Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

November 2013

Monthly Archive

Best of Krossfire – 13th Edition

28 Nov 2013 | : Diverse, Top 10

Da, stiu ca scriu mai rar decat da Romania goluri in deplasare…

Asta-i motivul pentru care simt uneori nevoia unor restrospective. Nu de alta, dar a trecut un an de la ultimul “Best Of” si, la fel ca Aurelian Temisan, incep sa cred ca lumea mi-a uitat discografia. In plus, urma sa scriu un articol semi arogant despre viata…in general. Prin urmare, aveti mai multe sanse sa gasiti ceva care sa nu va jigneasca intelectul in lista de jos, decat ati fi avut in articolul nepublicat.

Ca de obicei, am eliminat recenziile la filme, piese de teatru si concerte, precum si articolele iesite din perioada de garantie.

Tragatori de fiare si invartitori de banda – O incercare anemica (la propriu) de a caracteriza fauna salilor de forta.
Accesul la cultura – Sau de ce operele clasice nu sunt atat de grozave si nici atat de clasice.
Varsta si maturitatea – Sau de ce oamenii copilarosi nu sunt neaparat imaturi.
Ba coinace! – Cum a evoluat cuvantul “coinac” si de ce ar trebui sa va pese.
Fii serios! – Despre cea mai periculoasa boala a tineretii.
Premiul de participare – Un premiu care nu se acorda in viata reala.
Despre ridicatul in slavi si coboratul in groapa – Sau de ce nu vom avea vreodata un manual decent de istorie.
Vesel sau trist – Despre extreme si extreme.
Scurt ghid de intelegere a furtului – Un ghid despre furt si despre autorii lui.
Despre cum era sa zbor – Amintiri din copilarie, din nou.
Micul supererou de fata cu gravitatia – Sa nu ne atarnam inca pelerina in cui!
Banca de rezerve – Un articol despre pubilcitate care suna mai bine in engleza.
Un bit de maturitate – Sau de ce ar fi timpul ca ”Internetul” sa-si asume niste responsabilitati.
Ai fura ceva gratuit? – Pe acelasi ton, despre necesitatea platii pentru divertisment.
Uite, ba, un om destept – Despre curiozitatile naturii.
Pareri care conteaza – Cam toate, se “pare”.
Am intarziat putin – Eterna discutie despre punctualitate.
Oraclul din Turtucaia – Despre retelele sociale ale copilariei.
No hugs on Facebook – Sau de ce n-are Facebook un smiley pentru imbratisari.
Logodna 2.0 – Si de ce ii imbogatim pe producatorii de bijuterii ieftine.
Mediocritatea rebelului de cursa lunga – De ce rebelii nostri sunt Made in China.
La multi ani, bai fetelor! – Despre cum a acaparat “La Multi Ani!” piata urarilor.
Scurt ghid pentru gamerul est european – Cum sa fii rus, in 13 pasi simpli.
Un smartphone fara aplicatii – Sau de ce cititul chiar nu te face mai destept.
Despre cum i-as bate io pe toti – Dar prefer sa stau acasa la proteste si manifestatii…
Prea obosit sa tii steagul – In aceeasi nota, despre eroi.
Cei 47 la suta – Procentul care voteaza, vocifereaza, dar nu prea munceste.
Una feliata – O mica pilda despre recunostinta.
Respect, frate – O recenzie rapida a celui mai rar drog din Romania.
A venit timpul – Despre idei ce nu suporta amanare.
Putina perspectiva – Sau cat de greu este sa ai o ”privire de ansamblu”.
Soptindu-i lui Grivei – Una scurta cu Cesar Millan. Primul articol pentru Vocea din Castel.
Asta e Romania, frate – Despre multiplele personalitati ale unei tari micute.
Cultura spoilerului – Sau de ce e din ce in ce mai greu sa te lasi suprins.
Stiinta e mainstream, bai! – Si de ce e din ce in ce mai greu sa fii ”geek”.
Ia zi ma, iti place? – Despre artisti care nu isi prea inteleg meseria.
Rau, da bun  – Despre artisti care ar trebui descurajati la timp.
Impartial sau doar… – O pozitie impotriva impartialitatii declarate.
Cand tragi linie – Despre sotornul infinit.
Amintirile – Una “scurta” despre memoria selectiva.
Cu frica-n san – Sau de ce anumiti oameni trebuie sa plateasca, chiar si la varsta pensionarii.
Stiti genul – Despre ceea ce absent am numit ”superuteri autiste”.
Ia o gluma – O tara vesela, lipsita de umor.
Zanele din fundul gradinii – Sau de ce uneori nu e suficient sa crezi.
Sa faci ce zice… – Nimeni. E o decizie inteleapta.
Specii de spammeri – O incercare tardiva de catalogare a unor specii pe cale de disparitie.
Daca nu e pentru tine… – Nu emite judecati de valoare, ar spune continuarea.
Alt an, alte citate – O colectie de aiureli de pe Twitter si Facebook.
Bine, dar de ce? – Despre cea mai proasta intrebare pe care n-ai pus-o inca.

P.S: Blogul asta a imbatranit si nu stiu daca a facut-o cu gratie, dar inca imi serveste defularilor saptamanale (si, mai rar, defularior zilnice). Ma intreba cineva, mai mult in gluma, daca as fi dispus sa public un ”best of” pe hartie.  Acum, va intreb si eu: v-ati inveli sandvisul intr-un ”best of the best” tiparit?

Cateva scene

21 Nov 2013 | : Filme & Carti

Cum ultimul articol despre carti a lasat milioane de pustoaice insarcinate intelectual, am zis sa ridic putin stacheta…

Astazi, omul care a considerat Pacific Rim o capodopera va scrie despre…teatru! Repede, inchideti purtatorii de papion si ascundeti hipsteritele cu blana! Urmeaza trei recenzii scrise fara respect pentru mimesis si fiorul artistic al vechii arte. Cu alte cuvinte, desi imi place sa ma holbez la oameni in timp real, habar n-am despre ce vorbesc. Prin urmare, nu mi-o luati in nume de rau, luati-o in nume de trol…

Blifat (2013, Odeon)

Un sot autoritar si masina lui de gatit ambulanta. Doii adolescenti dubiosi. Un pusti de generala iritant. Toti sub acelasi acoperis, intr-un decor anacronic unde telenovela de la ora 14:00 coexista cu telefoanele cu disc, in aceeasi camera cu un laptop si un smartphone. Cu alte cuvinte, Blifat ne serveste la foc mic una din multiplele retete ale subzistentei in familia romaneasca. Daca ar surprinde doar un episod haotic din viata unei familii dezbinate, Blifat n-ar fi cu nimic mai bun decat filmele romanesti. Cu alte cuvinte, n-ar fi cu nimic prea bun. Din fericire, atat autorul piesei cat si regizorul au mers putin mai departe.

Blifat nu e o piesa despre banalul momentelor pe care multi le-am trait. Nici despre discursurile, scuzele si conflictele de familie cu care spectatorii pareau deja familiarizati. Blifat e genul de piesa la care poti rade la glumitele de santier, sau te poti infiora de consecintele lor. Mai mult o lectie de sociologie decat o piesa de teatru, Blifat te surprinde cu un final dur, de “scoala noua”, si cu o distributie foarte buna. Imi place sa ma prefac ca-s cult si sa comentez prestatiile actorilor de teatru, dar aici n-am avut ce reprosa. Mihai Smarandache, cam matur pentru rol, joaca foarte bine si se martirizeaza pe altarul artei mancand varza calita la ora 21.00. Ioana Anastasiu Anton este una din actritele mele preferate, mai ales ca am ramas inca in cap cu rolul ei din filmul Nunta Muta. Pustiul joaca foarte bine, la fel si parintii, insa la ultimii doi ma cam asteptam sa fie asa. Actori cu pedigree, greu de criticat daca n-ai blog de ”cunoscator”.


(Ioana Anton apare si in Domnisoara Christina,
dar tot in Nunta Muta v-o recomand. Sursa imaginii)

Acasa la Tata (2013, Teatrul de Comedie)

Pe Mimi Branescu il stiam mai degraba ca actor de film, postura in care nu pot spune ca am fost impresionat. Pe de alta parte, daca vorbim despre autorul dramatic Mimi Branescu, ma declar bucuros de cunostinta. Acasa la Tata surprinde cateva cadre din viata unui scriitor aspirant, proaspat intors in satul natal dupa o batalie pierduta la oras. In cliseele domeniului, as spune ca vorbim despre o ”felie de viata”, adica acea zona a povestirii unde teatrul exceleaza.

Ce deosebeste Acasa la Tata de alte piese de gen este contrastul brutal dintre lumile prezentate. E vorba despre lumea provincialului aspirant si lumea satului romanesc, o lume cumva moderna, dar inca incremenita in proiect. Daca majoritatea pieselor de gen tind sa se transforme in ”hipstareli”, Acasa la Tata isi pastreaza tonul rece, aproape murdar. Comedia in sine deriva mai mult din ciudata chimie dintre Vlad Zamifrescu, interpretul din rolul principal, si Marius Florea Vizante. Un actor de teatru clasic si un bufon talentat. O combinatie interesanta si o piesa care merita vazuta. Macar pentru cele cinci minute de discutii despre renovarea bailor…

Flori, Filme, Fete sau Baieti (2013, Godot Cafe)

O alta piesa a lui Mimi Branescu, scrisa cu sinceritatea pentru care-l laudam mai sus. In cazul asta, recunosc ca am avut din start doua rezerve. Una a fost Godot Cafe, un loc despre care auzisem destul de multe lucruri faine, dar si acuzatii de ”fite”. Cealalta a fost prezenta lui Paul Ipate pe afis, actor cunoscut si drept ”ala brunet si slab de la Vodafone”. Din fericire, micul taran din mine a fost dezamagit: Godot Cafe chiar e un loc fain, iar Paul Ipate e talentat cand nu se combina la cartele. Ar fi totusi nedrept sa nu-i amintesc pe ceilalti trei actori de pe scena. Daca domnisoarele si-au jucat savuros rolurile, tind sa cred ca Alec Secareanu a furat de cateva ori cortina, pentru ca omul a fost foarte bun. Mai mult, am senzatia ca ar putea fi un actor excelent de film. Nu de alta, dar cred ca Dragos Bucur nu poate juca singur toate rolurile. Glumeam, chiar poate.

Revenind la piesa, Flori, Filme, Fete sau Baieti combina subtil jocurile adolescentei cu deciziile imature ale tanarului adult. Doi baieti de cartier, unul timid si neexperimentat, altul smecher si ”versat”. Doua prietene, o nonconformista de bani gata si o curioasă modestă. Omuletii astia fundamental diferiti ajung sa formeze doua cupluri la fel de diferite. Ar fi poate cam greu sa-ti pese de ei, daca nu i-ai vedea la 2 metri in fata, band un suc la masa alaturata. Aici Godot Cafe a oferit un decor mai mult decat adecvat pentru piesa. Ar fi greu sa-ti pese de ei, daca n-ai vedea aceleasi drame si momente de un penibil savuros in jurul tau. O piesa cu un deznodamant asteptat, dar fara un final real. O piesa ca viata.

P.S: Acum vin cu o intrebare fara legatura cu articolul, dar in legatura directa cu motivele pentru care absentez din ce in ce mai des de pe blog. Ati fi dispusi sa cititi literatura in engleza , scrisa de un autor roman? Vorbim de genul de literatura unde nimic altceva in afara numelui autorului nu tradeaza originea.

Zanele din fundu’ gradinii

14 Nov 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

In urma unei recente si interesante discutii despre limitele umane, mi-am adus aminte de o mai veche fixatie.

Avand memoria unui elefant hranit cu barbiturice, m-am oprit asupra unei teme pe care sigur am mai tratat-o. Respectiv, m-am gandit sa folosesc extrem de multe randuri pentru a va spune de ce aparatorii fenomenelor paranormale ma irita. Nu, nu o sa fie un alt articol despre misiuni astrale si nici o noua analiza a gandirii fanatice. Articolul asta nici macar poze cu pisici nu are, desi am inserat absolut aleatoriu o poza inspirationala cu femei (sa vina traficuuu’!). Articolul asta este despre ignoranta si despre faptul ca zeii, energiile si fantomele ne impiedica sa descoperim adevarata “magie”. Sau, in cuvintele lui Douglas Adams si Richard Dawkins, articolul este despre “zanele de la fundul gradinii”.

Fie ca-i vorba despre traditii dubioase sau despre industrii de milioane de dolari, explicatiile supranaturale au acelasi efect: reduc un fenomen complex si perfect explicabil la o pastila usor de inghitit. Ca orice pastila, efectele nu intarzie sa apara: pacientul are impresia ca este familiar cu subiectul, ba chiar ca se afla in posesia unui “adevar”. Mai mult, pastila supranaturala poate fi folosita cu succes si pentru depresie. Lucrurile nu ies asa cum te asteptai? Tactica ta de a sta cuminte si a astepta destinul nu functioneaza? Nicio problema! Tu de fapt suferi pentru viata de apoi. De fapt, sacrificiul tau nici nu mai conteaza, cat timp suntem toti prinsi in ciclul reincarnarilor.

Ei si? Ce-i atat de grav in faptul ca oamenii inghit bazaconii cu polonicul? E grav, pentru ca realizarile stiintei sunt ignorate sau transformate in tampenii. E grav, pentru ca in loc sa finantam cercetarea reala, construim temple. E grav pentru ca pustii de 12 ani invata de la mama ca exista fantome, dar nu si ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. E grav pentru ca avem atata informatie la dispozitie, incat e tragic sa ne rezumam “intelepciunea” celor care fugeau in pesteri la primul tunet. Toate lucrurile sunt explicabile, doar ca unele nu sunt explicabile acum. Nu are sens sa-l citez din nou pe Arthur C. Clarke, cum nu are sens sa ne dam batuti si sa spunem “e paranormal”.

(O poza cu fara nicio legatura cu articolul. Furata de-aici.)

Nici macar la nivelul micilor superstitii nu vad necesitatea supranaturalului. In Blink, o carte de altfel superficiala, Malcom Gladwell insista pe puterea inconstientului adaptiv, pe acea intuitie pe care multi o pun pe seama “sortii”. Intuitie care ne spune din primele secunde ca ceva e in neregula cu omul din faţă. Intuitie care poate interpreta corect schimbarea presiunii atmosferice si sugera sa ne luam umbrela (desi Busu e de o cu totul alta parere). Intuitie care poate citi semnele proprioceptorilor si avertiza ca ceva merge prost in propriul corp. Cu alte cuvinte, nu trebuie sa ti se ”bata ochiul de rau” ca sa stii ca va fi o zi proasta. Corpul tau, un “miracol” in sine, are deja mecanisme pentru a detecta asta. Singura problema e ca ele sunt deseori blocate de propriul creier. Intr-un mediu bombardat cu stimuli, asta nu e neaparat un lucru rau.

Evident, exista oameni unde partea rational-constienta a creierului nu face mereu eforturi, motiv pentru care respectivii ajung sa se simta mai apropiati “de divin”. Nu e pana la urma nimic gresit in a fi in armonie cu propriile trairi. E o problema insa cand fenomene naturale si normale devine “mistice”. Cand intuitia rapida devine precognitie. “Stiu ce am simtit!” iti vor spune adeptii. Din pacate nu, nu stii! N-ai nici cea mai vaga idee. Creierul, asa cum mentionam anterior, are prostul obicei de a ne lucra pe la spate. De la frecvente care-i afecteaza functionarea normala si iluzii ale vederii periferice, pana la omiterea unei cantitati enorme de informatii, capsorul nostru e obisnuit sa se adapteze, nu sa memoreze. Creierul e un manager bun, dar nu unul cinstit. De-asta e pacat sa nu profitam de rarele ocazii in care el ne permite sa intelegem mai mult.

Da, stiu ca discutiile despre stiinta complexeaza si ca certurile pe teme fantasmagorice sunt mai interesante. V-o spune unul care a emis hard disk-uri de tampenii la viata lui. E mai dificil sa te certi pe marginea articolelor din New Scientist sau Smithsonian, decat sa te intrebi daca levitatia e ”pe bune” (nu, nu e). Pura ignoranta te face insa sa ratezi una dintre cele mai faine senzatii: aceea de a te simti mic. Insignifiant. Limitat. Depasit. Pare contraintuitiv, dar e cam singurul sentiment care te ajuta sa cresti, sa evoluezi. E singura senzatie care te face sa pui intrebarile potrivite. N-ai nevoie de miracole pentru a te simti cu-adevarat mic. E suficient sa te bazezi pe singurele ”simturi” care conteaza: ratiunea si curiozitatea.

Un ultim motiv pentru care gradina va fi intotdeauna mai importanta e ca macar gradina este a noastra. Miracolele sunt un favor, un gest impersonal. Marile descoperiri ne apartin. Da, ne apartin noua, specia care face de peste 200 000 de ani umbra planetei. Sigur, nu poti compara copilul infometat din Africa cu un om de stiinta in care s-au investit milioane si nici nu-ti poti asuma paternitatea unor inventii. Poti insa sa intelegi ca umanitatea, in intregime, nu e definita prin credinte si fantasme, ci prin maximul ei creativ si tehnologic. Poti pentru o clipa sa fii mandru ca esti DOAR OM.

P.S: Zece minute in fata unei oglinzi slab luminate ar trebui sa lecuiasca pe oricine de fantasme.  Nu cred insa ca o sa fie vreodata suficient timp pentru inventii ca asta.

Strigoi, iepuri si Jonah Hill

08 Nov 2013 | : Filme & Carti

Cum vad ca nu v-ati omorat cu cititul de articole lungi…

E timpul sa aberez din nou despre filme, iar voi sa lasati un puhoi de comentarii apreciative. Nu serios, inteleg. Stiu ca sunt citit de miliarde de oameni, dar ca majoritatea sunteti pur si simplu rusinosi! E ok, mai ales ca runda asta de filme cuprinde aiureli vazute la Anim’est, un horror romanesc si vreo doua comedii cu miros de Hollywood. E genul ala de shaorma pe care nici arabu’ care a pregatit-o nu ar recomandat-o. Da’ o data pe luna, parca merge si niste fast food de la coltu’ strazii…

Domnisoara Christina (2013) Cum tot se plangea maestrul Biro ca n-avem horror romanesc, Alexandru Maftei s-a gandit sa faca o surpriza publicului amator. Domnisoara Christina nu e tocmai un horror si nu e nici prima ecranizare dupa nuvela lui Eliade. Este insa prima productie locala cu un trailer de film horror. Stiu, e ca si cand ai fi cel mai bine dotat barbat de la cursul de tricotaj. La nivel de productie si imagine, filmul sta bine si, pe alocuri, chiar foarte bine. Aici se simte si implicarea echipei HBO Romania: detaliile de atmosfera sunt bine punctate, iar costumele pica la fix. Efectele speciale sunt vadit exagerate, la fel si coloana sonoara. Rezultatul e un ghiveci omagial pentru horrorul gotic, gen resuscitat cu succes in ultimii ani (vezi The Woman in Black).

Firul narativ respecta suficient de mult nuvela, incat sa nu ma apuc sa vi-l povestesc. Pe scurt: indragostiti, moşie, strigoi. Distributia arata cel putin interesant pe hartie, cu jumatate din familia Morgenstern la carma. Daca Maiei Morgenstern ii vine ca turnat rolul de dementa indurerata, Tudor Istodor are gratia unui butoi cu morcovi. Desi aparitia (fie si episodica) intr-un film de Terry Gilliam nu e putin lucru, in Domnisoara Christina Morgenstern Jr. isi spune replicile cu convingerea unui ponei balbait. Nu-mi dau seama daca vrea sa omagieze materialul sursa sau daca pur si simplu nu avea chef de film, dar rar ii iese o fraza convingatoare si asta numai cand alearga sau urla. O surpriza placuta este insa Ioana Sandu, interpreta Siminei. E de departe cea mai enervanta si in acelasi timp potrivita pustoaica vazuta intr-un film romanesc (si prima care sa simuleze un sarut la limita pedofiliei). Ovidiu Ghinita (Nazarie) si Ioan Ionescu (Doctor Panaitescu) par proaspat coborati de pe scena TNB, dar devin rapid simpatici.

Per total, Domnisoara Christina face cativa pasi in directia buna. Nu sunt suficienti, dar sunt totusi pasi pe langa butoiul comunist. Alfel, cu tot respectul pentru Eliade, mi-ar fi placut ca regizorul sa-si fi incercat mana pe o alta sursa de inspiratie. Una fara “ch” in titlu.

This is The End (2013)

Pentru cei familiarizati cu filmele lui Judd Apatow, nume ca Seth Rogen, Jonah Hill, James Franco sau Craig Robinson n-ar trebui sa fie straine. O gasca de actori de comedie care a cam monopolizat box office-ul ultimilor ani. O gasca de actori care in This is The End intepreteaza niste stereotipuri derivate din propriile roluri. Pe bune, actiunea din This Is The End se reduce la: Seth Rogen, Jonah Hill si Jay Baruchel erau la o petrecere. Vine Apocalipsa biblică. Sfarsit. This is The End e o satira deloc subtila la adresa ”vietii de la Hollywood”, un ”meta film” amuzant tocmai prin cliseele pe care te astepti sa le parodieze. Daca vreti sa-i vedeti pe Michael Cera jucand rolul lui Michael Cera pe cocaina si pe Emma Watson jucand-o pe Emma Watson suparata, This is the End e ce va trebuie. Chiar si daca nu prindeti toate aluziile, filmul se tine binisor, iar Danny McBride este, ca de obicei, enervant.

Frankenweenie (2012)

Problema cu orice productie Tim Burton este ca seamana prea mult cu o productie Tim Burton. Serios, uitandu-ma la tot ce a scos omul in ultimii ani (cu sau fara Johnny Depp), simt miros de copie chinezeasca, de pantofi Adibas si televizoare Pabasonic. Frankenweenie face totul corect. E o animatie stop motion alb-negru, cu acelasi stil vizual intalnit in The Nightmare Before Christmas. Foloseste voci ale unor actori preferati de Burton (Martin Short, Winnona Rider) si mizeaza pe o poveste simpla, pe care Burton a mai ecranizat-o. Un pusti vrea sa-si invie cainele, singurul lui “prieten adevarat”. Emotionant, nu? E greu sa dai gres cand ai reteta de cozonac a bunicii Burton. Mai mult, regizorul a umplut intreaga productie cu referinte la filme si carti horror clasice, de la opera originala a lui Mary Shelley, pana la Gremlins si filmele cu Gamora. Cum spuneam, Frankenweenie face totul corect, dar nu face nimic nou. Burton parca ne face cu ochiul dintr-un colt si spune: Vedeti, fratilor? Inca mai merge treaba!

Wallace and Gromit – The Curse of the Were-Rabbit (2005)

Familiar cu doua dintre scurtmetrajele cu Wallace si Gromit, am zis sa dau si animatiei asteia o sansa. Tot stop-motion, dar clay animation de data asta. Un filmulet simpatic despre doi faimosi vanatori de iepuri si experimentele lor. Daca n-ar abunda de aluzii sexuale si glume seci, parca nici n-as simti ca e o animatie britanica. Oricum, merge asortat cu un ceai la suprapret.

21 Jump Street (2012)

Comediile tintite spre adolescenti nu mai exista de multi ani pe lista mea. 21 Jump Street insa are suficiente momente decente, incat sa nu regret complet vizionarea. Nu stiu daca-i vorba despre neobisnuita chimie dintre Jonah Hill si Channing Tantum, sau despre aparitiile lui Ice Cube si Johnny Depp. Cert este ca povestea celor doi politisti deveniti ”liceeni sub acoperire” are bunul simt sa nu abuzeze de toate cliseele. Abuzeaza insa de limitele bunul simt in suficient instante, incat mai nimic din ce fac personajele nu e prea credibil. Pana la finalul filmului, agentii sub acoperire incalca suficiente reguli pentru o vacanta de 30 de ani la parnaie. Dar e ok: sunt personajele pozitive si le poate fi iertat tot, cat timp si-au invatat lectia. Nu-i asa?  Film de vazut intr-un weekend fara activitate sociala si fara alternative mai bune la cinema.

P.S: Am mai ramas cu o datorie de la Anim’est: scurt metrajele premiate. Pe scurt: mai toate au fost slabe spre foarte slabe. O productie ruseasca inspirata de Theo Jansen si metafora vizuala Deer and Rabbit au mers. Scurt metrajul romanesc ajuns in finala a avut o executie foarte interesanta, in creion, dar o tema extrem de banala: discriminarea.