Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

February 2013

Monthly Archive

Din nou, cateva filme…

24 Feb 2013 | : Filme & Carti

A venit iar “perioada aia a lunii” in care eu scriu despre filme si voi va prefaceti ca e interesant…

Ca de obicei, nu voi scrie despre vechiturile pe care le vad acasa sau despre putinele filme cu-adevarat bune pe care le gust ocazional. Motivul este cunoscut si l-am mai mentionat.  La cinematograf ma duc pentru postere colorate si filme recalcitrante. Ma rog, de cele mai multe ori nu aleg eu filmul, deci ma simt impacat. Pot sa o fac pe hipsterul si sa pretind ca merg acolo cu gandul de a fi ”sarcastic”. Nu nu, serios…nu m-am distrat la Hansel & Gretel 3D!

Hansel & Gretel: Witch Hunters 3D (2013)

N-o sa-ti vina sa crezi ce fac Hansel si Gretel in filmul asta! Click aici! Un film subestimat, o capodopera care imbina mai multe stiluri vizuale, cu referinte subtile la Guillermo Del Toro si…glumeam. Filmul iti insulta inteligenta la fiecare 10 secunde. Ciudat e ca, pana la final, ajungi sa nu te mai iriti. L-am vazut intre prieteni si am ras ca la stand-up. Literalmente. Cum aparea un personaj in scena si deschidea gura, incepeam sa rad. Pe langa lipsa oricarui contract cu privitorul (scenaristul si regizorul arunca in scena troli, mitraliere si defibrilatoare), intre cei doi actori (frate si sora in film) exista o vizibila tensiune sexuala. Asta sa nu mai spunem ca vrajitoarele arata ca un hibrid intre un goblin si un analist politic. Ma bucur insa ca i-au dat si lui Jeremy Renner o arma de foc. In The Avengers, omul s-a tinut de arcul lui timp de doua ore jumatate. Oricum ar fi, pe parcurs, filmul capata o usoara aura de “Tarantino” si incepi incet-incet sa-l savurezi. Cred.

(Un scurt rezumat al firului narativ – de aici.)

The Hobbit (2012)

Vazut la Imax cu tot “bling bling”-ul aferent. Peter Jackson a lungit povestea inutil (mercantilist, mai degraba), dar filmul arata superb. Avand in vedere ca nici in prima parte din Lord of the Rings nu se intampla mare lucru, faptul ca bataliile de pe parcurs sunt insignifiante nu mi se pare un minus enorm. Filmul merita vazut la cel putin o calitate Blu-Ray, daca nu poate fi vazut la FPS-ul pe care regizorul l-a dorit (48 FPS). Daca pe alocuri numarul mare de cadre pe secunda da uneori interactiunilor un aer de telenovela, efectul asupra claritatii si actiunii din prim plan merita. Inainte de a emigra in Noua Zeelanda, ar merge ascultata si principala piesa de pe coloana sonora (aici interpretata de Peter Hollens). Despre distributie nu am ce spune, dar am impresia ca nici nu prea conteaza. Sir Ian McKellen straluceste. Din nou.

Django Unchained (2012)

S-a scris atat de mult despre filmul asta, incat imi e greu sa intervin cu ceva nou. Desi mi se pare sub Inglorious Basterds, Django Unchained e totusi un film marca Tarantino, asociere ce vine cu povara unei anumite valori de divertisment. Christoph Waltz joaca excelent, la fel si DiCaprio. Jamie Foxx e bun, dar rolul nu-l pune complet in valoare. Pana si Don Johnson (Miami Vice, Nash Bridges) are o aparitie simpatica. Un alt cameo interesant este chiar cel al lui Tarantino care-si joaca rolul absolut oribil, cu un accent australian fara legatura cu contextul. Desigur, ma asteptam la asta, dupa aparitia din Sukyiaki Western Django. Surprinzatoare sunt si momentele lui Franco Nero, actorul care a jucat intr-un vechi western cu numele de…Django. In traditia lui Inglorious, scenariul este ceva mai elaborat, dar si mai plictisitor din pacate. Filmul merita oricum vazut, fie si pentru recompensele ”copilaresti” pe care ti le ofera. Ai vazut cum a zburat aia cand a impuscat-o? Moaaamaaa…

Looper (2012)

Joseph Gordon-Levitt stie sa joace bine si o face. La fel si Bruce Willis (desi aici imi aminteste de Surrogates). Jeff Bridges are o aparitie foarte interesanta, iar Emily Blunt joaca asa cum stie ea mai bine, adica mai deloc. Plasat intr-un viitor mult prea indepartat pentru putinele si ridicolele inovatii aduse, Looper este centrat pe o categorie de pusti ai strazii al caror job este sa omoare oamenii trimisi din viitor. Trecand peste paradoxurile temporale si situatia usor ridicola, s-ar zice ca avem un film bun. Actori maricei, o tema interesanta si un inceput promitator. Din pacate, filmul este profund cliseizat si curge foarte incet. E genul de film care-ti tot serveste lucruri pe tava, dandu-ti impresia ca la final toate banuielile tale vor fi spulberate. Ei bine, finalul nu mai vine, iar Looper ramane un film placut, dar complet previzibil.

Alex Cross (2012)

Un film cu un fel de Sherlock Holmes afro-american, vazut intamplator. Problema cu Alex Cross nu este ca Tyler Perry e incapabil sa transmita vreo emotie. Dupa ce a jucat-o atata timp pe Madea, e de inteles. Problema e ca omul foloseste psihologia ca pe o ”putere magica”. Lucrand intr-un domeniu care ma incurajeaza sa fac asta, realizez importanta capacitatii de a intelege oamenii. Cu toate astea, Alex Cross are puteri de deductie care tin de supranatural. Urme de sange pe perete? E clar, probleme cu autoritatea in copilarie! Si mai trist e ca, dupa ce ni se da de inteles ca domnul Cross e un timp grasun care lucreaza cu capul, nu cu pumnii, la final aflam ca noi urmaream de fapt Rambo. Alex Cross isi omoara cam singur nemesis-ul, un mercenar extrem de bine antrenat care-i ucisese sotia. Acelasi mercenar (Werner Daehn) este singurul lucru bun din tot filmul.

P.S: Daca aveti chef si nu intind prea mult coarda plictiselii, as face si ceva recenzii muzicale in perioada asta. Nu de alta, dar vreau sa descos ultimul album al grecilor de la Rotting Christ. In urma multipleleor vizite in Romania, baietii au prins ceva gust pentru folclor si au inclus un cover dupa “Cine iubeste si lasa” (tot fara diacritice il pronunta si ei).

P.S 2: Stiu ce-am promis cu articolele, dar sunt inca gripat. Nu va apropiati prea mult de monitor.

Oracolul din Turtucaia

18 Feb 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

O sa-mi incep articolul cu o intrebare pe care o detest: Va mai amintiti…?

Detest intrebarea pentru ca, asa cum bine puncta un redactor, e o metoda lenesa de a incropi un articol. Eu o sa intreb “Va mai amintiti de Dacia Lastun?” iar voi o sa spuneti “Da!” si eventual o sa-mi povestiti despre cum o foloseati drept fier de calcat. Si uite asa, dintr-o intrebare si 20 de comentarii, Krossfire a scris “un articol despre vechiul Lastun”. Din fericire, nu voi face asta. Sunt prea egoist pentru a nu delira macar patru paragrafe.  Prin urmare…va mai amintiti de vechile “oracole”?

Da, ma refer chestiile alea pătate de carioci, inţesate de lipici si scufundate in parfum. Pentru pustii ale caror clase primare au coincis cu anii 90′, oracolele sau “caietele de amintiri” au fost prima tentativa romaneasca de Facebook. Un Facebook manual care te obliga sa citesti, nu numai sa pui poze cu pisici, Sailor Moon si trupa Genius. Oracolele erau similare ”caietului de sfarsit de an”, oferite in liceu. Puneai niste intrebari standard, delimitai foi pentru colegii vizati si plimbai caietul asta pana il vedeai completat. Evident, cei mai vizati erau popularii clasei. Era de preferat sa ai amintiri cu aceiasi oameni cu care aveau amintiri toti.

La inceput, oracolul era o jucarie, un artificiu inocent pentru fetitele din clasele mici. Mesajul era “Salut! Am invatat sa scriu si pot si desena!”. Ulterior, odata cu trezirea treptata a hormonilor si aparitia intrebarii “Tie de cine iti place?”, oracolul a devenit ceva mai mult. Era cea mai rapida si subtila metoda de a afla ceva despre o anumita persoana si de a o scoate la un film sau o prajitura (pentru cititorii tineri: “de a o scoate in club si de a-i pune mana pe cur”). Dispareau intrebarile lungi si spatiile pentru abtibilduri, apareau raspunsurile directe, monosilabilce. Mai mult, cei rugati puteau completa anonim. Nu conta oricum, din moment ce, dupa completare, minunea ajungea tot la tine. Confortul psihologic era baza.

(Sursa imaginii. Evident, existau si oracole ceva mai ”masculine”).

Noi, “hipsterii” pasionati de S.F si jocuri video, ne-am prins destul de tarziu de sursa asta de informare. Primul si singurul meu oracol a aparut prin clasa a sasea, cand deja caietele semnate faceau loc mIRC-ului din salile de net improvizate. Au scris vreo noua fete in el, ceea ce era un succes pentru vremea respectiva, mai ales ca il dadusem la vreo 10. Nicio alta campanie semnata de mine n-a mai avut rata de succes de 90%. Mai mult, printre randuri, aparuse si cea mai tare intrebare pe care o puteai primi in clasa a sasea: Tu mai esti virgin? (venita si de la o tipa a naibii de simpatica la momentul ala). Inainte de a continua, as dori sa citim lent adverbul ”mai”. Inca de la 12 ani nasteam astfel de framantari. Prevazusera fetele ca aveam sa ajung fotomodel.

Unde am vrut sa ajung cu articolul asta? Ei bine, ma gandeam ca, in cateva cuvinte, oracolul facea ce nu face pe moment nicio retea sociala. Oracolul oferea o solutie simpla la orice nedumerire si iti oferea o parghie, ba chiar si un imbold de a fi sincer. Voiai sa stii care-i filmul preferat al fetelor de varsta ta? Oracol. Voiai sa stii daca te place? Oracol. Voiai sa-i ”ceri prietenia”? (pentru cititorii tineri: “sa o faci femeia ta, frate”). Oracol.

Surprinzator nu era mediul, ci raspunsurile. Chiar daca micile falsuri erau la moda, carnetelul ala te provoca sa raspunzi. Te forta sa renunti la biletele si tatonari. Era Facebook, Quora si LinkedIN la un loc, cu aroma de 140 de caractere. Fara poze cu bot de rata, fara carti aruncate intr-o lista:un simplu carnetel si mult curaj.

P.S: Titlul este aleatoriu si n-are absolut nicio legatura cu batalia istorica despre care n-aveati idee ca a existat. Altfel, nu o sa ma apuc iar sa scriu la o saptamana, doar ca zilele astea au fost mai turbate decat ma asteptam.

47 la suta…

10 Feb 2013 | : Social, Cultural, Politic

Cu putin timp in urma, Romney si Obama se impungeau in procentaje…

Votanti indecisi, sondaje si, bineinteles, cei “1 la suta”. Acea masa amorfa responsabila pentru decaderea societatii vestice, criza si deconspirarea lui Mos Craciun. Lasand la o parte vina reala pe care o anumita minoritate o are in distributia avutiei, cei “1%” au devenit un tap ispasitor. Fie ca protestezi impotriva politicienilor, chiaburilor sau a sefilor tai, ideea unui “1%” mistic, o cauza a neputintei personale, este extrem de tentanta. Fara indoiala ca acel 1% exista. Din pacate, o “sursa a tuturor relelor” nu exista, oricat te-ar calari socialismul.

Dar nu despre cei 1 la suta am de gand sa aberez, ci despre celalalt procent care a facut furori in perioadă. Incercand sa-si mobilizeze electoratul si neavand inspiratia unui discurs despre spartani, Mitt “Money” a scapat o replica interesanta. A numit direct, mai mult sau mai putin intentionat, un grup pe care Obama a preferat sa-l ignore deliberat: cei 47%. Da, aia 47% dintre americani care asteapta ajutorul social pentru a face “sketti” si pentru a-si putea in sfarsi folosi kilogramele de cupoane. Desigur, procentul a fost umflat pentru orgoliul republicanilor, dar el exista si nu e neglijabil!

Mai mult, nu doar ca exista, dar procentul are drept de vot! O stiu toti presedintii si prim-ministrii de dupa Revolutie. O stie bine si Francois Hollande, omul care pare pornit sa transforme Franta in cel mai vestic stat comunist din Europa. Din procentajul asta, o mica parte isi merita indemnizatiile. Sunt oameni cu care soarta nu a fost deloc blanda. Sunt oameni la care ar trebui sa ne gandim mai des, nu numai la Craciun si in campania electorala. Totusi, cand ai state unde oamenii traiesc exclusiv din ajutoare (nu neaparat pentru somaj) si nu afiseaza nici cel mai mic semn ca ar vrea ca lucrurile sa se schimbe, incepi sa te intrebi daca statul nu intervine intre individ si selectia naturala.

(Ironica sursa a imaginii)

Pentru a ajunge insa la  afirmatii categorice, ar trebui sa ne uitam putin la criza si la sursa ei. Prins zilele trecute intr-o discutie pe Facebook (discutie, unde, obosit, am cam inceput sa aberez), am ramas fixat pe cuvantul pe care initiatorul discutiei insistase: valoare. Despre anomie si lipsa valorilor in general am mai discutat, dar nu si despre modul in care este perceputa valoarea unui bun. Cei cu radacini in domeniu ne pot oferi o definitie mai completa. Pentru scopul acestui articol, ma voi opri asupra definitiei valorii in acceptiunea economiei politice. Aici valoarea insumeaza munca “sociala” si costurile necesare productiei unui bun, distributiei si promovarii  lui. Dand la o parte adaosurile, am putea deci spune ca valoarea se poate echivala cu munca sau efortul depus. Stiu ca nu e o definitie 100% corecta, dar pentru scopul acestui articol, “am putea spune”.

Implicit, achizitionarea unui produs implica un efort financiar din partea ta si deci, munca. Cam aici se opreste logica celor ”47%”. Ii numesc in continuare ”cei 47%” pentru ca, in tari precum Romania, sunt sanse ca procentul sa se apropie de realitate. Romanii isi cumpara nerabdatori ultimul iPhone in schimbul a sute de ore de sclavie. Contractele ”avanajoase” cu operatorii de GSM, ratele si ofertele de tip ”layaway” (habar n-am cum se traduce – punere deoparte, preplatire in rate?) tin o mare parte din populatie departe de problema reala: munca. In momentul in care iti traduci cumparaturile in ore de munca, lucrurile incep sa se limpezeasca.

Din pacate, ei, cei ”47%” prefera mâlul incertitudinii si al muncii pentru “ziua de maine”. Nu de alta, dar vorbim de oameni care supraestimeaza constant valoarea propriei munci. Vorbim de oameni pe care ”statul social” ii valorifica in momente cheie. Pana la urma, ei sunt oamenii care il tin in viata. In fond, sa micsorezi procentul ar insemna sa accepti ca ”majoritatea” e un simplu ”vestigiu evolutiv”. Ar insemna sa accepti ca nu mai exista joburi pentru baietasii cu opt clase si ca nu vor mai exista nici pe viitor. Inseamna sa intelegi ca agricultura n-are nevoie de manuitori de furci sub 18 ani, ci de ingineri agronomi calificati. Inseamna sa pricepi ca cinci muncitori cu suficient echipament si un lider bun pot suplini o echipa de 30. Asta nu e un fenomen romanesc, e un fenomen european. Cei care raman pe anumite pozitii sunt din ce in ce mai putini si mai buni. Evident, ei vor fi si din ce in ce mai bine platiti. Vor fi 1 la suta, daca vreti…

Poporul care lupta cu ciocoii nu exista. Fiii lui “Să ne dea” nu au ce cauta intr-un stat modern, chiar daca sunt o masa de manevra convenabila. Conflictul este inevitabil, dar castigatorii nu vor fi ”masele”. In cel mai bun caz, ei vor fi cauza. Pana cand ”poporul” nu va admite ca e timpul sa se adapteze sau sa-i lase pe altii sa o faca, cei 47% vor ramane o datorie neplatita!

P.S: Stiu ca-i un articol cam greu de digerat duminica. Nu ma supar daca pastrati injuraturile pentru luni.

Slash featuring Myles Kennedy and The Conspirators

06 Feb 2013 | : Muzici & Fraze

O sa-mi incep articolul cu o negatie, lucru pe care puristii nu l-ar indica…

Nu mi se pare ca Slash ar fi un chitarist genial, iar Guns’n Roses nu mi-au spus niciodata mare lucru. Ca orice parere online, si randurile astea isi vor gasi candva sfarsitul in comentariul unui trol. Nu le voi duce dorul: realitatea din spate  ramane. Marti, la Sala Palatului, am venit pentru Myles Kennedy, solist pe care-l simpatizam inca din perioada Alterbridge si pe care mi-as fi dorit sa-l vad in turneul de reuniune Led Zeppelin. N-a fost sa fie, dar, din fericire, turneul cu Slash a fost o decizie foarte inspirata.

Tot marti, am venit pentru Apocalyptic Love, ultimul album semnat de cei trei ocupanti ai scenei (Slash, Miles Kennedy si The Conspirators). Un album care suna foarte bine, tocmai datorita colaborarii stranse dintre membrii deveniti trupa. Evident, numele lui Slash a fost cel mai vizibil de pe afis si probabil motivul pentru care 80% dintre participanti se aflau in sala. Pana la urma, omul e bun, doar ca…nu suficient de bun incat sa poata tine singur sala in picioare.

In virtutea acestei porniri, am decis pentru prima data in ani de zile, sa iau un bilet cat se poate de ieftin. Am luat bilet la balcon, cu norocosul numar 13, pe norocosul rand 13. Odata intrat in sala, am constatat (din nou) ca Sala Palatului nu e o alegere inspirata pentru concerte de gen. Scaunele inguste, caldura si atmosfera de Cenaclul Flacara si-au spus cuvantul. E frustrant sa-ti auzi piesele cantate magistral si nemiscarea sa-ti strice mirajul. Aglomeratia este de altfel un bun prilej sa auzi trancanelile si sa observi telefoanele pornite ale celor din jur. Cei din randurile din fata au facut abstractie de incapere si au topait in cei 30 de centimetri de spatiu disponibili. Din pozitia mea pierduta pe harta, era mai greu. Trecand peste frustrarile legate de caldura si scaune, Sala Palatului are totusi un mare atu: sunetul impecabil. Dintre concertele si festivalurile la care am asistat in ultima vreme, cred ca numai la Leonard Cohen nu m-am plans de sonorizare. Cei de langa scena au avut insa cateva reprosuri.

Publicul a fost unul dintre cele mai cosmopolite vazute in ultima vreme, cu o medie de varsta care depasea lejer 30 de ani. Ma asteptam la mai multi pusti imbracati in Slash, dar cred ca pretul biletelor i-a descurajat. In public i-am zarit printre altii pe Tilica si pe Remus Cernea, doi mari comedianti ai Romaniei. O paza mai relaxata si o aprovizionare civilizata au eliminat si imbulzeala, dar si betivii specifici evenimentelor de gen. Ma rog, la asta s-ar adauga si data. Cate concerte mari sunt plasate in mijlocul saptamanii? Oricum ar fi, organizatorii au vandut mai tot, umpland ochi Sala Palatului, ca la evenimentele…mai “fine”. Aceeasi Sala a Palatului i-a scutit pe oameni de a mai instala monitoare LCD pe care sa putem admira baiatul de la sonorizare, in splendoarea tuturor celor 300 de pixeli.

Slash Image

(Ăle mai bune locuri…din fundul văgăunei)

Primii intrati in scena au fost Byron. Trupa din deschidere a intrat la fix si a oferit un show excelent. Sincer, nu sunt fan Byron, dar experienta omului astuia se vede (nea Dan canta de foarte multa vreme). Cu o piesa de pe viitorul album (care se va lansa in curand, la Palatul Copiilor, dupa cum ne-a tot amintit solistul) si cateva bucatele pe care le mai auzisem, Byron a picat la fix. Genul abordat n-a fost tocmai in concordanta cu stilul lui Slash, dar mi-ar placea sa-i mai vad si pe la alte concerte.

Pe la 20.30 au intrat in scena si capetele de afis, cu Myles Kennedy in frunte si un Slash retras discret in stanga lui. Chiar daca nu are forta unui Axl Rose, Miles Kennedy ramane un solist de concert mult mai tehnic si versatil. Chiar daca pe multi nu i-a dus cultura muzicala mai departe de “ala il imita pe Rose?”, fostul profesor de chitara chiar merita ascultat. Ce m-a deranjat a fost platforma din centrul scenei care, combinata cu miscarile usor ciudate ale lui Kennedy, a dat impresia ca omul e mai scund si mai tanar decat este (are 1.80 si vreo 43 de ani). Acum, trecand peste remarca asta de editor la Unica, Myles Kennedy a fost acolo cu vocea si cu chitara si la fel a fost si Todd Kerns, basistul care facea backing vocals si care a cantat singur vreo doua piese, inclusiv Welcome to the Jungle.

Despre muzica in sine nu sunt prea multe lucruri de spus: oamenii au sunat excelent timp de aproape doua ore, fara pauza. Eu venisem pentru Apocalyptic Love, album al carui coperta se vedea si pe fundalul scenei. Am primit ce voiam, dar am primit drept bonus si cateva piese Guns’n Roses (Nightrain, Civil War, Sweet Child O’Mine si, dupa bis, Welcome to the Jungle si Paradise City) care au sunat mai bine decat la Guns’n Roses-ul ascultat in vara. Dintre ele, Civil War si Paradise City mi-au sunat cel mai bine. Nenea Slash a avut momentele lui de stralucire si, pentru a ne demonstra ca nu traieste in trecut, a inghesuit si un Slither, de la Velvet Revolver.

Piesele de pe Apocalyptic Love pe care as vrea sa le mai aud odata live au fost Halo, Anastasia si evident, Bad Rain. Aici as fi vrut mai mult entuziasm, dar m-am multumit si cu o versiune bine cantata. De pe primul album Slash am apreciat Starlight, compusa si cantata initial tot cu Myles Kennedy la voce. Pe langa niste bucatele care l-au pus vizibil in valoare, Slash nu a avut solo-uri prelungite si nici discursuri sforaitoare. A fost modest, si-a facut treaba si a comunicat cu publicul suficient cat sa nu se supere fanii de duminica. Lumea a explodat cand omul ne-a marturisit ca e prima lui venire in Romania. Se vede treaba ca miriada de campanii turistice a dat roade. La final, dupa un asediu de confeti si o promisiune de reintoarcere, am aflat de la Kennedy ca  ”you’ve been great, you fuckers!”.

P.S: Am mai mentionat in treaca, dar merita sa accentuez. Pana si biletele cele mai ieftine, din fundul grotei, au fost destul de scumpe.

Fii serios!

04 Feb 2013 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dupa “fii tu insuti“, un alt imperativ fatal este “fii serios”…

Un nene mai destept decat maine a declamat: “seriozitatea este arma oamenilor mediocri”. Imi pot permite sa ader. A facut-o, printre altii, si Horatiu Malaele. Seriozitatea impusa, atat in public, dar mai ales in privat, este primul pas spre plafonare. E primul si uneori ultimul pas spre renuntare. E hopul pe care-l sari inainte de integrarea intr-un sistem de oameni prafuiti si tristi. Intr-un sistem cu oameni seriosi…

“Fii serios” nu curge la fel ca “Maturizeaza-te!”. Maturizarea implica evolutie, intelegere si vindecarea cucuielor. Da, a cucuielor. Le vei primi automat in momentul in care te vei lovi de pragul de sus. Sunt ca vanataile pe care le primesti cand te impiedici de cel de jos. Oricum ar fi, omul matur nu e omul etern serios. Un om matur isi permite depresia si dezamagirea, isi permite frustrarea. Un om matur nu-si va permite sa-i doboare pe altii si sa arunce totul in rutina ruginita. Asta e jobul omului mediocru. E profesia lui.

Seriozitatea nu este sobrietate. Desi limitata, sobrietatea are momentele ei de stralucire. Seriosul ramane insa sobru in fata copilului care intreaba cum se fac copiii. Seriosul are impresia ca toate explicatiile sunt evidente si ca lucrurile pe care nu le pricepe, nu exista. Seriosul ”nu stie de gluma”. Seriosul ”o ia personal”. Seriosul o sa le spuna celorlalti ca ”e timpul sa se maturizeze”, presupunand eronat ca el a  facut-o deja.

Seriosul traieste in viitorul apropiat. Neaga prezentul si nu viseaza, pentru ca visele sunt prea departe. In plus, visele trebuie aparate, iar un asa efort zgarie rutina. Cand glumesti, cand sapi un sant in simtire sau pur si simplu divaghezi, seriosul intra automat in scena. Umorul este semn de slabiciune, la fel si sfasierea normei. Argumentul lui e cunoscut:  “asta e o discutie serioasa”! El nu stie ca nu exista discutii serioase, doar dezbateri prostesti si consecinte grave.

Seriosul nu stie ca fratii Coen au facut un film cu numele lui. Din pacate, personajul din film era mai mult decat ar putea el sa fie. Oricum nu conteaza. Seriosul nu stie cine sunt fratii Coen si nici nu-l intereseaza. El se uita numai la Discovery. Asta e de fapt singurul motiv pentru care deschide televizorul. Documentarele si actualitatile de pe TVR1. Seriosul nu considera lipsa culturii un impediment. Pentru el, lucrurile sunt intotdeauna simple si clare. La ce i-ar putea folosi invataturile unui om mort?

Pentru serios, exista numai alti seriosi. Restul sunt imaturi, indiferent cat de rai, buni, frumosi sau intunecati sunt in realitate. E greu sa-i explici ca opusul seriozitatii nu e circul. Opusul seriozitatii e detasarea, capacitatea de a accepta si de a merge mai departe. Destinderea e semnul tarziu al maturitatii. E semnul cel mai important. Trebuie sa lupti pentru el. Trebuie sa lupti pentru a nu lasa puştiul din tine sa se inece in discutii serioase. Trebuie sa te maturizezi, nu sa cresti mare. Nu de alta, dar seriozitatea e ce ramane dupa ce se stinge scanteia!

P.S: V-am promis ca, din cand in cand, o sa va servesc si pastile mai subtirele, pentru digestie.

Next Page »