Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

June 2013

Monthly Archive

Despre cum era sa zbor…

29 Jun 2013 | : Viata & Nu Numai

As fi vrut sa mai dedic un articol piesei lui Sergiu Cioiu, insa din pacate urmatoarele randuri sunt despre cineva mult mai plictisitor…

Evident, e vorba de mine si despre dubioasa mea copilarie. Din timpuri imemoriale (de cand era Monica Tatoiu fata), omul si-a dorit sa zboare. Ca multi alti temerari inaintea mea, incluzandu-i pe Traian Vuia si Dorin, baiatul care facea cele mai misto avioane de hartie, am incercat sa cuceresc vazduhul. Daca primele mele incercari nu au fost tocmai “la inaltime”, am decis sa va povestesc una dintre putinele dati cand aproape am zburat.

Majoritatea ideilor mele din copilarie, si le spun ”majoritate” pentru ca erau multe, nu inteligente, se rasfrangeau asupra colegilor de joaca. Traiectoria lor era simpla: Vlad spunea o tampenie. Vlad repeta entuziast tampenia. Ceilalti se lasau pana la urma convinsi si incercau sa o puna in aplicare. Ceilalti sufereau. Vlad tragea concluzia ca ceva n-a fost pus corect in aplicare, dar ca ideea e in esenta buna. Nu-i nimic, data viitoare.

Asa s-a intamplat cu casuta din iarba care aproape a incendiat gradina. Asa a fost si cu bomba cu nisip si cu bicicleta fara roti. Nici masina timpului n-a avut prea mult succes, dar acolo a fost vina bateriilor de 9V. Am vaga impresia ca nici saritura cu umbrela de pe gard, patanie din care prietenul Ovi s-a ales cu un cucui sanatos, n-a fost lipsita de influenta mea. Cred ca ar trebui sa-mi cer scuze retrospectiv, desi sunt in continuare de parere ca poti zbura cu umbrela, daca gardul e suficient de inalt. Nu-i nimic, data viitoare.

Din pacate, situatia era ceva mai dificila acum. Aveam sapte ani. Ramasesem singur la tara, fara oameni care sa-mi admire produsul gandirii. Ideea era senzationala, cum altfel. Urma sa transform carutul de carat fructe si legume al bunicilor intr-un mic deltaplan, folosind niste tevi subtiri de metal si punga pentru acoperit porumbii. Vazusem o schema intr-un album comunist cu ”inventiile tehnicii”. Vazusem schema, ignorasem schema si muncisem vreo 3 ore sa asamblez ceva care nici cu ochii inchisi nu semana cu ce vazusem. Oricum, ar fi de mentionat ca avionul care-mi servise drept inspiratie nu trebuia sa transporte pasageri, ci numai sa pluteasca putin, in mod similar aeromodelelor teleghidate. Eu intentionam sa si decolez cu a mea inventie.

Aveam insa o mare problema. Sistemul de propulsie. Acolo se recomanda un motoras cu baterii. Autorii comunisti se chinuisera sa explice si cum poti improviza asa ceva. Tot ce am gasit au fost cei doi caini din curte, suficient de prietenosi incat sa ma ignore, chiar si dupa ce le facusem piscina cu numai 2 zile in urma (era o piscina misto, cu trambulina). Am purces a-i lega la ansamblul nou creat. Aici ar fi de mentionat ca respectivul carut era destul de greu, chiar si pentru un Samson de 7 ani. Evident, cei doi caini nu m-au propulsat pe orbita. Daca cel mai tanar, o corcitura de sorecar cu maidanez, si-a ros imediat legaturile si s-a carat, cel mai batran s-a asezat lenes in fata angrenajului si adormit instant.


(In Romania se poate, da’ n-ai cu cine… – Sursa imaginii)

Dezamagit de lipsa de initiativa a colegilor cercetatori, am decis sa merg pe calea ratiunii. Ce au masinile? Cai putere! Ce are bunicul in sopron? Exact! Un cal! Urma sa leg masinaria de cal, imediat ce trezeam cainele din fata lui. Doua ore mai tarziu, ma apropiam cu pasi timizi de calul legat. Desi curajos si decis sa sacrific multe pentru stiinta, m-am speriat inainte de a-mi pune planul in aplicare. Calul fornaise spre mine, iar deltaplanul parea sa-l irite nespus. Era timpul sa-mi reevaluez planul. Din fericire, am realizat ca bunicii aveau si niste capre. Capre legate, pe care le puteam folosi. Folosind puterea stiintei, am decis ca un cal insemna vreo trei capre. Cum animalele erau blande, aici nu mi-a fost greu sa le inham.

Motorul nu a pornit din prima, asa ca a fost nevoie de un micut bici din vita de vie. Nu va ingrijorati, nu durea, dar facea zgomot. Cred ca pe undeva pe-aici s-a strecurat o greseala in metoda stiintifica. Dupa pocnitura de bici, motorul meu cu 3 capre putere a luat-o in toate directiile, mai putin in directia ”inainte”, unde singurul propulsat am fost eu. Carutul avand numai doua roti, mica smucitura m-a aruncat un metru inainte, ajutandu-ma sa-mi julesc coatele si genunchii ca un adevarat aviator. Nu mai stiu ce am gandit atunci, dar privind inapoi realizez un singur lucru: Misiune Indeplinita! Pentru 0.5 secunde, am zburat!

P.S: Retrospectiv, cred ca nu era rau sa fi incercat cu cativa porci sau poate chiar un card de gaste, ca legendarul Nils Holgersson. In trecut am sugerat ca un aparat similar poate functiona chiar si cu iepuri!

Rau, da’ bun

24 Jun 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

De ce canta dom’le aia, nu vede ca n-are talent? Pfuaa! Si s-a mai dus si la televizor…

O teorema de care m-am lovit tot lovit online (cel mai recent pe un site de umor) spune simplu: “Trebuie sa fii suficient de bun pentru a realiza ca nu poti fi foarte bun”. Fotbal, muzica, fotografie, pictura, dans, pornografie, contabilitate, marketing, inginerie, programare. Nu, nu e SEO spam. E doar un procentaj minuscul in care teorema si-a dovedit validitatea. Intre pasiunea pentru ceva si capacitatea de a face acel ceva cu succes exista o prapastie imensa. Din pacate, imaginatia noastra vede prapastia aia ca pe o plimbare in boxeri pana la magazinul din colt.

Tot din pacate, pentru a-ti realiza limitele intr-un domeniu, trebuie sa-i aloci ceva timp. Nu poti sa te visezi MC, daca nu-ti omori aproape in fiecare zi cateva ore cu castile in urechi si dintii in microfon. Un DSLR nu te face fotograf, dar cateva zeci de mii de instantanee si niste cursuri foto s-ar putea sa-ti spuna daca vei ajunge unul. Visezi sa faci ceva, orice? Apuca-te la modul serios. Investeste timp in noul tau ”hobby” si, daca ai, ceva bani. Du-te la cursuri. Stai un an cu tobele inghesuite in apartament. Iese ceva? Este macar 1/10 din ce ai vrea sa faci peste 10 ani? Te relaxeaza? Nu? Atunci las-o balta.

Avem tone de cantarete care-s convinse ca au talent, dar care ”n-au avut ocazia”. Sportivi care in 15 ani de cariera n-au facut nimic notabil pentru ca ”erau la o echipa mica”. Mii de inginerasi si corporatisti care tot incearca sa urce ierarhic. Factorul noroc nu poate fi neglijat, insa nu are sens sa te autoconvingi zilnic ca merita sa continui, doar pentru ca te-ai apucat. V-o spune unul care s-a vrut programator, fotograf, chitarist, solist vocal si compozitor. Unul care era praf la toate. Sigur, a iesit ceva distractie, cateva notiuni invatate si coloana sonora pentru niste jocuri Android. Adica nimic notabil. Mi-au priit cursurile, dar nu mi-au sugerat ca as fi vreun talent.

Mai mult, incercarile astea au si ele un termen de garantie. Daca iti doresti sa faci ceva, ar fi bine sa o faci cu prima ocazie (nu cu prima ocazie cu care ”ai timp”, ci cu prima ocazie). Nu de alta, dar, daca te visezi arheolog de la 5 ani, sunt slabe sanse sa te mai apuci la 40, cand ai deja doi copii, alta facultate si 15 ani in alta meserie. Cartile de auto-motivare iti vor spune ca poti face orice, oricand. Tot ele iti vor spune ca autorii lor s-au apucat de scris dupa ce au esuat in gradinarit. Mai mult, genul asta de visare continua (o sa fac eu ”candva”) ne duce in alta atitudine, aceea a criticului de meserie. A omului care are sincer impresia ca se pricepe, pentru ca ”mai stie si el una-alta”.

Despre lipsa unui exercitiu al recenziei la romani, am mai scris. Exista domenii si produse destinate publicului larg unde singura calitate necesara pentru a critica este sa fii consumator. Atat. Exista insa multe alte domenii unde, pentru a aprecia ce face un om trebuie sa fi incercat macar o data sa faci acelasi lucru. Atentie: nu trebuie sa fii bun la ce face respectivul. Nu trebuie sa fii sofer de meserie pentru a intelege cum s-a produs un accident. Ar insa fi de bun simt sa ai permis de conducere si ceva kilometri in spate pana sa emiti judecati de valoare. Poate ca esti chiar un sofer prost, dar pentru a fi sofer prost, trebuie mai intai sa fii sofer.

In general, specia ”nepracticantilor profesionisti” traieste intr-o bula de suficienta. Stiu, pentru ca am fost acolo si cred ca mai toti am fost la un moment dat. Cand stii foarte mult despre un domeniu (din pura pasiune, fara practica necesara) si esti dispropotionat apreciat pentru asta, te autoconvingi treptat ca esti bun. Capeti o nejustificata incredere in sine pe care numai experienta si sinceritatea celor din jur o pot disipa. Daca ne uitam insa la spectacolele de tip ”X Got Talent” realizam ca nu foarte multi oameni beneficiaza de sinceritate. Mai mult, atunci cand au ocazia sa iasa in fata si fac inevitabil totul praf, cei din jur sar repede pentru a reface scutul de iluzii.

E mult mai simplu sa dai totul de la inceput, pana sa inceapa sa strige stadioanele ”Lasa-ne!”. Freddie Mercury se spune ca l-ar fi admirat enorm pe Jimi Hendrix. Freddie Mercury stia si putea sa cante la o varietate de instrumente, inclusiv chitara. Tot lui ii este ulterior atribuita urmatoarea fraza: “I’ve made no effort to become a guitar hero because I can’t play the fucking guitar!”. Paradoxul e ca pentru a fi cu-adevarat bun intr-un domeniu, trebuie sa esuezi in prealabil in multe altele.

P.S: Cum incepi insa sa iti dai seama ca esti “bun”? Pai aia e, ca nu-ti dai seama. O sa te caute altii sa-ti spuna.

Una feliata

21 Jun 2013 | : Viata & Nu Numai

Zilele trecute am realizat ca o mica parte din aiurelile pe care le defulez pe Facebook merita sa fie dezvoltate. Ei bine, asta e o mica parte…

O dimineata tipica de iunie, cu 38 de grade si vocea lui Busu repetand in surdina: “s-a intors sezonul gecilor”. Dupa o enterocolita care m-a facut sa o apreciez mai mult franciza Alien, ma chinuiam sa ies din scara blocului. Nu eram sigur daca sa iau un taxi, sau sa intarzii pur si simplu si sa ma uit la colegii de birou folosindu-mi ”privirea”. O stiti, e privirea care poate spune un singur lucru: ”Drumul Taberei”. Cand sa termin de executat manevra Heimlich pe incuietoarea ”digitala” (copyright ©DoamnaAdministrator 2012), din dreapta scarii imi apare in fata colega de banca a lui Burebista.

O mămăică ce mi-ar fi putut povesti cu lux de amanunte rascoala de la 1907. Cu o voce mieroasa si maini tremurand in sincron, vecina mea (cred) ma roaga sa o ajut sa ia si ea ”de-ale gurii” de la magazin. Nu de alta, dar isi lasase cheia la etajul 7, iar magazinul era tocmai dupa coltul blocului. Ca sa intelegeti, odata ce scoti capul pe usa, il poti vedea pe Nea Fane de la magazin cum sta rezemat de masina. Si Nea Fane te saluta, pentru ca-i fix la 4 metri in fata ta si pentru ca spera sa-i faci iar vanzare la sapun d’ala scump. Deci, sa recapitulam: mămăica coborase sapte etaje fara cheie pentru a ruga pe cineva sa-i ia paine de la iesirea din scară. Mai mult, folosise expresia ”de-ale gurii”, indicandu-mi ca in tinerete ii servise drept personaj lui Ion Creanga.

Inghit in sec, injur in gand si zambesc ca un cimpanzeu care a descoperit scobitul in nas. Cum sa nu va ajut? Ador sa pierd 5 minute din timpul meu pentru a sprijini aripa tanara a societatii antebelice. Bine, as putea recunoaste ca m-a doborat umanitatea si ca voiam intr-adevar sa ajut, dar sunt un mascul mult prea feroce pentru asta. Prin urmare, m-am pus frumos la coada cu cei 5 lei dati de batrana. Scopul era sa iau “doua paini albe” si ”doua iaurturi d-alea mici, de care gasesti, da sa fie proaspete”. Evident, era ziua in care la Nea Fane se facuse coada. Erau fix doi oameni la coada, iar unul nu se putea hotari intre gustul puternic-amarui de Newmarkt si cel amarui-semipotabil de Burger. Am asteptat. Am negociat. Am luat. Veni, vidi, exii.

Cu ”merindele” bine aranjate intr-o plasa albastra, m-am intors in viteza, sperand sa fiu primit ca un erou. Da, de unde! Cu ochii ei galesi de relicva a imperiului bizantin, mamaie mi-a reprosat: “Da’ nu e feliata? Eu voiam feliata! Se poate schimba!?!”. Fix inainte de a-mi dezlantui furia de supravietuitor al enterocolitei, un mosulet, coleg de secol cu respectiva, a aparut de nicaieri si a salvat situatia: “Da lasati, ca o schimb eu!”. Mamaica s-a uitat spre mine si a ingaimat un ”Ahh bine, multumesc”, dar eu deja injuram printre dinti si alergam iritat spre taxi. Povestea s-ar fi putut opri aici, dar…

A doua zi, in acelasi loc, aceeasi batrana. Ma asteptam la o privire sfredelitoare, de om dezamagit pana in adancul fiintei. Surpriza! Mămăica isi revenise si acum avea o singura intrebare: “Puteti sa-mi mai luati si mie o paine? Da’ sa fie feliata!”.

P.S: In timp ce scriu randurile astea, un betiv urla entuziast dintre blocuri ”Eu n-am venit aici degeaba. Am venit din Moldova ca sa ma unesc cu tara!”. Ii urez bafta si ma gandesc daca n-ar avea mai mult succes cu o bentita tricolora.

Am intarziat putin…

15 Jun 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca nu consider rabdarea o virtute a societatii actuale, am mai scris…

Punctualitatea, in schimb, imi sare in ochi ca un brontozaur albinos la Miss Litoral 98’. Evident, e vorba despre lipsa punctualitatii si despre repetarea infractiunii. Obsesia pentru “la timp” m-a prins din generală, cam de cand am inceput sa fac si primele glume rasuflate cu dinozauri. In liceu si in trecutul meu de ”provincial cumpatat”, punctualitatea devenise arma cu care-mi terorizam colegii. Pe vremuri, cinci minute era maximul pe care mi-l permitea coeficientul meu de atentie sa-l astept. Culmea sarcasmului, timpul a fost cel care a venit de hac obstinatiei mele.

Bucurestiul a adus cu el reevaluarea tuturor notiunilor cunoscute despre timp, trafic si obiective imediate. Dupa mai bine de sase ani de alergatura, venitul mai devreme  este prilej de sarbatoare, iar beep-urile date colegilor au disparut in neant. Imi este aproape imposibil sa fiu mereu primul care sprijina zidul. Faptul ca inca ma deranjeaza propria lipsa de punctualitate mi se pare insa imbucurator. Tind sa cred ca asta e un semn ca n-am pierdut complet lupta. Asta si inutilele scuze si intrebari de dupa: Ai asteptat mult?

Ce incerc sa spun e ca dupa un timp si in anumite conditii, punctualitatea devine o lupta (la fel ca incercarea de a prinde un iepure pe amfetamina). E in regula sa intarzii si e de bun simt sa anunti cu macar 15 minute inainte (ci nu cand ceilalti te barfesc deja). Nu vad insa unde ar fi mandria in a intarzia. Unde e amuzamentul cand vii razand dupa 35 de minute, desi 9 oameni te asteapta in frig? La fel ca in cazul oamenilor ”mandri ca sunt atehnici”, sarmul unor astfel de intamplari dispare odata cu varsta.

Si nu, femeile n-au nicio scuza cu machiajul. Era simpatica scuza in liceu, acum sugereaza doar neseriozitate si indica necesitatea unui pachet compensatoriu pentru cavalerul care a asteptat mandru si neinfricat sub adapostul unei spartane saormerii. In cazul barbatilor, lipsa punctualitatii spune mai mult decat “aveam lama de ras tocita”. Nu de alta, dar ne plangem constant de oamenii din service care intarzie de la trei ore la doua saptamani. Ne plangem de programarile decalate si de intarzierile mijloacelor de transport. Aparent, e plin de ”nesimtiti” care intarzie. Evident, e tot vina ”românilor, în general”.


(Dedic aceasta imagine celor care n-au ajuns la timp in fata calculatorului, astfel incat sa o si citeasca)

Pentru cei care practica intarzierea ca hobby, exista locuri unde ea este incurajata si se joaca pe echipe. Astfel de locuri sunt ”intalnirile urgente” de dimineata, unde intotdeauna 9.00-9.30 inseamna ”10.00, dupa ce beau o cafea”. Scuza este ca aici intervine diferenta de fus orar intre corporatie, taxiuri si lene. Sa-ti incepi ziua cu un ”meeting” e ca atunci cand intelegi ca ai plecat din avionul de Ibiza si ca te asteapta tramvaiul de Berceni. In alte conditii, nici venitul inainte de termen nu e privit mereu cu ochi buni. Un potential angajator te poate considera disperat, pe cand un rege medieval te va considera nepoliticos. Din fericire, ambele specii au fost eradicate de criza.

Drept concluzie, nu o sa fiu atat de neserios incat sa-ti bat obrazul cand intarzii. Nu. Pana la urma, ma bucur ca ai venit. De-aia te si chemasem. Tot ce vreau este sa te simti putin vinovat pentru timpul pe care l-au pierdut restul de fraieri care stau aici de o ora. Serios, vreau sa te simti prost pentru…macar 5 minute!

P.S: Daca nu ati cazut prada retelelor sociale, tin sa va atrag atentia ca echipa din care fac parte a lansat o versiune noua a jocului Uplift. Uplift Chronicles vine cu ceva continut suplimentar si un pret modic. Da, a fost lansat ”pe bani” pentru ca donatiile si crowdfunding-ul n-au fost o solutie pe termen lung. Desigur, am actualizat si varianta gratuita, motiv pentru care va si invit sa-i dati un rating de 5 stele pe nevazute.

Fete, filme sau filme.

07 Jun 2013 | : Filme & Carti

E din nou timpul pentru un articol cu titlul promitator, dar continut sforaitor…

In cazul de fata, voi insira din nou cateva filme vazute recent, iar voi imi veti marturisi cu toata sinceritatea ca nu ati adormit la jumatatea textului. Nu serios, precizarea asta a fost utila si necesara. Cam ca stema aplicata in Paint pe drapelul Romaniei.

The Great Gatsby (2013) e un film la care mi s-a dat ocazia sa ajung in mod absolut neasteptat. Intr-un mod la fel de neasteptat,  filmul a necesitat ochelari 3D. Pentru ca multi sunteti familiari cu nuvela lui Fitzgerald, nu o sa insist prea mult asupra actiunii din film. E o sclipire fugara in stralucirea si mizeria New York-ului interbelic. O poveste ecranizata corect si poate putin prea empatic cu personajul principal (care nu e un erou), dar cam atat. Adevarata surpriza a filmului vine tocmai din ochelarii aia 3D pe care nu stiam de ce i-am primit. The Great Gatsby demonstreaza ca regizorul Baz Luhrmann si echipa lui isi merita cu prisosinta lotiunea de plaja. De la montajul alert pana la decorurile si efectele vizuale senzationale, nimic nu-ti da senzatia ca filmul a fost turnat in Sidney si montat intr-un studiou inchis. Impresionant vizual, ”Marele Gatsby” vine si cu cateva nume sanatoase pe afis. Intre ele, Lenordo DiCaprio (Gatsby) straluceste vizibil si pe afis si pe ecran. Desi omul are probleme serioase cu accentele (la fel ca in Blood Money) si aparent si cu cazutul in apa (viu sau mort), e greu sa negi ca “Leo” e un nume si ca prezenta lui ridica filmul. Tobey Maguire (Nick Carrawy) insa nu e si as prefera sa nu-l mai vad prea curand in vreun film. Oricum ar fi, The Great Gatsby este un senzational exercitiu de regie. Cu alte cuvinte, nu e un film ”la care simti”, ci un film ”la care te uiti”.

Iron Man 3 (2013). Robert Downey Jr. e inca genial, dar Iron Man a cam ruginit, cel putin pe marele ecran. Al treilea film din serie vine cu cateva artificii inteligente fata de anterioarele si fata de The Avengers. In primul rand adauga o dimensiune umana pronuntata unui personaj principal greu de incadrat. In al doilea rand, se foloseste in mod elegant de imaginea unui adversar considerat de multi simplist (Mandarinul din benzile desenate, aici jucat excelent de Sir Ben Kingsley). Pe de alta parte, personajul lui Gwyneth Paltrow (Pepper Potts) pare a fi fost adaugat cu forta in scenariu, iar principalii adversari ai barbatului in costum sunt un fel de petarde umane. Din punct de vedere al spectaculozitatii in sala de cinema, Iron Man nu exceleaza. Scenariul rupe de multe ori conventia cu privitorul si devine necredibil. Il pot insa recomanda, fiind in continuare peste multe productii similare. Nu stiu cum de scenaristul s-a abtinut de la gluma cu ”Iron Lady” la vederea (mini-spoiler) lui Gwyneth Paltrow in armura. S-ar fi sincronizat in mod nefericit cu trecerea in nefiinta a altei ”doamne de fier”.


Basarabia e Romania!  (sursa imaginii)

Lincoln (2013): Steven Spielberg e in spatele filmului, iar Daniel Day Lewis in fata. Niciunul nu-si face treaba cum trebuie, dar Lincoln merita totusi vazut. Filmul da apa la moara obsesiei americanilor pentru ”Abe cel Onest” si-l pune pe presedintele american in centrul unei acerbe lupte rasiale. Un scop nobil, dar mult prea ”corect politic” si istoric neadevarat. Nu va asteptati la momente de actiune de la filmul asta, dar asteptati-va la cateva dialoguri bine scrise si la un Tommy Lee Jones (in rolul lui Thaddeus Stevens) care pur si simplu straluceste. Sally Field este o doamna Lincoln exceptionala, iar Joseph Gordon-Levitt reuseste, ca de obicei, sa nu joace prost.

Hitchcock (2012) e unul dintre filmele in care Sir Anthony Hopkins isi foloseste cu succes atat figura de canibal, cat si pe cea de catelus obez. Axat pe turnarea filmului Psycho, Hitchcock urmareste cu succes cea mai tensionata perioada din viata unui regizor titanic. Ambitia filmului este mare, insa executia lasa pe alocuri de dorit. Totusi, pentru chimia dintre Anthony Hopkins si Helen Mirren (aici sotia si cel mai aprig critic al lui Hitchcock) filmul primeste o extra recomandare. O aparitie interesanta are si Kurtwood Smith (Red din That 70’s Show), intr-un rol mic, dar potrivit tipologiei actorului. Nici pe Scarlett Johansson si Jessica Biel nu merita sa le neglijam, desi replicile lor sunt cu siguranta neglijabile (nu si atuurile naturale).

Citadel (2012) e un horror irlandez regizat de Ciaran Foy. Daca numele nu va spune nimic, e in regula: sunteti sanatosi psihic. In orice caz, Citadel e un film cu buget mic, dar cu o atmosfera de zile mari. Agorafobie, claustrofobie, frici urbane si un personaj adus la limitele bolii psihice. In aparenta, Citadel este un film despre o gasca de aurolaci ucigasi (nu foarte indepartat de Ils ca tema, dar mult peste) si despre un proaspat vaduv care incearca sa-si apere copilul. In substrat, Citadel este un film despre drog, boala, abandon si ura. Un film despre frica si mizerie care reuseste sa transmita asta fara a fi moralist. Unele cadre sunt grabite, altele putin incoerente, dar regizorul promite mult. Pe moment a scos un horror asa cum trebuie sa fie un horror: greu de vazut cu o femeie alaturi (serios, multe cadre nu vor face bine mamicilor aspirante).

P.S: Titlul e o aluzie si la jocul copilariei, dar si la o piesa de teatru. Ma gandeam ca, pentru somnul dulce al cititorilor, as putea face si cateva recenzii la genul asta de iesiri (n-am cultura teatrala necesara, dar asta nu m-a impiedicat niciodata).

Next Page »