Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

October 2013

Monthly Archive

Cu frica-n san…

31 Oct 2013 | : Social, Cultural, Politic

Avand viteza de reactie a unui melc ninja, ajung foarte rar sa comentez evenimente “curente”.

Mai mult, in ultima vreme am rontait subiecte care aveau deja statut de amintire. La cat sunt de “vintage”, ma mir ca nu ma citesc mai multi hipsteri. Fiti insa pe pace: nu o sa scriu despre maidanezi! In editia de astazi, voi infiera cu manie imperialista tortionarii si dubiosul proces care li se pregateste. In toata mocirla mediatica iscata in jurul lui Visinescu, Ion Ficior si a altor scelerati, imi pare ca s-au omis cateva detalii. Unul dintre ele ar fi ca, indiferent de rezultatul procesului, oamenii astia nu vor plati cu-adevarat. Da, stiu, merit sa sparg seminte cu Eugenia Voda pentru fraza asta.

Sincer, nu cred ca sunt multi oameni care sa gaseasca vreo calitate inculpatilor. Da, chiar si la 90 de ani, stafiile comuniste trebuie sa plateasca. E cumva aceeasi logica care a alimentat si contestata vanatoare de nazisti. E gresita? Nu chiar. E doar gresit aplicata. Fostii tortionari trebuie sa plateasca fie si numai pentru a da un exemplu. La fel s-a intamplat si cu multi membri din esaloanele doi si trei ale partidului nazist. Spre deosebire insa de vanatoarea de nazisti, in “marea revelatie” romaneasca lipseste un element cheie: frica. Nici Visinescu, nici Ficior nu au trait nimic din ce au trait fostii ofiteri ai Reich-ului. Nu au stat zeci de ani cu teama ca oameni pe care nu-i cunosc le vor cere sa plateasca pentru fapte pe care nu le recunosc.

Da, stiu ca vanatoarea de nazisti nu e un exemplu tocmai corect. Multe figuri proeminente au scapat sau au fost adoptate de americani, iar statul evreu a procedat poate abuziv. Vanatoarea de comunisti este insa un exemplu si mai prost, vinovatii zambindu-ne inca de la putere sau din umbra, hraniti de confortul unei vieti indestulate. Putem folosi insa vanatoarea de nazisti drept exemplu de lege a talionului aplicata.

Infometarile, bataile si umilintele erau  la ordinea zilei atat in inchisorile naziste, cat si in cele comuniste. Nu ele erau insa ciocanul care distrugea definitiv spiritul uman. Dupa ani de tortura, multi prizonieri politici se obisnuisera cu durerea, sau pur si simplu nu o mai puteau simti fizic. Frica insa, teroarea constanta…iata ceva capabil sa amuteasca orice luptator. Cruda anticipatie care i-a facut pe multi sa-si toarne prietenii si sa-si renege propriile familii. Tensiunea “orwelliana” care ar fi putut transforma orice gentleman inr-un monstru, numai pentru a fi “lasat in pace”.


(Sursa imaginii)

De-asta e greu sa intorci obrazul cand oamenii din spatele unui astfel de regim cer sa fie…lasati in pace. O buna parte din nazistii care au ”scapat” au simtit, fie si temporar, frica pe care o simteau victimele lor. S-au intrebat ce se va alege de familiile si numele lor, in cazul in care sunt gasiti vinovati. Multi dintre teroristii ultimei decade au trait cu frica torturilor CIA. Desi condamnabil la nivel uman, comportamentul revansard are o minima justificare aici. Daca cineva omoara un om, nicio alta crima nu-l va aduce inapoi. Nici hotiile sau distrugerile de bunuri nu pot fi reparate prin alte hotii si distrugeri. In astfel de cazuri, lipsirea de libertate a vinovatului este suficienta. Nu mai e nevoie de o stigmatizare ulterioara.

In cazul torturii si a rapirii demnitatii insa, consecintele actiunilor proprii sunt rar intelese de catre cei care le promoveaza. Brutele frustrate din spatele anilor de distrugere sistematica isi gasesc deseori justificari. Ei ascultau ordine. Asa a fost perioada!  Imi e clar ca, nici macar la varsta la care o urma de “intelepciune” ar fi trebuit sa apara cumva, Visinescu si ai lui n-au inteles nimic. E putin probabil sa o faca de-acum inainte, dupa niste vieti linistite si cu maxim 2-3 ani de viata ramasi. E putin probabil sa simta zilnic fiori reci pe sira spinarii si sa se intrebe: Ce o sa-mi mai faca? Ce vor de la mine? Ce le-am facut? De ce? 

Visinescu, Ficior si altii ca ei nu au platit si nu vor plati, indiferent de verdictul asa-zisului proces. Mai mult, incompetenta mass-media le da posibilitatea de a se autovictimiza. Mosuletul care ameninta cu pumnul un jurnalist nu este un batranel hartuit, ci un fost tortionar care-si doreste sa fi fost ceva mai tanar. Oricum, e remarcabil ca, la 30 de ani dupa primele carti ale lui Goma si la 12 ani dupa Lexiconul Negru, jurnalistii romani inca se comporta de parca acum aud prima data de comunism. O dovada in plus ca tortionarii romani nu au fost si nu vor fi transformati in exemple (sau macar in precedente juridice). Lasam iar cale libera repetarii istoriei, cum am lasat si dupa mineriade.

Baietii care ascultau ordine imaginare, care taiau si spanzurau in puscarii nu trebuiau torturati sau executati. Ar fi fost prea usor. Asa cum am spus, ei nu se fac vinovati numai de abuzuri fizice. Nu, Visinescu, Ficior si ai lor se fac vinovati de frica, de pura teroare. S-au facut si se fac vinovati de handicaparea unei intregi generatii si in timp, a unui intreg ”popor”. Actiunile lor au creat o clasa de animale a caror existenta a dezechilibrat lantul trofic. Din cauza lor am pierdut valori pe care nu ni le mai putem asuma. Fiindca Iliescu. Pentru ca Voiculescu. Din cauza de Herta Muller. De-aia merita Visinescu si Ficior sa plateasca.

P.S: Pentru ca are atat referinte la tortionari si nazisti, cat si cuvantul “frica”, articolul asta se poate considera un episod special de Halloween.

Sa faci ce zice…

25 Oct 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru ca subiectul ”BOR” e mai uzat decat o replica de agatat intr-un camin din Regie, o sa ma intorc la un mai vechi sac de box: proverbele populare.

Daca in ultimii ani am fost scutit de aberatii din categoria ”buturuga mica”, exista inca o replica dubioasa, care apare mai des decat herpesul la fetele cuminti. “Sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa”, o sa-ti spuna colegii, presa si chiar prietenii. Cu alte cuvinte, poti adera la crezul promovat de un om (fie el unul politic, personal sau religios), chiar daca respectivul om actioneaza contrar lui. La o astfel de filosofie, tu, omul trecut de pubertate, ar trebui sa ai un singur argument si ala să semene suspect de mult cu ”mănânci păcat! ”. Iata si cateva argumente pentru care ce zice popa (sau oricine altcineva) e complet irelevant in epoca digitala.

1.Toata lumea “zice” ceva. Cu totii avem geamantane de opinii si credinte personale, majoritatea şifonate si irelevante. Sansele ca o opinie emisa online sau offline sa fie o tampenie imatura, o observatie necalificata sau o tentativa de trolling sunt foarte mari. Sansele ca informatiile pe care se bazeaza opinia sa fie incomplete sau incorecte sunt la fel de mari. De-asta intr-o epoca in care oamenii spameaza continuu, pe toate canalele disponibile, faptul ca cineva “zice” ceva nu e un fapt demn de atentie. Da, chiar nu conteaza ca respectivul are o imagine publica puternica. Atata timp cat ideea nu e in concordanta directa cu domeniul de specializare si nu e suficient argumentata, vorbim de o simpla opinie. Din pacate, e inflatie de asa ceva, atat in spatiul online, cat si in cel offline. E drept, in online lucrurile se vad ceva mai clar. Deschideti numai pentru 5 minute Twitter. Acum inchideti-l, pana nu va scad actiunile la bursa sperantei. Va puteti intoarce la a citi opinia mea…pe un blog.

2.Puterea exemplului e singura care conteaza. Vorbitori celebri. Antreprenori de succes. Antrenori de fitness. Lideri in general. De ce ne uitam in gura lor? Pentru ca majoritatea sunt exemple vii ale faptului ca propriile filosofii functioneaza. Desigur, ei sunt exemple ca respectivele idei au functionat O DATA. Asta nu le face general valabile, dar le face ”mai valabile” decat niste aiureli citite in vreo carte de NLP sau pe vreun site de magie alba. De ce fundatia anti-cancer a lui Lance Armstrong nu-si poate duce mesajul mai departe? Pentru ca omul al carui exemplu statea la luptei s-a dovedit a nu fi un exemplu. Daca ai pretentia ca altii sa te urmeze, ai grija sa fii demn de urmat. De-asta Mark Zuckerberg nu tine conferinte despre ”practici corecte in afaceri”.

Mr.Priest3

3.Nu “trebuie” sa faci nimic. Cand verificarea sau demontarea unor argumente este atat de usoara, ratiunea ar trebui sa fie la ea acasa. Cumva insa, ea pare mai constransa si asediata ca oricand. Serios, daca nu aplici gandirea religioasa in sens larg , sunt putine motive pentru care opiniile si filosofiile sa nu poata fi contestate. Daca ceea ce ti se expune nu te depaseste complet (caz in care n-ar trebui oricum sa te ghidezi dupa norma) sau nu vine insotit de argumente si referinte solide, merita sa-ti pui macar o intrebare buna. Pana la urma, ratiunea ar trebui sa te duca la propriile concluzii, in baza unei analize. Desigur, nu vorbim aici despre norme acceptat colectiv sau despre situatii unde instinctul de conservare primeaza. Cu alte cuvinte, politistii rutieri si instructorii de inot au uneori “dreptate’.

Bonus: Exceptia nu confirma regula. Nu cand exceptia emite regula, cel putin. Serios, tocmai ti s-a spus sa faci ce zice un om al carui comportament contrazice in mod vizibil regula pe care ti-a expus-o. Adevaratii fii ai Sfantului Morcov se sinucid in masa, iti spune Adevartul Fiu al Sfantului Morcov care e inca in viata. Iar tu nu vezi nimic in neregula cu asta. Axiomele sau lucrurile ”universal valabile” nu au exceptii notabile. Atunci cand ele exista, ajung sa fie integrate in teorie. De-asta axioma paralelelor este definita intr-un spatiu euclidian, de-asta gravitatia este in continuare si lege si teorie. Stiinta lasa loc in enunt pentru exceptii, nu pretinde adevarul absolut pentru ca ulterior sa urle: scuzeee!

Desigur, se poate intampla si s-a intamplat ca o idee emisa de oameni care nu cred in ea sa fie corecta. Pe de alta parte, poti ajunge la concluzia asta si prin propria analiza. De-asta as prefera ca intelepciunea populara a anului 1800 sa ramana in cartile lui Creanga. Nu de alta, dar o varianta a proverbului, adaptata la anul 2013, s-ar reduce probabil la “Să nu!”.

P.S: Voiam sa fac o gluma vizuala mai buna, cu iepurasi, dar am constatat ca n-aveam nici gluma si nici iepurasi.

Amintirile…

23 Oct 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

A venit timpul pentru o incursiune istorica in discografia trupei 3 Sud Est

Până vom gasi pe cineva pe masura provocarii, eu voi scrie pe o alta tema. Cum articolul precedent nu v-a miscat, o sa continui sa racai in sentimentul de autoimportanta care ghideaza neamul romanesc prin univers. Poate-poate se irita vreunul suficient cat sa ma simt recompensat pentru efortul de a arunca niste cuvinte pe blog. In cazul de fata, imi voi aplica plictisitorul profil asupra memoriei selective si asupra obsesiei romanesti pentru anumite “momente” din trecutul colectiv.

Despre fixatia culturala pentru ”Epoca de Aur” s-a mai scris si, deloc intamplator, am mai scris. Spun “deloc intamplator” pentru ca in ultima vreme am avut idei putine, dar stresante. La 24 de ani de la Revolutie, comunistii sunt mai prezenti in public decat erau pe vremea cand existau in acte.  Cartile, presa si filmele continua sa exploateze tema comunista. Pustimea semi-alfabetizata are impresia ca “era mai bine pe-atunci”, iar politicienii isi joaca in continuare mostenirea securista la bursa publica. Pana la urma, problema nu e ca ne amintim de o perioada care a cocosat definitiv coloana vertebrala a Romaniei (o coloana oricum subreda si prost orientata, inca din interbelic). Ce ma irita e ca insistam pe cateva aspecte, ignorand cu desavarsire experienta.

Pentru romani, comunismul inseamna saracie, dar si suficienta, turnatorie, dar si siguranta, dictatura si ordine, liniste si tortionari. Cateva elemente polarizante care revin obsesiv si care transforma o experienta infiorator de complexa (si infioratoare per total) intr-o amintire paranoica si persistenta. Din punctul asta de vedere, suntem similari femeilor din filmele americane, care-si amintesc de primul iubit. Era un nenorocit ordinar…dar atat de sensibil! Il urasc, dar imi e atat de dor de el!  In cazul Romaniei, nu ajuta nici faptul ca mai toate “relatiile” istorice s-au terminat prost.

In astfel de conditii, e de remarcat modul aproape copilaresc in care ne raportam la trecutul recent. Am uitat de victimele deportarilor din Baragan, de zecile de activisti ramasi in sistem si de miile de oameni carora le-a fost rapita tineretea, dar n-am uitat de cozile la carne. N-am uitat aparent ca “nu erau atat de multi caini pe strada” si aspectul asta ni se pare teribil de important in 2013. Pana la urma, retrairea selectiva a trectului nu e ceva anormal. Americanii inca mai au sechele din 2001 si vor mai avea ceva vreme. Diferenta ar fi ca, desi terorismul a continuat sa fie o problema si dupa 2001, marea masa a populatiei nu si-a construit miturile raportandu-se la el (in ciuda dorintei guvernului).

Daca rememorarile selective s-ar aplica numai la comunism, n-ar fi chiar o problema. Trecand peste mitizarea istoriei medievale si peste fanteziile interbelice, evenimente mult mai recente ne arata ca deja traim intr-un nou trecut. Criza a fost si este un fenomen greu de cuantificat. Primele efecte s-au vazut prin 2007/2008, insa recesiunea globala continua. Cu toate astea, romanii continua sa vorbeasca despre “viata de dinainte de criza”. O viata in care lucrurile erau evident altfel, afacerile de cartier prosperau, buletinele erau carti de credit megice  si asa mai departe.

Vorbim totusi despre o perioada de acum 5-6 ani in care cam orice om lucid ar putea sa-si dea seama ca nu era “cu mult mai bine”. Nu la nivelul vietii zilnice, cel putin. Diferenta e ca ”dupa criza”, lipsa resurselor virtuale i-a facut pe multi sa ia masuri reale. Cu alte cuvinte, i-a fortat sa se priveasca in oglinda. Altfel, daca memoria nu ne-ar juca feste, ne-am aminti poate si de a doua parte a anilor 90′, perioada in care nu cred sa fi fost cineva frustrat ca nu-si mai putea lua Audi in rate, din moment ce o Dacie 1310 costa cat 25 de salarii medii.

Amintirile in general sunt imagini mentale reconstruite, nu reproduse. In cazul amintirilor colective insa, ai impresia ca te uiti la un album Instagram, facut de un hipster cu pretentii de fotograf. O groaza de clisee incetosate, dar toate pline de marcaje si “intelesuri”. Indiferent ca-i vorba despre comunism, frustrari politice sau crize economice, exista o singura metoda de a aborda problemele. Fie redeschizi rana si termini operatia (ceva ce n-am fost in stare niciodata sa facem), fie realizezi ca au trecut ani buni si ca e timpul sa inchei. Sigur ca nu s-a ”facut dreptate”. Sigur ca fantomele comunismului sunt bine merci printre noi. Sigur ca nimeni nu a platit cu-adevarat pentru oroarea mineriadelor. Stim asta. Facem ceva?

Daca in loc sa analizam coerent un eveniment, il aducem inutil in discutie, nu onoram pe nimeni. Daca in loc sa condamnam sau sa laudam o perioada, preferam sa traim intr-o varianta S.F a ei, nu ne onoram nici macar pe noi. Nu de alta, dar forma asta colectiva de terapie n-a functionat pana acum. Ba mai mult, a reusit sa inspire doar frica si frustrare. In timp, o sa incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu pustiul cu ochelari imensi, din ultima banca. Am retinut o groaza de detalii si e posibil sa luam un sapte, dar de fapt…n-am invatat nimic.

P.S:  Vechea obsesie cu cinematografia romaneasca  ma face sa ma intreb de ce nu avem inca un film porno cu tema comunista. Ar putea include si fetisuri. I-am spune: Tovarăşa Torţionară…

Daca nu e pentru tine…

18 Oct 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

In ultima vreme, n-am mai gasit la oferta nici timp, nici coerenta, asa cam decis sa defulez…

De data asta, ma voi intoarce la unul dintre subiectele mele preferate: sentimentul de unicitate. Nevoia de a crede ca totul iti este destinat si ca totul ti se adreseaza, nevoia de a avea o parere despre tot. E un sentiment care-i insufleteste pe multi comentatori si troli profesionisti. E ghimpele care-i face pe 80% dintre bloggeri sa-si justifice activitatea (si uneori si pe baiatu’ ala care semneaza cu Krossfire). Problema n-ar fi ca genul asta de atitudine exista, ci ca ea continua sa existe dupa o anumita varsta, experienta si dupa ani de “educatie media”.

Am stabilit deja ca majoritatea “liderilor” de opinie nu au exercitiul criticii si al recenziei. De-asta vedem recenzii la telefoane de mii de euro, facute de oameni care nu fac diferenta intre finisaje premium si plastic chinezesc. Recenzii in care ni se explica frumos, cu CAPS LOCK si musai fara virgule, ca o tableta romaneasca este practic identica cu un iPad, iar o Dacie este “mai buna” decat un Hyundai. Nu neaparat pentru ca exista argumente in favoarea afirmatiilor (uneori exista), ci pentru ca autorii poseda la randul lor o tableta romaneasca si o Dacie. Orice provocare a “status quo”-ului si orice sursa de disonanta cognitiva trebuie eliminata…in public, evident.

(Sursa: Saturday Morning Breakfast Cereal)

E simplu: odata ingustata perspectiva la un punct de vedere, orice ai plasa in campul vizual va avea aceeasi culoare. Totusi, problema nu e la oamenii care arunca pareri online. Cumva, odata cu un public (fie si unul modest, de retea sociala), e cumva normal ca egoul sa se umfle putin si sa apara si raportari monovalente. Problema e ca atitudinea asta e mult ”prea naturala” si vizibila la toate paturile sociale. Oameni care beau Grolsch pe Lipscani se plang ca sunt “jigniti” de reclamele Neumarkt. Oameni care vad doua filme pe an, si alea productii independente, scriu mii de pagini despre “starea deplorabila a filmelor de la Hollywood” (dupa ce iti explica ca iMAX-ul, in care n-au calcat niciodata, e o porcarie).

Da, faptul ca nu-ti permiti un Aston Martin si nu ti-l vei permite vreodata e un motiv suficient pentru care parerea ta nu prea conteaza. Poti avea o parere, ar putea fi interesanta si argumentata, dar nu incerca sa o aperi. Nu ai cum. Mai mult, faptul ca o urli din rasputeri s-ar putea sa-i jigneasca pe oamenii care chiar sunt ”in target”. Parerea ta despre manele este interesanta, dar orice argumentare de tip “e o muzica de cacat” presupune ca esti din start in publicul acelei muzici. Serios. Daca nu poti intelege ca doua fenomene pot fi diferite fara a fi opuse (si fara ca fenomenul pe care-l apreciezi tu sa fie superior), poate mai ai de lucrat la capitolul maturitate. Opinia mea e ca majoritatea prezentarilor de moda “haute couture” sunt niste mizerii. Daca as fi directorul unei linii de imbracaminte sau macar un titrat jurnalist de moda, poate ca ar merita sa scriu un articol pe temă. Ar merita sa ma lupt cu altii pentru pozitia mea. Asa, sunt un om care tocmai a agatat o bluza din H&M. Oare conteaza ca nu-mi plac creatiile lui Marc Jacobs?

Bun…si cu ce ne-ar afecta faptul ca oamenii au opinii violente despre subiecte care nu-i privesc si nu-i vor privi vreodata? Conteaza, pentru simplul motiv ca majoritatea emitatorilor e dispusa sa le apere si sa actioneze in baza lor. Cu alte cuvinte, aparam cu inversunare niste judecati de valoare despre produse si servicii care nu ni se adreseaza si-i catalogam pe altii drept ”tampiti” sau ”ignoranti” in baza lor. Comportamentul asta nu se restrange la strada si blog. El se translateaza foarte usor si in munca, unde romanii stiu “cu siguranta” ce ar trebui sa faca niste oameni cu o cu totul alta specializare decat a lor. Nu de alta, au vazut ei la un moment dat un raport scos din context, au auzit ceva pe-afara, au vazut un film pe tema asta. E clar nevoie de o judecata de valoare.

Indiferent daca avem impresia ca toate afisele stradale ni se adreseaza sau ca stim totul despre vacantele de lux, suferim de aceeasi boala. E o boala veche, uneori inevitabila, izvorata din ego si dintr-un un ciudat sentiment de inferioritate (marca est-europeana). Oricum ar fi, am evita multa ura si “trolling”, atat online cat si offline, daca ne-am pune trei intrebari simple: Astia vorbesc cu mine? Daca ar vorbi cu mine, m-ar interesa? Mi-as permite sa-i ascult? Daca la oricare dintre ele raspunsul este nu, poate e timpul pentru un nou hobby. Unul care sa nu implice opinii aruncate in oameni care n-au nici timpul si nici cheful sa le asculte. Cu alte cuvinte: daca nu intelegi…poate nu e pentru tine!

P.S: Pentru ca nu ma pot abtine sa nu las un link dubios, as spune ca daca nu e pentru tine…n-ai tu treaba.

Animatie, gravitatie si Dragos Bucur

10 Oct 2013 | : Filme & Carti

Daca titlul n-a fost suficient: asta e un nou raport al filmelor la care nu am adormit…

De data asta am amestecat in mod chestionabil porcarioarele cu miros de Hollywood cu filmul romanesc si productiile europene. Asta-i si motivul pentru care articolul de fata se citeste ca jurnalul unui pacient cu ADHD, care tocmai a vazut un catelus. Hei…un cateluuus!

Gravity (2013) e filmul pe care aparent toata lumea l-a vazut in weekend. La IMAX. Intriga Gravity se poate reduce la “Spatiul cosmic vrea sa o omoare pe Sandra Bullock, dar Sandra nu se lasa!“. O Sandra Bullock care arata foarte bine la 49 de ani, acompaniata de un George Clooney in mare forma. Avand in vedere ca fratii Cuaron nu au avut bani sau nevoie de mai multi actori, restul bugetului pare a fi fost cheltuit pe imagine. Si ce imagine: cadrele largi si schimbarile de scena sunt excelente, iar scurtele momente de ”3D curat” merita savurate. Ba, la un punct, regizorul isi permite si cateva simboluri de scoala veche (inclusiv o aluzie deloc subtila la sacul amniotic).

E de apreciat ca producatorii nu au incercat sa sustina filmul exclusiv vizual, motiv pentru care scenariul mentine o tensiune constanta. Gravity are ceva din claustrofobia Burried, din agorafobia Citadel, dar si putin din siropul Apollo 13. Cumva, filmul reuseste sa puna totul cap la cap si sa ofere cateva cadre demne de 2001: A Space Odyssey (din pacate, doar cateva cadre). Oricum ar fi, Gravity este unul dintre filmele “bune” ale sezonului, chiar daca Neil deGrasse Tyson zice ca nu-i 100% realist (dar cine mananca popcorn la suprapret ca sa admire orbita lui Saturn?)

The Congress (2013). Lansat la Cannes si proiectat in premiera la Anim’est, The Congress e genul de productie multi-nationala care-i extaziaza pe critici si enerveaza pe privitori. Greu de spus cine are dreptate. The Congress e un amestec bine gandit de animatie si film clasic, dar fara un scenariu care sa-i justifice complet exuberanta. Inspirat tematic de Stanislav Lem, The Congress o urmareste pe Robin Wright (care se joaca pe sine) in calatoria ei printr-o perpetua distopie. Daca nu stiti cine-i Robin Wright, inseamna ca in momentul asta ar trebui sa vedeti The Princess Bride, nu sa cititi nebuni. Pentru aia mai tineri: e “blonda aia din Forrest Gump”!

In film si in realitate, Robin Wright e o actrita care n-a mai prins de ceva vreme un rol major (daca nu punem la socoteala mariajul cu Sean Penn). Spre deosebire de realitate, filmul ii ofera lui Robin ocazia de a “renaste” sub forma unui personaj complet digitizat. Cu alte cuvinte, actrita are ocazia de a renunta la drepturile asupra propriei imagini, in schimbul unor sume lunare si a promisiunii de a nu mai juca niciodata. In urma unui dialog excelent cu agentul ei (Harvey Keitel), Robin accepta si da astfel startul evenimentelor din film. Pe langa Keitel, in film mai apar si Danny Houston si Paul Giamatti, ambii in roluri foarte bune, dar foarte scurte. Interesant mi se pare si jocul lui Kodi Smit-McPhee, distribuit in rolul lui Aaron, fiul bolnav al lui Robin (din film). Tom Cruise nu apare, dar simpla aluzie la el binedispune.

Ok, dar unde intervine animatia? Ei bine, animatia intervine pentru a descrie un viitor in care identitatea nu mai exista si in care imaginea “oamenilor celebri” se poate cumpara la sticluta. Aici ar fi si problema: de ce animatie si, mai ales, de ce o animatie atat de “trippy”? La a doua intrebare a raspuns cu succes Sefi Gayego, supervizorul de animatie, prezent in sala. Omul a uitat insa sa ne spuna care adresa dealer-ului lui. Altfel, ideea de a surprinde protagonista intr-o continua stare de incertitudine nu e rea, dar putea fi executata si altfel. Animatia e cel putin interesanta, un omagiu adus epocii clasice Paramount (aici parodiati sub numele de Miramount). Interesanta, dar cu o existenta greu de justificat. In final, The Congress ramane un film caruia cu greu ii poti da un verdict. O productie ambitioasa, axata pe atmosfera, o productie ale carei concluzii raman la latitudinea fiecarui privitor.

Love Building (2013). Majoritatea filmelor romanesti din ultimii ani se reduc la “dam drumul la camera doua ore si-l filmam pe Dragos Bucur”. In Politist Adjectiv, Dragos Bucur alearga. In Boogie, Dragos Bucur nu alearga. Ei, bine Love Building ii aduce pe Dragos Bucur si pe Alexandru Papadopol in fata aceleiasi camere, dar uita cu desavarsire ca exista si Andi Vasluianu. In locul lui insa, apare ceva neasteptat: un scenariu decent! Da, in ciuda vesnicului sentiment de improvizatie, Love Building chiar mi-a placut. Mai mult, aici improvizatia e justificata: cu exceptia celor doi de mai sus si a lui Dorian Boguta, toti ceilalti participanti la film sunt absolventi ai scolii pe care Dragos Bucur & Compania o detin. Cu ocazia asta, as vrea sa spun ca pe cel putin doi dintre ”amatorii” astia mi-ar placea sa-i revad pe ecran. La capitolul recuzita, filmul nu straluceste, aceeasi masina facandu-si aparitia de vreo trei ori in film, cu posesori diferiti.

Revin insa la Love Building. Filmul este centrat pe o tabara de vara (un “team building”) destinat cuplurilor cu probleme. Cei trei actori “cu diploma” din film sunt parte dintr-o pestrita echipa de psihologi, la fel de confuza ca oamenii pe care ii “consiliaza”. Cuplurile din film acopera toate tipologiile, desi tind sa cred ca cele doua cupluri de lesbiene nu au aparut din corectitudine politica, ci din predominanta femeilor in randul scolii de actorie mentionate. Altfel, suprautilizat sau nu, Dragos Bucur e un actor peste medie. Alexandru Papadopol joaca un singur rol, de la Occident in sus, dar o face convingator. Dorian Boguta are sapte replici, dar nu i-as refuza un film complet. Daca multe dintre replici par improvizate, finalul si constructia filmului imi dau impresia ca cineva a gandit totusi un scenariu decent. Love Building e un film cu buget mic, dar cu ambitii mari. Merită trasă o ocheadă!

Pentru ca deja v-am invadat monitorul cu un munte de text, o sa mai enumar:

Flukt (2012): Un film norvegian scurt si intens despre doua pustoaice vanate de o gasca de psihopati, in timpul Ciumei Negre. Nimic spectaculos la nivel de scenariu, dar atmosfera e buna, iar directorul de imagine e talentat.

Here Comes The Boom (2012): O comedie foarte usoara, despre un profesor de generala ajuns luptator in circumstante dubioase. Un film cu Kevin James si Salma Hayek, doi actori care daca nu va mai spun nimic, nu e nicio problema. Dat fiindca am vazut filmul intr-un autocar, sunt mai indulgent: merge pentru o duminica dimineata.

Brave (2012): In general, productiile Pixar-Disney merita vazute pentru amestecul ala de naivitate copilareasca si teme grave. In cazul Brave, as spune ca a primat copilaria, motiv pentru care mi-a si placut. Practic, premisa e similara Mulan (tanara care nu voia sa-si accepte destinul), animatia e in stilul Tangled, dar coloana sonora bate ambele productii. Un film usor de recomandat si la fel de usor de vizionat.

P.S: Vedeti? Asa se intampla cand esti nescris de mult! Scuipi doua pagini despre filme pe care nu vrea nimeni sa le vada.

Next Page »