Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

August 2013

Monthly Archive

Un bit de maturitate

28 Aug 2013 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Avand in vedere recentele scandaluri, m-am gandit sa ating anemic problema ”datelor personale” si a ”anonimitatii”…

Spre dezamagirea celor doi cititori, nu am ceva nou de spus, am doar niste timp si o tastatura. Oricum ar fi, nu cred ca problema informatiilor cu caracter personal se pune la modul “le protejam sau nu?”. Nu cred ca e cineva care si-ar expune public sau ar dona cu buna stiinta informatii sensibile catre terte parti, fie ele entitati politice sau economice. Vad mai degraba o problema in confundarea ”informatiilor cu caracter personal”, a datelor de localizare si consum cu ideea de anonimitate. Mai mult, in ultima vreme, a aparut chiar ideea unui ”drept la anonimitate”. Nu vad insa echivalarea intre a sti cu cine vorbesc si a sti ce filme porno prefera respectiva persoana.

O lume online in care stii cine iti e partenerul de discutie (inclusiv cine e spammer-ul care iti trimite reclame la chiloti) nu ar fi o lume in care Internetul si-ar pierde sensul sau in care ”libertatile” individuale ar fi neaparat ingradite. Din contra, ar fi o lume matura in care participantii la discutie si-ar asuma consecintele propriilor actiuni si, implicit, lezarea libertatii altora. Ar fi o lume trista pentru troli si vesela pentru multi avocati. Ar fi o lume cu mai putine discutii despre nazism. Ar fi o lume putin mai plictisitoare, dar cu siguranta mai productiva. Ar fi o lume imposibila, dar interesanta.

Imposibila pentru ca anonimii sunt de multe ori indispensabili. Imposibila pentru simplul motiv ca exista situatii in care o mana de ”necunoscuti” e exact ce trebuie pentru a misca lucrurile. Situatiile unde oamenii sunt literalmente legati de maini, in societati unde libertatea online e singura libertate care poate exista. Sunt genul de situatii pe care istoria ni le-a aruncat in fata de mai multe ori, doar ca fara o interfata tehnologica. Situatii rezolvate de oameni galagiosi cu masti colorate, agitati de oameni fara masti, dar cu intentii atent mascate.

Daca dam la o parte multiplele proteste si “revolutiile” pornite online, vom fi oricum pusi fata in fata cu fenomene precum ”hacktivism”-ul si cu grupuri precum Anonymous. Infractori? Super eroi digitali? Avand in vedere cazurile rezolvate prin interventia lor, dar si invariabilele abuzuri, ai putea spune ca ambele. Cert este ca grupurile de tip Anonymous exista pentru ca in continuare exista probleme pe care nimeni nu are curajul sa le infrunte. Probleme la care autoritatile inchid ochii si pe care ONG-urile si activistii clasici le ignora din frica. Probleme pe care o retea difuza de anonimi talentati le rezolva mai mult sau mai putin legal, dar le rezolva.

In cazul asta, anonimitatea nu e altceva decat o reactie a sistemului imunitar online. Una naturala, in contextul in care statele sunt mai preocupate de adresele disidentilor politici decat de securitatea propriilor cetateni. Trebuie sa avem insa grija ca intreaga ”binecuvantare” a anonimitatii sa nu se transforme intr-o boala auto-imuna. Nu de alta, dar chiar nu exista un ”drept la anonimitate”. Anonimitatea e cumva o stare naturala a mediului online, insa ascunderea identitatii inseamna si asumarea riscurilor care deriva din asta (nu numai riscul descoperirii). Pe langa falsa senzatie de putere si cruzimea care deriva din ea, placerea de a fi ”nimeni” poate implica si riscuri legale si in multe cazuri e indicat sa implice.

Constructia unei identitati online necesita munca. Asumarea ei este insa un gest de maturitate si curaj. Uneori si niste minime date demografice si statistice sunt suficiente (varsta, sex, educatie). Cat despre folosirea lor in scop de ”marketing”, fii pe pace: lucrul asta se va intampla oricum. Imensa carare de cookies, fotografii, Like-uri si activitati online spune mai multe despre tine decat un nume. La fel o fac si complexele incercari de a te ascunde. Inteleg precautia multora, mai ales in jungla online romaneasca, insa intimitatea e una, iar folosirea anonimitatii pe post de arma e altceva. Pana la urma, cand comanzi ceva online ajungi sa lasi mai multe date curierului decat unui potential angajator.

Desi uneori dau prioritate unor comentarii malitioase pentru simplul motiv ca sunt asumate, recunosc ca blogurile nu sunt un exemplu bun. Procentul de comentatori decenti carora asumarea identitatii le-ar face rau e cam acelasi cu numarul de comentatori care-si declina identitatea exclusiv pentru a-si asuma spam-ul. Imi e greu astfel sa fac o paralela intre ”libertatea de a injura” si ”dreptul la anonimitate”, cat timp unii dintre cei mai rationali si argumentati comentatori ai blogului prefera sa-si ascunda IP-ul. Paralela e cu-atat mai greu de facut cu cat cele mai multe cazuri de ”cyber bullying” nu sunt produse de anonimi, ci de ”prieteni”.

Oricum ar fi, actualul mediul online nu poate functiona fara anonimi, cum nu functioneaza nici fara ”cetateni” si ”vedete”. Nu intr-o lume unde accesul la Internet e de multe ori un lux, iar conceptul de libertate e inca un construct teoretic. Nu intr-o lume unde genul asta de dezbateri sunt transate de omuleti de 70 de ani, nu de si pentru utilizatori. Greu de spus daca, dupa atatia ani de existenta, Internetul e pregatit sa-si incheie extinsa copilarie. Daca a venit timpul sa iesim din umbra si sa facem un zid de oameni, nu de biţi. Intr-adevar, nu avem dreptul la anonimitate, dar avem inca nevoie de ea…

P.S: Si-apoi, daca tot suntem atat de multi si de agitati, ce-ati zice sa ”trolăm” pentru pace?

Matt Damon si Dinozaurii

22 Aug 2013 | : Filme & Carti

Pentru ca am intrat intr-un binemeritat concediu, am zis sa-mi reiau activitatea pe blog…

Cum mi-as putea altfel face incalzirea daca nu printr-o insiruire de filme pe care nu vrea nimeni sa le vada? Noroc ca vi le pot povesti eu…in mai multe cuvinte decat a folosit vreodata scenaristul.

Pacific Rim (2013)

Pacific Rim e filmul care mi-a aratat apogeul scriiturii. Esti intr-adevar un guru al scenaristicii cand vii extaziat in birou si zici: “Gata! Am rezolvat! Acum robotul gigantic îi f*te un vapor peste bot dinozaurului!”. Esti un zeu cand cineva iti da 25 de milioane de dolari sa filmezi fix scena aia. Trecand peste tema filmului (roboti construiti pentru a lupta cu monstri extraterestri), filmul lui Guillermo Del Toro merita vazut. Merita vazut la iMax (stiu ca am mai spus asta si despre alte filme), merita vazut in 3D, cu popcorn, cu sapca in trei culori si cu o cutie mare de suc. Nu de alta, dar Pacific Rim e fix filmul pe care l-as fi facut la 12 ani si care mi-a destins perfect o seara de duminica…la 26.

Filmul e plin de stereotipuri, scenariul e subtirel, iar obligatoriul personaj de culoare vorbeste cu entuziasmul unui bombardier. Partea buna e ca Pacific Rim nu se ia niciodata in serios. Fara explicatii filosofice inutile, filmul livreaza fix ce promite: efecte superbe, actiune continua si o poveste simpla in care, dupa cateva sacrificii, binele invinge. Mai mult, coloana sonora este excelenta, piesa de generic beneficiind si de vocea lui Blake Pearlman, fiica lui Ron Pearlman. Si daca tot a venit vorba de Ron, un preferat al filmelor lui Del Torro, trebuie sa spun ca personajul din film i se potriveste ca o manusa. Savuroase sunt si personajele cliseu: cei doi ”geeksi” interpretati de Charlie Day si Burn Gorman (care seamana dubios de mult cu William Defoe).

Nu-ti pasa ca unele lucruri sunt complet aleatorii (sabia robotului apare cand vrea regizorul, unele personaje nu-si justifica deloc reactiile). Poti sa treci si peste faptul ca robotul principal se numeste ”Gypsy Danger” si ca unul dintre inamici pare copiat din Diablo III. Important e ca tu urmaresti un nene care are ”o Apocalipsă de anulat”. Din punctul asta de vedere, Pacific Rim este net superior altor incercari similare, precum stresantul Battleship. Mi-a adus aminte de un Independence Day pe steroizi. Exista cateva idei desteptele strecurate in context, inclusiv cea legata de ”unirea constiintelor”, insa filmul nu-si pierde timpul cu ele. Producatorii au realizat ca orice incercare de a da o tema militanta filmului il va arunca in oala cu productii mediocre (cum s-a dovedit a fi Avatar, dupa entuziasmul initial). Multi critici s-au declarat dezamagiti de ‘mica indulgenta” a lui Del Toro. Pentru mine insa, regizorul a crescut crescut enorm. Cu exceptia El Laberinto Del Fauno, nu mi-a placut mare lucru de la mexican. Acum insa, m-am convins: desi nu-i sta prea bune ca maestru de ceremonii, Guillermo este un pictor exceptional.

Now You See Me (2013)

Un film despre iluzionisti si cauze pierdute. N-am idee de ce criticii n-au inghitit productia lui Leterrier, dar cert este ca mie mi-a prins bine. Pe scurt: patru magicieni din medii diferite sunt adusi impreuna de un strain misterios si, in timp, ajung cu spectacolul lor la un nivel care-i pune pe lista FBI. Filmul este narat din perspectiva agentului plecat in urmarirea celor patru (Mark Ruffalo) si a partenerei lui (frantuzoaica draguta din Inglorious Basterds). Distributia insa nu prin ei straluceste, ci prin pleiada de nume grele care fac roluri cel putin decente. Morgan Freeman, Michael Cane, Jesse Eisenberg (care joaca acelasi personaj de cinci filme) si Isla Fisher sunt completati de un Woody Harrelson in mare forma. Daca Harrelson si Eisenberg au facut echipa buna impreuna si in Zombieland, Ruffalo si blonda care-l insoteste par a fi lipiti cu aracet contrafacut. Cu toate astea, iluzia finala a filmului salveaza jocul cabotin al ”eroului” si de altfel si filmul. Concluzie: un The Prestige mai putin dramatic si poate mai superficial, dar recomandat.

The Wolverine (2013)

Daca universul X-Men mi-a fost aproape din copilarie, nu pot spune acelasi lucru despre filme. Primele doua productii din seria X-Men au fost mai mult decat bine venite. A treia a ridicat niste semne de intrebare, pe cand X-Men Origins (primul film cu Wolverine) a livrat o poveste de fundal apropiata de benzile desenate, dar insuficient ambalata. X-Men First Class mi-a placut, desi nu l-am considerat neaparat un film din serie.  In 2013, ultimul film cu Wolverine nu avanseaza cu mai nimic saga X-Men. Asta poate fi un lucru bun pentru publicul de ocazie, dar ar putea fi si al naibii de frustrant pentru oamenii care n-au venit numai sa-l vada pe Hugh Jackman caftind japonezi.

Ca veni vorba de japonezi, e de mentionat ca mai toata actiunea filmului se petrece intr-o Japonie stilizata, cu iz de anime. In contextul asta, Yukio, personajul interpretat de bizara Rila Fukushima, te face sa te intrebi daca nu cumva ai in fata o plasmuire a unui artist CGI. Oricum, ridicolul actiunii ne aduce constant aminte ca vizionam un film cu supereroi. Ideea de a face ”bursucul salbatic” sa-si piarda temporar nemurirea merita poate trecut pe film. Lungile cadre in care nu se intampla nimic si personajele nedezvoltate puteau ramane insa la nivel de idee. De asemenea, faptul ca Wolverine nu are alta tactica de lupta decat saritul pe adversari cu ghearele in fata devine iritant dupa o vreme. Desi e mutantul meu favorit, Wolverine nu e Batman (au!), iar prezenta lui excesiva pe ecran ii rapeste din aură. Totusi, o scena de dupa generic ne sugereaza ca in curand vom vedea un nou film din seria X-Men, unul care sa merite intr-adevar asteptarea.

Elysium (2013)

Elysium e unul din zecile de filme al carui trailer livreaza mai toate momentele bune din film. Neill Blomkamp, regizorul District 9, a reusit sa selecteze cele mai anoste elemente din primul lui film si sa incropeasca o productie de aproape doua ore din ele. Elysium promite mult: o lume in care Pamantul a fost redus la stadiul unui imens ghetou, iar cei instariti s-au refugiat pe o statie spatiala unde tehnologiile medicale si mediul artificial le mentin fizicul si psihicul sanatos. Elysium promite, insa ne livreaza un personaj principal de paie cu care e greu sa empatizezi (Matt Damon nu e preferatul meu, dar aici nu-i vina lui) si o morala simplista si evidenta.

Firul narativ ramane insa principala problema a lui Elysium: la fel ca in Distrct 9, actiunea trage personajele dupa ea, ci nu invers. Eroul se comporta  bizar si pe alocuri chiar stupid, numai pentru ca vocea regizorului sa apara din cand in cand si sa urle ”V-am zis eu!”. Mai mult, faptul ca lumea creata de regizor este foarte putin credibila incalca invizibilul pact autor-spectator. De la lacunele logice din relatia Pamant-Elysium la lipsa sexualitatii, lumea post Apocaliptica a lui Blomkamp nu sta in picioare. La asta se adauga si lipsa unui personaj negativ central, desi Kruger (Sharlto Copley) e destul de interesant. Nici Jodie Foster nu face un rol rau, dar nu suficient pentru a salva filmul. Elysium aminteste de remake-ul la Total Recall si asta nu e deloc un lucru bun. Se puteau gasi metode mai subtile de a vorbi despre cei ”1 la suta”.

P.S: Trebuie sa ma tin zilele astea si de mai vechea promisiune a unui articol despre carti. Nu pentru ca mi-a cerut cineva, ci pentru ca incultura expusa e pe jumatate iertata.

Ai fura ceva gratuit?

15 Aug 2013 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Cu alte cuvinte, ti-ai dorit vreodata cu adevarat lucruri pe care le ai deja?

Psihologia spune ca nu. La fel si bunul simt. Cu toate astea, inca imi e dat sa aud idei puerile despre piraterie si despre translatarea libertatilor online in viata reala. Discursuri venite de la oameni care, desi au depasit varsta adolescentei, considera ca un sistem economic se poate baza pe ”sharing is caring”. Aceiasi oameni care mi-au sarit in cap dupa articolul in care aparam proprietatea intelectuala (nu insa si abuzurile legislative bazate pe ea). Nu am de gand sa scriu din nou despre cum furtul unui bun intangibil sau al unui serviciu este tot furt. Ma voi apleca in schimb asupra viziunii utopice in care totul e disponibil gratuit, iar valoarea exista strict ca o proprietate intrinseca a lucrurilor. In limba romana: voi vorbi despre ce inseamna ”acces gratuit”.

Zilele trecute, CEO-ul Time Warner s-a declarat mai incantat de faptul ca Game of Thrones este unul dintre cele mai piratate seriale, decat de un eventual premiu Emmy. De ce ar fi multumit un producator cand i se fura produsul? Simplu. Valoarea economica despre care vorbeam mai sus vine din suma de bani pe care oamenii sunt dispusi sa o plateasca pentru un bun (sau o percep a fi corecta). Cu alte cuvinte, valoarea unui produs vine din cat este de dorit respectivul produs, nu neaparat din cat este de bun. Game of Thrones este un produs bun, dar nu este singurul. Pentru un producator, este importanta certificarea ca produsul lui este un produs bun (printr-un Emmy, de exemplu). Mult mai importanta este insa certificarea ca produsul lui este un produs dorit, vandabil.  Milioane de oameni care ”vor” lucrul pe care il vinzi reprezinta certificarea perfecta.

Mai mult, acelasi interviu dezvaluie ca o buna parte dintre ”pirati” au achizitionat ulterior produsul sau au decis sa-si faca abonament HBO. Seful Time Warner e mai putin interesat de parerea criticilor, cat de sustinerea si justificarea investitiei pe termen lung. Pentru el, milioanele de pirati si feedback-ul generat de ei nu reprezinta bani pierduti. Sunt bani pe care nu a trebuit sa-i investeasca in publicitate si in cercetare. Totusi, indiferent de cat entuziasm ar afisa in declaratii, CEO-ul amintit anterior e constient de un lucru: la un punct se trage linie. O linie care acopera costurile de productie si ofera suficient profit pentru a continua si imbunatati productia. Cat timp exista un prag al profitului, modelul ”incearca inainte de a cumpara” poate functiona.

In cazul bunurilor culturale nu mai vorbim de raritate in adevaratul sens al cuvantului. Ce poti face insa pentru a stimula dorinta potentialului consumator este rastrangerea artificiala a accesului la un bun. Premiere exclusive, acces prin abonament, colectii premium pe DVD si asa mai departe. Doritorii care fac pasul spre statutul de fan si care au posibilitatea financiara vor plati la un moment dat pentru ”diferenta”. Vor plati de multe ori pentru statut, nu atat pentru produsul pe care l-au consumat deja. Vor plati pentru accesorii. Vor plati pentru luxul de a-i privi superior pe consumatorii de ”torrente”. In cazul productiilor mari, cartile si filmele sunt intotdeauna insotite de zeci de obiecte de colectie care poarta amprenta francizei. Profitul exista.

De undeva din spate, un hipster isi arata agresiv tricoul cu ”Thom Yorke” spre mine. Aparent, daca vrei, poti sa-ti oferi produsul gratuit si sa scoti ”profit” din donatii, ar spune el. Gresit. Poti sa-ti oferi produsul gratuit si sa traiesti din donatii daca esti Thom Yorke, adica deja faimos si cu milioane de albume vandute in prealabil. Daca esti unul dintre tonele de compozitori de pe Band Camp sau scriitori de pe Booksie, sansele sa fii remarcat sau remunerat sunt mici. De ce? Pentru ca oferi gratuit un produs pe care nimeni nu il vrea…inca. Putin marketing, mai multa siguranta si mai putina generozitate. Pare contraintuitiv pentru artisti, dar e cea mai buna solutie. Yorke si altii ca el au ales libertatea creativa cand o aveau deja pe cea financiara. Niciunul dintre ei n-ar fi refuzat o casa de discuri sau o editura daca ar fi fost debutanti.

Donatiile functioneaza in cateva cazuri exceptionale, unul fiind cel amintit, al oamenilor deja faimosi. Alte cazuri sunt cele care aplica santajul subtil: finantati-ne sau ne inchidem! Este vorba de produse care strang in scurta vreme o baza uriasa de fani si care sunt imposibil de monetizat pe parcurs. Wikipedia e un exemplu bun in sensul asta, cu sau fara scandalurile legate de destinatia donatiilor si de corectitudinea echipei din spate. Wikipedia strange donatii anual si o face pe un ton de site muribund. Aparent, functioneaza…daca esti Wikipedia. Altfel, iti ramane fie un model comercial clasic, fie modelele alternative. Dintre ele, modelul freemium s-a impus foarte puternic in ultimii zece ani, fiind mai usor de inghitit decat plata in avans si mai putin invaziv decat sustinerea prin reclame. Ai acces gratuit la functiile de baza, platesti pentru a te bucura de tot produsul.

Placere sau provocare, pirateria are un scop. Oamenii pirateaza lucrurile care nu le sunt accesibile. Lucrarile sub copyright si produsele in care s-a investit serios au o alta valoare perceputa decat cele oferite ”la liber”. Numarul de exemplare VANDUTE certifica ceva in ochii potentialilor cumparatori, chiar si in ai celor care nu-si permit inca produsul. Cumva, e vorba de incredere. Mai mult, lucrurile cumparate, pentru care ai facut un sacrificiu, sunt altfel consumate si apreciate. De-asta sistemul ”free for all” nu functioneaza nici in beneficiul cititorilor, nici al autorilor. Multi producatori de software si jocuri video au dus principiul asta la extrem, folosind sisteme agresive de tip DRM sau Cloud Management. Evident, unora le-a iesit, pe cand altii si-au exasperat inclusiv consumatorii legali.

Mai mult, tepele de tip ”Hollywood blockbuster” vor exista mereu. E vorba despre productiile promovate agresiv pentru a face profit intr-un timp extrem de scurt, inainte ca destinatarii lor sa le realizeze calitatea. Din pacate, in ultimii ani, site-urile de donatii de tip Kickstarter au facilitat plata in avans pentru multe astfel de produse. Din fericire, oricat de buna ar fi strategia de marketing, un produs prost ramane un produs prost. Chiar si aici insa, exista metode de a imbunatati o creatie mediocra. Sistemul open-source (care nu implica gratuitatea, ci doar libertatea de a dispune complet de un program) poate da rezultate neasteptate in zona software. E o diferenta intre a elimina constrangerile implicite ale unui produs si a permite accesul fara restrictie la el. Bitcoin e o moneda ”libera”, dar ramane o moneda.

Revenind la subiect, as spune ca, nici macar in preistoria utopica in capul unora, lucrurile n-au fost vreodata ”gratuite”. Lucrurile bune, cel putin. E adevarat, pentru oamenii care confunda nevoile imediate cu varful piramidei, e greu sa explici ca divertismentul nu are acelasi statut cu un mar cules din copac. Prin urmare, concluzia mea e simpla. Daca nu blochezi accesul la leacul pentru cancer, nu-i nimic grav in a te astepta sa fii remunerat pentru munca ta.

P.S: Uneori, raspunsul intrebarii din titlu este ”da”. In cazul jocului pe Android la a carui creatie am participat, numarul de download-uri din Google Play Store a fost aproape egal cu numarul de download-uri de pe site-uri neautorizate. Jocul a fost si ramane gratuit, dar, cum spuneam, pentru unii pirateria e un hobby.

Sa vrei. Sa faci.

09 Aug 2013 | : Social, Cultural, Politic

Intr-una din putinele ocazii in care am sters praful de pe televizor, am avut norocul sa prind 10 minute dintr-un reality show…

As fi incercat sa vad mai mult, dar nu voiam sa iau antibiotice dupa. Habar n-am care era tema generala a emisiunii, dar cert e ca in prim plan era un grup de baieti dubiosi care incercau sa reconditioneze un camion. In orice caz, oamenii ajunsesera in punctul ala in care glumele cu bujii si ambreiaje se apropiau de sfarsit si nici palmele peste cap nu mai salvau scenariul. Prin urmare, baietii discutau despre ce ar vrea fiecare pe viitor de la viata. O discutie cum poti asculta pe orice gard din cartier. Raspunsurile insa n-aveau nicio treaba cu minunile auzite pe plan local. De ce? Pentru ca toti oamenii astia voiau sa “faca ceva”.

Un centru pentru copii, o ferma cu panouri solare, o carte despre gradinarit. Regizata sau nu, am vazut scena asta in prea multe locuri pentru a o ignora. Intrebi niste omuleti cu un fundal de “lower middle class” ce vor de la viata si o sa-ti spuna lucrurile pe care vor sa le “faca”. Proiecte concrete, visuri din copilarie – nu conteaza. Intreaba aceeasi categorie de indivizi din Romania ce vor si vei primi o banala lista de obiecte. Inainte de a-si da duhul, romanii vor “macar un apartament cu patru camere” sau o “masina mai mare asa”. In cel mai simplu caz, vor “mai multi bani”. Un obiectiv imediat a devenit aspiratie pe termen lung.

In trecut am mai scris despre cultura bunului si cultura statului. Doua culturi care produc mentalitati sociale diferite. Nu ma deranjeaza atat de tare ca exista categorii de oameni pentru care “a avea” inseamna “a fi”. Ma irit insa cand vad reprezentantii tinerei si foarte tinerei generatii fluturand aceeasi mentalitate. Oameni pe care conditia sociala nu ii trage in jos. Oameni pentru care nu exista lipsuri materiale presante. Oameni care nu vor sa faca nimic, dar cu siguranta vor “ceva”. Oameni care sunt fix la varsta la care posibilitatea si realitatea se confunda, dar care aleg concretitudinea unui iPhone.

Incepi sa intelegi de ce indivizi care acum afla de existenta cuvantului tortionar isi permit sa spuna ca “era mai bine inainte”. Pentru oamenii care vad destinatia, nu si calatoria, trenul socialismului multilateral dezvoltat e suficient. Nu de alta, dar nimeni nu “are” mai mult decat tine si nimeni nu poate sa te complexeze “facand”. Practic, sistemul iti livreaza tot ce ai voie sa-ti doresti. Iti ofera lucruri, nu posibilitati. Capitalismul, fie el si unul semi-functional, te obliga sa VREI ceva, sa ai o minima initativa. Chiar daca acel ceva este o rasplata financiara, drumul te obliga cumva sa evoluezi.

Pana si in mocirloasa lume a politicii se vede diferenta dintre hotii ordinari si adevaratii politicieni. Primii vor sa-si astampere frustrarea cu doua SUV-uri si trei case. Tot ei sunt si primii care cad prada propriului sistem cand e nevoie de tapi ispasitori. Politicienii vor puterea, vor sforile din spatele sistemului. Fie ca o fac din ambitie sau din dorinta de a calca pe cadavre, cei care inteleg puterea nu-i cad decat rareori prada. Sunt cei care zburda nepedepsiti si isi permit sa vorbeasca despre norme si ideologii.

Sper ca nu am creat la fel de multa confuzie pe cat am creat plictiseala. Sa ne intelegem: cand vorbesc despre ”a face” si ”a avea” nu ma refer la nevoi imediate. Iti poti dori o masina anul asta pentru ca ai nevoie de ea. Masina nu poate fi insa planul tau de viitor. Nu poate fi un obiectiv care sa-ti ghideze viata pentru urmatorii ani. Sunt convins ca si mecanicii aia si-ar fi dorit sa le mareasca Discovery salariul, dar nu asta era scopul lor pe termen lung. Pentru unul dintre ei, cea mai mare realizare ar fi fost o familie extinsa. Omul se visa bunic, cu doi nepoti in brate, la o casa de la munte pe care inca nu o avea. Marea lui dorinta era ca nepotii lui sa aiba loc de joaca, nu ca viitoarea lui vila sa fie decorata cu nepoti.

O sa inchei prin a preintampina cu vitejie cliseul romanesc ”daca vrei, poti”. Nu de alta, dar nu mi s-a parut niciodata ca ar fi atat de usor. Sunt destui oameni care vor sa faca si nu pot. Important e ca vor ceva pentru care se pregatesc mereu sa…”poata”. Ceva care le tine scanteia din ochi aprinsa. Gandind in perspectiva, Dacia tunată a vecinului va fi acolo si peste cinci ani…visurile tale nu.

P.S: Articolul asta putea continua foarte bine si discutia despre BAC si elevii de liceu care abia asteapta sa-si ia diploma de la facultate si sa inceapa sa ”produca” (asa cum l-am auzit pe unul laudandu-se recent).

Mediocritatea rebelului de cursa lunga

03 Aug 2013 | : Social, Cultural, Politic

Subiectul mediocritatii e abordat mai des decat se repeta piesele lui Connect-R…

Motivul pentru care atat scriitorii, cat si jurnalistii sau bloggerii scriu despre mediocritate este simplu: teama. Teama ca ai putea fi in fiecare moment parte dintr-o masa amorfa al carei unic scop e propria perpetuare. Mai mult, evadarea din mediocritate nu tine de sclipire. E un proces stresant si continuu. Din pacate, scrisul despre mediocritatea altora nu te ridica peste ei. Din fericire, daca nu esti mai destept, nu inseamna ca n-ai dreptate. Macar din cand in cand. Prin urmare, astazi voi scrie un articol “cât de cât” despre niste oameni ”aşa şi aşa”. Un articol despre rebelii de birou şi protestanţii de terasă.

Nu sunt singurul care a remarcat ca, atat in mediul online cat si in cel offline, rebeliunea romaneasca ia o forma ciudata. Un fel de salata de ceapă si fructul pasiunii. Sigur, ar putea fi facuta, dar pentru cine si de ce? Cumva, ideea de rebeliune a ajuns sa se confunde cu sarcasmul subtire si mitocania. Ciudat. De mic am avut impresia ca statutul de ”rebel” implica un refuz clar, o lupta deschisa si un scop asumat. La naiba, pana si DEX-ul imi confirma banuielile. Cred ca de-asta n-am indraznit vreodata sa devin ”rebel” cu acte in regula. Sunt prea comod, sau poate prea fricos. Altii in schimb si-au atarnat fara rusine insigna in piept…si apoi au asortat-o rapid cu un tricou cu Bugs Bunny.

Daca ar fi sa plecam de la evenimente serioase, e suficienta o comparatie intre simulacrul nostru de miscare sociala si ce s-a intamplat la greci, bulgari sau turci. Mii de vaiete pentru o inghesuiala in duba si doi jandarmi suparati. Sute de oameni veniti pe langa protestatari pentru a se putea lauda ca ”au fost acolo” sau pentru a se holba. Stiu, pentru ca tot curiozitatea m-a impins si pe mine in Piaţă. Glume cu Chuck Norris, pensionari debulsolati si politruci politici. Un protest pornit de la o situatie reala si transformat rapid in ”Vrem salarii mari!”. Intre timp, in Egipt, un baietel de 12 ani da lectii de politologie jurnalistilor.

Desigur, n-as vrea sa-mi vars tot naduful pe cativa hipsteri, cand e plina lumea de rebeli cu jumatate de norma. Sa ne uitam numai la zecile de bloggeri razvratiti care injura tinte fara nume pentru fapte care se ”subinteleg”. La jurnalistii care n-au curajul sa doarma in frig trei nopti, dar umplu ziarele cu genul de “anchete” si “reportaje” care i-ar fi lasat restantieri in studentie. Pentru ca, nu-i asa, ”noi macar am avut curajul sa scriem”. Pai nu, nu-i asa. Nu e sex daca v-ati vazut reciproc chilotii.

O categorie aparte de rebeli romani o reprezinta soferii. Oamenii care incalca zilnic norme de circulatie pentru ca ”asa merge treaba”. Genul care circula cu 160 pe autostrada in mod constant. Oamenii care nu dau prioritate intr-o intersectie pentru ca ”toti fac asa”. Aceiasi oameni care isi monteaza camere pe masina si filmeaza ”nesimtitii care le taie calea”. Pai, bai baieti: ori recitati Codul Rutier ca pe Sfanta Biblie si va raportati in mod asumat colegii, ori va faceti propriile reguli si suportati consecintele. Desigur, varianta a doua nu e recomandata, dar inconstienta e si ea o forma de rebeliune. Defularea galagioasa nu e. Desigur, nici cu ceilalti participanti la trafic nu imi e rusine, in frunte cu biciclistii militanti care inca ma amuza teribil

Iata o lectie de rebeliune din filmul indian numit…Rebel.

Lasand productiile bollywoodiene la o parte, care ar fi solutia? Simplu: sa alegem. Ori suntem prea slabi pentru a fi rebeli si ii sustinem de pe margine pe baietii mari, ori o lasam mai moale cu datul din coate. Cat timp nu ne putem asuma consecintele propriilor actiuni, razvratirea nu are sens. Trei randuri pe Facebook tintite catre 200 de prieteni nu fac nimic. Daca vrei sa salvezi o padure, fa 10 plangeri zilnice catre toate autoritatile. Streseaza-i cu telefoane pana iti aud numele in somn. Fa postere, fa zgomot, mergi peste seful de santier si cere-i hartiile in baza legii 544. Foloseste-te de rebelii in devenire si transforma-i intr-o mica armata. Daca n-ai de gand sa faci macar o parte din lucrurile astea, ai macar bunul simt sa nu-ti scrii numele pe statuie.

Si inca ceva: rebelii adevarati au arme. Nu, nu iti trebuie o mitraliera, ci doar o arma cu care sa “tragi”. Uneori tot ce ai este cuvantul, propriul corp sau puterea exemplului. Orice ai alege, aminteste-ti ca vei fi in prima linie.

P.S: Cu multi ani in urma, trupa Mobb Deep a rezumat tot articolul asta intr-o fraza devenita cliseu: “Ain’t no such things as halfway crooks”.