Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

February 2014

Monthly Archive

Nasterea unui artist

26 Feb 2014 | : Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Se spune ca fiecare Like dat din politete provoaca o criza de Alhzeimer unui inger.

Nu e un secret ca retelele sociale deverseaza rauri de stima de sine in oceanul autosuficientei. Nu e un secret nici ca exprimarile mele pretentioase ascund uneori o acuta lipsa de idei. Asta nu schimba cu nimic faptul ca oameni cu salturi de gandire demne de Jocurile Paralimpice isi vad zilnic produsul mintii validat. Si zau ca m-am obisnuit sa fiu spamat cu citate, poze cu bebelusi si perle de gandire. E absolut in regula. Din motive care tin si de relatiile din viata reala, am ales sa suport niste oameni asa cum altii au ales sa ma suporte pe mine. Nu ma mai mira ca oameni altfel rationali au uneori stapanirea de sine a unui pui de cimpanzeu. In exact aceeasi padure merg si eu sa ma joc in namol. Binecuvantata fie optiunea “Hide”!

Lucrul cu care nu ma pot obisnui insa este avalansa de artisti si talente care ne pandesc din spatele fiecarui status kilometric, al fiecarui grup fictiv si al miilor de poze cu banalitati in sepia. Artizani ”hand made”, fotografi, designeri, pictori, muzicieni de Soundcloud, dar mai ales artisti ai cuvantului simt nevoia sa fie validati, laudati si ”dati mai departe”. Multi au deja pagini proprii dedicate ”artei lor”, pagini cu sute de Like-uri si comentarii mai lipsite de substanta decat programele doctorale ale Universitatii Ecologice.

Sa descindem deci in lumea facinanta a artistilor digitali carora le dam Like din plictiseala, prostie sau pentru ca “sunt la inceput si merita incurajati” (fac pariu ca asta au zis si primii nemti care au auzit discursurile lui Hitler). Vom folosi deci aventuri fictive, bazate pe proaste reale.

Marioara Caprescu a fost, este si va ramane o domnisoara mediocra din toate punctele de vedere. Toate mai putin fundul, o sclipire de geniu a evolutiei, o picatura de divin intr-o mare de Corina Chiriac. La cei 27 de anisori, Marioara are un job irelevant, intr-o firma cu capital strain, dar populata de incompetenti romani. O firma care-i pretuieste capacitatea de a trimite mailuri si de a completa tabele printr-un salariu mic, dar compensat de suficient timp pentru a scrie constant pe Facebook. Si Marioara chiar scrie pe Facebook! La inceput, spama doar cu imagini si citate din Smiley. De ceva vreme insa, lucrurile s-au schimbat. De cateva zile, Marioara are sperante si viziunea unui viitor luminos. Un viitor de poeta. Mai mult, si-a tras si un nume pe masura, in ciuda faptului ca fratele Facebook a cam strambat din nas.

Totul a inceput acum cateva zile, cand, pocnita in pancreas de muza, Marioara a scris asta:

Marioara-Sakura2

Poezia o scrisese simplu, din pura traire, dupa un episod cu-adevarat emotionant din Romanii au Talent. Titlul insa a necesitat intreaga pauza de cafea si o discutie prelungita cu femeia de serviciu. Nici in visurile ei cele mai indraznete, Marioara nu putea anticipa ce va urma.

Primul a fost Dudu, programatorul de la ea de la firma. Like-ul lui nu a fost un Like efectiv, ci o erectie. Orice postare a domnisoarei ii provoca lui Dudu o febrila trecere prin albumele colegei sale, colega al carei fund relevator surclasa cu mult oferta Pornhub. Dudu a fost urmat la scurta vreme de Martin, colegul expat de birou al lui Dudu. Martin nu stia limba romana, dar vorbea perfect pasareasca.

Dienuta nu o prea suporta pe Marioara. Dienuta a decis insa sa-i dea Like Marioarei, alaturi de un comentariu sarcastic. Din pacate, Dienuta nu a fost suficient de inteligenta incat sa inteleaga conceptul de sarcasm, asa ca replica ei subtila a iesit cam asa:

Comment

Ignorand gramatica, Marioara a fost de-a dreptul impresionata ca rivala ei din pauza de masa o aprecia. Motiv pentru care si ea ii da Dienutei un Like la comentariu. Nu apuca insa sa termine bine operatiunea, ca Sorin de la contabilitate a deci si el sa aprecieze opera de arta initiala. Sorin nu citeste niciodata nimic, dar da Like si comentarii pentru a simula viata online. Fix din acelasi motiv a inventat-o si pe Madi, prietena lui imaginara care-i da uneori SMS-uri si-i face pachete de pranz semnate Mega Image.

Gigel a vazut ca Ionel si Martin au dat Like. Marioara i-a dat la un moment dat un biscuite cu tarate, deci clar fata merita un Like. Gigel a scris un roman acum cinci ani despre viata in general si despre cat de grea e a lui, in particular. Gigel e autoritatea literara a biroului, un Mihai Petre al capsatoarelor. Un Like de la el valoreaza cat o mie de cuvinte in Excel.

Costi e hater-ul de 22 de ani al biroului. Are par lung, deodorant ieftin si se contrazice cu toti. E complet convins ca are dreptate si ca americanii n-au fost niciodata pe luna. Ca orice barbat, o apreciaza pe Marioara. Ca orice hater, trebuie sa lase un comentariu. Pentru ca sub poza Marioarei de Facebook scrie ”It’s complicated” Costi executa un balet gratios intre verticalitate si tâţe.

Comment 2

Marioara nu se supara, ba chiar ii da Like. Costi e mai mic si nu stie ce spune. E simpatic el asa, cu tricoul ala lui cu trupa Nightfish. In plus, dupa 15 Like-uri si vreo patru comentarii, poezia ei a ajuns topic de interes pe Facebook. La acest maret succes au contribuit comentariile si share-urile lui Haine Ieftine Italia si ale lui Coco Blues, vecinul pervers de la patru. Dar mai ales, la acest succes a contribuit Desdemona, prietena cea mai buna a Marioarei.

Desdemona este, la fel ca Marioara, o fata simpla cu atuuri simple. Din share-ul ei iubitor, poezia Marioariei a beneficiat de mult dorita expunere. Pentru ca, vedeti voi, si Desdemona pregateste ceva, mai ales de cand a invatat sa cante la tastatura…

Si uite asa, din aproape in aproape, cariera Marioarei se apropie de inceput. La nici doua zile dupa prima poezie, Marioara a scos-o pe-a doua, urmand ca in weekend, coplesita de share-uri si aprecieri, sa isi termine primul volum. Like daca sunteti de acord!

P.S: In timp ce voi citi plictisul asta de articol, adevarata Marioara chiar cauta editura pentru un volum. Surpriza e ca poezia ei n-a fost prea mult schimbata pentru a fi inclusa in articolul de fata. Felicitari, popor Facebook! Ati ajutat la nasterea unei artiste!

In locul lor

23 Feb 2014 | : Social, Cultural, Politic

Uitandu-ma peste parerile generale legate de Kiev si Venezuela, realizez ca…

Nu prea le avem cu empatia, ca popor (zise el profund ingrijorat, de pe canapea). Acum probabil va asteptati sa infierez ignoratii sau, din contra, sa fac misto de cei care au dat check-in intr-un virtual Liov (caci in limba romana nu exista orasul “Lviv”). Din pacate, indiferent de tabara aleasa, as fi la fel de vinovat de pasivitate ca cei pe care i-as condamna. Mai mult, ar fi dubios sa contrazic opiniile altor rapsozi online, cand la randul meu aglomerez Internetul cu tampenii. Ce ma deranjeaza la modul in care e tratata problema Ucrainei nu e pozitia pe care fiecare dintre noi si-o asuma, ci faptul ca ne supraestimam distanta politica si istorica.

Geografic vorbind, Kievul si Liovul sunt departe. Tot geografic vorbind, si protestatarii din Piata Universitatii erau departe de noi. Sapte statii de Ratb si vreo trei zavoare sunt totusi o bariera. La nivel social si politic insa, atat protestatarii cat si ucrainienii sunt mai aproape decat am vrea. Da, un om a carui sursa de venit si existenta online si offline nu depind de Ucraina n-ar trebui sa se agite prea tare, mai ales daca nivelul implicarii lui politice si sociale nu e covarsitor. De-asta nu m-au miscat multe dintre mesajele de sustinere online. De-asta si pentru ca n-am inteles cui se adresau: de ce imi spui mie ca ”tu” sustii rebelii din Ucraina? Daca exercitiul ar fi intr-adevar sincer, ar trebui sa le spui rebelilor (unii au incercat si asta, prin Youtube).

Cred insa ca unui politician (fie el USList, PNList, PDList, PMPist sau TRIst) ar trebui sa-i pese ceva mai mult de fenomenul Ucraina. Si lui si tonelor de cintezoi din media care zilele astea i-au luat declaratii lui Cioaca si lui Crin Antonescu. De ce? Pentru ca, in ciuda ”protectiei” virtuale asigurate de UE si NATO, Romania nu va fi ferita de consecintele unui potential colaps ucrainean. Pentru ca, daca oamenii aia au putut si, mai ales, daca oamenii din spatele lor au putut, vor putea si altii, in alte parti. Pentru ca Ucraina poate deveni oricand o noua Siria sau, mai rau, o serie de noi Trasnistrii. Pentru ca am avut langa noi un stat fragmentat etnic si tinut laolalta de presiunea rusa si de instabilele mecanisme ale puterii coercitive. Pentru ca rebelii aia care se tin de mana in strada ar putea oricand indrepta armele unul spre altul. Pentru ca ucraineni, cazaci, rusi, tatari si alte minoritati. Pentru ca se poate.

In atare conditii, Romania accepta in teorie refugiati, e de acord in teorie cu revendicarile rebelilor si fluiera… la modul concret. Mai mult, media nationala trateaza problema de parca ar fi conflictul din Republica Central-Africana. Nu zic sa ne plangem ca niste mironosite sau o facem pe durii, dar macar se ne informam cat de cat si sa vedem daca-i vreo lectie de invatat de-aici. Unii spun ca este. Mai ales daca suntem intamplator parte dintr-un sistem oligarhic si corupt, nu foarte diferit de cel ucrainean. Dar ma rog, cred ca problema asta nu apare numai la politicieni sau la romani. Empatia “nationala” se numara printre dovezile maturitatii istorice, iar noi suntem un stat tanar. Este totusi de preferat sa inveti din esecurile celor similari tie, nu din victoriile celor cu care nu ai mare lucru in comun.


(Vecinii nostri, pe vremea cand Liovul era ceva mai aproape)

E valabil si inviata de zi cu zi. Ne place cand un ”lider de opinie” ia pozitie, dar nu realizam ca urmatoarea lui ”victima” am putea fi chiar noi. Tratam abuzurile asupra celor similari noua de parca ar fi evenimente distante si izolate. Sunt clasice comentariile utilizatorilor care infiereaza satisfacuti sau sustin efervescent oameni pe care nu-i cunosc. De ce? Pentru ca X a zis ceva nasol despre Y, iar mie X mi se pare simpatic sau antipatic. Prin urmare, adopt o pozitie fata de atitudinea lui X, in loc sa contest autoritatea lui X si sa realizez ca eu sunt la randul meu un Y!

Cam asa si in politica autohtona. In Romania de astazi, ce sanse ai sa ajungi alaturi de politicianul laudat sau macar sa fii cu-adevarat reprezentat de el? Foarte slabe, insa ai destule sanse sa ajungi victima lui. Faptul ca acum aveti un ”dusman” comun nu schimba cu nimic faptul ca idolul tau te va lovi cu prima ocazie. Empatizam cu diferite fete ale puterii, fete care nu seamana deloc cu ce vedem in oglinda. In acelasi timp, ignoram fara probleme miile de schelete din camera alaturata.

Prin urmare, la urmatoarele miscari de amploare, indiferent unde ar fi si pentru ce cauza, am putea incepe cu intrebarea: unde m-as afla eu? Presupunand ca protestul ar izbucni brusc langa mine, cine as fi eu? Politicianul de la pupitru, liderul jandarmilor care-si ”fac doar datoria” sau victima gazelor lacrimogene?

P.S: Ce incerc sa spun e nu ca ar trebui sa ne pese (“pasatul” nu e o reactie care se intretine prin vaicareala si spam). Spun doar ca ar trebui sa ne intereseze, macar asa, pentru istorie…

 

Spirite, nazisti si Ethan Hawke

20 Feb 2014 | : Filme & Carti

Urma sa scriu un articol dubios despre irelevanta adolescentei, dar am realizat la timp ca n-as putea plictisi suficienta lume.

Cum n-am ajuns inca sa comentez performante care ma depasesc din sporturi pe care nu le practic, tot ce-mi ramane e sa-mi dau cu parerea despre filme. Pentru ca am ochi si urechi si pentru ca…calculatoare. Nu de alta, dar la ultimele articole chiar am avut cititori si e pacat sa le dau impresia ca pot scrie si lucruri interesante.

Insidious (2010)

Insidious e un film horror de prin 2010 al carui afis atrage in principal prin prezenta frumoasei Rose Byrne si poate si a lui Patrick Wilson, un actor cu expresivitatea unui sac de cartofi. Ar fi pacat insa sa ratati Insidious doar pentru lipsa unor nume de pe generic, pentru ca filmul e un horror peste medie. Desi porneste de la vechea premisa a casei bantuite, Insidious o abandoneaza la jumatatea filmului, construindu-si intriga pe fenomene mai putin exploatate precum (spoiler) calatoriile astrale. Daca apreciati simplitatea si tensiunea unui horror autentic, alaturi de doza inevitabila de stupid, Insidious merita luat in considerare. Daca nu pentru unghiurile excelente de camera si stilul criptic din prima parte, macar pentru zambetul larg al personajului lui Lin Shaye (actrita cunoscuta si drept “baba aia simpatica din filme”).

Insidious: Chapter 2 (2013)

Al doilea capitol din “saga” Insidious face cam ce ar trebui sa faca orice continuare. Ofera un context primei parti si adauga un personaj negativ palpabil. Daca in prima parte inamicul era format din mai multe entitati, acum avem un “caz” concret si chiar si chiar cateva accente de poveste politista. Personajele sunt aceleasi, iar povestea continua natural. Desi v-o pot recomanda (in ciuda parerilor unor critici), nici in partea asta Rose Byrne nu se dezbraca.

Fatherland (1994)

Bazat pe o nuvela a lui Robert Harris, Fatherland pleaca de la o premisa interesanta: ce s-ar fi intamplat daca atrocitatile naziste nu ieseau complet la lumina si daca debarcarea din Normandia esua? Istoria ne spune ca Germania ar fi fost oricum calcata in picioare de rusi, dar Fatherland are o alta viziune. In 1964, Hitler isi serbeaza cea dea 75-a aniversare in “Marea Germanie” (in film e numita simplu Germania), un stat care a inglobat mai toate celelalte entitati politice din Europa continentala. SS-ul a devenit politie civila, iar sergentul Xavier March (interpretat putin prea corect de Rutger Hauer) are de rezolvat un caz ciudat. Lui i se alatura accidental o jurnalista americana (uitata, dar talentata Miranda Richardson), aterizata in Berlin pentru o intalnire istorica dintre Hitler si Kennedy. Daca v-am captat atentia, ei bine…cam asta e si problema lui Fatherland. Prima jumatate de ora este excelenta, pentru ca mai apoi filmul sa se transforme intr-o banala poveste politista. Recomandat, dar cu juma’ de tastatura.

Grabbers (2012)

Dupa Doghouse, Attack the Block si trilogia lui Simon Pegg, am inceput sa ma astept ca majoritatea filmelor horror venite din insula britanica sa aiba o nota de umor implicita. Exceptia a fost Citadel, dar nu despre el vorbim aici. Grabbers este un film care opune doua forte extrem de temute in universul anglo-saxon: extraterestrii si irlandezii beti. Pe parcurs ploua cu glumite de santier, situatii stupide si actori anonimi, dar naturali. Totul sub umbrela unei cinematografii sincere, fara pretentii. Merita vazut intr-o duminica ploioasa, alaturi de o companie faina si de un pahar de whiskey.

Sinister (2012)

Imi place Ethan Hawke dintr-un singur motiv: e un nebun credibil si, atunci cand i se cere sa sufere… sufera! Poate de-asta si rolul unui scriitor ratat, dinadins mutat in casa unei familii decedate, i se potriveste. Aplecandu-ne asupra premisei, Sinister pare ca o ia si el pe urmele filmelor despre “case bantuite”. Din fericire, la fel ca Insidious, se departeaza rapid de viziunea initiala. Culte ciudate, inregistrari misterioase si copii disparuti. La asta se adauga o coloana sonora de-a dreptul innebunitoare si o atmosfera cu aroma de claustrofobie. Daca si finalul ar fi fost mai puternic, Sinister ar fi meritat o recomandare calduroasa.

Desperation (2006)

La fel ca in cazul lui Fatherland, vorbim aici despre un film facut pentru TV. Avantajul lui Desperation e ca scenariul este adaptat dupa si  de Stephen King si ca distributia ii include pe Ron Pearlman, Tom Skeritt si Steven Webber. Mai mult, regia este semnata de Mick Garris (Masters of Horror), genul de regizor care poate rezerva surprize. Dezavantajul lui Desperation este ca, la fel ca multe alte adaptari dupa King, filmul se incapataneaza sa surprinda aspectele supranaturale ale povestii. Cele psihologice par pierdute intr-un fundal pe care nici actorii nu-l cunosc. Nuvela originala isi imparte antagonistul cu o alta carte de-a lui King, publicata in paralel. Astfel, spiritul pe nume Tak devine o creatura complexa, cu o redutabila istorie in spate. Filmul se concentreaza insa prea mult pe puterile personajului si prea putin pe intentiile lui. Mai mult, legatura cu Dumnezeu a unuia dintre personaje este extrem de iritant subliniata de scenariu. Dupa ce am urmarit Desperation, mi-a parut mai putin rau de sacrificiul eroilor, cat mi-a parut de atmosfera filmului, ratacita in mijlocul unei productii mediocre.

P.S: In urmatoarea editie voi apela din nou la filme vazute in sala de cinema. Stiu ca fara informatia asta n-ati fi putut inchide browser-ul.

Poti sa fii de acord sau…

14 Feb 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

…poti sa fii idiot. Iata o problema care n-a fost definitiv transata.

Despre pareri am scris mai des decat Florin Salam despre femei. Mai mult, au scris si altii si au facut-o ceva mai amuzant. Asta nu ma impiedica insa sa duc subiectul intr-o alta directie si sa-mi dau la randu-mi cu parerea…despre pareri. Asemenea unei autostrazi romanesti, articolul de astazi e kilometric si destul de intarziat. Unde vreau sa ajung? La concluzia greu de inghitit ca exista subiecte care nu pot fi si nu trebuie supuse dezbaterii. Nu de alta, dar oricum le-ai aborda, vei pica de prost sau ignorant. Sa incepem insa cu premisele acestei banale concluzii…

Cu vreo doua saptamani in urma, Vice publica un articol despre gretoasa avalansa de pareri pe tema zapezii, accidentului aviatic din Apuseni si a interzicerii temporare a filmului Nymphomaniac: Volume II. Problema nu e ca oameni complet necalificati emit pareri pe diverse subiecte. Problema nu e nici ca oamenii astia sunt incapabili sa-si realizeze propria incompetenta. Problema e ca pareristilor li se da importanta. Mult prea multa importanta si uneori si autoritate. Celebrul sindrom Monica Tatoiu nu-i afecteaza doar pe taximetristi si nu se manifesta numai prin emiterea de pareri, o nevoie naturala a omului modern. Nu, sindromul asta se manifesta prin credinta obsesiva ca parerile tale conteaza si sunt relevante, desi n-ai expertiza care sa le ateste.

Asta ne aduce la a doua mare problema: moartea expertizei. Aici ar fi bine sa cititi bucatica asta din The Federalist. Ati fi poate mai castigati decat daca m-ati citi pe mine pana la capat. Sa presupunem insa ca aveti prea putin timp pentru articole inteligente si va intereseaza sincer unde bat. Autorul articolului recomandat atinge excelent problema parerilor neavizate si a credintei ca orice informatie culeasa de pe Wikipedia poate forma baza unei dezbateri.

“Having equal rights does not mean having equal talents, equal abilities, or equal knowledge.  It assuredly does not mean that everyone’s opinion about anything is as good as anyone else’s. […] what I fear has died is any acknowledgement of expertise as anything that should alter our thoughts or change the way we live.”

Vorbim deci despre un curent nociv, nu despre cazuri izolate. Majoritatea a inceput sa aiba impresia ca parerea ei e la fel de valoroasa ca cea a minoritatii expertilor. Bine, si de ce ar fi asta o problema? Mai mult, de ce comenteaza asta un individ care-si da constant cu parerea pe blog? Pai raspunsul sta chiar in subiectul initial al articolului: pentru ca exista probleme care nu pot si nu trebuie sa fie dezbatute de “hoi polloi”. Cu alte cuvinte, anumite probleme nu pot fi supuse dezbaterii, indiferent de mediu. Nu de alta, dar traim o epoca a informatiei sufocante. Acum, stive si stive de pareri cretine pot da pana si publicului lucid impresia ca “exista o problema de dezbatut”.

Opiniile mestecate de vedete si ONG-uri au facut omul de rand sa creada ca vaccinarea e un proces controversat si potential nociv. Nu, nu exista o dezbatere legata de utilitatea vaccinarii! Sunt mii si mii de dovezi ca vaccinarea e unul din miracolele medicale ale epocii moderne. Dezbaterea, daca vreti una, este legata de necesitatea anumitor vaccinuri in zone unde bolile respective nu sunt o problema (a se vedea vaccinarile panicarde impotriva gripelor ”atipice”).

Nu exista insa o dezbatere legata de necesitatea vaccinarii, cel putin nu una la care sa aiba acces absolventii de scoala profesionala. De ce cred oamenii ca exista una? Pentru ca un imbecil a publicat un studiu in 1998, studiu dovedit fraudulos. Ei si? Si de-atunci, sute de ignoranti au scris atatea randuri pe tema asta incat in momentul de fata, campaniile anti vaccinare fac zeci de mii de victime! De ce? Pentru ca lumea are impresia ca un procedeu stiintific care a salvat milioane de vieti e o chestiune care poate fi dezbatuta si refuzata la fel de usor ca o invitatie la tango.

Stiva de pareri, informatii trunchiate si referinte circulare ajunge sa inspaimante oameni care altfel ar fi avut putine motive de indoiala. Sigur, aici intervine si discernamantul, dar nu putem lasa tot greul in carca lui. Un parinte caruia ii spun trei prieteni ca vaccinurile sunt nocive va avea rezerve, chiar daca propria ratiune si informarea il vor ghida pe calea ce buna. Fratilor, exista un expert in zona asta si el se numeste doctor! Chiar si un doctor slab e de zeci de ori mai credibil decat o gospodina care isi ia sfaturile medicale din revista Unica. Sansele ca medicii sa dea rateuri in Romania sunt mari, dar nu la fel de mari ca sansele unui idiot sa faca acelasi lucru.

Da, stiu ca par obtuz si ca la randu-mi imi place sa dezbat la infinit anumite probleme. Totusi, in imensa aroganta de a crede ca pot articula niste argumente, as zice ca sunt subiecte pe care nu am dreptul sa le dezbat. Nu pot, cum bunaoara ma invita cineva pe Facebook, sa context existenta bosonului Higgs, dupa ce am citit despre el pe Wikipedia. Nu de alta, dar oricat as citi, voi intelege maxim 5% din cat inteleg fizicienii de la CERN care i-au certificat existenta. Pana cand o sa am expertiza necesara sau pana cand o sa apara o voce credibila care sa contrazica descoperirea, bosonul Higgs EXISTA! Nu, nu ma intereseaza viziunea unui politician crestin in problema particulelor subatomice. Dezbaterea s-a incheiat.

Evolutia. Gravitatia. Cancerul. Sunt subiecte unde nu exista loc pentru dezbateri rudimentare. Subiecte unde raspunsurile se reduc la DA sau NU. Desigur ca nici o problema nu este lipsita de controverse: de-asta anumite fenomene stiintifice sunt considerate atat legi, observabile fiind, cat si teorii, pentru ca sunt inca studiate. Asta-i frumusetea cercetarii stiintifice: orice teorie care sta in picioare admite presupunerea contrariului (falsificabilitatea). Doar ca…nu e la indemana oricui sa demoleze sau sa demonstreze contrariul. Sigur ca fiecare are dreptul la propria credinta si propria gandire, doar ca nu poti sa ajungi la concluzii coerente, daca pleci de la premise gresite sau, mai rau, daca nu stapanesti mecanismele rudimentare ale argumentarii. Daca eu nu inteleg, nu inseamna ca e ceva ciudat la mijloc, ci doar ca n-am citit sau ascultat destul.

Metoda stiintifica nu se aplica numai tehnologiei, iar cuvinte precum observatie, ipoteza, test sau dovezi ar trebui sa fie constant in vocabularul nostru. Notiunile de baza ale logicii sunt indispensabile, la fel cum premisa si concluzia nu sunt simple figuri de stil. Nu poti discuta despre limitele corpului uman, daca nu stii ce e energia, ca marime fizica, si o confunzi cu radiatiile electromagnetice sau cu caldura. Nu poti vorbi despre experiente extrasenzoriale, daca habar n-ai cum functioneaza creierul uman. Esti liber sa crezi ca am fost “creati”, dar nu-mi spune tu, om cu opt clase, ca evolutia, fenomen observabil si demonstrabil, e o minciuna. Nu are pur si simplu sens sa-ti ascult parerea (Stiu ca originea vietii si evolutia nu sunt in aceeasi oala, dar ati inteles ideea…).

Sunt dezbateri unde nu poti avea dreptate pentru ca experienta si informatiile omului din fata ta te depasesc. Cu alte cuvinte, n-ai “expertiza” necesara. In astfel de cazuri, chiar daca ai intuit ceva, e de multe ori neproductiv sa incerci sa-ti impui punctul de vedere. Pentru a construi un caz coerent, vei pierde ore sau chiar zile intregi cu documentarea si argumentarea. Sunt insa si dezbateri unde nu poti avea “dreptate” pentru ca nu exista efectiv o dezbatere. Nu spun ca n-am cazut niciodata in capcana asta si ca nu risc sa mai cad, tras in jos de orgoliul emitatorului de pareri. Din pacate, in astfel de cazuri, fie mergi pe mana bunului simt si esti de acord, fie esti, scuzata fie-mi indrazneala…idiot.

P.S: Ca o completare la articolul asta, ar merita facuta o lista de pareri care nu conteaza. De la parerea vedetelor despre bolile incurabile pana la parerile celor subtiri din fire despre curele de slabire. Nu de alta, dar am scuipat deja una cu pareri care conteaza…in anumite situatii.

IMI era mai bine inainte…

08 Feb 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Exista clisee plictisitoare si clisee iritante, clisee accidentale si clisee intentionate. Apoi exista ELE…cliseele cataclismice.

Un cliseu cataclismic e o afirmatie atat de gresita, incat n-ar putea fi inclusa nici macar in noul Cod Penal. Din aceasta selecta categorie face parte si panseul nostalgic “Era mai bine inainte“, cu variatia adverbiala “Era mai bine pe-atunci“. Pentru un american genul asta de nostalgie ar putea fi o comparatie intre epoca Clinton si perioada Obama. Pentru romani insa, el inseamna un singur lucru: era mai bine pe vremea lu’ Ceausescu sau, cel putin, pe vremea “comunistilor“. Sa analizam de ce o astfel de maxima spune ceva atat despre emitator, cat si despre natiunea careia ii face galerie.

In primul rand, emisa de tineri, afirmatia nu are nicio noima. Eu, omul care avea trei ani la Revolutie, n-am niciun drept sa vorbesc comparativ despre “cum era inainte” si “cum e acum”. Sigur, pot sa incerc sa analizez mentalitatea oamenilor trecuti prin comunism, pot vorbi despre evenimente istorice, pot incerca sa disec evenimentele din Decembrie ’89. Am dreptul asta, cel putin la nivel epistemologic. Pe baza a ce? Pe baza tonelor de marturii si documentare, a datelor pe care cu totii le avem la dispozitie. Consider ca pot vorbi despre evenimentele “mari” pentru simplul motiv ca 90% din populatie habar n-avea ce se intampla in mediul politic si social al vremii. Era normal. Acum avem cu-adevarat acces la informatie si e normal sa profitam de asta. Nu cred ca unul care in 78 statea la coada la paine stie mai mult despre fuga lui Pacepa decat unul care s-a documentat intens pe tema asta. Ce nu e insa in regula sa fac, din postura mea de “produs al generatiei post-revolutionare”?

Nu e in regula sa le spun oamenilor care au tras cu dintii ca ai lor copii sa nu fie “soimi ai patriei” ca se… traia mai bine pe-atunci.  Nu de alta, dar habar nu am ce meserie as fi practicat sau ce dosar mi-ar fi fost fabricat, daca prindeam intr-adevar perioada. Pot spune, uitandu-ma pe statistici, ca economia interna nu a mai functionat dupa o vreme. Imi este insa peste mana sa compar Mega Image-ul cu alimentara unde se statea la coada pentru “adidasi”. Nu pot vorbi cu “nostalgie” despre o perioada pe care n-am trait-o, fie ea comunista, interbelica sau pasoptista. N-am cum sa regret ce n-am simtit. De-asta nu prea inteleg de ce pustani nascuti in 1993 vorbesc cu lacrimi in ochi despre “cum era inainte”. Sigur, influenta parentala…dar discernamantul unde e?

A doua si cea mai importanta cauza pentru care expresia asta e o cangrena sociala este chiar motivul din spatele nostalgiei. Atat pustii debusolati (si precar educati), cat si batranii ranchiunosi au acelasi dor: mediocritatea. Mediocritatea si mediocratia uniforma, intretinuta cu succes de aparatul de stat. De ce “era mai bine pe-atunci”? Pentru ca toata lumea avea aceleasi lipsuri si tremura in acelasi frig. Pentru ca toti aveau “macar un apartament” si “le gasea statul un loc de munca”. Vom trece peste faptul ca apartamentele apartineau de fapt statului si ca achizitia lor a fost posibila numai dupa Revolutie. Cel putin in teorie, toti aveau aceeasi sansa, sansa de a fi mediocri. Ocazia de a se trezi zilnic in aceeasi cutie de beton. Cum spuneam, e greu sa ma pronunt asupra a ceea ce “a fost”, dar am dreptul sa fiu ingrozit de nostalgiile de genul asta. Ce a fost cu-adevarat “pe-atunci” conteaza mai putin decat faptul ca oameni de 20 de ani nu-si doresc altceva decat egaliatea de nesanse. Sunt oameni mai speriati de ideea de a munci si de a-si depasi competitia, decat de ideea de a-si trai viata in anonimatul petului de bere.

Din comunismul romanesc n-au ramas doar traumele, ci si ideea ca o societate sanatoasa e cea care isi duce membrii in spate. Asta e si unul din motivele pentru care avem o clasa politica de mare calibru. Unul din motivele pentru care oamenii care vor sa lupte sunt blocati inainte sa intre in ring. Ceilalti se uita la ei ca la niste anomalii: cu invidie si curiozitate. Totusi, se poate. Greu, dar se poate. Desigur, Romania anului 2014 prezinta modele inaltate pe furt si spectacol. In Romania anului 2014, un pusti dintr-o zona rurala trebuie sa lupte de doua ori mai mult decat unul crescut in alte conditii. Dar tot Romania anului 2014 ofera zeci de exemple de afaceri de succes romanesti, de programatori respectati in Sillicon Valley, de antreprenori si oameni cu idei apreciate (unii ramasi in tara, altii plecati si reintorsi). Ca statul nu face nimic pentru ei, e una. Ca ei au totusi posibilitatea sa-si faca treaba, e mai important.

In cazul celor mai in varsta, remarca “Era mai bine pe vremea lu’ Ceausescu” e mai mereu urmata de exemple. Era mai bine pentru ca o intreaga industrie nefunctionala tinea oamenii ocupati. Era mai bine pentru ca presa nu scria despre crime si violuri (chiar daca ele existau), iar maidanezii nu circulau liberi pe strada (desi originea lor este una “proletara”).  Era mai bine pentru ca nu existau o economie si o piata reala care sa ne arate cu-adevarat cum stam. Era mai bine pentru ca Ceausescu construia blocuri mizere si lipsite de confort (unele rezistente si bine executate, daca e sa fim corecti) si monumente megalomane si lipsite de scop. Era mai bine pentru ca “aia mici” isi ascultau cu sfintentie profesorii, profesori care erau in mare la fel de incompetenti. Sigur ca exista si merite ale industriei si sistemului comunist, dar ele sunt rar invocate in discutii. Nu pot sa-mi dau cu parerea despre cate oua puteai sa cumperi pe cartela, dar pot sa-mi dau cu parerea despre mediocritatea si nefunctionalitatea economiei din perioada. De ce? Pentru ca la un moment dat s-a tras linie . Si a dat cu virgula!


(Esenta comunismului, intr-un singur monument nord coreean. Via Abandoned Kansai)

Evaluat in perspectiva, comunismul romanesc ne-a lasat cu o mentalitate distrusa, un spatiu cultural confuz si cu o economie imposibil de resuscitat fara ajutor strain (cu sau fara “moneda convertibila”). Ajutor pe care l-am refuzat acerb in prima faza, sub sloganul “Noi nu ne vindem tara”. N-am vandut-o, am demolat-o si privatizat-o pe un euro. Culmea, salvarea ar fi putut venit si din simpla constatare ca “lucrurile s-au schimbat” si ca minunile noastre industriale erau nevoite sa reziste intr-un mediu competitiv international. Nu, nu am chef sa aud iar cum ne-au sabotat agentii economici straini. Cu siguranta ca au existat institutii asasinate economic pentru interesele unor terte parti, dar exemplul Poloniei ne arata ca “se putea si altfel”.

Un alt motiv pentru care nu ma prea intereseaza de ce cred cei de varsta a treia ca “era mai bine pe-atunci” tine tot de experienta.  Daca pustimea habar n-are cum se traia cu-adevarat “pe-atunci”, multi dintre parintii si bunicii lor habar n-au cum sa traiasca acum. Sunt oameni care si-au petrecut mai bine de jumatate din viata intr-un regim totalitar si a caror experienta se reduce la aceleasi repere din trecut. Foarte putini si-au dorit dupa Revolutie sa vada mai mult, sa fie mai mult, sa invete si sa mearga mai departe. Majoritatea s-au multumit sa “aiba”.

Cand n-au mai avut, a aparut si imaginea deformata asupra “trecutului glorios”. La nivel de experienta de viata, un student de 23 de ani a vazut si facut mai multe decat multi ”neni” din generatiile anterioare. Bineinteles, asta nu compenseaza pentru diferentele intelectuale si micile avantaje ale varstei (exista aspecte ale maturitatii care nu pot fi echilibrate de intelect). Mi se pare putin ciudat ca unor oameni de 50-60 de ani le este “rusine cu noua generatie”, cand noii generatii ii poate fi la fel de rusine cu precedentele. Nu de alta, dar pe langa “aia care n-au luat BACul” si “aia care n-au nimic in cap”, mai sunt si aia care muncesc de la 9 la 9 ca sa tina o bruma de economie in picioare si sa plateasca niste pensii. Asta in conditiile in care pot fi concediati si inlocuiti oricand. Ei nu considera ca le-ar fi fost mai bine atunci cand s-ar fi putut preface ca muncesc de la 8 la 16.00, cu un “job asigurat”.

In fine, un al treilea argument al falsilor nostalgici il reprezinta asa zisele “varfuri” din perioada comunista. Fie ca-i vorba despre arta, fie ca e vorba despre sport sau divertisment, pe vremuri aveam “valori”. Aici intervine iar lupa batranetii, a nostalgiei deformate. Nu de alta, dar Iris e o trupa de mare de rock daca nu ai termen de comparatie (sau macar niste viniluri cu White Snake si AC/DC). Corina Chiriac n-ar fi putut avea o cariera daca era nevoita sa urce pe aceeasi scena cu Madonna. Cu o serie de exceptii notabile (de la Maria Tanase la Sfinx), muzica romaneasca din perioada comunista avea un nivel uniform. Era, ati ghicit, mediocra. La fel scriitura. La fel teatrul si filmul. Exceptii au existat in toate domeniile, dar pentru acesti oameni exceptionali, reusita profesionala a fost tocmai metoda lor de a lupta cu sistemul. Comunismul nu e motivul pentru care a existat Toma Caragiu. Comunismul e motivul pentru care a existat UN SINGUR Toma Caragiu!

De ce nu era mai bine pe-atunci? Nu stiu, nu sta la mine verdictul. TIE poate ca ITI era mai bine sau, daca nu ti-a dat inca parul pubian, TI-AR FI FOST mai bine. Fara competitie, fara oameni care sa-ti arate cat de putin ai realizat si cat mai ai pana “departe”.  Fara sa lupti, fara sa vezi lupta altora si fara sa raspunzi pentru propriile alegeri.  Pentru tine, poate. Pentru ala de langa tine, ala mai muncitor, ambitios si orientat, nu era mai bine. Cliseul asta n-ar mai fi cliseu, daca fanii lui ar face o simpla schimbare: IMI era mai bine pe-atunci. Mie, cel care vorbeste, nu unei tari satule sa fie bataia de joc a regiunii.

Salturile umanitatii s-au datorat in principal varfurilor, celor putini. Fie ca e vorba despre afaceri sau despre arta, cand varfurile nu exista sau sunt formate exclusiv din privilegiati ai sortii, singurul drept inalienabil ramane mediocritatea. Chiar daca n-o sa ajungem prea departe, chiar daca o sa ne impotmolim la mijloc, e de bun simt sa tinem cu egoism la iluzia ca intr-o zi am putea fi putin mai buni…

P.S: N-am intrat in detalii despre noul val de popularitate al amintirii lui Nicolae Ceausescu. Cert este ca soarta lui mi s-a parut prima lectie de marketing primita de Romania: Daca lucrurile merg prost, nu-ti pune fata pe toate materialele promotionale! 

Next Page »