Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

March 2014

Monthly Archive

Sa te imbraci…bine

25 Mar 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Copil fiind, cu geci de fas ma imbracam…

Chiar daca intre timp am renuntat la adidasii cu beculete, ani de zile m-au urmarit cuvintele intelepte ale mamei: “Sa te imbraci bine!”. Desigur, nu numai purtatoarea mea de grija arbora sloganul asta. In indepartatii ani 90′, cu aceste patru cuvinte incepea cantecul amazoanelor cu plozi rasfatati. Spusa din reflex sau cu reala ingrijorare, fraza este extrem de intalnita si in anul 14, dupa Y2K. Fie ca iesi pana la colt, fie ca mergi la un interviu, e important sa te…imbraci bine.

Din pacate, sa te imbraci “bine” nu inseamna sa te imbraci cu gust, ci, in cel mai bun caz, sa te imbraci adecvat. De multe ori insa, inseamna fix ce insemna si sub comunism, adica:  “sa nu-ti fie frig, mama!” sau “sa iei ceva pe tine!”. Scopul hainelor e pur utilitar in fraza asta. E frig? Iei o geaca groasa. E cald? Iei o geaca groasa, pentru ca s-ar putea sa fie iar frig. In plus, mai exista si spinoasa problema a curentului care ti-o trage mai des decat politicienii socialisti. Oricum ar fi, confortul fiziologic si psihologic este singurul lucru care conteaza…si mai putin faptul ca ai asortat o geaca portocalie cu niste manusi grena (culoare altfel invizibila pentru barbati).

Pana sa intru mai adanc in problema, as mentiona ca autorul acestui blog este printre cele mai putin indicate persoane sa dea sfaturi. In ciuda faptului ca purtatoarea de grija amintita a incercat sa ma faca sa ma imbrac chiar “bine”, logica elementara mi-a ocolit mult timp alegerile. Ca orice copil simteam nevoia sa fiu remarcat. Desi geaca mea cu doua feţe era mai putin tipatoare ca sapca cu ventilator a colegului, n-as fi luat coronita pentru bun gust. Mai tarziu, grasut si metalist fiind, am decis sa ma imbrac in culori inchise. Prin culori inchise am inteles multa vreme blugi negri asortati cu tricouri negre sau blugi negri decorati cu bluze gri, in zilele mai vesele. Slabind in ultimii ani, am trecut razant prin zona hipsterica pentru a ajunge la ceva ce ar putea fi catalogat cu maxim entuziasm drept “casual”. Cu alte cuvinte, sunt greu de remarcat, usor de uitat si putin calificat…sa vorbesc despre moda.

Cu toate astea, pot sa remarc, ca orice posesor de retina, ca ai nostri concetateni se imbraca cel putin dubios, indiferent de sex. Stiu ca nu e o tendinta romaneasca si ca odata ce vezi cateva tinere britanice sau nemtoaice “in elementul lor” incepi sa crezi pitiponceala romaneasca e varianta light a otravii. Totusi, daca-i intrebi pe micii anarhisti din vest de ce se imbraca zilnic ca la parada gay, o sa-ti dea acelasi raspuns: pentru ca nu-mi pasa cum sunt perceput si vreau sa ma simt bine! Aha, greu de crezut…dar sa zicem. Problema e ca ai nostri se imbraca “asa” in mod intentionat. In virtutea unui orientalism pe care istoria nu ni-l neaga, combinatia stridenta si fixatia pentru “firme cunoscute” sunt metodele preferate de epatare. Cele doua curente sunt violent contrastate de garderobele sforaitoare izvorate din obsesia pentru “a te imbraca” bine si a fi pregatit pentru “orice”.

De ce spun ca multi romani se imbraca dubios? Nu din cauza vreunui trend terifiant precum salvarii de tip “Hammer Pants”, cizmele UGG sau papucii Crocs. Epidemiile de urat au lasat destule victime si prin alte parti. Romanii se imbraca dubios nu neaparat pentru ca ignora deliberat niste norme. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca inlocuiesc normele amintite cu “viziunea proprie” asupra a ceea ce e acceptabil si au pretentia sa fie respectati pentru asta. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca nu inteleg corect ideea de context si de mesaj vizual. Se imbraca dubios pentru ca li se pare in regula sa vina in maieuri cu gaurele la interviuri si sa iasa in trening la cumparaturi, chiar si atunci cand supermarketul e in celalalt colt al orasului. Romanii se imbraca dubios pentru ca, desi nu e nimic in neregula sa porti ce vrei, cand vrei, e total gresit sa comentezi alegerile altora atunci ale tale sunt o insulta abstracta.

Fizz
(Editare bazata pe imaginea asta)

Iti plac poncho-urile in cinci culori si sacourile in carouri curcubeu? Nicio problema. S-ar putea sa-ti stea bine in ele si nu te opreste nimeni sa le porti, dar nici nu face scandal daca lumea nu le gaseste acceptabile. Asuma-ti raspunderea pentru propriile alegeri vestimentare. Daca ai fusta de trei centimetri si decolteul pana la buric, nu tine discursuri despre cum barbatii romani n-au pic de bun simt. Un om decent se abtine pana la un punct, punct in care impulsul biologic preia carma. Ca barbat, e in regula sa nu porti ceas la mana, sa te incomodeze sau sa nu te atraga. Dar ramane valabil ca ceasul e o bijuterie social acceptabila indiferent de situatie, una cu traditie reala (trecem peste butoni, acele de cravata si notele de eleganta impuse de context). Daca porti ditamai lantul si doua ghiuluri, nu face misto de aia cu ceas si nu le spune ca “tu ai celular”. Indiferent de cat de finut e inelul si cat esti de emotional atasat de lant, un ceas de calitate va fi intotdeauna mai elegant. Daca ai si doua trei notiuni de orologerie si faci diferenta dintre Patek Philippe si FILA, ai cu siguranta un atu in anumite cercuri (presupunand ca vrei sa faci parte din ele).

Da, chiar exista cateva reguli care apar in asa zisele manuale de stil, dar si in mentalul colectivului educat. Din pacate, nu sunt capabil sa enumar prea multe si cred ca nici nu-mi permit financiar sa le respect. Ca idee insa, cred ca am fi cu totii mai putin chinuiti vizual, daca lumea ar gravita mai mult spre terenul de mijloc dintre “moda” si “sa te imbraci bine”. Cu alte cuvinte, lucrurile ar sta altfel daca oamenii n-ar mai incerca sa cucereasca varfuri despre care nu stiu nimic (Haute Couture-ul, de exemplu) si daca ar inceta sa se echipeze pentru o coada la paine imaginara. Nu de alta dar, daca pentru eleganta e nevoie de ceva bani si de putin studiu, bunul simt nu te arde atat de tare la buzunar. Nu acum cand exista haine “de firma” la pret de tricouri chinezesti. Nu cand bluzele cu paiete nu mai sunt norma in magazine, ci raritatea. Sigur, nu poti avea mega pretentii de la C&A sau H&M, dar daca depui un minim efort, in ambele magazine poti gasi articole la preturi decente, mai mult decat purtabile.

Cele doua marci sunt simple exemple si, daca stai intr-un orasel de provincie sau intr-o zona rurala, s-ar putea ca sugestiile de genul asta sa nu insemne nimic. Chiar si asa, nu te impiedica nimeni sa ai acasa o pereche de pantofi dintr-un material decent, un costum intr-o culoare sobra, cativa blugi care nu dorm sub talie si o bluza care nu striga “violator!”. Nu de alta, dar daca n-ai 16 ani, e de presupus ca vei trece prin cateva situatii in care felul in care te imbraci va spune celorlalti ceva despre tine. In cazul asta, altii vor fi tot oameni cu discernamant, nu pusti de clasa a zecea. Exista deci momente in care trebuie sa te imbraci atat adecvat situatiei, cat si adecvat varstei. Mai mult, dupa o vreme, e mai mult decat necesar sa faci cateva investitii in garderoba, mai ales daca ti le permiti. E semn de maturitate si nu strica nici la perceptie.

Nu-mi dau seama cat anume e vina designerilor romani pentru raspandirea unor stiluri ca ”Suparat si Bine Imbracat” sau “Dristor Kebap”, dar in mod sigur exista vinovati si in randurile lor. La fel cum exista vinovati si in randul vedetelor de carton pentru care movul si rozul merg senzational pe aceeasi fusta. Vinovati se gasesc cu siguranta si in randul primelor valuri de hipsteri (pentru ca nu cred ca mai exista vreo categorie definibila asa). Ii stiti. Baietii si fetele alea care reuseau nu doar sa insulte bunul gust contemporan, dar jigneau concomitent si sensibilitatea modei interbelice. Una sa te simti relaxat, sa porti un tricou cu mesaj si niste blugi largi cand iesi la o bere. Alta e sa te imbraci ca o baliza de semnalizare intr-un ocean de normalitate si sa te plangi ca nu esti remarcat.

In final, ramane totusi o intrebare, mereu aceeasi. Cine defineste “normalitatea”? Cine defineste stilurile acceptabile si moda actuala? In mod sigur nu un blogger pentru care blugii si camasile sunt standardul elegantei citadine. Clar nu jurnalistii de moda, mai preocupati de ridicat in slavi anonimi, decat de educat publicul. Foarte probabil ca nici designerii care isi pun modelele sa defileze cu pisici pe post de genunchiere si morcovi varati in nas. As zice ca, din moment ce hainele sunt o puternica marca sociala, categoria la care aspiri iti defineste standardul. Prin urmare, daca ai 35 de ani si inca iti mai porti tricoul cu “FBI”, vei fi un adevarat “fashion icon” printre adolescenti.

Stiu ca postul asta va irita pe multi si ca, oricat mi-as dori sa n-o fac, am emis judecati. Din pacate, subiectivitatea e inevitabila cand vine vorba de simturi. Din fericire parerile coincid de multe ori cand vine vorba de bunul simt. Cu alte cuvinte, daca 9 din 10 oameni isi pun ochelarii de soare cand faci parada modei pe bulevard, ai primul indiciu ca nu te-ai imbracat chiar…bine.

P.S: Cum spuneam si in prima parte a articolului, romanii inca mai au pana sa atinga varfurile observate prin alte tari, dar le-au depasit cu siguranta pe cele care tin de modestie.

Cred ca te place

19 Mar 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Oricati fluturi te-ar macina in adolescenta, lectia “iubirii” se preda ceva mai tarziu in viata.

Odata ce neuronii ajung sa depaseasca hormonii, criteriile de selectie scot si ele capul din…pantaloni. Ajungi treptat sa intelegi ca langa tine se afla un om, nu un accesoriu. Ajungi sa remarci suprizele placute si sa accepti micile defecte. Ajungi sa apreciezi trairile comune si sa treci cu vederea imperfectiunile. Mai mult, odata ce incepi sa te privesti sincer in oglinda, ajungi sa apreciezi cand cineva te suporta zilnic. Da, chiar si  atunci cand esti un monstru de egoism, adica atunci cand esti “tu insuti”.

Dupa o introducere mai insiropata ca o savarina comunista, imi permit acum si cateva intrebari. De ce, dupa o varsta, suntem capabili sa iubim sincer oamenii de langa noi, dar nu putem aplica aceleasi criterii si unei tari? De ce a devenit dragostea de tara, mai ales in cazul Romaniei, un exercitiu diform de imaginatie? De ce trebuie sa iubim o alta Romanie, in timp ce tara de langa noi spala vasele acasa?

Daca intrebarile sună mlăştinos, eu zic sa luam pe rand semnele care ne spun ca Romania are multi fani, dar putini admiratori.

In primul rand, majoritatea oamenilor pe ale caror bloguri, profiluri si parbrize sta scris patriotism s-au indragostit de alta tara. Ei iubesc o Romanie Mare, o Romanie plina de oameni muncitori, dar fara noroc. O Romanie al carei popor are origini pure, o Romanie unde dacii au misunat mii de ani pe campii. O Romanie care a pazit timp de secole intrarea in Europa. O Romanie care a fost mereu persecutata. O Romanie care n-a participat la Holocaust si care a fost o mare putere mondiala. O Romanie unde tiganii sunt responsabili pentru absolut toate infractiunile din afara granitelor. Cu alte cuvinte, o Romanie care nu a existat si nu va exista prea curand.

Aparent, in cazul tarilor, ca sa poti vedea partile bune in partenera ta, trebuie sa proiectezi asupra ei o imagine fantasmagorica. Nu, nu, coruptia nu e grasuta, asa are ea….oasele mai mari. Economia nu e anorexica, doar ca nu o avantajeaza hainele. E totul in regula, doar ca n-avem noi gustul format pentru eleganţa Romaniei. Nu ca ar fi ceva rau in a vrea sa imbunatatesti lucrurile intr-o relatie. Sa-ti doresti evolutia e normal si laudabil, dar nu poti face asta pornind de la o minciuna. Nu poti sa pleci de la ideea ca iubita ta e de fapt fotomodel, doar ca “n-a fost promovata suficient”. Si, daca tot a venit vorba despre promovare, cand se presupune ca iubesti…

…nu-ti prezinti public partenera drept un nobil vlastar pentru ca in privat sa o numesti curva ordinara. Si totusi, in cazul relatiei cu tara, lucrul asta se intampla frecvent. Cand suntem intre noi, traim intr-o tara de cacat, cu oameni de cacat, unde nimeni nu ne respecta ”realizarile”. Odata ajunsi in afara tarii, vorbim despre originea nobila si latina a poporului roman si despre cum in Bucuresti e cam la fel ca in Berlin, exceptand mizeria, civilizatia si infrastructura. Unde-i adevarul? Pe undeva pe la mijloc, un mijloc pe care trebuie sa-l privim mai intai in oglinda si apoi sa-l constientizam.

Dream Country2

Daca vezi si partea goala a paharului, inseamna oare ca nu-ti iubesti tara? Nici pe departe. Este, cum spuneam anterior, diferenta dintre fani si admiratori. Fanii au obsesii. Fanii vad in obiectul pasiunii lor fix ce vor sa vada. Admiratorii sunt capabili sa inteleaga ca apreciaza o realitate, nu o fantasma. Admiratorii vor sa scoata Romania la o cafea, sa afle ce-i place si pe cine nu suporta. Fanii ar vrea sa fie vazuti la brat cu o Romanie ideala. Daca Romania reala seamana cu o tarancuta simpatica, una cu apucaturi usor adolescentine, Romania ideala e o regina interbelica cu profunde convingeri xenofobe.

Bun, si care ar fi problema pana la urma? Pe langa dovada unei anomii adanc inradacinate, problema e simpla: timpul! Relatiile se schimba mai repede decat tarile si lasa urme mai putin adanci. La doi ani dupa despartirea de EA sau de EL esti (aproape) un om nou. La zece ani dupa ce te-ai despartit de Romania si ai “agatat altceva”, esti inca “romanul ala”. Esti inca “fostul iubit” care acum isi barfeste fosta de parca nu tot el ar fi strabatut zilnic parcul la bratul ei. Sau, din contra, esti “fostul” care inca tanjeste dupa ceva ce n-a avut niciodata, dupa imaginea aia ideala pe care imaginatia ne-o pune mult mai des la dispozitie decat memoria.

In plus, daca nu e atat de greu sa intelegem ca intr-o relatie ambii parteneri fac mici concesii, in cazul relatiei cu tara pierdem rapid firul ratiunii. E adevarat. De cand iesim in oras cu Romania, statul ei lacom ne-a tapat de bani, iar pornirile ei religios-conservatoare ne-au scos de multe ori din sarite. Si totusi, noi am fost partenerii perfecti? Am fost oare cetatenii exemplari care au schimbat mereu lucrurile in bine? Sau am fost partenerii critici si plangaciosi pentru care nimic, niciodata nu va fi suficient de bun?

Imi iubesc tara? Habar n-am. In ultimii ani mi-a devenit usor simpatica fata, dar mai am pana sa-i cant serenade. Nu de alta, dar face destul de multe tampenii si vreau sa-i cunosc mai bine si vecinele, inainte sa imi pun pirostriile. Pana atunci insa, merita sa o scot din cand in cand la o cafea. Mai aflu lucruri noi, despre oameni care au reusit, despre locuri care merita vazute. Si, cine stie, poate chiar ma place…

P.S: Pastrand linia articolului, e de remarcat ca nu poti convinge o tara sa te iubeasca dupa ce ai incercat sa o violezi. Se aude, tovarasu’ Putin?

Radiografie post ”Sarbatori”

12 Mar 2014 | : Viata de zi cu zi

Vallentine’s, Dragobete, 1 Martie, 8 Martie, Aniversare, Aniversare, Aniversare…

Sau, in cuvintele internautilor, ”ce-ti mai place sa dai cadouri…”. Dupa un obositor, dar simpatic maraton de invadat publicul feminin cu flori, carti, dulciuri si simboluri necomestibile, ma gandeam sa fac un bilant al zilelor numite popular ”triunghiul groazei”. Din pacate, am ramas fara glume de zidar si nici regrete nu am pentru cele daruite. Deci, cu ce as putea lipi laolalta randurile acestui articol? Nu, nu cu glume de mestecat si nici cu jocuri puerile de cuvinte.

Raspunsul este: “cu intelepciune populara”, bineinteles! Ca un James Blond autohton, am avut grija sa-mi notez cateva franturi din viata celorlalti, in speranta ca imi vor oferi o imagine clara asupra asupra unor zile tulburi. Vi le afisez in continuare, exact asa cum le-am prins. In timp ce voi va prefaceti ca le cititi, eu voi merge sa fac o jertfa de cuvinte pentru zeii textului. Nu de alta, dar am deja doua jocuri de cuvinte in articol. Trei, daca-l punem si pe-asta in engleza: Miley Cyr…rhosis.

In ziua de opt, fiecare cotlon mallului era plin de oameni imbracati prea festiv pentru un loc unde se vinde saorma la punga. Printre pusti debusolati, domnite confuze si oameni care “voiau doar sa-si ia un tricou, frate”, existau si ei: cuplurile pentru care filmul la mall era o ocazie speciala! Distractivi nu sunt oamenii care nu-si permit cateva zeci de lei pentru un film sau cei care au gasit metode mai placute de a-si umple timpul. Distractivi sunt cei care au impresia ca in 2014 iesitul la mall depaseste cu ceva iesitul in piata. De la unul dintre ei am auzit urmatoarele: “Hai ma, cum sa nu-ti iei popocorn? E ziua ta! Hai ma, lasa ciocolata aia! Suntem la cinema, la mall. Stii ceva? Ia doua pungi mari, sa ne vada astia in sala! Hai ca io’ ma duc sa ma pis. Le urci tu sus, ca esti fata desteapta! Si stii ce? Ia de-aici si pentru o Cola cu gheata, ca m-am si enervat!”.


(Hai ia-ti si o jucarie cu dinozaur! Meriti! – Sursa Imaginii)

Pentru unii, cele trei zile sunt mai putin o sarbatoare a ”ei”, cat un spectacol al propriei ”masculinitati”. Cam asta gandea si pustiul de 14-15 ani, ale carui urme de mustata se asortau cu hanoracul Puma, ambele amintind sfios de valutistii arabi. Vocea lui de tenor constipat graia urmatoarele, in statia de metrou: “Bai deci, m-am epilat complet la salonul ala de care mi-ai zis tu. A fost greu frate la inceput, dar ma simt asa, pa trend, ca aia din reviste. Sa vezi cum o sa se uite fraiera diseara!”. Intr-adevar, sa vezi cum o sa se uite fraiera…

In drumul spre mallul amintit, am avut curiozitatea si nesimtirea de a-l observa pe colegul meu de bancheta, coleg ce manuia dibaci o tableta imensa. O chestie finuta, romaneasca, cu viteza de raspuns a unei telefoniste CFR. Ce facea maestrul langa mine? Ei bine, scria un mesaj generic de La Multi Ani…pentru toate fetele frumoase (subiectiva treaba!). Dupa ce l-a scris si a dat si link la o poza cu flori, omul s-a holbat la notificari timp de trei statii. Nimic! N-au apreciat, nerecunoscatoarele! Tot el trebuia sa faca primul pas: Like la propriul articol! Cum nici asta nu a mers, fix inainte sa cobor, l-am vazut pe mascul luandu-si inima in dinti…si dandu-si primul comentariu: Hai fetele, curaj!

O categorie speciala de oameni la fel de speciali o reprezinta adolescentii. Capacitatea lor de a se crede centrul universului, cuplata cu naivitatea si prostia varstei dau nastere unor sublime dileme existentiale. O astfel de dilema a fost vocalizata de un alt coleg de autobuz: “Frate, nu cred ca e cuplata. Pe Facebook spune ca nu e! Si mama ce poze are. Cum? N-are cum sa nu vrea sa iesim! De doua saptamani i-am dat Like la toatea alea si ea la mine! Iti spun eu, e combinatie!”. Eh, lasa ca vine o varsta cand poti face mai usor diferenta dintre o tipa cuplata si una cu plata.  N-o sa cer clementa pentru jocul asta de cuvinte, mai ales ca e piesa preferata a lui Matei.

O alta pustoaica, adolescenta cu indulgenţă, urla din rasputeri in iPhone in timp ce-si indesa un covrig ”brasovean” in gura. Performanta ei mi s-a parut laudabila, mai ales ca intreaga statie de autobuz se ferea de asaltul de firimituri. Ce spunea domnisorica, in varsta de vreo 11 primaveri si inalta de un metru si-un iepure? Ioana pisi, eu de-acum nu o sa mai pot iubi cu-adevarat vreodata…

Sa nu credem totusi ca problema”cadourilor din suflet” le-a ocolit pe doamne si domnisoare. Nici pe departe. Pe langa martisoarele si florile pe care fetele si le ofera reciproc, o parte din reprezentantele sexului spumos au simtit nevoia sa pregateasca ceva special si pentru parteneri. Un astfel de caz era domnisoara care-si misca centrul gravitational printre rafturile de la Meta Image. La telefon, de data asta un Nokia mai vechi, eroina vorbea cu o prietena: “Mai, m-am dat si cu parfumul ala scumpu’, ala luat cu tine de la mustaciosul ala din masina! Pai normal, normal! In seara asta fac si ceva mai exotic de mancare, asa. Stii ca io nu gatesc, da’ incerc, ca merita si el, saracu’. Cum ce gatesc? Nu ti-am zis, fata? Cred ca incerc o mamaliga!”.

Aveam de gand sa mai fac un joc de cuvinte, dar simt nevoia sa inchei aici. Fara concluzie. La fel ca mamaliga exotica, sarbatorile primaverii raman o chestie de…gust.

P.S: De cand baietii de la reactii.ro mi-au publicat un articol mai vechi, Facebook-ul si sectiunea de comentarii au gemut de oameni care regreta comunismul, desi nu l-au trait. Ma distreaza ca oamenii suficient de lucizi cat sa contra-argumenteze, nu sunt suficient de inteligibili sa conteze. In plus, mai copii, daca nu ieseam din comunism, mai puteati voi sa dati saorma pe post de martisor?

La nivel “business”

08 Mar 2014 | : Social, Cultural, Politic, Top 10, Viata de zi cu zi

Sunt aici sa mestec guma si sa scriu clisee si tocmai am ramas fara guma…

Fara clisee imi e mai greu sa raman, mai ales cand vine vorba despre experti. Pe specialistii online i-am mai luat la puricat si cu alte ocazii. La fel si pe cei in comunicare. Despre moartea expertizei am mai aberat. Deci, ce ar mai ramane de spus…cu aplombul unui luptator de wrestling imbracat in spandex auriu? Pai nu mare lucru, daca n-ar fi acea inepuizabila sursa de aiureli si autosuficienta: CV-urile.

Daca in ultima vreme nu mi-au mai fost pasate foi sau link-uri de prezentare, am strans totusi suficient material in ultimii ani, majoritatea venit de la prieteni din HR. Culmea, nu despre perle de tip “ma hotarasc foarte foarte repede” (citat real) am de gand sa scriu. Nu, pentru colectii de perle si poze cu pisici exista jurnalistii romani. Ma voi opri insa la acele domenii pe care orice candidat la orice functie le cunoaste aparent “la perfectie”. Sau, cu alte cuvinte, la acele aptitudini pe care pana si absolventii de liceu sustin ca le pot utiliza “la nivel business”.

Limba Engleza: In Romania chiar se vorbeste destul de mult limba engleza, lucru care devine evident odata ce ajungi in primul orasel mai putin cosmopolit din afara tarii. Din pacate, similar fascinantei lumi a narcoticelor, diferentele dintre mult si bun sunt greu de sesizat pentru unii. Astfel, majoritatea vorbitorilor de ”engleza business” habar n-au care-s diferentele dintre engleza britanica si cea americana, n-au auzit de concordanta timpurilor si folosesc prepozitiile precum saormeriile uleiul. Din engleza vorbita a multor angajati din multinationale lipsesc piloni esentiali ai coerentei, dar nu lipsesc mandria si certificatele luate in clasele V-VIII. Engleza scrisa e praf inclusiv la oameni care o vorbesc zilnic la munca. Apreciez sincer faptul ca suntem o tara aproape anglofona, dar patru ani de Cartoon Network nu sunt suficienti pentru a scrie ”business level” in CV.

Traduceri: Desi meseria de traducator ar trebui sa fie una atestata de cursuri si facultati, multe CV-uri golase includ etichete precum ”traducere” si ”adaptare” in palmares. Incepi sa crezi ca efortul asta e o simpla flotare de tastatura. Daca stii sa traduci fraze de gradinita de tip “The cow is bigger than the cat”, e clar ca poti adapta sute de pagini de roman, nu-i asa? Dovada sta in traducerile coerente si corecte ale cartilor romanesti. In toate sase.

Office:  Fie ca-i vorba despre clasicul Microsoft Office sau de vreo alternativa open-source, expertiza in Microsoft Office pare a fi un standard. Daca stii sa deschizi Word-ul, esti automat calificat. Chiar daca n-ai idee cum se face o editare grafica de baza sau o animatie in Powerpoint. Chiar daca nu stii sa scrii o formula in Excel sau sa faci o paragrafare ca la carte in niciunul dintre programe. Cat de greu poate fi? Las’ ca inveti tu dupa ce te angajeaza. Cu siguranta o sa te perfectionezi si n-o sa trimiti documente scrise cu Comic Sans si decorate cu Word Art.

Editare Grafica:  Ati fi surprinsi cati experti in Photoshop are Romania. Incepi sa te intrebi de ce naiba mai e nevoie de designeri si art directori. Simt estetic? Efecte coerente? Margini pentru tipar? Sa trecem peste. Nu conteaza ca n-ai folosit un plugin in trei ani si ca imaginile tale nu au layere: daca stii ce face fiecare buton, e suficient! E ca la aragaz…pana te arzi.

Comunicare & PR:  Aici discutia e prea veche si plictisitoare pentru a nu va stresa cu ea intr-un articol separat. Cert este ca exista meserii pentru care facultatea nu te va pregati niciodata suficient. Asta nu este insa un motiv sa le arunci in CV de parca ar fi hobby-uri. Avem atat de putini specialisti bun in PR, incat imi e si frica sa ating subiectul. Nu de alta, dar mail-uri corecte gramatical ma astept sa scrie si o secretara, iar cafele pentru jurnalisti poate face si un chelner. De la un om de comunicare vreau mai mult.

Copywriting si Publicitate: Daca oameni de comunicare sunt putini, copywriterii buni din Romania incap intr-o garsoniera. Serios. Un om care modifica headline-uri si bannere pe 5 euro nu e copywriter, e textier. Si nu spun asta pentru ca sunt in domeniu, mai ales ca nu as fi invitat in garsoniera amintita mai sus. Spun asta pentru ca oamenii cu-adevarat buni din domeniu au: ani buni de practica, zeci de carti citite, cunostinte solide de marketing si multe nopti nedormite. Daca ai avut candva o idee “tare” si ai scris un slogan la “cursul ala”, nu ai dezlegare la spam. Nu de alta, dar mai toti barbatii au vazut un vagin si iata ca nu sunt ginecologi!

Cam orice se termina in ”Writing”, inclusiv ”Writing”: Nu de alta, dar atat la nivelul beletristicii locale, cat si la nivelul scriitorilor tehnici, Romania are performante mai mult decat dubioase, avand in vedere cohorta de experti din domeniu.

Social Media: In teorie, familiaritatea cu Insights, Analytics si un instrument de monitorizare ar putea fi un inceput bun. La fel si cunoasterea unor termeni de baza (de la reach la engagement) si a unor notiuni de bun simt legate de audienta si continut. Tot in teorie, familiaritatea cu mai multe retele sociale, cu tipurile de aplicatii utilizabile pe ele si cu programarea din spatele lor ar fi un avantaj binevenit. In practica, 90% din expertii social media stiu sa posteze pozele pisicutele altora, sa spameze pana la absurd si sa cumpere Like-uri de parca ar fi zambile.

Jurnalism: Ai scris un articol agramat numit ”Cum sa-ti aranjezi parul din nas in functie de zodie”? Ai fost publicat in revista online a varului tau? Felicitari, lasa facultatea, esti expert in jurnalism! Ai aparut la televizor intr-un reportaj despre adolescenti rebeli? Andreea Esca scrie pe tine. Nu conteaza ca nu stii ce-i ala un reportaj sau o ancheta. Nici presa din Romania nu stie. Putinii care chiar ar avea dreptul sa-si treaca lucrurile astea in CV isi cauta deja joburi decente…de chelner in Spania.

Blogging: Partea buna e ca blogging-ul chiar e un domeniu unde te poti “angaja” fara experienta. Cine intelege niste notiuni de baza si e atins si de o farama de talent se descurca. Partea proasta e ca…serios, blogging? In 2014, ai trecut in CV ”expert in blogging” de parca angajatorii se cutremura infiorati la citirea acestei stranii expresii? Pe ce post voiai  sa te angajezi: sofer pentru ”A-Listeri”?

Management: Cum romanul s-a nascut manager, absolut oricine e convins ca poate citi oameni, gestiona bugete si sta 10 ore pe zi cu nasul in hartii. Cum adica, manager nu inseamna sa urli ordine intr-un handsfree, ca in pozele de pe Shutterstock?

Condus: Daca nu cumva ai toate categoriile de permis luate sau niste ani buni de munca pe postul de sofer, nu vad de ce ai insista pe faptul ca stii sa conduci. Chiar daca in Romania se conduce in general prost si agresiv, nu vad de ce carnetul tau de sofer ar face diferenta. Daca vrei masina de serviciu, exista moduri mai interesante de a o cere decat a trece la hobby-uri “condusul”, dupa ce in prealabil ai scris ca ai “permis Categoria B, luat cu scor maxim”. Si eu am niste ani de arte martiale in spate, dar nu ma astept sa-mi dea angajatorul chimonou.

Munca in echipa: Daca ”abilitatile de comunicare” au devenit “expertiza in PR”, de vechiul cliseu al “muncii in echipa” n-am scapat. Nu de alta, dar e un diferentiator bun fata de oamenii care scriu clar in CV ca isi vor asasina viitorii colegi. Serios acum, ati intalnit vreun om care sa recunoasca deschis ca lucreaza mult mai bine singur? Pana si cei din profesiile unde te-ai astepta ca fiecare sa-si faca in mod independent treaba insista pe abilitatile lor de a lucra in echipa. Nivel business!

Studiile: Daca n-ai nimic iesit din comun pe lista de institutii, nu vad de ce ai insista pe studii. Prin iesit din comun inteleg: un master facut pe-afara afara la o facultate buna (zau ca nu-s diferente intre Birmingham si Sibiu, daca mergi la o universitate marginala), un curs sau atestat mai special, un doctorat sau chiar unul dintre contestatele MBA-uri (daca-i vorba de o pozitie de management unde se cere asa ceva). E normal sa le enumeri si chiar indicat, dar mi se pare ciudat cand vad oameni care “studiaza” ca principala ocupatie, adica oameni care-si trec mediile de absolvire in CV si scriu paragrafe intregi despre lucrarea lor de disertatie. Si nu, chestia aia cu ”pe-afara se apreciaza si se angajeaza dupa studii” nu prea mai tine. Suntem intr-o perioada post-criza si nimeni nu te mai ia in brate daca nu esti cumva in vreo lista Ivy League.

Community, Content, E-Mail, E-Commerce si Data Management: Observatia obsesia pentru management? In teorie, chiar exista experti in toate domeniile alea. Oameni care stiu sa cristalizeze o comunitate online in jurul unor nuclee si sa-i serveasca continut pe masura. Oameni care stiu sa mentina legatura cu clientii prin e-mail. Oameni care stiu sa faca managementul bazelor de date in cadrul unui magazin online. Oameni care stiu sa faca documentare (alt talent uitat) si sa gestioneze baze de date. In practica, multi dintre cei care si-au construit CV-ul pe pilonii astia sunt oameni care ”se dau pe net” si care inca plang dupa epoca marilor forumuri.

Psihologie si Sociologie: In mod normal, vorbim de doua domenii unde neofitii n-ar trebui sa se amestece, mai ales ca e nevoie de ceva efort pentru a ajunge psiholog sau sociolog cu acte in regula. In mod complet anormal, cam orice absolvent de facultate de profil sau ”pe-acolo” se considera indreptatit sa dea lectii si sa-si atarne cu mandrie insigna. Pana la primul interviu mai serios cand ”talentul in a descifra oamenii” se transforma in plans cu sughituri.

Lista ar putea continua. Ce e mai grav e ca accesul la informatie, cuplat cu disparitia treptata a granitelor profesionale si a respectului pentru ele face ca oameni din ce in ce mai putin calificati sa se dea experti in domenii din ce in ce mai solicitante. Inclusiv in zona disciplinelor reale. Astfel, avem programatori “profesionisti” care habar n-au algoritmica si nu stiu mai mult de un mediu sau un limbaj. Exista contabili care nu inteleg ecuatii simple, dar au prins bazele vreunui program “la moda”. De altfel, cam orice expertiza bazata exclusiv pe cunoasterea uneltelor, nu pe a fenomenelor din spate, nu se poate numi cu-adevarat expertiza profesionala.

Chiar daca nu poti cuantifica niste atribute, performanta intr-un domeniu se bazeaza in primul rand pe rezultate. De-aici apar si comparatiile. Un copywriter al carui portofoliu este format din invitatii la nunta si poezioare scrise pe bannere n-are ce cauta langa un om care a crescut cotele de piata a zeci de companii. Tot la fel, nu poti numi ”expert social media” un om care reposteaza filmulete Youtube de anul trecut, daca-l pui langa un om care-ti poate aduce 20 000 de oameni fara sa cumpere un Like sau un ad.  Uneori, experienta si expertiza chiar conteaza. Chiar si la nivelul…business.

P.S:  Voiam sa ma vait si pe tema acestui mesaj dubios, dar pentru ca e 8 martie, o sa-mi trag rasuflarea si o sa spu doar: La Multi Ani!