de genul abordat, Soderberg si Mikkonen sunt niste chitaristi fantastici. Imagini mai clare puteti vedea aici.

Pe final, as vrea sa revin putin la prima afirmatie, legata de cumintirea metalistilor. La un moment dat, se asezase langa mine un zdrahon pe la vreo 35, plin de muschi si cu pleata pana la cot. Dupa ce au iesit de pe scena cehii de la Hypnos, omul a fost sunat de sotie sau prietena. Ei bine, toata aura de razboinic viking s-a topit sub cuvintele ”Da, iubi, sunt de-aia care grohaie, nu-ti plac tie. Lasa ca mergem maine in parculet si o luam si pe Ioana!”.

P.S: Stiu ca mi-au ruginit piulitele si am ceva restante de albume si concerte, dar nici voi n-ati strigat. Voiam initial sa scriu despre Dreamhack si meciurile dintre echipele Alliance si Cloud 9, dar cred ca nici jucatorii de Dota 2 nu treceau de primul paragraf.

 

Ce ba, te dai ciumeg?

24 Apr 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Iata o intrebare pe care un artist al cuvantului a pus-o acum multi ani unui prieten…

O intrebare cu care ar trebui sa inceapa orice discutie diplomatica si orice analiza politica pertinenta. Serios. Incercarea de a te da ciumeg sau “ciumec” (in functie de care parte a terenului de fotbal ai crescut) e mai mult decat o invitatie argotica la balet. Este o atitudine care pare sa ghideze atat figuranti de pe maidan, cat si directori de corporatii sau oameni politici.

Am auzit prima data intrebarea in copilarie, la un pusti scund si peltic. Respectivul, iritat ca eu si amicii mei de-atunci ii ocupam terenul de fotbal, a simtit nevoia sa ne apostrofeze. Desi nu mi se adresa mie in particular, omul avea dreptate: ne “dadeam” ciumegi. Tineam terenul ocupat, in ciuda faptului ca noi eram vreo cinci insi, iar astia mici vreo cinspe’ si se tot strangeau. Nu aveam cum sa-i batem si nici sa jucam cu ei nu voiam. Am facut pur si simplu parada de “statutul” nostru, pana cand aia micii s-au prins de un fapt elementar: noi eram putini, ei erau multi.

Asa cum ne spune si dictionarul urban, a te “da ciumeg” inseamna a te mandri, făli sau a te da mare. Cu scopul de a obtine un statut, mai mult sau mai putin meritat, as adauga eu. Asta l-ar diferentia de mai putin specificul “a avea harfe” (sau “swag”, in engleza). Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt “ciumegi”, adica au forta necesara impunerii “respectului”, nu au nevoie sa se “dea” ciumegi. Cei care adera la practica mentionata sunt fie oameni slabi care aplica tactica paunului, fie oameni care traiesc in propria lume, o lume in care ei sunt mereu in centrul atentiei. Oameni care simt nevoia in orice moment sa-ti arate ca EI EXISTA!

Prima categorie isi bazeaza atitudinea pe impulsuri naturale (frica, sentimentul de inferioritate) si poate, in cel mai rau caz, sa dea nastere unor batausi (“bullies”) de profesie. A doua categorie, a celor inchisi in propria lume, poate deveni periculoasa, odata cu inaintarea in varsta. Lucrul asta se intampla mai ales daca reprezentantii ei se afla in posturi cheie. Politica locala ne arata destule exemple de politicieni care “se dau ciumegi” (mai ales in preajma alegerilor si in fata camerelor) si ajung sa se desumfle la primul control DNA. Exact genul de golanasi de cartier care incepeau sa planga atunci cand le chema cineva politia la usa.

Din pacate, exemplele din politica internationala nu sunt cu nimic mai prejos. Aici ne lovim de dictatori ai unor natiuni uitate de soarta care isi umfla muschii anemici cu executii publice. Tot aici gasim si despoti alesi prin vot care invadeaza bucatele irelevante de pamant doar pentru ca…pot. Altfel, ce altceva ar putea fi ultimele manevre ale vecinului estic decat o incercare de a reda stralucirea unui imperiu pierdut? De a reda increderea unui popor care si-a spus timp de secole ca e special, un elev stralucit al Mamei Terra? Totul pentru ca in scurta vreme sa rateze mai toate examenele importante, de la Capacitate, la Treapta si Bacalaureat. Ce altceva ar putea fi intoarcerea spre extremism a multora, decat o incercare a unor oameni ambitiosi si dezamagiti, dar cu totul limitati, de a se…”da ciumegi”?

Sigur, aratatul muschilor pe plan local sau international e o tactica de diversiune pe care o veti regasi in multe manuale (cel mai probabil nu la litera “c”, de la “ciumeg”). Nu am pretentia de a fi sesizat vreo tendinta noua sau de fi subliniat ceva extraordinari. Mi-ar placea insa ca atat alegatorii speriati de fitele unui baron local cat si sefii unor state terifiate de manevrele golanilor politici sa isi aminteasca un singur lucru. Noi suntem multi. Ei…putini!

P.S: Ar fi meritat poate sa insist si pe obsesia unora de a “fi barbati” in baza unor standarde din Evul Mediu, dar aparent exista si campanii sociale pe tema asta. Asta nu inseamna ca putina “fală” la momentul potrivit dauneaza.

Singuri

18 Apr 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

La fel ca raspunsul la intrebarea “Aveti un foc?”, exista lucruri care se incapataneaza sa apara…

Si nu vorbim doar despre politicieni cinstiti, Iepurasul de Pasti sau alte personaje imaginare. Vorbim despre lucruri pe care omenirea le asteapta de mii de ani. Lucruri pe care nici macar incercarea mea anemica de umor nu le-ar putea banaliza. Lucruri precum raspunsul la vechea intrebare: “Suntem singuri?”. Raspunsuri pe care le vrem adevarate, desi viata ne spune ca poate n-ar fi cazul sa punem intrebarea.

Fie ca facem pelerinaje la saormerii prin GPS, fie ca citim NewScientist pe tableta, e greu sa negam ca ultimii 20 de ani au impins tehnologia dincolo de imaginatie. Internetul si accesul la informatie poarta o parte din vina, inovatiile hardware si Legea lui Moore pe cealalta. Adevarata inovatie nu s-a limitat insa la disparitia suporturilor fizice, la programe revolutionare sau masini fara sofer. Adevarata revolutie a venit tocmai din liberalizarea informatiei, din faptul ca am putut urmari live experimentele de la CERN sau eclipsele totale din emisfera vestica. De la stramosi pe care nu stiam ca ii avem pana la urmele Big Bang-ului, fiecare noua descoperire a inceput sa intareasca o mai veche senzatie a filosofilor si oamenilor de stiinta.

Senzatia ca omuletii gri nu sunt altceva decat o posibilitate indepartata, pierduta in fantezia unui astronom zelos. Senzatia ca mesagerii divini nu sunt altceva decat interesantul, dar anacronicul produs al imaginatiei colective. Senzatia ca, in ciuda frumusetii intrebarii, raspunsul e ca DA, S-AR PUTEA SA FIM SINGURI!


(Un eveniment cu mai putine sanse decat Partidul Verde la alegeri).

Semnele se vad destul de clar, chiar si in mitologia populara. Cartile si filmele S.F se axeaza din ce in ce mai putin pe fascinatia “strainului”, a extraterestrului invadator si mai mult pe cea a strainului de langa noi. Proiectele ultra ambitioase precum SETI sunt din ce in ce mai rar finantate, iar fondurile globale se concentreaza spre problemele presante ale planetei (incalzire globala, sustenabilitate). Cei care isi pun intrebari sunt mai preocupati de probleme concrete si mai putin axati pe flotari ale ratiunii. In opozitie, cei care vor raspunsuri concrete sunt mult mai convinsi ca micul lor club, religia sau grupul conspirationist are dreptate, ignorand cu desavarsire argumentele contradictorii. Taberele devin destul de clare. In loc sa ne uneasca, posibilitatea de a fi singuri ne imparte in insule ale egoului.

Undeva, un batranel care a descoperit magia tabletelor imi pregateste o intrebare ascutita: adica ce vrei sa spui, ca suntem singuri in univers? Dar exista sute de dovezi ca nu e asa! Nu, nu exista nicio “dovada concreta”, ci doar indicii si posibilitati. Indicii si posibilitati pe care nu avem nici resursele si nici maturitatea, ca civilizatie, sa le exploram. Ne place sa deliram pe tema “extraterestrilor antici” si sa impletim stiinta cu religia, speculand inflacarati pe tema multiversului (in ciuda numeroaselor probleme cu teoria si a practicii inexistente). De ce? Pentru ca, la fel ca in scurta noastra viata de praf stelar (vorba lui Sagan), NE E FRICA SA FIM SINGURI.

Sincer, habar nu am daca suntem sau nu singuri (atat in sensul stiintific, cat si in cel al experientei mistice, pe care o percep ca fiind tot stiinta, dar inaccesibila). Problema e ca, pe masura ce ne holbam in imensitatea cosmosului, am din ce in ce mai mult impresia ca nu vom afla prea curand raspunsul. Asta-i si motivul pentru care vad atat in cautarea omuletilor gri, cat si in cautarea “adevaratului zeu”, o pierdere de timp. De ce? Pentru ca falsele probleme din Rai sau Galaxie nu fac altceva decat sa inlocuiasca problemele reale de pe Pamant. Problemele de langa noi, pe care le putem cu usurinta ignora in numele propriilor convingeri.

Sigur, crezurile au rolul lor si, pentru sanatatea noastra psihica n-ar fi neaparat rau sa avem unul (fie ca e credinta in ratiune pura, fie ca e afilierea la o veche traditie). Dar asta nu ne scuteste de la problema noastra principala: aceea ca suntem un musuroi plutitor intr-o imensitate inca neexplorata. Un musuroi care ar face bine sa invete sa colaboreze, indiferent de culoarea turbanului. Nu de alta, dar proba singuratii nu e tocmai o problema, ci un examen. Un examen al maturitatii noastre ca specie. Acceptarea stadiului curent de dezvoltare, a conditiei trecatoare si a faptului ca multe intrebari fara raspuns nu sunt efectiv intrebari ar putea fi un inceput. Impacarea cu propria persoana si cu locul (mic, dar important) pe care-l jucam ar fi o frumoasa continuare.

Chiar daca realitatea intra uneori cu tesla peste magie, n-as zice ca trebuie sa ne descurajam. Faptul ca suntem mici si deocamdata singuri e unul din marile noastre avantaje. Avem tot timpul si spatiul la dispozitie sa facem lucruri cu adevarat marete. De unii singuri.

P.S: Stiu ca articolul asta impleteste teleenciclopedia cu delirul, dar, in ultima vreme, mi-a lipsit somnul mai mult decat nationalei victoriile. Poate pentru ca Marte e din nou foarte aproape de Pamant, sau poate pentru ca e posibil ca Dan Brown si cei pe care i-a plagiat sa fi avut totusi dreptate.

Spirite, trenuri si campioni

08 Apr 2014 | : Filme & Carti

Dupa o saptamana de absenta, revin intocmai ca un concurent MasterChef: cu o ciorba reincalzita si un zambet tamp pe buze.

Cu alte cuvinte, in loc sa va livrez un articol serios, bine garnisit cu pareri nesolicitate si umor de clasa a patra, o sa recurg la un truc cunoscut. O sa va servesc un platou cu filme vazute recent, mascate drept aperitiv. Voi, ca niste oaspeti buni, veti gusta si va veti preface ca nu mancati biscuiti cumparati din Metro, asortati cu branza la tipla. Sa incepem, deci, degustarea:

Closer to the Moon (2014)
N-am mers la Closer to the Moon pentru ca e o productie romano-italiano-polono-americana (serios). N-am mers la Closer to the Moon nici pentru ca e unul dintre cele mai scumpe filme romanesti facute vreodata. Am mers la Closer to the Moon pentru ca…Nae Caranfil. Pe bune, omul asta stie sa spuna povesti. Si cand povestile lui ii au pe Vera Farmiga si Mark Strong in roluri principale, filmul isi merita biletul. Closer to the Moon ne aduce o versiune fictiva a celebrului jaf din 1959, orchestrat de “Banda Ioanid”. Un jaf masiv, petrecut sub ochii autoritatilor comuniste si gandit de fosti oameni ai regimului. Un jaf al carui autori au fost pusi de autoritatile vremii sa joace in reconstituirea propriilor fapte.

Cucerit de potentialul povestii, Caranfil isi pune personajele in ipostaze ciudate, speculeaza pe tema motivatiei lor si le scormoneste trecutul. Pe scurt, omul face ce a facut magistral si in “Restul e tacere”:  un film bun, fara pretentii de Cannes,  un film pe care sa nu-l recunosti instant ca fiind “romanesc”. La impresia asta a contribuit si faptul ca limba vorbita in film este engleza, iar distributia este predominant straina (cu exceptia Monicai Barladeanu, care e o caramida frumoasa). Vera Farmiga chiar face un rol foate bun, la fel si Anton Lesser (locotenentul Holban) si David de Keyser (evreul Moritz).

Exista destule situatii clasice, inclusiv prinderea jefuitorilor, care vor rezona puternic cu locuitorii fostului bloc comunist, fie ei romani sau polonezi. La fel vor face si tipologiile clasice, precum cea a “militianului” batut in cap, amator de poezii patriotice. Din fericire, Closer to The Moon nu e un “film despre comunism”. Personajele isi desfasoara viata in mod normal, nu simt presiuni terorizante, nu sunt chinuite de fantasme si nici nu-si deplang soarta. Daca ar fi sa reprosez ceva regizorului ar fi structura narativa (nu naratiunea in sine), structura putin cam imprastiata pe alocuri. Closer to the Moon nu are neaparat un personaj principal si asta se simte. Pe de alta parte, reconstituirea reala a jafului, filmata de autoritatile comuniste si proiectata de Caranfil pe generic, ofera picatura care face din Closer to the Moon un film complet.

Snowpiercer (2014)
Primul film in engleza al sud coreeanului Bong Joon-ho, Snowpiercer este una din productiile alea faine care n-au beneficiat de larga circulatie in cinematografele romanesti. Pe de-o parte, vina apartine distribuitorilor coreeni. Pe de alta parte, vina este si a oamenilor care decid cand intra sau iese Nymphomaniac din cinematografe, oameni binecuvantati cu viziunea cinematografica a unui preot mormon.

Snowpiercer este un film cu o atmosfera excelenta, un film care, in ciuda recenziilor detaliate, nu merita povestit. Sigur, ideea principala te loveste inca din trailer: in viitor, masurile de prevenire a incalzirii globale produc o noua era glaciara. Umanitatea supravietuieste prin inghesuirea intr-un tren care incercuieste anual planeta. Trenul devine in scurt timp o micronatiune, o metafora pentru distanta sociala dintr-un regim totalitar. De-aici si pana la revolta personajului principal trec vreo 10 minute de film. Nu are rost sa insist pe schimbarea raporturilor de putere pe parcursul filmului sau pe modul in care regizorul transforma personaje minore in repere narative.

Filmul merita vazut, daca nu pentru tema, macar pentru executia vizuala impecabila si pentru momentele “pur asiatice”. Ahh, era sa uit de Tilda Swinton si de rolul ei care pune in umbra jumatate din distributia Hunger Games. Ed Harris, John Hurt si actorii coreeni sunt la randul lor demni de luat in considerare si la fel si scurta aparitie a romanului Vlad Ivanov. In cazul personajului principal, interpretat de Chris Evans, am insa cateva dubii. Nu stiu de ce, dar l-as fi vazut pe Christian Bale in rolul revolutionarului Curtis. Desi rolul asta e clar cu un nivel peste aventurile obisnuite ale lui Chris Evans, omul are in continuare acelasi rictus pe care si l-a pastrat de la primul film in care a fost distribuit. Serios…

The Chris Evans Face

Dorothy Mills (2008)
Dorothy Mills e thriller/horror irlandez care-mi scapase printre degete. Asta e un motiv bun pentru care voua n-ar trebui sa va scape. Jenn Murray joaca rolul unei pustoaice orfane, Dorothy, acuzate ca ar fi incercat sa omoare un bebelus. Carice van Houton este psiholoaga trimisa in izolata comunitate insulara care o gazduia pe Dorothy, pentru a-i decide soarta. Filmul imbina cu succes cateva tema clasice, de la personalitatea multipla, la posesiune si eternul “secret ingropat”. Motivul pentru care il recomand este ca face lucrul asta fara sa abuzeze de cliseele genului si ofera un final cel putin satisfacator. Dorothy Mills mi-a amintit de Frailty, capodopera din 2001 a lui Bill Paxton. Merita vazut, macar pentru figura absolut inspaimantatoare a personajului principal.

Free to Play (2014)
Pentru cei care-si cumpara sau isi joaca jocurile pe Steam, Free to Play este un documentar gratuit. Pentru restul, filmul este…tot gratuit, disponibil inclusiv pe Youtube. Pentru orice privitor, Free to Play este un documentar excelent montat, insa putin siropos si teatral, despre campionatele profesioniste de jocuri video. In cazul de fata, este vorba despre campionatul de Dota 2 din 2011 (The International), campionat al carui premiu a fost de un milion de dolari. Daca intre timp atat campionatele cat si premiile au crescut semnificativ (datorita comunitatii), merita aflata povestea primilor oameni care si-au sacrificat nervii, viata sociala si de multe ori logica pentru placerea de a auzi in boxe: “Dominatiiing!”.

Lasand gluma la o parte, campionatele de e-sports sunt un lucru cat se poate de serios, mai ales in tarile asiatice (China si Coreea de Sud) unde echipele au manageri si stau cu saptamanile in cantonament. Mai mult, Free to Play are savantajul unor povesti de viata chiar simpatice. Pe langa arogantul singaporez HyHy si ciudatul american Fear, Free to Play ne serveste si biografia ucraineanului Danil Ishutin din Liov, cunoscut si sub porecla Dendi. Trecand peste deteriorarea conditiilor economice din orasul de bastina si peste traumatizanta moarte a tatalui, Dendi pare sa fi ramas un pusti modest, debusolat si mult mai putin absorbit de propria importanta decat restul. Oricum ar fi, documentarul merita 75 de minute din viata voastra, mai ales daca sunteti printre cei care cred ca sahul are dreptul sa fie in scoli, dar jocurile video nu.

Kick-Ass 2 (2013)
Foarte multa lume m-a avertizat in legatura cu Kick-Ass 2. Ca e un film slab, ca nu respecta banda desenata, ca nu o foloseste suficient pe Chloe Moretz. Incapatanat fiind, am vazut Kick-Ass 2 cu gandul ca numai aparitiile lui Jim Carrey si John Leguizamo ar trebui sa-l faca vizionabil. Culmea e ca filmul chiar mi-a placut, dar nu din motivele pentru care m-a atras prima parte. Daca primul Kick-Ass era o comedie cu accente dramatice, povestea unui pusti dubios care dorea sa devina supererou, al doilea film merge in alta directie. Kick-Ass 2 este un film aproape brutal, axat mai degraba pe consecintele “eroismului” de duminica, decat pe eroi in sine.

Daca in primul film, personajul principal isi ia cateva batai sanatoase, in al doilea prietenii si familia “eroului” devin tintele inamicilor. Cu alte cuvinte: daca ti-ai pus o masca dubioasa si ai inceput sa pocnesti mafioti, asteapta-te sa asisti si la cateva inmormantari. Din punctul asta de vedere, Kick-Ass 2 seamana cu Watchmen, insa este departe de capodopera lui Snyder. Jim Carrey chiar face un rol interesant, similar celui rezervat lui Nicholas Cage in primul film. Asta demonstreaa ca exista actori pentru care rolul de nebun vine ca o manusa…sau ca o masca de supererou. Aaron Taylor-Johnson e in continuare neimpresionant, pe cand Christopher Mintz-Plasse e un “raufacator” innascut.

Altfel, nu simt ca filmul ar pangari banda desenata, pentru simplul motiv ca povestea originala e prea violenta si sexualizata pentru marele ecran (violul din banda desenata e transformat intr-o bataie, de exemplu). Kick Ass 2 e mai putin o adaptare a benzii desenate, cat o continuare cinematografica a primului film. Ce m-a iritat insa este disproportionalitatea pedepselor si recompenselor aplicate unor personaje. O alta dovada ca de multe ori “realismul” nu e chiar cea mai buna solutie…

P.S: As fi vrut sa mai aberez cateva randuri si despre serialele incercate in ultima vreme, dar las pe alta data. Nu de alta, dar am scris deja mai mult decat imi propusesem si nici nu am inclus traditionalele filme de doi bani pe care voiam sa le servesc ca desert.

Oamenii micilor victorii

01 Apr 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Aveam de gand sa las un mesaj informativ despre cum o sa plec cateva zile, dar…

In timp ce pregateam un balet textual, absorbit de importanta propriilor aberatii, m-a pocnit o amintire. Cu destul de multi ani in urma, in placuta ceaţă a copilariei, am avut onoarea sa asist la un senzational discurs de retragere. Discursul de retragere al unui capitan… de echipa de fotbal dintre blocuri. Ei bine, eroul asta urma sa se mute din cartier, motiv pentru care nu mai putea tine fraiele campioanei stradale de-atunci. Si da, pustiul chiar a tinut un mic discurs, discurs la care am asistat involuntar (eu reprezentam, in teorie, un alt bloc – in practica, n-aveam nicio treaba cu terenul). Niciunul dintre mucosii stransi pe maidan n-avea chef de pierdut timpul, dar l-am ascultat toti pe fostul “capitan”, in speranta ca o sa ne dea pana la urma mingea. De ce n-avea nimeni chef? Pentru ca omul ala atata stia: sa dea cu piciorul in baloane colorate si nici asta nu facea prea bine.

Adevarul e ca Adiţă avea o problema: voia sa castige mereu, chiar si atunci cand nu era nimic de castigat. Un copil deloc stralucitor la scoala, cu o personalitate dificila (etichetat mereu drept “ofticos”), dar cu un talent vag peste medie la fotbal. Un talent pe care-l mai aveau vreo 100 de pusti, numai de la clasa a sasea, dar pe care el il transformase in particula de noblete. Greu de spus daca avea de gand sa se faca fotbalist sau daca pasiunea lui avea vreun viitor, dar obsesia victoriei ne scotea pe toti din sarite. Da, chiar si pe noi, aia care nu-l prea cunosteau. Juca miuta cu pustani de clasa a treia? Trebuia sa castige! Juca impotriva unor fete care “voiau sa invete si ele”? Adiţă castiga detasat. Campionatul claselor? Cupa blocurilor? Adiţă facea crize daca nu lua balonul de carton sau macar o cupă de nămol.

Poate ca pustiul o fi avut probleme pe-acasa, desi ma indoiesc, pentru ca parea mai degraba rasfatat si bine alimentat financiar. Problema era ca, pentru toate domeniile unde nu se excela, isi gasise defularea intr-un alt domeniu, de o irelevanta crunta. Nici aici nu excela, dar macar castiga…din cand in cand. Cu alte cuvinte, personajul nostru transforma orice avantaj pe terenul de joc intr-un comprimat anti frustrare. Comportamentul nu se reducea numai la fotbal, din ce-mi spuneau amicii lui, dar aici se manifesta cel mai vizibil. Aici victoriile marunte erau ale lui. Si nu numai ale lui, pentru ca Adiţă nu era un caz singular. Destui pustani isi centrau activitatea zilnica in jurul singurelor domenii in care puteau fi “cat de cat”, desi nu erau suficient de buni inca sa justifice efortul. Epoca salilor de jocuri si in special perioada “Counter-Strike” a nascut multi campioni.

Ce s-a intamplat cu Adiţă si ai lui? As putea sa pariez ca cel putin jumatate au devenit politicieni (pentru doi “invingatori” din astia pot sa indic si partidul unde se pregatesc de noi victorii). Ar mira pe cineva? Nu tocmai! De vreo 20 de ani ne plangem de o grava lipsa de viziune pe scena politica si lucrul asta se datoreaza intr-o mare masura si lor, celor ce traiesc sub blestemul “micilor victorii”. Mediocri de cele mai multe ori, dar ferm convinsi de propria unicitate.

Faptul ca spatiul politic este populat de oameni pentru care “micile victorii” inseamna totul se vede in toate domeniile vietii publice. Am reusit sa implementam reforma sistemului medical? Nu, dar macar nu mai e fraierul ala la minister. Acum e fraierul nostru. Am rezolvat problema izolatiilor termice si a incalzirii pe timp de iarna? Nu, dar am mai obtinut un an de subventii pentru oamenii care oricum nu contribuiau la sistem. Am bifat vreuna dintre promisiunile facute la alegeri? Nici pe departe, dar ne-am facut praf opozitia. E si asta o victorie, nu?

Stirile ne vorbesc zilnic despre victorii meschine care nu contribuie cu nimic la progresul general, dar aduc castigatorului satisfactia de a fi “putin peste medie”. Oameni care nu pot vedea dincolo de propriile limite si clar nu pot intelege ideea de “bine colectiv”. Oameni care nu pot intelege ca exista situatii in care toata lumea poate sa castige, fie ca-i vorba de relaxarea de pe terenul de joaca, fie despre un proiect comunitar.

Mai mult, in cazul celor cocotati la putere, singurul domeniu in care par a fi “peste medie” este cel al trasului de sfori, al micilor manarii si al spagilor bine plasate. In cazul asta, ce sa zic: felicitari domnilor, ati castigat! Acum…ne dati si noua putin mingea?

P.S: Pentru ca stiu ca veti fi vaduviti de aiurelile mele pana vineri, ar merita sa va tineti telefonul ocupat cateva minute cu glumita de 1 aprilie facuta de Google. Daca nu, Google a rezervat o aluzie simpatica si pentru dezvoltatorii de aplicatii Android.