Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

July 2013

Monthly Archive

Stiti genul…

29 Jul 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Asta e un articol despre “genul ala” de oameni…

Stiti voi, genul ALA de oameni! Genul care turuie intr-un mod ametitor, tace prea mult, se imbraca ciudat, isi tine ochelarii de soare pe o parte, e putin prea atent sau poate prea deschis. Pe scurt: articolul asta este despre toate ”genurile” de oameni. E un articol despre stereotipuri, dar fara generalizari. Stereotipul implica o discutie mult mai larga, una pe care nu am competenta sa o port. De la necesitatea lui antropologica pana la comportamentele extreme, sterotipul a suferit multiple disectii. Simt insa ca sursele unor astfel de convingeri nu au fost tratate suficient.

De multe ori, e greu sa-ti dai seama de unde vine un stereotip, mai ales cand modelul original a disparut din peisaj. E si mai greu insa cand modelul original esti tu. Ce te faci cand auzi despre noul venit intr-un grup ca e…gen Vlad? Pe langa eterna observatie legata de folosirea expresiei ”gen”…cum te simti? Te faci mic de rusine, te umpli de mandria comparatiei? Te intrebi daca-i vorba despre extraordinarul tau ”sexapil” ? Despre tricoul ala pe care l-ai purtat o saptamana din pura obsesie? Despre glumele tale semi-traumatizante. Greu de spus!

Nu de alta, dar in ultima vreme nici macar stereotipurile clasice nu si-au pastrat tronul. Sa ne gandim numai la zecile de imagini pe care ti le evoca o expresie de tip “român tipic”. De la rusinea “necioplitului” la mandria “smecherasului care se descurca”, decodarea stereotipului depinde de grup. Pai, daca nici romanul tipic nu e clar, cum ar putea fi Ionutul, Alexandrul sau Andreiul? De fapt, diferenta vine din faptul ca stereotipurile umane apar cand doua sau mai multe situatii ciudate ajung sa semene. Nu are sens sa transformi o personalitate intr-un stereotip, daca ea nu are ceva ”altfel”. Pentru oameni oameni grasi, slabi, frumosi, urati, deschisi sau falsi exista deja cuvinte in limba romana.

Acel ceva altfel nu este neaparat o calitate sau un defect. Acel ceva este o…”superputere autista”. Superputerea autista e o ciudatenie suficient de vizibila incat sa te individualizeze. E ceva care provoaca disconfort in prima faza, pentru a deveni ulterior o marca recunoscuta de prieteni. E genul de ciudatenie despre care poti spune relaxat: “Ahh, asa e el!”. Cu alte cuvinte, e ”genul ala”. Evident, nu fac vreo legatura cu afectiunea medicala numita autism. E vorba de lucruri mai greu de acceptat social, de ceea ce anglofonii ar numi ”quirks”.

Pe langa râsul contagios si veselia virală, am intalnit cateva superputeri de-a dreptul bizare. In liceu, aveam un amic care nu se putea abtine sa nu jongleze cu obiecte in timp ce vorbea. Nu discutam despre hartiute si capace aruncate prin aer. Omul daca gasea o caramida o invartea prin aer la viteze ametitoare, in timp ce-ti povestea despre noua lui prietena. Uneori era simpatic, alteori era periculos. Cert este ca obiceiul lui depasise de multa vreme stadiul ”ticului”. Era ceva care distra si atragea atentia, ceva care-l individualiza. Era ceva la care devenise chiar bun.

In cazul meu, cred ca abilitatea de a purta cinci discutii concomitent intra la categoria ”autisme”. Cum nu ma uit mereu in ochii interlocutorilor, tind sa cred ca am confuzat destui oameni, dar am si inveselit cativa. De asemenea, imi place sa ”trolez” inofensiv de cate ori am ocazia. Oamenii sunt mult mai interesanti odata ce i-ai scos din zona de confort (desi ei nu sunt neaparat de aceeasi parere). Desigur, asta e versiunea mea. Versiunea altora suna ceva in genul: ”uneori nu inteleg nimic din ce zice nebunul ala, dar pare interesant”.

Ce incerc sa spun e ca, in ciuda privirilor crucise, e bine sa fii ”genul ala”. Inca imi amintesc de amicul care jongla, desi acum jongleaza rar si in principal cu cifre. Expresia ”genul ala” vine la pachet cu obraji rosii, dar si cu mandria de a fi setat drept standard. Desi le-am numit superputeri autiste, vorbim totusi despre superputeri…oricat de enervante ar fi ele pentru unii.

Am inchei articolul asta inainte de a deveni o explozie de megalomanie. Nu de alta, dar pana am terminat de scris, am aflat si ce inseamna ”gen Vlad”. Cica e vorba despre ”un om de treaba, dar putin cam dus cu pluta”. M-am linistit! Credeam ca-i vorba despre oameni cu o imensa…nevoie de a scrie texte supradimensionate.

P.S: De fapt, din alaturarea asta de paragrafe voiam sa reiasa o singura intrebare: Care-i superputerea voastra autistă?

Ia zi ma, iti place?

25 Jul 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru ca articolul anterior a generat nebanuite pasiuni, am decis sa-l ingrop rapid cu un alt articol scris pentru Vocea din Castel

Zilele trecute am intrat într-o galerie de artă. Moment de tăcere. Nu, n-aveau şaormerie la parter şi nici nu m-au muşcat hipsterii la intrare. Am păşit în curiosul edificiu sub un impuls de moment: mi-a plăcut ceva. Să-i spunem „chestie” – pentru cititorii mai titraţi şi şcoliţi în curentele artistice din zona „Ştefan Cel Mare, colţ cu Floreasca”. Mi-a plăcut o chestie.

Barbat fiind, sunt natural atras de lucrurile strălucitoare. Dacă se întamplă să se înscrie şi în paleta de culori cunoscute de mine (roşu, galben, albastru, brânză) voi fi pe loc cucerit. În cazul de faţă, „chestia” semăna cu statuia unui cavaler, sculptată într-un pietroi albastru. Aşteptându-mă să văd dedesubt un titlu bombastic de genul „Soldat bizantin înainte de măcel”, nu mică mi-a fost surprinderea să citesc „Călător în plasa timpului”. Mai mult, autorul era o ea şi, întâmplător, se afla în încăpere.

După ce m-am holbat la obiect pentru o vreme, am decis, în impostura mea, că suma de dedesubt nu era prea piperată şi că statuii i-ar fi stat foarte bine pe biroul meu. Desigur, au murit copii în Somalia pentru mai puţini bani, dar „Călătorul” îşi merita locul între ochelarii de soare şi elicopterul teleghidat cu care exasperez pisica vecinilor. Obişnuit cu dubiosul confort al supermarketurilor de cartier, am dat să iau bucata de marmură şi să o achit. Speram să-mi ofere un card de reduceri şi eventual să-mi dea restul în gumă de mestecat.

În momentul ăla, săndăluţele contrafăcute ale artistei au ajuns instant lângă mine. O domnişoară (sau poate doamnă, ce ştiu bădăranii) de vreo 28 de ani, micuţa şi blondă. „Vreţi să o cumpăraţi?”, mă întreabă ea cu o voce de Batman în agonie. Speriat de contrastul dintre aparenţă planului fizic şi esenţa volumului sonor, am răspuns încet: „Aş vrea!” „De ce?”, vine răspunsul. Uite că la asta nu mă aşteptam. Peneş Curcanul nu m-a întrebat niciodată de ce vreau să cumpăr piept de curcan.

„Pentru că îmi place”, răspund eu, însufleţit poetic şi naiv ca un babuin înfometat. „Da, dar de ce?”, insistă blondina. „E pur şi simplu un obiect pe care îl vreau”, îi dau replica, nesimţind nevoia sa-mi explic afinitatea pentru arta bizantină târzie (şi nici pentru elicoptere sau ochelari de soare). „Păi da, dar să ştiţi ca el are o semnificaţie!”. „Ştiu, am citit, dar nu mă impresionează nuanţa. De fapt, o găsesc banală. Îmi place foarte mult cum e lucrat, atâta tot!” îi spun eu, accentuând cuvântul „nuanţă” – se ştie că femeilor le plac vocalele.

Artista se mai uită o vreme la mine şi apoi spune: „Nu ştiu daca pot să vi-l vând în cazul ăsta”. Mă uit puţin la femeiuşcă, ma uit şi la bucăţoiul de marmură din care puteam să mănânc vreo zece mese la „Împinge Tava” şi-i spun: „Păi bine, atunci nu mi-o vindeţi!”. Las frumos „Călătorul” în plasa timpului şi ies rapid din spaţiul cultural, pierzând ultimele mormăieli ale autoarei.

Faptul că mi-am simţit inteligenta şi gusturile subestimate nu e o problemă. Cred că efortul de a atinge cu încăpăţânare jumătate din exponate i-a dat nişte indicii în privinţa asta. Ce m-a deranjat însă a fost că minunata creatoare încă nu înţelesese prea mare lucru din modul în care funcţionează „arta”.

De la Ogbar Faţădecal, primul homo sapiens care a vândut o piatră mâzgălită pentru două femei şi un mango, până la Michelangelo, mai toţi artiştii au fost atinşi la un moment dat de virusul suficienţei. Sentimentul a fost repede înlocuit de depresie: odată creată, opera nu-ţi mai aparţine. Gata, s-a dus durerea interioară, s-a dus chinul. Acum aparţine maselor flămânde care pot sau nu să o aprecieze la justa ei valoare. Familia de Medici se poate sa fi iubit opera lui Michelangelo din cu totul alte motive decât spera artistul. În esenţă, nu prea conta dacă Lorenzo şi ai lui vedeau femei goale pe pânze sau înţelegeau „fragilitatea fiinţei”. Conta însă ca erau dispuşi să plătească din plin pentru asta.

Fie că ai sculptat un soldăţel de marmură albastră, că ai pictat o femeie goală sau ai dat cu semnatura în ziar: nu-mi cere să văd acelaşi lucru cu tine! Creează-ţi opera din motive egoiste. Fă-o în primul rând pentru tine. Exprimă-ţi viziunea, dar nu-mi cere să-mi placă. Faptul că sunt dispus să-ţi dau banii şi, inevitabil, timpul, în schimbul a ceva creat de tine e oricum un sentiment pe care mulţi nu-l vor cunoaşte vreodată.

Chiar şi artificiul de marketing numit „Like” mizează pe aceeaşi presiune psihologică şi pe acelaşi comportament compulsiv. Nu e suficient că ai pierdut 15 secunde din viaţă. E musai să dai „Like”. Să-ţi placă! Ascultă, domnule filmuleţ cu pisici: am decis să nu râd la mieunăturile tale dintr-o alegere pur personală. Asta nu înseamnă că nu ţi-am oferit ceva în schimbul efortului de a filma o mâţă care se dă cu capul de frigider.

La fel şi tu, domnule artist! Indiferent dacă „înţeleg toate sensurile” sau dacă îmi place pur şi simplu culoarea albastră, intenţia de a-ţi cumpăra munca e cel mai frumos compliment pe care ţi-l pot face. Să lăsăm exerciţiile de vanitate. Uneori nu e nevoie de confeti. E suficient un simplu „da”.

P.S: Acum, ia spuneţi…v-a plăcut?

Cand tragi linie…

21 Jul 2013 | : Social, Cultural, Politic

In ciuda numelui, asta nu e un articol despre autobiografia lui Adrian Mutu…

Este, din pacate, un articol despre evaluarea performantelor si, din nou, despre perspectiva. Stiu, e plictisitor, dar o sa incerc sa inserez totusi o gluma de prost gust, pentru diversitate. In alta ordine de idei, am asteptat sa se calmeze putin nebunia cu BAC-ul si a premiilor pentru ”performante deosebite” pentru a ma alatura celor care striga: ridicol! Nu pentru ca examenul ar fi complet inutil sau pentru ca acum, la 8 ani distanta, nu-i mai vad importanta. Nu, ridicolul situatiei face ca orice examen de genul asta, fie el Test National, BAC sau interviu de angajare sa-si piarda relevanta imediat dupa ce l-ai trecut.

Au englezii o vorba ascutita ca un dinte de fotomodel canibal: ”You’re only as good as your last performance”. Aia e problema. Indiferent de ce faci, performanta de acum va trebui depasita de una de un calibru similar sau mai mare, intr-un context similar sau diferit. Desigur, vor exista mereu momente in care trebui sa tragi linie si sa evaluezi. In cazul amintit mai sus, linia aia va include toate testele, scolile si facultatile…rezumate in 2 randuri pe un CV. Cam atat. Cel mult, managerii viitorului se vor putea lauda ca au fost parte dintr-o generatie care “a dat BAC-ul pe bune”, desi tare imi e teama ca de aceeasi parere vor beneficia si viitorii spalatori de tăvi. De ce? Pentru ca cineva a avut grija sa le spuna cat de mult conteaza performanta lor la un test mediocru, cand ar fi trebuit sa-i bata pe spate si sa spuna: “Bravo! Acum hai sa uitam de asta!”.

Acel cineva ar trebui sa fie reprezentat atat de parinti, cat si de anturaj. Guvernul n-ar trebui sa existe in ecuatia asta, de niciun fel. Ca avem o logica a pragului si a alternativei, am mai scris, ba chiar pe la case mai mari. Ca ea a patruns in toate aspectele vietii publice si private, e intr-adevar ingrijorator. E o logica a ”realizarilor”, daca vreti. Orice mic prag devine o realizare care trebuie sarbatorita intens. Cumva, nu ma mira existenta ei la pustii de liceu, pentru vanitatea vine la pachet cu varsta. Ma astept insa ca dupa o vreme, oamenii astia sa inteleaga niste lucruri.

Sa aplici (sa te inscrii) la o facultate si sa o termini, in tara sau in afara, nu e o realizare. E doar o etapa, etapa a carei dificultate si importanta ti-o stabilesti pana la urma singur. Linia in cazul asta se trage la ani buni dupa terminare. Astept lectii despre economie de la oameni cu afaceri prospere inaltate pe barba lor, nu de la aia care fac poze cand decoleaza avionul. E trist, dar se aplica si olimpicilor si oamenilor cu performante ”deosebite”. V-o spune unul care ”a fost acolo” (cum de altfel au fost si multi cititori). Dupa bucuria de cateva zile, nu exista niciun motiv pentru care o olimpiada sau un concurs sa mai aiba relevanta, daca olimpicul nu se gandeste deja la urmatorul prag. Realizarile de moment sunt doar linia de start, indiferent de cat de departe ti se pare ca ai ajuns. Pustilor talentati care citesc acum randurile astea le spun: fiti pe pace, e la fel si pe piata muncii.

Daca vorbim de un job mai serios, rareori vei intalni angajatori care sa se opreasca strict la CV. Interviul si testul de dupa vor fi decisive in a vedea ce poti sa faci ACUM vs. ”ce ai facut acum doi ani”. Cramponarea de realizarile trecutului te poate transforma usor intr-un ”has been” – un trecut, cum ar zice autohtonii. Bine, in Romania n-ar fi chiar o tragedie, din moment ce avem generatii intregi formate din asa ceva. Generatii carora ”le era mai bine inainte”, intr-un punct aproape imaginar in care hazardul facea ca lor sa le fir mers putin mai bine, fara efort. Simplul fapt ca aveau o siguranta sau puteau face niste bani usor a fost o realizare, in loc sa fie un punct de plecare. Ce a urmat cand s-a tras linie nu mai merita detaliat. E suficient sa deschizi televizorul sau un site de stiri.

Testele Nationale, BAC-ul, Admiterea, primul interviu sunt doar patratele intr-un sotron imens. Par a fi niste repere clare, dar sunt niste simple linii mazgalite cu creta. Jocul nu se termina cand ai ajuns la ele si nici cand le-ai trecut. Ai un avantaj cand ai sarit peste toate provocarile si te-ai si intors in picioare. Cu toate astea, piatra ramane mereu pe tabela de joc. De fapt, asta e si frumusetea unui sotron bun: jocul nu se termina niciodata.

P.S: V-am promis niste glume de prost gust, dar, in lipsa lor, va pot livra acest superb grafic comparativ cu Radu Mazare si Rockso The Clown, personaj din desenul Metalocalypse. 

Omu’ de otel si Apocalipsa

14 Jul 2013 | : Filme & Carti

Da, stiu ca am mai delirat despre filme acum o luna si ceva…

Si mai stiu ca recenziile de filme sunt o umplutura semi-acceptabila pentru zilele in care ai vrea sa scrii ceva serios, dar caldura si lenea au alta parere. Cu alte cuvinte, sunt impotriva abuzului de pareri sforaitoare. Pana atunci, haideti sa citim niste pareri sforaitoare…

Man of Steel (2013)

Desi personajul Super Man nu-mi inspira mare lucru, m-am activat ca tot ”geek”-ul la combinatia Christopher Nolan – Zack Snyder. Pe Snyder il apreciez exclusiv pentru Watchmen, asa ca l-as fi preferat pe Nolan regizor. Distributie buna, idee buna pe hartie, film mediocru. Pe de alta parte, e unul dintre putinele filme pe care le-am recomandat si le recomand la Imax (The Avengers fiind un altul). Cat despre film in sine, n-am putut sa nu remarc episodicele, dar placutele prezente ale lui Russell Crowe si Kevin Costner. Nici cele cateva replici ale lui Laurence Fihburne n-au fost rele. Multi actori buni, un singur actor stralucitor: Michael Shannon in rolul generalului kryptonian Zod. Spre norocul lui, filmul da generalului o profunzime pe care benzile desenate si productiile anterioare nu au atins-o.

Din pacate, filmul lui Snyder se opreste aici, iar in restul de 2 ore ne serveste un imens flashback bine garnisit cu explozii. Nu stiu daca scenariul e de vina sau pasiunea pentru vizual a regizorului, dar Man of Steel e plin de gauri la capitolul coerenta. O nebuloasa ramane si personajul feminin, Lois Lane (Amy Adams), personaj care este aruncat efectiv in mijlocul unor evenimente, fara o explicatie prea clara (a se vedea “vizita” de pe nava generalului). Intentia a fost clara: noua Lois Lane trebuia sa fie o femeia moderna si independenta. Din pacate, ziarista devine un instrument de tip Deus Ex Machina. Chimia dintre ea si Super Man (Henry Cavill, un actor fara surprize) pare a fi mai degraba ceva ce ”trebuia sa fie acolo”, decat o consecinta naturala. Altfel, Man of Steel incearca sa fie ”Batman Begins” pentru supereroul cu mantie rosie. Pe alocuri reuseste, dand valente umane unui personaj de carton. Pe de alta parte, nu raspunde unor intrebari de bun simt precum: De ce 2.5 ore? Care-i legatura intre controlul populatiei si zborul stelar? De ce aveau kryptonienii nave sub forma de penis?

World War Z (2013)

World War Z e un film care poate fi redus la Brad Pitt teleportandu-se intre destinatii aflate la kilometri distanta, fara cadre de tranzitie. Ahh, undeva exista si o epidemie globala. In esenta, filmul e Troia cu zombii, israelieni si reclame la Pepsi. Scenariul e semi coerent, multe personaje sunt construite numai pentru a fi omorate in mod stupid, iar concluzia e usor de intuit. Brad Pitt e mult prea benign pentru a fi cu-adevarat actor de actiune (doar in Fight Club si Snatch i-a iesit cat de cat figura), iar filmul nu exceleaza prin mai nimic. Din fericire, pasul rapid al productiei o face sa fie digerabila, desi scenariul iti insulta constant inteligenta. Nu e nimic de talia 28 Days Later, dar nici nu o sa va stea floricelele in gat. Concluziile sunt oricum doua: Pitt si nevasta-sa din film sunt niste oameni de doi bani, iar (spoiler) epidemia din film ar lasa in picioare numai aurolacii si fetele de la colt, dupa cum observa un prieten. Ramane de vazut daca veti sacrifica doua ore din viata pentru a ajunge si voi la ele.

Los Amantes Pasajeros (2013)

Distribuit international sub titlul ”I’m so excited”, filmul asta poarta in mod curios amprenta lui Pedro Almodovar. De ce in mod curios? Pentru ca la baza, vorbim de o comedie scabroasa cu tone de glume sexuale, majoritatea axate in jurul culturii gay. La o prima vedere, vorbim de un ”Scary Movie” cu piloti de avion, stewardese si homosexuali. Mana lui Almodovar reuseste insa sa scoata Los Amantes Pasajeros din groapa la care il condamna tema. As vrea sa apreciati ca m-am abtinut de la un joc de cuvinte pe tema mainii.

O defectiune tehnica blocheaza o cursa internationala in aer, in timp ce echipajul format din doi piloti bisexuali si trei stewarzi gay incearca sa calmeze pasagerii de la clasa business. Dialogurile dintre captivi, printre care o ”dominatrix” celebra, o spiritista si un ”consultant” mexican, tin cu succes filmul in picioare. Mai mult, umorul direct, grobian pe alocuri, e de multe ori impletit cu aluziile si sarcasmul pe care am ajuns sa le asteptam de la regizorului spaniol. Din multe puncte de vedere, ai impresia ca Almodovar a facut doua filme: unul pentru publicul care a ajuns accidental in sala si altul pentru amatorii de ”drama intre patru pereti”.  Daca n-aveti asteptari si preconceptii, Los Amantes Pasajeros poate fi un film recomandat, unul suficient de amuzant incat sa nu fie dramatic si suficient de dramatic incat sa nu fie prost. Merita vazut macar pentru glumitele de pe generic, daca nu pentru dubiosul numar muzical pe mescalină.

Warm Bodies (2013)

Alt film cu zombii, de data asta o comedie. Obisnuit deja cu ideea ca un alt Fido si un alt Zombieland nu o sa mai iasa, am urmarit Warm Bodies fara prea multe asteptari. Filmul incepe bine, cu un zombie semiconstient si sarcastic drept personaj principal si un Rob Corddry in mare forma. Ba, la un moment dat isi face si John Malkovich intrarea in scena. Dupa toate aparentele, Warm Bodies urma sa fie o parodie reusita la adresa spalacitelor filme cu zombii aparute si anuntate in ultima vreme (vezi mai sus). Din nefericire, de undeva de pe la jumatate, Warm Bodies se transforma in Twilight, uitandu-si parca intentia originala si aruncand sarcasmul la gunoi pentru o galeata de sirop hollywoodian. Daca v-ati pus in cap sa va uitati la o ”comedie romantica” cu prietena, Warm Bodies merita luat in considerare. Din pacate, la nivel intelectual, filmul iti omoara erectia de pe la jumatate si apoi pleaca din camera. Din fericire, daca v-ati pus in cap sa vedeti o comedie romantica cu prietena, tind sa cred ca nu erectiile intelectuale sunt pe primul plan.

P.S: Primul care ajunge la finalul articolului astuia primeste puncte pentru rezistenta psihica. Nu trisati: stiu ca 50% dintre voi cititi direct P.S-ul.


Şoptindu-i lui Grivei

09 Jul 2013 | : Social, Cultural, Politic

Din cand in cand ma apuca amocul si mai dau cu semnatura si prin alte parti. Ei bine, asta e un articol pentru proaspat lansata Voce din Castel.

De câţiva ani, reprezentanţii categoriei „mama mi-a zis că nu-s mediocru” au găsit o scurtătură verbală care face ravagii în căminul cultural. „Eu nu mă uit la televizor, decât pă Discovery!” a devenit emblema oricărei discuţii între intelectualii de tramvai. Ne-ai zis-o, frate! Acum ştim cu toţii că avem de-a face cu genul de om care nu-şi petrece timpul liber citind, dar stă ore întregi să vadă o grasă tatuată care pregăteşte torturi de nuntă. Acestea fiind zise, profit de ocazie pentru a vă spune ca eu nu mă uit la televizor, decât la National Geographic. Suficient, acum mă întorc la ascultat Kafka!

În cazul meu, nu e vorba de lipsa abonamentului tv sau de abundenţa culturii. Eu pur şi simplu am ales să îmi iau doza de educaţie interactivă din poze cu pisici şi citate din Radu Vasile, puse cu grijă pe Facebook sub poza lui Alexandru Macedonski. Deşi sunt departe de atracţia cutiei magice, am totuşi o plăcere vinovată pe care mi-o alimentează uneori fratele Youtube. Dog Whisperer, sau „Îmbârligătorul de Şarle”, în daco-romană. E emisiunea aia profund educativă unde un mexican mic şi agitat urlă jumătate de oră la nişte câini, în timp ce stăpânilor le spune hotărât: Cine e şefu’ la haită? Tu eşti şefu’ la haită! Tu eşti faraonu’!

Emisiunea a fost şi este mai faimoasă decât ai crede la primul contact. Nu de alta, dar pentru o producţie al cărei scenariu se reduce în esenţă la câine rău – vine mexicanul – câine bun, cele 9 sezoane recent încheiate sunt o performanţă. La fel de surprinzător este şi episodul dedicat de cei de la South Park, onoare de care încă nu s-au bucurat titluri cu mai mult impact. Cesar Millan, expert autoproclamat în comportamentul canin, pare a fi desprins dintr-un film porno dadaist. Scund, uşor peltic şi cu accent, omul a avut o nevastă pe nume Ilusion şi a fost ani de zile însoţit de un pitbull pe nume Daddy (decedat între timp). Cumva, şoptitorul câinilor a găsit reţeta succesului, dar cumva tot o şaormă a gătit.


(Sursa: www.quickmeme.com)

Şi totuşi, milioane de americani au pierdut timpul cu Dog Whisperer. De ce? În primul rând pentru că Cesar Millan chiar se pricepe la ce spune că se pricepe. În al doilea rând, pentru că umorul emisiunii acţionează la un nivel mai subtil decât ar crede producătorii. E imposibil să nu-ţi mijească un zâmbet tâmp când vezi proprietarii patrupedelor, majoritatea putred de bogaţi, cum se dau de ceasul morţii pentru potăile lor. Dar vai, ce potăi! Apar în emisiunea asta rase de câini care ar putea deveni oricând argumente pentru ateii militanţi. Dacă există un Dumnezeu, sunt convins că râde cu sughiţuri la gândul că, după secole de selecţie artificială, tot ce au putut crea oamenii sunt Bull Terrier-ul şi Bulldog-ul Francez.

Serios, cine a fost geniul care a văzut un Saint Bernard şi un Pudel şi a zis „Băi, voi doi ar trebui să faceti sex!”. Da, există rasa Saint Berdoodle şi arată exact cum te-ai aştepta: precum produsul iubirii dintre un urangutan şi o maşină de spălat. Dacă micul Scămoşilă şi fundiţele din părul lui nu amuză pe toată lumea, reacţiile stăpânilor sunt absolut delicioase: „Sigur, mai atacă din când în când copii pe stradă, dar până n-a vrut să-i ia glanda neveste-mii, n-am crezut că are o problemă”.

Dar ce m-a făcut să dedic paragrafe de aberaţii unei emisiuni recent încheiate este metoda protagonistului de a rezolva problemele. E vorba despre acel „Ţsst’”, remarcat şi de producătorii South Park. Câinele nu vrea să şadă? Ţsst! Câinele latră? Ţsst! Câinele se ascunde? Ţsst! Câinele? Ţsst! Deşi emisiunea e editată masiv şi sunt convins că mulţi căţei au ronţăit pulpă mexicană în timpul filmărilor, soluţia este memorabilă. Dupa ani de cercetare în care Cesar Millan a testat probabil tot de la „miau, miau” la „salut, domnule câine”’, expresia asta a venit natural, ca o continuare a indiscutabilei autorităţi umane. Şi cât de bine ar merge ea şi în alte contexte…

E drept, pentru spaţiul românesc am avea nevoie de o expresie mai puternică. Un simplu „Ţsst!” nu cred că ar face faţă corciturilor care latră pe scena politică. Un „Marş în p*** mea!” s-ar putea să fie mai potrivit pentru a pune la respect haitele de maidanezi de la putere şi a goni autorităţile fără stăpân care-ţi urinează zilnic în grădină. Într-o ţară în care fiecare căţelandru se visează stăpân, un „Ţsst!” românesc ar fi un slogan electoral formidabil. Nu de alta, dar s-ar putea ca simpaticul mexican şi câinii lui să fi avut dreptate: uneori e mai bine să vezi viaţa în alb, negru şi… gri cu pete.

P.S: Stiu ca subiectul nu e tocmai proaspat, dar na…din cand in cand merita sa mai schimbam putin atmosfera. In plus, Cesar Millan stie cat de cat ce face. Eu nu prea.

Next Page »