Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

January 2014

Monthly Archive

Nimic important

26 Jan 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e genul de articol in care eu dau din maini in sus si in jos pe o tema banala…

Iar voi sunteti mult prea draguti sa-mi spuneti ca nu zbor. Motivul pentru care am decis sa nu scriu ceva inteligent astazi este ca cineva tocmai m-a tinut o jumatate de ora la telefon. Pentru multi, genul asta de discutie nu e tocmai un eveniment. Pentru cei alergici la “telefonită” este, mai ales cand discutia e o simpla defulare sau o banala umplere de timp. Asta-i si motivul pentru care am decis sa consemnez intamplarea in scris. Nu de alta, dar cred ca exercitiul scrisului i-ar scuti pe foarte multi de ore vorbite la telefon si de oameni exasperati cu discutii sterile. 

Serios acum: cat de des, pe parcursul unei zile, vi se intampla sa asistati la o discutie cu sens? Nu, nu mituri urbane impartite la cafea, barfa, “politica romaneasca” sau discutii utilitare legate de job. Discutii in urma carora sa puteti spune “Am invatat ceva!”. Daca aveti noroc de un adevarat partener de viata si de prieteni destupati, veti avea ocazia asta de cateva ori intr-o saptamana. Mai mult, atunci cand o veti avea, ea nu se va manifesta neaparat verbal. Poate veni dintr-un schimb de cuvinte intr-o cafenea, dar tot la fel de bine isi poate avea originile pe Facebook, Twitter sau Messenger. Deci, cam cat la suta dintr-o saptamana “vorbiti” lucruri importante? Cat la suta dintr-o saptamana spuneti “lucruri importante” la telefon (nu lucruri urgente, ci importante)?

Ca unul care vorbeste mult si despre mai multe subiecte decat ar fi putea fi cineva interesat, as zice ca procentul e foarte mic. Norocul celor din jurul meu e ca n-am pretentia de a fi ascultat. Ghinionul e ca vorbesc in continuare mult. Spre meschina mea fericire, am intalnit si cazuri mai grave. Oameni care n-au nimic de spus (adica “oameni”, in general) au pretentia de fi ascultati si beneficiaza de mijloace de comunicare care le permit sa faca asta. In ultima vreme, a aparut chiar si o specie a “afectatilor”: oameni care vorbesc grav, cadentat si spun banalitate dupa banalitate. Un fel de politicieni in pregatire pe care “trebuie” sa ii asculti.

Ei sunt departe de simpaticii care te suna pentru a intreba cine esti si departe de speciile clasice de centraliste. Astia sunt oameni care n-au nimic de spus…tuturor. Din cauza lor imi e greu sa vad vreo urma de sinceritate (sau utilitate) in spatele replicii ”Am sunat sa vad ce mai faci!”. Daca nu suntem suficient de apropiati incat sa ne pese, ce sens are un telefon la patru luni in care niciunul nu spune nimic? Nu de alta, dar sunt tone de retele sociale si moduri de a verifica daca cineva e “in regula”. Treizeci de minute de ”Ha, bine..ha ha” nu se justifica. Asta daca nu cumva ai facut ceva notabil sau daca ai fost plecat din oras/tara si iti e “pur si simplu dor” de o vorba. Din pacate, pentru a-ti fi dor de o vorba, trebuie sa fi avut una. Si ce sa vezi, daca aveam o vorba, am fi impartit-o fata in fata!

De-asta sunt nevoit sa revin la sfatul de mai sus: scrieti! Scrisul te obliga sa-ti aduni gandurile pe un monitor, foaie sau tabla imaginara. De multe ori, cand incerci sa scrii cateva cuvinte (fie si descrierea unui “filmulet amuzant”), realizezi cu surprindere ca n-ai multe de spus. Nu de alta, dar dezarticularea gandirii se traduce mai mereu printr-o dezarticulare a scriiturii. In cazul tirului verbal, cuvintele de umplutura pot compensa pentru lipsa de coerenta. Scrisul, in schimb, se…vede. Uitati-va numai peste avalansa de comentarii si maculatura virtuala lasata in urma de adolescenti. Cati adolescenti (in istoria omenirii) au avut ceva de spus? Exact!

Drept concluzie: in loc sa ne scaldam in clisee verbale, mai bine chinuim niste paragrafe. Al doilea mare avantaj al scriiturii e ca cititorul poate oricand sa dea pagina sau macar un refresh. Autorul este deci fortat sa faca un efort. Primul mare avantaj este ca ofera aceluiasi autor o metoda de a realiza ca, de fapt, nu are nimic de spus. Eu, de exemplu, tin blogul asta de vreo sapte ani…

P.S: Am primit ceva ce n-am mai primit de ani buni si anume o leapsa. E o leapsa legata de locuri pe care as vrea sa le vad si revad in 2014. De revazut parca as vrea sa revad Grecia, dar Grecia vie, nu aia pierduta in plajele Paraliei si confuzia Atenei. De vazut, as vrea sa vad cat mai mult…pe banii altora.

Judecata de Sus

21 Jan 2014 | : Social, Cultural, Politic

In putinele momente in care deschid televizorul, ma comport ca un Neanderthal in fata unui CD cu Adrian Enache.

Complet surprins si in acelasi timp extrem de confuz. Cam asa am fost zilele trecute cand telecomanda a esuat pe un post de stiri romanesc. Pe respectivul post, o domnisoara usor sictirita lua interviu unui calugar. Cum militantismul m-a parasit de multa vreme, nu am simtit nevoia sa ma opun tirajului verbal de pe ecran. Nici macar de dragul exercitiului. Omul luase niste decizii si acum si le justifica. O fraza m-a lovit totusi. Printre zecile de argumente in care intervievatul incerca sa explice “de ce avem nevoie de Dumnezeu”, i-a iesit si o replica pe  care am auzit-o in zeci de alte contexte.

Aparent, avem nevoie de un Dumnezeu pentru ca “trebuie sa existe o judecata peste a noastra” si “trebuie sa ne controleze cineva”. In esenta, e greu sa nu fii de acord cu infranarea egoului. Avem nevoie de o referinta superioara, de un punct de control. Avem nevoie, dar, pana una alta, de ce sa privim mereu atat de…sus? Suntem oare suficient de importanti pentru “judecata divina”? De ce sa cerem o a doua opinie unui personaj dependent de propria credinta si imaginatie? Nu de alta, dar exista intotdeauna oameni mai inteligenti decat noi si legi mai corecte decat propria “morala” (la fel cum exista sute de oameni mai prosti si mii de legi mai stupide). Raportarea la o instanta abstracta nu e pana la urma gresita si tine de alegerile personale. Raportarea NUMAI la o instanta abstracta e insa atat un semn de aroganta si neincredere, cat si unul de ignoranta.

Nu de alta, dar instanta divina, oricat de apropiata ti-ar fi, nu e comuna cu cea a vecinului (presupunand ca are una). Pe de alta parte, legile tarii in care traiesti sunt comune si ar trebui sa te intereseze cine se joaca cu ele si de ce. Mai mult, pana la legi, exista o comunitate care te poate judeca in cazul in care o iei pe aratura. E vorba de o comunitate in care ai ”ales” sa traiesti. Intre tine si Dumnezeu exista o groaza de alte instante care tin de adaptarea la societatea moderna. Sigur, cititorii ar putea argumenta ca aici este vorba de o judecata umana, deci subiectiva (“Sunt tot oameni, ca mine”). Din pacate, simbolul religios este mult mai uman si mai interpretabil. Marele lui avantaj este tocmai caracterul vag si faptul ca, in esenta, el ramane o proiectie a propriilor convingeri. Cu alte cuvinte, singura instanta pe care o plasam mai sus de noi este un alter ego al nostru, o supraconstiinta.

(Sursa benzii desenate. Sursa imaginii)

Ca veni vorba de caracterul vag al argumentului religios, ati vazut cat de des invoca politicienii si infractorii (politicienii infractori, in Romania) judecata divina? Sigur, a furat cu ambele maini, dar cine suntem noi sa judecam? A ruinat zeci de societati si a lasat mii de oameni in somaj, dar e un om atat de bun! De ce arunca alti oameni cu “pietre” in el? Simplu: pentru ca “oamenii” sunt directi afectati de actiunile lui. Respectarea libertatii individuale, contractul social si multe alte lucruri care ne permit sa iesim din casa fara a fi linsati ne sugereaza deloc subtil ca sunt destule persoane care “pot sa ne judece”. E drept ca pentru un individ proaspat exclus de societate, lucrurile astea nu sunt tocmai usor de explicat. Asta-i si motivul pentru care terorismul e inca in floare. Exclus de comunitate? Nu vrei sa faci efortul de a te adapta sau de a gasi una noua? Asta pentru ca esti “special“! Cine sunt ei sa-ti spuna ca nu e asa? Sunt “doar” oameni!

Si nu, nu-i vorba numai despre zeitati aici, desi referinta divina e patologica. In mediile ”culturale” romanesti se tot plimba de ani de zile o fraza, extrasa dintr-o poezie de Grigore Vieru. E vorba despre celebra ”Eminescu sa ne judece!”. Am auzit-o folosita de poeti de mana a treia, de profesori de generala si am vazut-o inclusiv plasata ca justificare pentru deciziile unui juriu. Din pacate, nici contextul initial nu e departe de fenomenul amintit: “Suntem în cuvânt si-n toate/ Floare de latinitate/Sub un cer cu stele sudice!/De avem sau nu dreptate/ Eminescu sa ne judece!”. Dar ce-ar fi sa ne judece un complet de istorici si lingvisti, ci nu imaginea stilizata a unui poet mort? Da, stiu, sunt obtuz!

Din fericire, nu sunt mai obtuz decat cei care-l invoca pe “Vlad Tepes” in solutionarea dilemelor politice si pe Eminescu in cele culturale. Nu sunt nici mai obtuz decat alesii care asteapta “judecata poporului”, o instanta abstracta care aparent se manifesta numai in sondaje comandate si articole pe Facebook. Nu nene, poporul ii cuprinde si pe aia zece pe care-i platesti sa te pupe in fund, dar si pe-aia care te scuipa pe strada cand te vad!

Intr-adevar, judecata proprie nu e intotdeauna cea mai buna. Este insa important ca ea sa existe si sa fie lucida si argumentata. Apoi, pana la divin, exista cativa oameni care, chiar daca nu te vor judeca, iti pot oferi o viziune de ansamblu. Lipsa unor modele reale e primul semn de boala al unei societati, primul simptom al anomiei. Pana la urma, recunoasterea existentei unor oameni mai inteligenti si informati e un semn definitoriu al maturitatii. Cuplul “eu si Dumnezeu” apare fie la genii, fie la idioti. Tind sa cred ca s-au cam terminat inscrierile pentru prima categorie…

P.S: Sunt curios daca pentru lipsa de reactie in recentul accident aviatic de la Cluj va fi cineva tras la raspundere sau se va astepta si acolo ”judecata divina”.

Lupul, baba si demonii

15 Jan 2014 | : Filme & Carti

Promisesem ca nu voi mai scrie atat de des despre filme, daaaar…

A fost o luna plina de avanpremiere, premiere si filme vazute tardiv prin cochete cinematografe de provincie. Pentru a nu va plictisi cu prezenta mea narativa, o sa rezum titlurile care m-au facut sa zambesc si o sa arat cu degetul filmele din cauza carora il bagasem in nas de la bun inceput.

The Wolf of Wall Street (2014)

Pana recent, nu eram hotarat daca sa fiu fan Leonardo DiCaprio sau nu. Pe de-o parte, apropierea de Jack Nicholson si filmele din ultimii ani il recomanda ca pe un actor bun. Pe de alta parte, mi se pare ca uneori incearca prea tare. In The Wolf of Wall Street, Leo e un actor bun care incearca prea tare si…ii iese de minune. Il regasim aici atat pe baiatul “frumusel” din Titanic, cat si pe “nebunul” din Shutter Island. O poveste despre exces, fundaturi financiare, sex, cocaina. O poveste cu sute de injuraturi pe metru patrat, cum numai Martin Scorsese stie sa puna pe tapet. Oricat m-ar fi zgandarit tema filmului, nu pot spune ca am regretat cele trei ore de stat la premiera.

Bazat pe o autobiografie, The Wolf of Wall Street il urmareste pe brokerul Jordan Belfort (care apare fugitiv si in film), de la ridicare pana la inchisoare. Tepar din perioada de glorie Wall Street, Belfort isi construieste o firma dubioasa si sparge banii clientilor intr-un ritm demn de MC Hammer. In alte roluri apar Jonah Hill, care demonstreaza ca si-a meritat in 2011 nominalizarea la Oscar si Matthew McConaughey ale carui cinci minute pe ecran lasa o amprenta greu de sters. Ar mai fi de amintit si Rob Reiner, in rolul tatalui lui Jordan Belfort, Kyle Chandler in rolul unui agent FBI zelos si Jean DuJardin pe post de elvetian fandosit. Pe langa ei, avem si o hoarda actori de serie B care “poa’ sa joace, frate” (aici l-as include si pe Jon Favreau, desi nu-i chiar de serie B). Margot Robbie, principalul personaj feminin, joaca decent, dar arata excelent (o Laura Cosoi mai feminina si putin mai talentata). Detectivul Richard “Bo'” Dietl se joaca pe sine pentru ca…de ce nu?

Principala problema pe care multi au avut-o cu filmul (si pe care multi inca o au) este tocmai interpretarea. The Wolf of Wall Street poate trece usor drept o comedie neagra, una chiar savuroasa. Discutiile care isi depasesc rapid scopul si absurdul unor situatii amintesc printre altele de Family Guy. Intr-un astfel de context, DiCaprio te face in egala masura sa-l admiri si sa-l urasti pe Belfort, insa primul sentiment predomina. Daca adevaratul Jordan Belfort e un individ grandoman, mediocru si lipsit de scrupule, personajul lui DiCaprio e un om al exceselor, indragostit de bani, dar loial propriilor crezuri. Filmul il face sa para de multe ori al naibii de inteligent. Si tocmai asta e problema. Ca om care a vazut Wall Street in poze, imi e destul de greu sa empatizez cu victimele lui Belfort. Totusi, daca ar face cineva un film despre faptele de vitejie ale lui Vantu(Lupu’ din Roman?), oare mi-ar pica la fel?

Spre deosebire de altii totusi, Jordan Belfort e in continuare obligat sa-si despagubeasca victimele. Pana atunci insa, sa privim putin discursul care tocmai i-a adus lui DiCaprio un Glob de Aur:

47 Ronin (2013)

Filmul asta vine cu o morala clara pentru producatori: nu va platiti actorii in margele colorate! Bazat pe o legenda a Japoniei feudale, 47 Ronin te plictiseste timp de doua ore cu o poveste sforaitoare si un Keanu Reeves care chiar incearca sa joace. Desi rolul ”eroului altfel” i se potriveste de minune, chinul actorului ramane nerasplatit. 47 Ronin e un film in care nu se intampla mai nimic si in care, cu doua exceptii (Reeves si Hiroyuki Sanada), jocul actoricesc este teribil. Scenariul pare a lipsi cu desavarsire (chit ca era posibil, n-am inteles de ce era relevant divortul in film), naratorul e complet anacronic, iar elementul supranatural nu pare sa joace vreun rol. Mai mult, unul din personajele de pe afis (spoiler: e vorba de pistolarul tatuat) apare maxim 30 de secunde pe ecran. Asta spre deosebire de samuraiul grasun care ne streseaza jumatate de film sau de tipul cel rau a carui grimasa aduce a zambet de alcoolic. Din fericire, SPOILER, mai toata lumea moare in final. Asta e singurul motiv pentru care merita sa-ti iei bilet la 47 Ronin 3D.

The World’s End (2013)

The World’s End este ultimul film din trilogia Three Flavours Cornetto, trilogie scrisa de Simon Pegg si Edgar Wright si unita prin prezenta aceluiasi brand de inghetata. Daca primele doua filme, Shaun of the Dead si Hot Fuzz, au imbinat cu succes umorul britanic cu absurdul comediei americane, The World’s End e mai degraba orientat spre a doua influenta. Un film care combina coma etilica cu S.F-ul, The World’s End are suficiente glume seci, incat sa-si tina fanii motivati. Chiar si asa, filmul e mai slab decat celelalte din serie si ceva mai slab chiar decat Paul, comedia S.F cu Pegg si Frost din 2011. Pe langa extraterestri, The World’s End beneficiaza si de prezenta lui Martin Freeman (The Hobbit) si chiar de o aparitie episodica a lui Pierce Brosnan.

Rush (2013)

Rush surprinde povestea reala a rivalitatii dintre doi piloti de Formula 1, James Hunt si Niki Lauda, rivalitate consumata in anii 70. Un film in regia lui Ron Howard, cu o coloana sonora semnata de Hans Zimmer. Un film care-i da ocazia lui Chris Hemmsworth (Thor) sa demonstreze ca poate sa joace (desi are in continuare o voce foarte enervanta). Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!), interpretul lui Niki Lauda, ar merita distribuit mai des in filme americane, iar Olivia Wilde…ei bine, n-am idee ce merite are, dar imi place sa o vad pe ecran. In alta ordine de idei, filmul e frumos executat si nu transforma celebra accidentare a lui Niki Lauda in singura lui ratiune narativa. Totusi, simt ca oamenii care nu sunt catusi de putin interesati de masini, Formula 1 si rivalitati celebre ar putea fi usor dezamagiti.

The Conjuring (2013)

Un film horror care face fix ce ar trebui sa faca un film horror: te sperie. Daca evenimentele “reale” pe care este bazat sunt complet discutabile, scenariul The Conjuring nu e. E o poveste clasica despre o bantuire/posesiune demonica si despre cei veniti sa rezolve problema. Toate cliseele sunt acolo, insa executia e suficient de convingatoare, incat sa nu cada in oala cu filme de tip “bau”. Bonus: intr-unul dintre rolurile principale apare Vera Farmiga, “milf”-a favorita a Americii.

Europa Report (2013)

Un film S.F care avea toate premisele pentru a fi bun: plauzibilitate, actori nu prea cunoscuti, dar decenti (Sharlto Copley, de exemplu) si o tema clasica. Filmat in stil “found footage”, Europa Report urmareste misiunea unui echipaj mixt de astronauti pe una dintre lunile lui Jupiter. Cum respectivul corp ceresc contine gheata si e de ani de zile sub lupa NASA, o astfel de misiune nu e exclusa in urmatorii 20 de ani. Mai mult, finalul si constructia filmului nu sunt deloc rele. Deci, ce a mers prost? Ei bine, Europa Report e genul de film care ti se pare antrenant dupa doua ore de fumat. Ritmul filmului este atat de lent, incat la un timp nu-ti mai pasa cine moare si de ce. Esti doar fericit ca “in sfarsit s-a intamplat ceva”! Inteleg ca bugetul nu a fost mare, dar scenariul transforma filmul din S.F intr-un plictis cu accente cosmice. Iata de ce Gravity ramane singur in cursa pentru Oscaruri.

Sunt o Baba Comunista (2013)

Dupa Love Building, am inceput sa fiu mai curios cu privire la filmele romanesti recente. In cazul lui Sunt o Baba Comunista, numele de pe afis sunau cel putin promitator. Regizat de Stere Gulea, filmul ii aduce in fata camerei pe Luminita Gheorghiu, Marian Ralea, Ana Ularu, Anca Sigartau, Valeria Seciu si Calin Gruia Sandu. Din pacate, ii aduce degeaba, pentru ca nu e nimic de vazut. Nu am citit materialul de inspiratie, dar Sunt o Baba Comunista e un alt film romanesc in care nu se intampla nimic…plus comunisti. V-as da spoilere, dar n-am la ce. Actorii sunt lasati sa se chinuie cu niste replici complet lipsite de impact sau sens. Ti se rupe inima cand vezi cat poate improviza Luminita Gheorghiu la nivel nonverbal sau cat expresiva este in mod natural Valeria Seciu. Ana Ularu mi se pare in continuare supraevaluata, dar e o parere personala. Pacat de cele cateva momente de umor absurd. Altfel, ajutat puternic de tehnica de filmare si de sonorizare, filmul da impresia unei suete de provincie, filmata cu telefonul mobil.

P.S: Cam multe filme pentru o perioada destul de scurta. Atat de multe, incat am inceput iar sa ma uit la porcarii de genul asta.

Nesimtitul – Episodul I

07 Jan 2014 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Uneori, din ceata cosmopolita a Micului Mogadishu, un nou supererou ia fiinta…

Aparatorul ratiunii second hand, campionul observatiilor fara ecou si singurul care nu stie “cum merg lucrurile in tara asta”. Uneori pedant, alteori cinic, dar mereu depasit de situatie, el este banalul si complet repetabilul Nesimtit! Spre deosebire insa de verii lui literari, supereroul nostru are aspiratii pasnice si costumatii mult mai banale. Sa-i urmarim deci aventura zilnica!

Pentru angajati, fusese o zi lunga. Pentru cautatori, fusese o zi aglomerata. Pentru ceilalti, fusese o zi. Acum stateau cu totii conservati intr-un troleu aglomerat, bucurandu-se de avantajele coacerii la foc mic. La 40 de grade si 500 de impuţei/m(unitatea de masura a transpiratiei), era inevitabil ca un demon sa se ridice. Aproape de varsta intelepciunii, dar si mai aproape de varsta strangularii, o unduioasa baragladina comunica la telefon. Ei bine, avea zgripturoaica asta o voce de se cutremurau scaunele. Si atat de interesanta era conversatia, incat nici castile nu te fereau de ea.

-Da fata, auzi la ala…cica Dani al meu e alcoolic. Pai bea si el un pahar de tarie pe zi, ca tot barbatul. Ce, ala e alcoolic?
-Grebla, grebla, tralala lalaa… [sunetele produse de celalalt vorbitor erau greu de reprodus, dar nu si de auzit]
-Raaar, raaar. Si atunci cand vine beat, nu vine la mine ci la aia mica  a lui, Ioana. La ma-sa vine numa sa manance!

Dupa numai patru statii de behait in ”smarfon”, baragladina avu o tresarire. De pe scaun se ridicase el…Nesimtitul! Supereroul o strapunge cu privirea lui de agitator. Vocea lui, rezultatul a saptamani de Strepsils si infuzii de plante, isi loveste tinta din plin:

-Va spun eu: Dani e alcoolic. Un pahar pe zi, din orice fel de alcool tare, e semn de dependenta.
-Ce ma?
-Da, nu are sens dezbaterea: fiul dumneavoastra este alcoolic. Puteti sa inchideti telefonul.
-Da’ cum iti permiti?
-Imi pare rau, dar sunteti intr-un spatiu public si vorbiti tare. Discutia dumneavoastra este publica. Oricine poate participa.
-Cum iti permiti ma, nesimtitule?
-Poate ar trebui sa-l internati la o clinica! intervine un alt pasager, devenit instant asistent al Nesimtitului.
-Ia uite ma, cine imi da mie lectii!? Un nesimtit! mormai zgripturoaica, in timp ce cobora “la prima”.

Nesimtitul era mandru. Inamicii ii stiau deja numele. Mai mult, avea deja sustinerea poporului. O sustinere de care urma sa se bucure si in urmatoarea misiune, aceea de a inchide gura unui calator fara bilet. Daca nu Nesimtitul, atunci cine? Noul inculpat se urcase la nici 5 minute dupa ce raufacatorul anterior coborase. Bine imbracat, solid, cu picioarele trantite in asa fel incat nimeni sa nu poata ocupa scaunul de langa el.

 

 

Dar ce sa vezi, nu trecu nici o statie si oamenii stapanirii, controlorii, se urcara in troleu. Folosindu-se de simturile specifice, nou venitii se indreptara fix spre omul nostru, care devora elegant un covrig cu susan. Inculpatul nu avea, evident, card de transport, dar avea cu siguranta o parere.

-Pai da, pe mine vreti sa ma amendati? Pe astia de la televizor nu-i vedeti! Astia ne fura tara!
-Buletinul, va rog.
-Da nu va dau niciun buletin. Io n-am facut nimic!
-Haideti cu noi atunci. Coboram la urmatoarea.
-Da de ce sa cobor? E dreptul meu sa fiu aici! Nu cobor!
-Haideti domne…
-E clar! V-au pus astia pe noi, cetatenii cinstiti! Nu va mai incapeti in piele de spagari…

Dupa minute bune de vaitat la volum maxim, “cetateanul cinstit” fusese inconjurat de trei controlori. Inca urla, porcaindu-i pe toti, de la Basescu la Sfantul Pafnutie Egipteanul. Urla si se opunea “arestarii”. Nesimtitul, care de la urcarea in autobuz nu reusise sa asculte nici macar o melodie in casti, simti nevoia sa intervina. Superputerea aleasa? Comentariul desumflat!

-Dar n-ati putea sa iesiti afara cu domnii si sa le povestiti numai lor autobiografia?
-Ia uite ba, sunteti toti pe mana cu ei!
-Nu serios, fraierii care au platit calatoria nu au nevoie de urletele celor care n-au facut-o!
-Ba, da’ tu esti chiar nesimtit!

Misiune indeplinita. Din nou. De data asta insa, Nesimtitul avusese ajutoare, din moment ce controlorii reusisera sa scoata “calatorul” din troleu. Desigur, lupta Nesimtitului nu se incheiase inca. Urma o batalie crancena cu niste pensionari voraci si o inclestare pe viata si cartofi, la coada bifurcata din Mega Image. Toate acestea insa, in episodul urmator…

P.S: Daca zariti acest supererou anonim in multime, nu ezitati sa-i relatati intamplarile, indiferent la ce persoana o faceti.

Lordul Căsoaielor – Frăţia Costelului

05 Jan 2014 | : Viata de zi cu zi

Au fost odata ca niciodata noua pitici…

Pitici care, desi aveau propriile povesti de spus, fost-au chemati la grea incercare. E bine ca cititorul sa stie ca nu vorbim despre niste pitici obisnuiti. Unii sunt plecati la studii prin regate straine si indepartate precum Franta sau Canada. Altii invata a vindeca oameni, iar unul stie a drege relatiile dintre regate. Ba, exista si scribi si invatatori printre ei, precum si pitici alchimisti, care lucreaza pentru mai marii tehnologiei. Singura pricina a piticilor este ca, in fiecare an, se reunesc pentru a-si petrece Revelionul impreuna, intre chiote de bucurie si cani cu mied.

Ei bine, cum anul Domnului 2013 nu a fost taman linistit, piticii s-au adunat cu greu. Cu ostirea raspandita prin toate colturile lumii, cei noua au stabilit sa se intalneasca la un han. Intamplator, hanul se afla in Predeal, in Valea Prahovei, un taram vestit pentru preturile dusmanoase si valma de neamuri si popoare. Mai important insa, drag cititor, este ca hanul ce urma sa fie inchiriat pe timp de iarna apartinea unui avar capcaun.

Desi facuse mai putine reparatii decat Romania autostrazi, capcaunul se folosea de magia Internetului pentru a-si inchiria vizuina la preturi imparatesti. Mai mult, imaginile folosite de capcaunul Andu pentru a-si descrie “vila” apartineau unui secol demult uitat. Desigur, greseala a fost a celor noua pitici care n-au avut timp sa-si asigure praznicul si au batut palma pe baza unor vechi invoieli precum onoarea si buna credinta.

Harta, inselator semnata de cronicarul Gugăl Maps, arata hanul aproape de centrul Predealului. Dupa patruzeci de minute de mers, cei noua au aflat ca ”apropierea” se masoara diferit in lumea capcaunilor. Distanta era una spirituala, cam ca distanta Barcelona-Beijing. O puteai strabate la pas, dar tot in trasura era mai bine. Cei noua nu s-au suparat, gandindu-se ca si lui Frodo i-a spus cineva ca “Mordorul e fix langa pârtie, frate!”.

Ajunsi la hanul vandut drept vila, piticii au gasit semne ca locul nu era chiar prielnic pentru a petrece cinci nopti. De la bun inceput, frigul din odaia mare i-a facut pe eroi sa creada ca in han se montau filme porno pentru oameni de zapada. Asta era si unul din motivele pentru care cei doi caini din curtea hanului nu intrau in casa. Lipsa tortelor adauga o nota de suspans vagaunii: cine stie ce alte creaturi salasuiau in umbra?

Intreprinzator de fel, capcaunul isi peticise cosmelia cu un material magic, pe care multi vraci il foloseau in perioada regatului comunist. De la fundatie la tocurile usilor, nenumarate prapastii fusesera astupate cu scotch. Magia benzii adezive nu putea insa ascunde vechimea zidurilor, darze supravietuitoare ale bombardamentelor Ploiestului din 44′.

Vila-Andu 3

Prinsi in capcana, cei noua nu au mai putut face multe. Cu OPC-ul departe si un avans dat, tot ce au putut eroii nostri negocia a fost o scadere de pret. Nici aceasta nu i-a convenit capcaunului Andu, care a trebuit sa accepte mormaind targul. Nu de alta, dar nici calatorii nu mai puteau gasi un alt han incapator in timp util si nici capcaunul nu mai putea spera ca noua oameni sa-i ocupe vizuina.

Chiar si fara partie, Predealul a oferit prilejuri de drumetii, jocuri cartonate si ispravi de vitejie. Vila capcaunului nu s-a lasat insa mai prejos. Asternuturile pe care piticii urmau sa-si odihneasca trupurile istovite s-au dovedit a fi extrem de valoroase. Atat de valoroase incat proprietarul nu le spalase de teama de a nu strica patina pe care tesatoarele regelui Burebista o lasasera mostenire. Mai mult, geamurile cu obloane blocate au avut grija ca drumetii istoviti sa-si primeasa portia de lumina naturala. Chiar si in timpul noptii.

Bucataria s-a dovedit potrivita pentru niste pitici reali, nu pentru unii de basm. Nu de alta, dar ceaunele veneau in doua sortimente: foarte mici sau foarte murdare. Daca incalzirea hanului functiona (dupa un antic calendar, cunoscut de misterioasa centrala), nu acelasi lucru se poate spune si despre magie. Magia, pe numele ei Internet Wireless, avea prostul obicei de a se disparea chiar in mijlocul bataliei. Priceputi fiind insa, piticii au castigat repede batalia cu deloc fioroasa conexiune nesecurizata. Pentru viitorii drumeti ai hanului: multumiti de pe-acum piticilor…v-au oferit darul Internetului fara granite.

Scaunele firave si canapelele peticite au fost o alta capcana pentru viteji, insa spiritul lor neinfranat i-a ajutat sa biruiasca. Nu de alta, dar auzisera prin sat povestea a 16 voinici cazati la acelasi han pentru un pret care l-ar fi speriat chiar si pe boierul Tiriac. Cei nou s-au intrebat atunci daca surplusul de sapte oameni a dormit pe canapelele distruse si imbietor aruncate in curtea hanului. Tot atunci piticii nostri s-au mirat cum anume s-au putut imbaia 16 oameni,  din moment ce baile capcaunului conservau apa mai rau decat o republica africana.

Sebi2

In cele cateva zile petrecute la capcaun, piticii au reusit totusi sa se distreze. Era normal, doar erau o echipa. Mai mult, cei noua au reusit sa se imprieteneasca si cu cei doi caini care deseori sareau gardul hanului pentru a lua parte la ospat. Unul dintre ei, o inedita corcitura de Basset Hound, Corgi si Tomberonez Imperial, a capatat chiar si un nume: Sebi. Bine, cu totii au capatat nume, insa Sebi a fost singurul care a si raspuns la el (motivat si de resturile unei fripturi imparatesti). Din ce puteti observa, atat Sebi, cat si imaginea lui refuza sa stea in picioare.

Cum sobolani nu au existat si nici prea multe insecte (cu exceptia paianjenului Ionut), povestea celor noua a avut un final de an fericit. Legenda hanului ascuns sub numele de Vila Andu din Predeal” va ramane insa in istorie. Capcana vizuinei capcaunului nu sta in povara de a o locui, ci in pretul enorm si vorbele inselatoare ale proprietarului. Acelasi proprietar care, dupa ce ca a fost crutat de sabia procesului civil, le-a sugerat piticilor la plecare sa “curate bine dupa ei”.

P.S: In mod normal nu pierd timpul aruncand cu noroi, dar, in cazul de fata, fac o exceptie. Nu de alta, dar chiar daca Vila Andu nu e cel mai nasol loc de cazare, e de preferat sa nu fie niciodata prima alegere. Indiferent de cat va cere capcaunul, mergeti sa vedeti locul si dati-i cat face…adica foarte putin.