Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

December 2012

Monthly Archive

A venit timpul…

30 Dec 2012 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

La final de Apocalipsa, se vorbeste enorm despre “anul care a fost”. As prefera sa largim putin perspectiva…

Ca o ultima idee pentru 2012, as vrea sa vorbim putin despre Zeitgeist sau acceptiunea clasica a “spiritului timpului”. Nu, nu veti citi despre filmele conspirationiste cu acelasi nume, pentru ca nici eu, nici voi nu mai avem de multa vreme 15 ani. Va propun acum o tema ceva mai stufoasa. Proaspat scapati de evenimentul catastrofic, avem destul timp sa o discutam.

Hegel a venit primul cu propunerea unei sincronizari universale (sau cel putin europene) la nivelul creatiei artistice, insa ideea de Zeitgeist a dominat multa vreme gandirea secolului XX. Chiar si Eugen Lovinescu, baiatu’ ala pe care vi-l bagau pe gat in liceu, incropise o teorie pe tema asta. In bunul spirit al denumirilor romanesti (spirit care ne-a dat trairismul), el isi denumise teoria “sincronism”. Pe scurt, era vorba despre acelasi lucru: imposibilitatea unui sistem de a evolua si a inova fara a fi conectat la ”spiritul timpului”, adica totalitatea manifestarilor sociale, culturale si tehnologice ale epocii.

Conceptul in sine nu functioneaza de unul singur. Tehnologia este unul dintre domeniile unde lucrurile sunt insa ceva mai clare. Nu a existat un singur cutezator al zborului, ci mai multi, fiecare inventand un model de aeronava sau aducand imbunatatiri modelelor existente. Fiecare un pioner, fiecare absolut necesar domeniului. Desi umanitatea a visat inca din Antichitate sa zboare, secolul XVIII a fost anul in care sute de oameni au inceput sa proiecteze planoare si baloane. Ba, altii dau chiar si un an in care Zeitgeist-ul atinsese cote maxime in Vestul Europei: 1783. De ce atunci? Pentru ca pur si simplu…venise timpul.

Tehnologia moderna ne arata inca o fata a aceluiasi fenomen. Asa cum multi artisti nu au fost apreciati in timpul vietii (Van Gogh sta pe buzele tuturor celor care au scris ”candva” o poezie), multe inovatii au fost refuzate pentru ca erau cu mult inaintea aceluiasi Zeitgeist. Charles Babbage nu a gasit finantare pentru primul computer, insa un secol mai tarziu, toate marile puteri investeau in viitorul masinariei. Apple ne demonstreaza cu succes si acum ca momentul potrivit este mai important decat inventia in sine. Nu ei au inventat primul smartphone si nici primul touchscreen, dar le-au alaturat fericit atunci cand oamenii devenisera suficient de familiari cu telefoanele mobile incat sa vrea mai mult.

Nu, nu-ti poti depasi propriul timp, dar poti cu siguranta incerca. Cati n-au fost executati pentru ca sute de ani mai tarziu, ideile lor sa razbata? Trecand peste eternul exemplu Giordano Bruno, ajungem la oameni ceva mai obscuri  care, in ciuda unor probleme personale, nu au facut decat sa anticipeze miscarile sociale de mai tarziu. Momentul ”1848” nu s-a desfasurat numai in Franta si Romania. La un moment dat, oricat s-ar impotrivi conservatorii, anumite idei vor razbate. In cazul revolutiilor, unii ar spune ca e vorba de influentare, nu de idei in sine. Desigur, influenta statelor mari nu se poate nega si nici a liderilor scoliti acolo, insa in epoci in care ziarele calatoreau cu viteza trasurii, a fost nevoie de mai mult. A fost nevoie de o acumulare treptata de idei si exemple care sa permita o desfasurare simultanta de forte. A fost nevoie de “Zeitgeist”.


(Sursa imaginii)

De ce am adus totusi ideea de ”Zeitgeist” in prim plan? Pentru ca 2012 a fost anul in care lucrurile s-au ”sincronizat” peste masura. 2012 a fost anul in care “Primavara Araba” si-a atins maximul pe care analistii il vedeau inca din 2010. A fost anul in care politicienii au asistat socati la cel mai mare boicot din istoria Internetului, boicot care a reusit sa darame o lege. Dupa SOPA, a urmat ACTA si noi incercari de ingradire a libertatilor online. A fost anul lor. 2012 a fost anul in care multe tari europene au ales guverne socialiste si anul in care Obama a fost reales. A fost anul proiectelor facute in casa si finantate prin crowdfunding, al consolelor miniaturale si al notoriilor imprimante 3D. Tot 2012 e si anul in care “masacrele improvizate” de peste Ocean au atins noi cote si anul in care rata criminalitatii din New York a fost cea mai joasa din istorie.  2012 a fost anul in care Apocalipsa nu s-a intamplat…din nou.

E nevoie de o scanteie care poate fi venita de la un vizionar, sau pur si simplu de la anonimul potrivit, Nu e nimic mistic sau filosofic. E nivelul de cunoastere care ne permite sa facem urmatorul pas. E un context favorabil, un murmur pe care Internetul il duce instant dintr-un colt al altuia al “satului global”. E ceva care ajunge de la publicitarii blazati la metalistii din Botswana. E ceva pe care-l simt si copiii de 11 ani, dar si directorii ale caror sfaturi influenteaza direct Zeitgeist-ul.

Spiritul Timpului stie ca nu exista ”un an al schimbarii”, ci doar ani. Ani in care din ce in ce mai multi inteleg ca un singur om nu poate detine toata puterea. Ani in care idolii de piatra au din ce in ce mai putini vizitatori. Ani in care orgoliile personale lasa loc binelui general. Ani in care am putea spera ca macar cativa dintre noi au inteles motivul Crizei. Ani in care vom incepe incet-incet sa reparam dezastrul. Sa speram ca 2013 va fi inca un an in care Spiritul Timpului va triumfa!

P.S: Voi lipsi pentru urmatoarele cinci zile. Voi incerca sa raspund la comentarii, dar, in cazul in care nu ne mai citim pana in 2013: Un An Nou Impresionant!

Spiritul Craciunului si Spiritul Tranzitiei

24 Dec 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca de obicei, Apocalipsa i-a luat pe romani prin surprindere…

Tot ca de obicei, ma voi abtine de la urari generale de bine, cat timp lucrurile nu stau bine…in general. Sanatosi sa fiti, ca binele vi-l gasiti si fara ajutorul unuia care in timpul liber isi zice “Krossfire”. Mai mult, sper sa va gasiti binele si dupa Sarbatori.

Aveam initial de gand sa mai tai din spiritul Craciunului cu un articol complet irelevant, dar am constatat ca nu prea mai am din ce sa tai. Cinismul supradimensionat ne-a adus la nivelul la care nici macar putinii oameni care se bucurau sincer de Craciun nu-l mai pot aprecia. Sa nu ma intelegeti gresit: ar fi culmea sa pozez in aparator al Craciunului, cand cu ani in urma disecam colindul romanesc. Stiti voi, cantarea aia minunata, blocata intr-un perpetuu necrolog.

Problema e ca de cativa ani nu mai are sens sa iti pui caciula de mizantrop si sa hulesti Craciunul, Pastele si alte sarbatori cu “S” mare. Nu de alta, dar nu mai are cine sa le apere. Vei fi doar tu, omul care e impotriva Craciunului, luptandu-te din rasputeri cu cei care trimit din obisnuinta mesaje. Sa ne intelegem, cei din urma nu-s oameni cuprinsi de “spirit”, ci oameni care incearca (fie si intr-un mod superficial) sa intre intr-o oarecare atmosfera. Nu sunt oameni care cred cu “inima deschisa” in Craciun, ci oameni care fac eforturi pentru a nu-i supara pe altii (altii care la randul lor nu prea cred, dar fac eforturi).


(Una dintre multiplele griji ale Mosului – Sursa)

Intr-un final, lupta dintre micul Grinch care stie ca “Sarbatorile sunt naspa” si cel care trimite totusi urari seamana cu o batalie intre un ateu si un agnostic. Diferente de teza exista, dar obiectul luptei nu e clar definit (sau existent, dupa preferinta). In atare conditii, te bucura uneori cand vezi lucruri precum Google Santa Tracker, o initativa simpatica de a uni vechile legende cu tehnologia moderna.

La fel te bucura si putinii pusti care sar in sus cand “a venit Mos Craciun!”. Acum, faptul ca “Mos Craciun sunt parintii” nu mai e o dezvaluire pe care sa o negi furios. Parintii nu prea mai fac eforturi pentru a le da celor mici impresia ca “Mos Craciun exista”. S-a ocupat deja Internetul de orice tentativa de a mentine mirajul.

Daca nu va puteti bucura de Sarbatori, e de inteles. Motive se gasesc: unele umane, altele sociale. In barca asta ma scufund si eu de ceva vreme, asa ca ar fi culmea sa condamn pe cineva ca nu e cuprins de “magie”.

Dar, daca puteti sa va dati un bine meritat ”reset” de Craciun, va sugerez sa va indopati in limita stomacului, sa va uitati inca odata la Singur Acasa si la ”filmul ala cu Tim Allen”. Sa puneti CD-ul cu colinde in aparat si sa va incepeti toate frazele cu ”fie ca…”, in timp ce va holbati inmarmuriti la instalatia de brad. De ce? Pentru ca oricum ar fi, e mai placut decat sa explicati pompos tuturor cat de nasol e un eveniment la care nu participati.

P.S: Chys Khan, varul siberian al lui Mos Gerila (Ded Moroz) si al lui Mos Craciun, are un costum cu mult mai mult bling-bling.

Banca de rezerve

20 Dec 2012 | : Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Cu trei ani in urma, proaspat intrat in “industria comunicarii”, scrisesem un articol despre legatura dintre fotbal si publicitate…

Anul asta am dezvoltat tema dintr-o perspectiva personala si am publicat-o in engleza, pe adhugger. La cererea publicului (respectiv la cererea unui singur om care nu sunt eu), m-am gandit sa public si varianta in romana a aceluiasi articol (nu pe bune, nu sunt eu!). Iata deci un scurt eseu despre publicitate, scris la cererea unui om care nu sunt eu:

Banca de rezerve

Cu ani in urmă, când încă îmi făceam încălzirea la o echipă mică, eram convins că, odată ajuns în Liga I, lucrurile se vor schimba. Mai mult, aveam impresia ca jocul cu ideile poate naşte jucători geniali şi antrenori vizionari. Campionatul publicităţii avea însă alt plan. Începând cu intrarea în sistem şi încheind cu inevitabila blazare, “advertisingul” se joacă pe un gazon scump, dar după regulile străzii. Aspiranţii ştiu asta foarte bine.

La cluburile mari se intră greu şi întotdeauna în echipa de juniori. Odată ajuns aici, nu mai contează că joci fundaş, deşi eşti atacant get-beget. Joci cum poţi, numai să joci. Te visezi deja în prima linie, candidat pentru Balonul de Aur sau măcar pentru un Leu de Argint. După câteva luni, înveţi strategia echipei şi afli în sfârşit cui trebuie să pasezi şi când. Când primeşti ocazia să intri 10 minute în teren într-un meci oficial, eşti deja alt om.

După multe meciuri jucate, câteva goluri înscrise şi zeci de ocazii ratate, simţi că e timpul să schimbi clubul. Să fie peformanţa, salariul? Nu mai contează, dar eşti convins că acolo va fi mai bine. Eşti convins că îţi vor aprecia abilitatea de a alerga pe tot terenul şi şuturile din voleu, care sunt “aproape pe poartă”. Şi iar o iei de la capăt cu nopţi nedormite şi zile de tocit adidaşii. Echipă nouă, meciuri diferite, aceeaşi miză.

Cu anii, vine şi senzaţia că “jocul nu mai e ca înainte”. După o vârstă, coechipierii se uită altfel la seniorul din teren. Atunci simţi pentru prima dată că trebuie să faci într-adevăr “ceva”. Îţi iei experienţa şi numele şi te transferi la o echipă mai mică, pe post de selecţioner. Tu vei schimba ceva, tu vei aduce oameni proaspeţi şi vei revoluţiona jocul. Pentru tine, regulile vor fi altfel.

Aşa mai trec câţiva ani cu interviuri belicoase, promisiuni măreţe şi ameninţări voalate. Ciudat, dar gazonul nu e mai verde de partea cealaltă. Ajungi să te transformi treptat în fostul tău antrenor. Îl ştii, e cel căruia voiai să-i dai o lecţie. Acum foloseşti aceleaşi tactici prăfuite şi joci aceleaşi meciuri lipsite de spectacol. Nu de alta, dar trebuie să-i mulţumeşti pe sponsori. Ei ţin echipa în viaţă, ei au ultimul cuvânt.


(Ultimii ani ne-au aratat un rastel din ce in ce mai gol. Sursa.)

Şi te omoară că nu vede nimeni munca din spate. Te omoară că de-afară se văd doar salariile, marea de hipsteriţe înfocate, eşarfele colorate şi munţii de bere cu limonadă. De-afară nu se vede mai nimic, dar cumva toţi se pricep la joc. În fond, e simplu: dai drumul la idee, şutezi şi marchezi! Dacă ar fi în locul tău, ţi-ar arăta ei cum se face. Nu de alta, dar voi ăştia, “profesioniştii”, oricum vă luaţi banii degeaba.

Şi te apucă iar dorul de ducă. De data asta te-ai hotărât. E definitiv. Pleci! Nu te-ai gândit prea bine unde. Poate o să-ţi deschizi o fermă şi o să plantezi găini bio. Mă rog, ai citit tu ceva despre răsaduri ecologice şi te-ai prins că, de fapt, omul s-a născut agricultor. Vechii tăi prieteni s-au ţinut departe de galerii, meciuri şi lumina nocturnei şi uite unde au ajuns. Sigur poţi şi tu!

După doi ani de pauză şi 4 recolte eşuate, te loveşte din nou. La început timid, apoi din ce în ce mai evident. Constaţi îngrozit că, oricât ai vrea să scapi, nu tu ai ales jocul, ci el pe tine. Cât mai discret cu putinţă, te întorci resemnat la prima dragoste. Nu-ţi mai pasă atât de multe unde, numai să joci. Şi în fond…publicitatea e locul ideal pentru foste glorii.

P.S: Nu, nu sunt microbist, dar am decis că paralela cu fascinanta lume a ping-pong-ului mai poate aştepta.

Putina perspectiva

16 Dec 2012 | : Social, Cultural, Politic

“Sunteti simpatici, dar va lipseste perspectiva” (un patron german, la o conferinta despre francize si antreprenoriat)

Am simtit nevoia sa deschid cu un citat nu atat pentru a explica titlul, cat si pentru a-mi intari o frustrare. Frustrarea ca nenea ala, pe care l-am auzit aberand prin 2007, are dreptate in ceea ce priveste piata romaneasca. Lipsa perspectivei e fenomenul care face ca 80% dintre afacerile romanesti sa cada in nas. E fenomenul care forteaza o buna parte a populatiei sa ramana sub un nivel de trai acceptabil. E acelasi fenomen care face ca oamenii sa iasa in strada urland “sa ne dea statul” si care incurajeaza o politica fiscala abuziva.

Pana sa ajungem insa la chestiuni economice, as vrea sa pornim de la situatii banale unde gandirii pe termen lung se vede direct si dureros. Sa ne uitam la perechile de nefericiti care “iau cu asalt” supermarketurile cu fiecare reducere. Sa ne uitam la tipul curatel si aparent inteligent, flancat de o pitipoanca obeza si de doi copii care urla si injura. Sa ne uitam la femeia sfarsita, ale carei trasaturi placute se pot inca vedea pe sub machiajul ieftin si ridurile timpurii. Sa ne uitam noi, pentru ca maimutoiul ei, care la 38 de ani inca isi da cu apa oxigenata in cap, nu o va face. Astfel de “celule ale societatii” sunt rezultatul unor alegeri proaste, facute cu motive si scuze puerile (“arata bine acum”, “las ca se mai maturizeaza in timp”, “are deja masina”, “e descurcareata”).

Avem zeci de exemple de castigatori la Loto care au reusit sa-i sparga in cateva zile. Baiatul asta avea sapte masini de lux in garaj. De ce? Pentru ca plecase de la pozitia de politist comunitar. Nu vedea mai departe de ziua de salariu si nu intelegea consecintele pe termen lung ale unei actiuni. Dupa o viata de lipsuri, prima lui prioritate a fost o casa imensa si masini pe masura. Asa cum bine e subliniat si in articolul asta, oamenii care nu au ajuns gradual la o pozitie inalta nu au nici cea mai vaga idee cum sa trateze banii. Pentru ei, banii sunt un fel de salvare, ceva ce trebuie cheltuit “acum”, pentru un beneficiu imediat. Economia pare a fi un concept uitat si la fel si investitia coerenta. La asta se adauga si spiritul ala de tip “lasa ca stiu eu mai bine” care nu permite celor care se pricep cu-adevarat sa intervina. In atare conditii, mai mira pe cineva imprevizibilitatea consumatorului roman?

In ciuda profetiilor diversilor analisti, nu suntem condamnati la bezna. Semnele au fost mereu acolo. Semnele crizei care a trecut. Semnele celei care va urma. Semnele ca ceva nu merge bine. Pentru a le pune in context, trebuie sa ridicam putin capul din cazanul zilnic. Sa incetam sa ne mai gandim exclusiv la ce facem acum, ce manancam la pranz sau unde iesim diseara. Pentru unii, perspectiva si contextul vor ramane inaccesibile, din motive economice si sociale. Pentru restul insa, nu exista nicio scuza pentru care “saptamana asta” e mai importanta decat urmatorii zece ani. Carpe diem, dar sa stim si noi!

Din pacate, solutia general acceptata sta in mainile aceluiasi sistem de educatie  care pare sa-si traisca ultimii ani de agonie. In sistemul asta ar trebui sa existe pe undeva niste oameni cu viziune care sa te faca sa vezi dincolo de propria furculita (nicidecum niste indivizi care abia asteapta sa-si expuna parerea). Oameni care sa-ti poata planta treptat dorinta de “altfel”, daca nu chiar dorinta de “mai bine”. Evident, exista si variabila “parinti”, insa un om cu orizontul inchis nu-i poate deschide altuia ochii.

O a doua vinovata pentru lipsa de perspectiva si pentru o viziune haotica asupra lumii este media. In cazul nostru, tocmai atitudinea obtuza si lingusitoare a presei romanesti i-a adus caderea si tot ea va reduce la tacere si televiziunile. Chiar daca aici vinovatii si-au primit intr-o mica parte pedeapsa, cele propavaduite de ei vor mai bantui ani buni. Va mai dura pana sa intelegem ca deciziile nu se iau ochii cu priponiti in televizor sau pe Vplay. Deciziile se iau atunci cand conteaza, de catre oameni care inteleg ca politica nu exista numai “ca sa nu iasa ceilalti”. Ca sa ajungi sa fii omul ala nu-ti trebuie prea mult. Doar putina perspectiva…

P.S: Zilele astea am fost coplesit de o haita de evenimente mai mult sau mai putin placute (de-aici si lipsa de activitate pe blog). Chiar si asa, am avut totusi satisfactia de a vedea in timpul vietii mele metalul ridicat la rang de religie

Vesel sau trist?

10 Dec 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Cum n-am simpatii politice, doar antipatii, ma voi abtine sa scriu despre recentele alegeri…

Chiar si asa, nu poti ignora extremismul prin care ne manifestam bucuria fata de fiecare mica victorie si nici tristetea deprimanta a oricarei infrangeri. Polarizarea este un subiect despre care am mai scris. Din pacate, n-am dezvoltat suficient tema incat sa-i vad adevaratele consecinte. A vorbi despre maniheism in politica, activitatea sportiva sau in manifestarile colective e una. Mai grav este insa cand fenomenul asta apare la nivelul perceptiei. Grav e cand toate lucrurile sunt pictate in alb si negru, chiar si sentimentele.

Dar hai sa nu va pierd in constructii lingvistice pompoase. Ascultati muzica? De care? Vesela sau trista? Nu serios, exista doar doua tipuri de muzica, la fel cum exista si doua tipuri de filme. Vesele si triste. Daca nu esti automat intr-o stare de agitatie obsesiva, e clar ca esti deprimat. Veselia se manifesta zgomotos. Fericirea nu poate fi o simpla stare de liniste sau de impacare cu propria persoana. Cand esti fericit darami muntii si te comporti ca un dependent bine aprovizionat. Daca la tine fericirea nu se manifesta asa, sigur e ceva in neregula! Nu exista stari intermediare, doar veselie extrema si tristete descurajanta!

(Sursa imaginii: Privacy Surgeon)

Acum serios, cititi 10% din comentariile pieselor Youtube recent lansate. Daca ramaneti cumva intacti psihic, o sa observati ca majoritatea comentariilor sunt in zona “I love this song,  it makes me feel awesome” sau “I hate this song and this band is for fags”. Foarte rar o sa observati pozitia “meh”, adica pozitia omului care a vazut, nu a fost impresionat, dar nici nu a fost devastat interior de eveniment. Bine, nici productiile media nu-ti dau uneori de ales. Filme lacrimogene, piese de despartire si tone de lacrimi artificiale, puternic contrastate de veselia sinistra a oamenilor care nu inteleg prea multe. Daca la nivelul opiniilor polarizarea e intru-catva nromala (avem doar buton de Like si uneori de Dislike, rar un buton de “Decent” sau “Merge”), fenomenul e in continuare curios la nivel de perceptie.

Cred ca soarecii de club pricep cel mai bine cum e cu lucrurile vesele si triste. Viata de noapte implica doar evenimente extatice, urmate ulterior de caderi deprimante. Am ajuns sa ne comportam ca in reclamele la dulciuri. Fiecare bomboana este o calatorie in Paradis. Familia publicitara este un stereotip spre care multi aluneca involuntar. E normal, media creeaza modele sociale. Antropologii mi-ar spune ca asta e o metoda de a intelege lumea. La fel cum limbajele au evoluat dintr-o serie de etichete, la fel si simplificarea reactiilor si senzatiilor poate fi o metoda de a rezista avalansei de informatii in HD.  Am inteles deci, punem etichete…dar de ce numai doua?

Filtrarea fluxului de senzatii prin doua usi pe care scrie Vesel si Trist pare o idee buna in teorie. Mai mult, ne ofera un standard simplu. Tot ce cream sau traim poate fi “vesel” sau “trist”. Simplificam lucrurile pentru a nu mai fi nevoiti sa ne privim in oglinda. Problema e ce faci dupa vreo 50 de ani de “progres”, cand ti se va pune intrebarea “Cum te simti?”.

P.S: Complet pe langa subiect, are cineva nevoie de un mic review la Sony Xperia P? Nu de alta, dar e cam vechi terminalul, desi eu mi l-am luat relativ de curand. Daca are cineva curiozitati, pot include intr-un articol de tip colectie (cum n-am mai scris de multa vreme) o serie de puncte tari si puncte slabe.

Next Page »