Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

December 2013

Monthly Archive

Libertate si Timp Liber

28 Dec 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cum nu ma citeste nimeni de Sarbatori, am decis ca e timpul sa-mi prezint viziunea despre Rosia Montana, Pungesti, USL si despre “de ce nu merg lucrurile in tara asta”…

Glumesc. Vinovat de lipsa de activitate, m-am gandit ca putin spam de iarna nu strica. De fapt, articolul de fata chiar are o foarte mica legatura cu activistii. Din fericire, nu cu oamenii care ies in strada cu un scop, ci cu grupul care e acolo pentru ca nu mai era loc de inca o revolutie in debara. Da, e vorba despre oamenii care-s atat de anti-sistem incat nu muncesc, nu platesc taxe, nu se cara la studii si nu au hobby-uri mai productive in afara unor idei persistente. Idei pe care nu le produc ei, ci le regurgiteaza si reasambleaza intr-un mod ilar, asemenea sosetelor chinezesti semnate Georgeta Armani.

Un astfel de omulet, genul care se demarca fioros de “hipsteri” si ”corporatisti”, dadea zilele trecute lectii. Unde? Pe Facebook, evident. Cui? Unui prieten care pe langa jobul pe care il adora (intr-o corporatie, iti dai seama, frate?) are timp sa-si hraneasca si hobby-urile si sa adauge si cateva “fapte bune” in portofoliu. Ce-i reprosa micul anarhist? Ca el si “restul de corporatisti fara viata” nu stiu ce-i aia libertate. Aici am pus punct si virgula si am intervenit in discutie ca o pisica obeza intr-un bol de cereale. Nu de alta, dar baietii a caror lista de lecturi se opreste la memoriile lui Che Guevara habar n-au ce-i aia libertate!  (Desi i-am dat intamplator drept exemplu opera, Guevara a avut totusi ambitia de a-si termina studiile…)

Libertate nu inseamna sa mergi in Vama cu 20 de RON, sa imparti cortul cu un ”tovaras” si sa te imbeti cu votca Saniuta. Libertate nu inseamna sa traiesti de azi pe maine, sa parlamentezi in terase infecte si sa faci cheta pentru tigari. Libertate nu inseamna sa rasfoiesti carti la reducere in Ratb si sa te uiti de sus la fraierii care nu citesc. Libertate nu inseamna sa fii vegan pentru ca nu-ti permiti altceva si nici sa fii impotriva medicinei clasice pentru ca n-ai mai fost la doctor dintr-a doua. Libertate nu inseamna sa dai lectii pe Facebook, cand niste “sclavi ai sistemului” iti platesc abonamentul la net si electricitate. Libertate nu inseamna sa te culci cu pustoaice de liceu pentru ca femeile de varsta ta te ignora. Notiunea asta de libertate e interesanta daca ai 14 ani, dar nu daca bati spre 40 si parintii tai incep sa se intrebe unde au gresit.

Nu o sa spun acum ca libertatea se traduce printr-un job obositor, patru copii, o masina inmatriculata in Bulgaria si gratare pe balcon in weekend. De fapt, discutia despre ce inseamna ”libertatea” e atat de larga si atat de bine tratata de oameni mai inteligenti, incat n-ar merita inceputa. In cazul articolului de fata, imi voi permite insa sa spun ce inteleg eu prin libertate. Daca vreti o referinta mai concreta, vorbim mai degraba de ”liberty”, nu de ”freedom”, care e o notiune mai larga. In sensul amintit, libertatea e capacitatea de a dispune de propriile resurse si de propriile actiuni, intr-un context social. Cu alte cuvinte, libertatea e capacitatea de a-ti face vacantele unde si cand iti doresti, de a te “rasfata” cand simti nevoia, de a-ti cauta hobby-ul linistit si de a-ti asuma deciziile, stiind ca esti singurul care le sustine financiar si emotional. Libertate inseamna sa mergi la un dentist atunci cand te doare, nu sa zambesti cu doi dinti si sa strigi ca tu nu ”sustii sistemul medical”. Libertatea e autonomie.

(Sursa Imaginii)

In functie de ce-ti doresti, libertatea ar putea insemna suficienta benzina pentru a merge saptamanal la munte sau posibilitatea de a-ti cumpara ultima carte a lui Murakami. Cert este ca libertatea asta implica si o ”nedreapta” parte financiara si, mai ales, implica efort. Daca ai noroc, te nasti liber sa spui si sa scrii ce vrei. Te nasti liber sa-ti cauti vocatia, pasiunea si “fericirea”. Nu te nasti insa cu “dreptul” la o casa de lemn la munte, oricat de mult consideri tu ca o meriti. Pentru “libertatea” de a fi asa cum vrei sa fii (sau asa cum vrei sa fii vazut) trebuie sa faci un efort, fie el coporatist sau nu. Cu toate astea, “efortul de a fi liber” merita. Merita, pentru ca la final  simti ca tot ce ai dobandit te reprezinta sau reprezinta un stadiu al evolutiei tale. Daca nu e asa, probabil te irosesti pentru oamenii si scopurile nepotrivite. Mai mult, daca tot ce faci e sa dai lectii si sa eviti ”sistemul” (oricare ar fi el), atunci ce ai tu nu se cheama libertate. E timp liber.

Din pacate, timpul liber e in cu totul alta litiera (a doua aluzie la pisici… ceva nu e in ordine!). Timpul liber trebuie transformat in timp util si, mai ales, in timp frumos. De-aia “nasoii” aia care-si platesc zilnic libertatea il pretuiesc atat de tare. Cand il au, il umplu cu lucrurile care ii definesc, cu moduri de a rupe rutina si de a se simti bine. Timpul in sine nu are nicio valoare, cu-atat mai putin valoare de ”libertate” (fizicienii ne-ar spune chiar ca perceptia timpului e o iluzie). Tu stabilesti valoarea timpului tau, atat cea umana, cat si cea financiara.

In plus, nu ai nevoie de munti de timp liber pentru a te simti bine cu propria persoana. Nu te obliga nimeni sa nu te simti confortabil cu jobul tau sau sa-ti pierzi demnitatea prin activitati care nu te reprezinta. Poti trai foarte bine facand cercei si bratari de lemn, daca intamplator ai talent la facut cercei si bratari de lemn si muncesti suficient pentru a le promova si vinde. Nu te obliga nimeni sa “iesi zilnic in club”, daca tu te simti bine cu un joc online in fata. In final, stii ce-ti place si esti liber sa muncesti pentru asta. Da, uneori ai nevoie de niste timp “departe de tine”. E vorba de timp pentru a invata, a te odihni si pentru a-ti stabili prioritatile. Daca in final contribuie la dezvoltarea si orientarea ta, timpul liber nu e niciodata “timp pierdut”.

V-as fi putut scuti de muntii astia de text, daca discutia originala nu disparea intre timp. Mai mult, nu cred ca parerea mea ii va misca pe cei al caror singur efort spre schimbare consta in a da lectii. Asa cum adolescentii au impresia ca “parintii nu inteleg, frate”, vesnicii cautatori de libertate vor aplica mereu etichete precum “sclav”, “hipster”, “corporatist” sau”incult”. Nu de alta, dar etichetele nu necesita o investitie prea mare de timp si efort. Numai timp liber sa ai…

P.S: Daca tot am chiulit zilele astea la lectia de scris, merita sa va mai urez o data Sarbatori Fericite si un An…Nou (chiar aveam nevoie de unul, pentru ca ala vechi are deja un an de utilizare si viata nu prea acorda garantie).

Zei, pitici si metafore

22 Dec 2013 | : Filme & Carti

Da, da, daa! Mai scrie un articol cu recenzii siropoase la filmeee!

Scuze, nu va auzeam prin urletele a mii de fani infocati. Ce spuneati? Sa mai scriu un articol despre filme? V-am luat-o deja inainte si i-am pus si un titlu dubios, asa incat sa dati click din confuzie! Ninsoarea de filme din ultima vreme a fost destul de ”bogata”, mai ales daca va plac jocurile de cuvinte de gradinita. In alta ordine de idei, a fost…cod galben la filme (ba dum tss!).

Sa trecem totusi la subiectul articolului, presupunand ca am totusi asa ceva:

The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013). Daca prima parte a epopeii lui Jackson m-a cam plictisit, al doilea film despre pitici cu obsesii reuseste sa ridice stacheta. In continuare mi se pare ca neo zeelandezul trage de timp, prelungind inutil povestea lui Tolkien. Diferenta e ca, in The Desolation of Smaug, timpul asta este umplut cu elfi si elfoaice (?) care caftesc diferite chestii, cu paienjeni gigantici si dragoni. Adica, fix cu ce ai vrea sa vezi in 3D, la cinema. Primul Hobbit a preferat sa se axeze pe peisagistica superba a Noii Zeelande, lucru laudabil de altfel, dar nu cand filmul tau dureaza trei ore. Fara sa avanseze prea mult povestea, a doua parte a seriei ne aduce si cateva aparitii episodice cel putin interesante, una dintre ele fiind a actorului Stephen Fry. Cu ocazia asta, as vrea sa mai remarc o data ca Martin Freeman (Bilbo Baggins) e intr-adevar talentat si ca Orlando Bloom (Legolas) imbatraneste vizibil. Aceasta ultima parte a fost destinata cititoarelor de sex feminin: Orlando Bloom si Ryan Gosling dispar, fetelor! Noi ramanem tari ca brazii! Altfel, daca tot v-am plictisit timp de un intreg paragraf, va propun sa ascultati piesa lui Ed Sheeran de pe generic.

Thor: The Dark World (2013). In pepiniera supereroilor Marvel, Thor castiga clar premiul pentru “baieti musculosi si unidimensionali”. In ciuda conflictului interior, Thor a fost mereu un fel de Superman blond, prins intr-o eterna reclama la sampon. Din fericire, asta nu l-a oprit sa fie simpatic nici acum, nici in primul film. In The Dark World, Thor si celelalte zeitati nordice se confrunta cu o rasa straveche de ”dark elves” (serios!), rasa care, in ciuda faptului ca e aproape exterminata, da peste cap intregul Asgard cu o singura nava. Asta ne face sa ne intrebam cum naiba au reusit stramosii lui Thor sa-i invinga in prima faza. In orice caz, daca Natalie Portman si Chris Hemsworth nu ne rezerva suprize, prezenta lui Anthony Hopkins si a lui Rene Russo e in continuare binevenita. La fel ca in primul film, Tom Hiddleston, interpretul lui Loki, fura fara probleme filmul. De altfel, englezul asta este principalul motiv pentru care The Dark World merita vazut. Asta si exploziile in spatiu.

Last Vegas (2013) e un film cu o distributie de zile mari, dar cu un scenariu de duminica dimineata, dupa slujba. Cand ii ai in acelasi loc pe Morgan Freeman, Robert De Niro si Michael Douglas, ai doua variante: fie faci un film genial, fie faci un film foarte prost. Last Vegas a ales calea de mijloc, reusind sa fie neinteresant atat pentru cinefili, cat si pentru amatorii de comedii dubioase. Vazut intr-o companie placuta, ca film de weekend, Last Vegas e relaxant. Daca ai intrat insa cu asteptari in sala de cinema, povestea a patru prieteni septuagenari, reuniti la o petrecere a burlacilor, nu te va misca prea tare. Asta nu pentru ca Last Vegas face ceva gresit, ci pur si simplu pentru ca Last Vegas nu face mare lucru. E ca un Hangover fara intriga. Actorii sunt simpatici, premisa nu e rea, dar scenariul este pur si simplu prea cuminte, cu cele mai bune glume plasate deja in trailer. In alta ordine de idei, Michael Douglas a imbatranit dubios, Kevin Kline e in continuare subapreciat, iar Mary Steenburgen merita sa reapara pe ecrane.

The Hunger Games (2012) & The Hunger Games – Catching Fire (2013). O persoana faină mi-a sugerat ca poate n-ar fi rau sa vad The Hunger Games, daca nu pentru poveste, macar pentru atmosfera. Ce sa vezi? N-a fost rau ca am vazut Hunger Games – Catching Fire, ocazie cu care am ingerat si prima parte. Povestea lui Suzanne Collins nu e nici subtila, nici prea inteligenta, dar e bine scrisa. Intr-un stat distopic numit Panem (referinta la Panem et Circenses), locuitorii instariti ai capitalei tin toate celelalte sectoare sub control prin forta armelor si printr-un show anual similar arenei gladiatorilor. In prima parte a cartii si a filmului omonim, accentul pica pe ”Jocurile Foamei” si pe lupta personajului principal, o victima nevinovata a jocurilor. Ceva mai saraca in “actiune si explozii”, a  doua parte se concentreaza pe context social al actiunii. Cu alte cuvinte, prima parte rezoneaza mai mult cu pustii de 16 ani, pe cand a doua si-ar dori sa prinda publicul adult. In ambele cazuri, executia cinematografica este cel putin satisfacatoare, mai ales la nivel de costume si decoruri. Kitsch-ul futurist este senzational redat, iar personajul lui Lenny Kravitz e unul dintre produsele lui cele mai bune. Pe langa muzicianul devenit actor, i-am remarcat pe Woody Harrelson si Stanley Tucci, ambii in roluri bine scrise. Altfel, Jennifer Lawrence (Katniss) chiar este o actrita foarte expresiva si cu o cariera promitatoare in fata.

Starbuck (2011). O comedie canadiana din 2011 pe care cateva cinematografe de la noi au auds-o acum pe ecran. De ce acum? Pentru ca, in paralel cu ea, am fost loviti si de remake-ul american numit Delivery Man. Da, de teama ca publicul lor n-ar intelege toate subtilitatile unor glume despre masturbare, americanii au refacut un film canadian la 3 ani distanta de original. Din ce am inteles, filmul american e refacut aproape cadru cu cadru, asa ca n-am vazut vreun sens in a-l vedea sau recenza. Vorbit intr-o franceza spoita cu argou britanic, Starbuck spune povestea lui David Wozniak, un fost donator de sperma care afla printr-o eroare ca are nu mai putin de 533 de copii. Daca umorul comediei nu este mereu la inaltime, trebuie sa recunosc ca naturaletea actorilor, in frunte cu Patrick Huard si Antoine Bertrand, salveaza mult din film. Nu stiu cum se descurca Vince Vaughn in varianta americana, dar mie Starbuck mi-a trezit pofta de comedii frantuzesti.

P.S: Cu mai multi ani in urma recomandam Avatar: The Last Airbender  drept unul dintre putinele seriale de animatie cu-adevarat bune ale ultimilor ani.  In caz ca productia canadiana v-a prins, ar merita sa aruncati un ochi si pe continuarea lui spirituala, The Legend of Korra. Un serial impresionant vizual si ceva mai matur, dar nu la fel de original.

Zambeste, mă!

14 Dec 2013 | : Social, Cultural, Politic, Top 10

Pe langa limitarile naturale ale limbii, romana pare sa aiba si un usor handicap nonverbal…

Aveam de gand sa fac un joc de cuvinte pe baza cuvantului handicap, dar cred ca ar fi fost crud. Cu alte cuvinte, ar fi fost o handicap…cană. Revin insa la titlu si la dubioasa aluzie din deschidere. Ce-i cu zambetele si care-i legatura cu limba romana? De unde am mai scos o noua ”problema” a sfintului dialect prin care dacii faceau schimb de surprize?

Indicator nonverbal esential, zambetul e ceva mai mult decat o “miscare a buzelor”, cum il defineste domnul DEX. Zambetul e o norma sociala, un act cultural (calm, nu fugiti, ca nu e cu intelectuali). Cum si cui zambesti poate face diferenta dintre un viitor prieten si un actual inamic. Nu are sens sa insist prea mult asupra semnificatiei antropologice a zambetului. Nu de alta, dar oricum nu ma duce capul sa o fac.

Pentru exemple concrete de putere a zambetului, zambiti larg in fata unui caine agresiv (pe propria raspndere) sau intrebati-i pe rusi. Ultimii nu se prea ocupa cu sportul indoirii buzelor, si asta nu din cauza ca liderul lor suprem e un personaj de benzi desenate. E o problema culturala, o problema de politete si, nu in ultimul rand, o problema de diplomatie. Modul in care o limba transpune zambetul in cuvinte spune ceva si despre rafinamentul poporului care o vorbeste.

Engleza abunda in expresii care redau mai mult sau mai putin fidel multitudinea de nuante ale zambetului si rasului. Un anglofon poate sa zambeasca arogant (smirk), sa zambeasca prosteste sau auto-ironic (simper), sa zambeasca cu dispret sau condescendenta (fleer, sneer), sa ranjeasca larg (grin), sa zambeasca superior (snigger) sau pur si simplu sa zambeasca (smile). Nu mai vorbim de zecile de cuvinte din sfera rasului (chuckle, titter, giggle etc). Intre timp, romanii se pot multumi cu un zambet, un hohot, un ranjet, rictus sau o grimasa. In cel mai bun caz avem si un chicotit. Desigur, vocabularul este ceva mai extins, insa zambetul si rasul sunt cam singurele intalnite in spatiul public si, din pacate, si in literatura recenta. Mai mult, limba romana abunda de expresii care descriu sau preamaresc negativul.

Chiar daca nu suntem inca la nivelul ”lacheln”-ului german, multitudinea de alegeri din engleza ma descurajeaza. Iata deci o serie de zambete, ranjete si hohote de care limba romana are cu siguranta nevoie.

Tâmpet: Zâmbetul celui care tocmai a blocat intersectia. Stii ca ai fost putin idiot, dar in acelasi timp…haide, nenea politistu’, ca nu era rosu!

Zâmbeu: E zâmbetul baiatului care s-a bagat in fata si care nu prinde subtilitatea conceptului de ”coadă”. Dar e ok, n-ai de cumparat decat o Cola, niste chipsuri, un pachet de guma si juma’ de frigider de mici.

Surplâns: E surasul din ziua de salariu cand stii ca ai bani pe card…dar si banca stie!

Râsfăţ: Cine-i un baiat destept? Cine-i un baiat destept? Tu esti un baiat destept! Tu, tu, tu!

Ţâţet sau Holbeu: E zambetul strengaresc al lucratorului la salubrizare fascinat de magia decolteului.

Hohotroll: Rasul de prost gust care te pocneste invariabil dupa ce ai facut o gluma handicaproastă.

Tripăială: Hăhăiala care te apuca atunci cand tu n-ai luat nimic frate, pe bune! Hahaha…

Zâmbeteală: Un zambet larg ca beteala de pe brazii lui Oprescu: mare, stralucitor si inutil.

Râstălmăcire: Cand adversarul are dreptate, dar tu razi ca prostul in speranta ca ceilalti nu s-au prins.

Amuzatoriu: Cand universul decide ca rasul aleatoriu vindeca e solutia pentru orice (de exemplu, atunci cand, in timpul unui interviu, iti amintesti bancul cu bascula).

Palmarâs: O explozie de ras necontrolat, ca un set de palme dupa ceafa. Se poate folosi si pentru a sublinia discret conceptul de ”caterinca”.

Chicotrist: Cand te amuzi singur in autobuz pe seama unei poze cu pisici. Hai ca nu-i atat de rau, iar domnul Pufoşilă era chiar amuzant!

Veselis: Cand tii toata ziua pe fata un rictus similar unei capcane pentru muste. Bonus pentru mustata!

Acum ca am defulat ”literar” sau ce naiba am facut eu aici, sunteti liberi sa completati lista cu noi aiureli. Desigur, cititorii atenti vor fi sesizat ca adevarata tema de discutie a fost de mult ingropata. Cert este ca si fara ajutorul meu, exista extrem de multe cuvinte pentru stari similare, nuantate in functie de context. Slabe sanse insa sa mai pot trage o concluzie, dupa delirul de mai sus. Pana la urma, sunt putini oameni care au handicap…acitatea de a face trei jocuri de cuvinte in acelasi articol!

P.S: Daca tot am adus vorba de limba lui Beckham, am si eu un fix. Expresia ”arguably” (contestabil/supus dezbaterii) folosita in stiri. E unul dintre trucurile murdare ale jurnalistilor care au impresia ca marcarea opiniei ii scuteste de responsabilitatea ei. 

Ce mi-ai adus?

06 Dec 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Insemnarea asta ar putea fi despre Mos Nicolae, daca titlurile mele ar fi coerente si daca as avea un fetis cu ghetute…

In schimb, o sa aberez pret de cateva paragrafe despre asteptari si alte mizilicuri. Pentru a nu va priva de o explicatie tembela, o sa va spun totusi de unde m-a pocnit intrebarea din titlu. Din coloratul ceaun al copilariei, bineinteles.  Fiind un copil rasfatat (dar cumintel si tembelut), aveam de multe ori pretentia ca iesirile parintilor in piata sa se soldeze cu ”ceva si pentru mine”. Sa ne intelegem insa: iesirile in piata erau diferite de iesirile la magazin si de ”mersul pana la colt”. Mersul in piata implica o investitie de timp, bani si atentie. Pentru a ma asigura ca primesc ceva din prada de razboi, obisnuiam sa ma holbez la cea mai mare plasa care intra pe usa si sa intreb ”Ce mi-ai adus?”. De obicei, asteptarile nu-mi erau inselate (eram totusi un copil “cumintel”). Nu acelasi lucru s-a putut spune despre plasele primite la mult timp dupa iesirea din copilarie.

Nu de alta, dar scaderea si adaptarea asteptarilor e unul din procesele in care viata, climatul economic si Romania te specializeaza. Sau cel putin asa ar trebui sa fie, daca mediocratia si lipsa de perspectiva nu ne-ar face  sa ne consideram mult prea devreme exceptionali. Si, evident, oamenii exceptionali au asteptari exceptionale. Cam asta-i si motivul pentru care 90% din discutiile online se centreaza pe critica si mai putin pe recenzie, indiferent de tara. Asta-i motivul pentru care Black Friday e o teapa, produsele multimedia nu merita platite, Dacia e o masina proasta, iar biletele la teatru sunt scumpe. Cu alte cuvinte, incapacitatea de a stabili niste asteptari realiste se transforma in eternul ”totul merge prost in tara asta”.

Ciudat e ca nici coborarea asteptarilor nu rezolva prea mare lucru. Lucrul asta se vede de 24 de ani pe figura ”alesilor” nostri. Ei sunt rezultatul unor asteptari in continua scadere. Sunt genul de oameni votati pe principiul ”macar nu” (“E un dobitoc sinistru, dar macar nu a furat atat de mult!”). Ciudat, dar adevarul, ca si crema dintr-un croissant, nu se afla neaparat la mijloc. In ceea ce priveste asteptarile, nici asteptatul cu rabdare si nici tatonatul impacient nu sunt neaparat de condamnat. Cum reglarea asteptarilor e un prim pas spre adaptare, totul se rezuma la context.

Daca nu te astepti sa gasesti produsul ALA la pretul ALA, Black Friday ar putea sa-ti rezerve surprize placute. Daca intelegi costurile umane si financiare din spatele unei piese de teatru (raportate la numarul de spectatori), n-o sa te mai doara ca ai platit 5 lei in plus. Daca intelegi ca nu toti artistii sunt niste afaceristi hulpavi, poate nu-ti mai da mana sa critici un produs pentru care nu ai platit. Pana la urma, totul pleaca de la asteptarile fata de tine, asteptari care sunt deseori mai mari decat posibilitatile. Evident, asteptarile nerealiste fata de propria persoana si imaginea astfel creata se proiecteaza si asupra altora. Ne asteptam la prea mult de la idolii nostri si nu pricepem de ce nu actioneaza ”asa cum vrem noi”. Ne asteptam la prea mult de la partenerul de viata si nu intelegem de ce uneori vine cu…plasa goala.

(Sursa: Explosm.net)

Pe de alta parte, e normal sa ne asteptam la mai mult de la oamenii in care am investit timp si incredere. E normal sa ne asteptam la mai mult si de la noi, cat timp ne evaluam in mod constant posibilitatile. Mai mult, ar TREBUI sa ne asteptam la mai mult de la ”pomul laudat”, indiferent daca e vorba despre un produs, o persoana sau chiar despre un pom. Serios, nu vi s-a intamplat sa va dezamageasca niciodata un kilogram de mere? Ce incerc sa spun este ca exista ocazii in care evolutia este posibila numai prin setarea unor asteptari peste norma.

Intr-un final, totul se reduce la diferenta dintre compromis si concesie. Daca primul e o cale de mijloc, podul dintre doua concesii (a ta, ca posesor al asteptarilor si a tintei respectivelor asteptari), concesia e o simpla renuntare la pretentii. In ciuda reputatiei, ”compromis” nu e un cuvant atat de urat. Daca l-am aplica mai des, probabil si asteptarile noastre ar fi ceva mai modeste. Nu de alta, dar numai asa vom fi surprinsi cand sunt depasite…

P.S: Daca ar fi sa fac o gluma proasta, as spune ca Mos Nicolae mi-a adus un pont de SEO: Nelson Mandela.

Viata nu e despre tine

02 Dec 2013 | : Social, Cultural, Politic, Top 10, Viata de zi cu zi

Si, din fericire, nici despre mine…

Cu toate astea, am decis sa va impartasesc din nesfarsita-mi intelepciune. Serios, asta e un articol cu lectii de viata din partea unui scrib de 26 de ani. Daca aveti lucruri mai bune de facut (sa va scobiti pisica intre dinti, de exemplu), nu va retin.

In esenta, vorbim despre cugetari extrem de banale. Lucruri pe care le-au observat si baietii care repeta clasa a saptea, dar si hipsterii de ceainarie. Genul de adevaruri pe care stiinta si filosofia le-au validat de zeci de ori, dar pe care numai maturitatea ne face sa le acceptam. Din pacate, listarea lor pe blog nu aduce puncte bonus nici pentru maturitate, nici pentru perspicacitate. Dar hei, de cand ofera Internetul o viziune coerenta asupra vietii?

1.Nu esti nemuritor. Stiu, va aduc stiri tragice. Acum lasati naibii costumul ala de zeu aztec! Dezavantajul fragilitatii umane nu sta in faptul ca multi nu vom apuca sa le spunem stranepotilor “sa puna mana pe carte”. Cu sau fara progresele stiintei moderne, viata unui om ramane o sclipire minuscula in cea a universului (la randul ei o sclipire a Oanei Roman). Pare logic, dar cumva e greu de constientizat pana la o anumita varsta. Cei mai vinovati de ignorarea ei sunt cei din zona 14-22 de ani, mai ales daca au egoul si buzunarele bine alimentate. Daca micile accidente si boli nu iti arata ca viata are termen de valabilitate, vietile celor din jur s-ar putea sa o faca. Nu de alta, dar nici ei nu sunt nemuritori. Tine deci legatura cu muritorii care o merita, incepand cu tine.

2.Ca veni vorba de termenul de valabilitate, e bine de stiut ca dupa expirarea lui nu mai putem merge la bacanie. Cu alte cuvinte, luandu-mi o marja minuscula de eroare, pot afirma ca nu exista nimic dupa. Da, stiu ce ne spun cartile sfinte, bunicii si fantasmele. Dar ratiunea ce spune? Ratiunea ar trebui sa-ti spuna ca asta e tot si ca e important sa lasi ceva in urma. Chiar daca ar exista ceva dupa, obsesia te poate consuma inutil si indeparta de provocarile imediate. Nu te obliga nimeni sa te remarci prin activitatea zilnica, dar o poti face prin oamenii atinsi sau formati de tine. E trist, dar nu vei fi rasplatit dupa si, din pacate, nici pedepsit. Fara norisori, virgine sau Valhalla. Binele nu functioneaza ca moneda de schimb si nici poate fi doar consecinta unui cod moral. Nu te astepta la recompense pentru simpla virtute de a nu fi dobitoc.

3. Carpe Diem e o tampenie. Daca nu va place de Horatiu, o sa o spun in engleza de 9Gag: Yolo sucks! O consecinta directa a primelor doua lectii spune ca viata ar trebui gustata inghititura cu inghititura, nu trasa pe gat ca la bairam si nici pastrata “pentru ocazii speciale”. Cu alte cuvinte, esti liber sa explorezi si sa inveti in ritmul tau, cat timp explorezi si inveti. Sigur, traiesti numai o data, dar presiunea de a “trai la maximum” nu ar trebui sa existe. Traitul nu e pe scor.

4. Viata chiar nu e despre tine. Cu alte cuvinte, in cadrul scurtului nostru periplu, nu suntem printi in armura, ci mai degraba taranii care se uita de pe margine si declama cu intelepciune: “Ioi, ce i-o tras-o lu’ ala!”. Perspectiva limitata si consumerismul o sa incerce sa ne convinga de contrariu, dar chiar sunt putini oameni care ajung sa fie “printi”. Majoritatea au ocazia (datoria?) sa-si faca insignifiantul personaj cat mai memorabil. Evident, nu vom accepta niciodata asta cu-adevarat, dar e bine de stiut.

5. Viata nu e nici despre altii. Un motiv bun pentru a nu ne mai interesa zeii in care crede vecinul (sau faptul ca vecinul crede in zei). Un motiv la fel de bun pentru a nu ne interesa ce face vecinul in pat sau in cabina de vot, sau de ce vecinul se poate camufla mai usor in semi-intuneric (indiciu: pentru ca pielea lui are contrastul si luminozitatea scazute). Despre ce ar fi totusi viata, daca nu despre tine sau despre cei din jur? Habar n-am si ”sper” ca nici voi nu stiti. Pana la urma, de-aia ai una: sa inveti cum se foloseste. Si daca tot veni vorba de folosit…

6. Sunt putine lucruri pentru care merita sa lupti. Unul ar fi propriul potential sau “sansa de a fi unic”, ca sa citez niste oameni cu prea mult timp liber. Imi permit sa cred ca e vorba de o sansa, nu de un drept. Oricum, ce voiam sa spun cu treaba asta e ca nu prea are sens sa-ti petreci viata alaturi de oameni care ti-o vor consuma sau sa ti-o dedici cauzelor altora. Cauzele in general (de la razboaie ideologice la filosofii) sunt gandite de oameni. Si oamenii sunt prosti (incepand cu autorul articolului astuia).

7. Lucrurile se intampla pur si simplu. Nu e nevoie de motive, de un destin suprauman sau de vreo forta misterioasa ca lucrurile rele sa se intample. Valabil si pentru lucrurile bune. La fel de valabil si pentru lucrurile neasteptate. Cu toate insa ca lucrurile se intampla, karma chiar e o c**va. Prin urmare, ai toate sansele sa platesti candva pentru micile rahaturi pe care crezi ca nu le observa nimeni. Nu e nevoie sa fii ”pedepsit de sus” pentru asta. Actiunile tale ating oameni care la randul lor ating alti oameni si ghici ce? Traiesti printre…oameni.

8. Nu tu decizi ce e bine si ce e rau. De fapt, bine si rau nu prea exista, granitele fiind ale naibii de neclare, cel putin pentru niste fiinte limitate. De la maimuta la maimuta va spun ca numai contextul poate stabili norme si nici alea nu au valoare de ”adevar”. Daca ele nu functioneaza pentru tine, fie schimbi sistemul, fie te schimbi pe tine. Daca n-am dreptate, probabil ca…n-am dreptate. Io’ zic ca merit totusi o bere pentru curaj.

9. Viata merita respect. Din nefericire sau din fericire, inca nu putem crea viata, nu la modul la care o face natura. Trei celule intr-un laborator nu ne dau dreptul sa atentam la viata sau libertatea altora. Mai mult, ar fi prea simplu daca viata ar fi miracolul vreunui zeu cu veleitati de antreprenor. Am intelege-o mai usor. Dar nu e, deci ghinion. Ramanem la ce am invatat la scoala: nu ne jucam cu lucrurile pe care nu le putem repara.

10.Nu fi dobitoc.  Am scris-o si mai sus: e aproape imposibil sa fii un om “bun” pe toate planurile. E imposibil pentru ca, tineti-va bine, ”viata e grea si are multe aspecte”. Respectiv, habar n-avem ce inseamna un om bun cu-adevarat. Putem insa sa nu incalcam niste reguli de bun simt, sa nu jignim fara motiv si sa ajutam pe cat posibil. Pe langa faptul ca ajungi sa te simti altfel, vei fi probabil privit ”altfel”. Nu de alta, dar, chiar daca nu suntem de acord cu ce inseamna un om bun, stim cu totii cum arata un dobitoc.

In final, dupa ani de zile in care am jucat ping pong cu morile de vant, am ajuns la concluzia ca exista intr-adevar lucruri pe care nu le intelegi ”decat mai tarziu”. Sunt convins ca, in momentul asta, in anul 2027, exista un ”eu” de 40 de ani care citeste prostia asta si rade cu lacrimi. O sa-i dau satisfactia de a rezuma articolul asta la o fraza. Nu da vina pe viata, ci pe dobitocii care ii incalca regulile, nu-ti face planuri, nu te opri niciodata din cautat si nu mai citi articole despre viata.

P.S: Intr-o nota mai optimista si vizibil mai compacta, pretenul Adrian Calarasu, zis si Killarasu, tocmai a lansat o jumatate de carte. Cealalta carte e ocupata cu talent de domnul Camiongiu si ii veti putea citi cat se poate de curand. Am simtit nevoia sa spun asta pentru simplul motiv ca Adi e unul dintre putinii oameni de pe Facebook care merita citat. Si da, e mai coerent decat Petre Tutea.