Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

November 2012

Monthly Archive

Fascinantele Aventuri ale lui Rromin Hood

30 Nov 2012 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

O  scurta legenda dintr-o indepartata si neinspirata colectie.

La nastere primise un nume mare…la propriu. Richard Diocletian Tuailait Altreilea. Ciudat: el nu era al treilea, ci al noualea frate dintr-o nobila familie. Tatal lui fusese arhiducele Marelui Ducat al Intersectiei Calea Rahovei cu Progresului. Mama, una dintre zecile de printese din jur. Lira era numele ei. Lira Sterlina.

Cand tatal sau fusese inchis pe nedrept de stapanire, era prea mic pentru a se putea opune. Era ceva legat de o batalie cu dusmanii lor de moarte, Razboinicii Cersetori de la Serban Voda. Aparent stapanirea nu apreciase modul original in care tatal sau si liderul cersetorilor, Lord Dintosu’, rezolvasera problema. La scurta vreme, regina a plecat dupa tigari. In Spania.

Pe cand fratii lui se indeletniceau cu ocupatii mai putin nobile, Diocletian al nostru realizase ca numai munca era cea care putea sa-l scoata din impas. Numai munca era cea care avea sa-l ajute sa refaca regatul candva maret al tatalui sau si sa-l invinga pentru totdeauna pe urmasul lui Dintosu’, un lancier aurolac pe nume Vercingetorix (tovarasii de arme il strigau “Gica”).


(O captura de ecran luata de aici, peste care am mazgalit eu ceva).

Eroului nostru ii placea munca, insa nu stia ce sa aleaga!  Sa devina un nobil parcagiu, abil in gasirea unui loc potrivit pentru numai “zece mii sefule”? Sa fie un mandru spalator de parbrize a carui abilitate de a manui peria si sapunul sa-l faca vestit? Sa devina un menestrel al Ratb-ului, un bard al folclorului urban? Sa le cante din inima “Oameni buni cu suflet bun” in timp ce cu maiestrie agita un catel purecos printre locuri?

Alegerea era dificila, insa, ca toate alegerile mari, ea fusese facuta dinaintea nasterii lui. Intr-o buna zi, pe cand pescuia intr-o fantana facatoare de minuni pentru monede de 50 de bani, a observat ceva fantastic. O perie si un pet de un litru jumate’ fusesera lasate neglijent langa un cos de gunoi, parca puse dinadins pentru el. Fiind in loc sfant, tanarul Richard Diocletian Tuailait Altreilea intelesese pe loc. Dumnezeu il incoronase regele spalatorilor!

Din acel moment, Richard nu a mai existat. A existat numai Rromin Hood! Se ducea glont la masinile straine din intersectie. Soferii nici nu apucau sa deschida geamul ca tanarul viteaz le si spoia geamul cu un amestec bine ticluit de resturi de la spalatoria auto si apa de balta. Chiaburii erau blocati pe loc pana cand tanarul Rromin Hood isi termina lupta cu parbrizul, geamul din spate si uneori cu geamurile laterale! Apoi, de mila ochilor de copil sau a posibilei furii a razboinicului, boierii ii intindeau minim 2 RON!

Intr-o zi norocoasa, Rromin putea strange chiar si cateva milioane. Duse erau zilele in care umbla in papungi, acea combinatie bizara de papuci si pungi. Sticla statea bine in teaca, prinsa cu un elastic de nadragi. Peria la fel, gata in fiecare moment sa fie folosita drept arma si izbavire. Soferii de SUV-uri il invatasera deja si se temeau. Altii mai destepti facusera un targ cu el si reuseau sa-si fereasca masinile de furia apelor.

Marea confruntare era inevitabila. Gica, ramas fara statiile de tramvai favorite din vina unor muncitori fara de capatai, migrase cu tribul prin apropiere. Rromin, alaturi de credincioasele lui ajutoare, Micul Ion si Costelus zis Calugaru’, nu puteau sa lase o asemenea ofensa nepedepsita. Alaturi de alti cetateni ai intersectiei, cei trei au tabarat pe noii veniti. Se zice ca batalia a durat cel putin o ora, timp in care victime au cazut de ambele parti. Intr-un final, ostenit si cu vreo doi dinti lipsa, Rromin castigase. Luase inapoi ceea ce tatal lui obtinuse in ani grei de puscarie.

Fericirea nu a durat mult insa. De data asta, potera stapanirii nu venise singura sa-i desparta. Alaturi de ea, venea acum si temuta Directie de Asistenta Sociala si Protectia Copilului. Astfel, dupa legendara batalie, Rromin a disparut din micul regat. Se spune ca, dupa cateva luni intr-un orfelinat, ar fi fost adoptat de o familie de canadieni. In fond, eroul nostru nu avea nici sapte ani.

Desi a plecat dintre marii razboinici ai intersectiilor bucurestene, legenda lui Rromin Hood se mai aude si acum in jurul focurilor de pneuri langa care alti razboinici se aduna sa-si incalzeasca aurolacul.

P.S: O poveste aproximativa, bazata pe fapte ce pot fi considerate…aproximativ reale. Altfel, o insiruire de paragrafe ce nu trebuie luate prea in serios. Problema e destul de serioasa si asa.

La spital…

24 Nov 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Fara sa fi avut asta in plan (se intampla), in ultima vreme am luat contact ceva mai des cu spitalele…

Nu a fost ceva grav, dar nici vreo durere tratabila cu Paracetamol si ceai de paie. A fost insa suficient cat sa ma familiarizez cu tipurile de oameni si proceduri din interiorul sistemului. Acum, proaspat iesit la o bere cu amicii, am fost rugat sa infierez cu manie proletara sistemul medical romanesc. Am plecat cu gandul sa “scriu ceva pe tema asta” insa, pana am ajuns acasa, am realizat ca ar fi o pierdere de vreme. Ce sa scriu? Ca spitalele sunt prost finantate? Ca sunt haotic organizate si ca oameni care salveaza vieti sunt platiti cu salarii de junior la multinationala? Ca se dau spagi? Ca lucrurile nu merg?

Sa fim seriosi. Ar fi un subiect facil, o prada prea usoara chiar si pentru jurnalistii de tabloid. In plus, daca treci peste cozile interminabile si peste asteptarile prelungite, multe spitale chiar au medici buni. Medici care-s cu 2-3 clase peste cei de-afara si care, cu sau fara spagi, castiga mai putin intr-o luna decat un absolvent german intr-o saptamana. Medicii astia exista, in ciuda neincrederii. Unora li s-au dedicat reportaje, altora doar scurte elogii.

Evident, ii inteleg pe cei care-si platesc CASS/OPSNAJ si se plang ca au nevoie si de un abonament la o clinica privata pentru servicii complete. Ii inteleg pentru ca ma aflu printre ei. Nu inteleg insa tonele de batranei si pustani razvratiti care refuza sa priceapa ca “afara“, pentru o banala consultatie, ar scoate minim 200 de euro pe vizita sau macar 2000 de euro pe an. Minim 200 de euro pentru cineva care nu ii va baga oricum in seama. E o suma mare chiar si pentru salariile din “tara fagaduintei”, oricare ar fi ea. Asta fara sa mai luam in calcul tonele de medicamente compensate care pun presiune mai mare decat ai crede pe farmacii. Sistemul de sanatate romanesc merge foarte greu…dar merge!

 (Sursa Imaginii: Funny As Duck)

In spitale, nu neregulile sunt adevaratul spectacol. Sunt prea usor de remarcat si prea greu de rezolvat. Mai interesanti de studiat sunt pacientii. Pacientii adusi din mediul lor familiar intr-un spatiu cu reguli proprii, un spatiu pentru care evolutia nu i-a pregatit. Exista si destui pacienti bine adaptati si civilizati, insa majoritatea sunt confuzi, irascibili, violenti sau excesiv de amabili. Unii incearca sa se agate de vreo figura familiara, de sora care le-a raspuns la telefon sau de omul caruia spera sa-i plaseze o “mica atentie“. Altii nu inteleg nici acum ca odata ajunsi aici, sunt printre oameni “cu probleme”. Li se pare incredibil ca toti vor la consultatie si ca ei nu sunt singurii oameni “bolnavi“.

Am vazut barbati de 2m care mai aveau putin si plangeau inainte de un set de analize. Am fost intrebat de vreo doi vlajgani de la tara daca “la ecografie doare rau”. Am vazut mame firave care, de dragul celor mici au pornit un blitzkrieg si, la fel ca in ’39, au si castigat. Am vazut indivizi care venisera acolo pentru ca “ei stiau clar ce au” si evident “aveau nevoie doar de foaia aia”. Directorasi aroganti, pensionari umili care asteptau cu orele si fetiscane carora le era literalmente rusine ca sunt la spital. Oameni fara o boaba de cultura medicala, dar plini de sfaturi pentru oricine s-ar fi nimerit prin preajma. Indivizi care-si prezentau boala ca pe ceva exotic, ceva care ii scotea clar in evidenta si oameni care stiau sigur ca ce ai tu “nu e grav” si ca “trece repede”. Sa nu uitam nici de oamenii care au senzatia ca daca blocheaza intrarea vor fi cu siguranta primii chemati, indiferent de programari. Ei sunt oamenii care “se grabesc”.

Egoismul pana la urma nu e greu de inteles, cum nu e nici frica. Instictul de autoconservare e unul dintre putinele ramase fiintei umane, desi nu mai are nimic din gloria de-acum 200 00 de ani. Daca adaugam la asta neputinta sau handicapul financiar, multe lucruri devin scuzabile. Ce e greu de acceptat, insa nu imposibil de explicat, este modul in care pacientii inteleg  conceptul de urgenta. Nefamiliarizati cu termenii medicali si obisnuiti sa dea vina “pe stres si oboseala”, majoritatea celor intalniti in spital se considera o urgenta de prim rang. Desi au alaturi oameni pe targa si in caruciorul cu rotile, niciunul nu ar da inapoi. Poate-i tot instinctul de autoconservare, poate-i doar nesimtirea.

In final, va las cu un dialog pe care l-am surprins in cadrul unei vizite. Un barbat de vreo 45 de ani, destul de bine inchegat este intrebat de o pacienta intre doua varste “Ati facut transplant?”. Omul raspunde putin incurcat: “Da, am facut, de doi ani!”. Femeia sta putin si se gandeste, ca apoi sa continue magistral: “Ahh, ce bine! Multi inainte, multi inainte!”. La o asa replica, omul mormaie zambind “Lasati doamna, ca n-oi muri de doua ori…”.

P.S: Intr-o nota mai optimista, as vrea din nou sa va invit sa dati o tura prin sectorul sase si sa remarcati afisele lui Marcel Puscas, candidat PP-DD la Primarie. Pe langa magistralul “Pe EI, pe MAMA lor”, omul a mai emis si “Nu va dau MAREA cu SAREA, dar va promit SALVAREA!” si a punctat excelent cu aceasta opera.

A doispea planeta de la soare

18 Nov 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Stiti senzatia aia stupida ca lucrurile cu care nu te intalnesti, nu exista?

Ei bine, senzatia asta m-a bantuit ani de zile cand a venit vorba de pseudostiinte. Daca in frageda copilarie astrologia era treaba serioasa pentru orice publicatie, in ultimii ani “horoscopul” si “zodiacul” au devenit un fel de glumite cotidiene. Sunt absolut convins ca si acum gospodinele care pierd juma de zi pe banca din fata blocului sunt fascinate de ascendentul “nebunului aluia de la trei”. Cu toate astea, in cazul oamenilor tineri si al celor inundati cu metri cubi de informatie, nu am inteles niciodata unde ar mai putea avea loc “horoscopul”.

Asadar, am fost vadit surprins cand, la o intalnire informala, o domnisoara cu vreo 28 de ani in spate si doua diplome sub centura s-a apucat sa mazgaleasca pe o agenda, in fata mea si a unui prieten. Ce? Un cerc, niste numere si ceva constelatii. De ce? Voia sa ne faca horoscopul pe loc, pe post de cadou. Nu, nu era o glumita din aia de hipsteri de tipul “hai sa facem ceva absolut dubios si sa sustinem dupa ca eram sarcastici“. No dom’le, femeia calcula si mazgalea cu patos. In vreo 10 minute, colegul meu a aflat ca o sa primeasca niste bani, desi Mercur e retrograd. Eu imi frecam dintii ca babuinul straduindu-ma din toata puterea sa nu izbucnesc in ras.

Si cum sa razi, cand astrologia e treaba serioasa? Au spus-o si indienii, campionii igienei precare si ai vacilor sfinte. La fel ca in cazul multor altor pseudostiinte, durerea nu sta in practica in sine. Da, e ilar sa crezi ca oameni care n-au pupat in viata lor regula de trei simpla au cunostinte vizibil mai avansate decat ale astrofizicienilor. Dar totusi, nu in ideea ca “Mercur retrograd” ar avea vreun sens sta problema. Problema e ca, in 2012, dupa sute de Apocalipse ratate, zeci de razboaie devastatoare si sute de catastrofe naturale, inca mai avem aroganta de a crede ca putem controla viitorul.


(Sursa imaginii)

Nesiguranta e ceva absurd de normal. E normal sa te sperie viitorul, cum e normal sa te sperie si urmatoarele cinci minute din viata ta. Ciudat e ca viitorul nu ar trebui intr-adevar sa ne sperie. Viitorul nu exista. Prezentul in schimb e total alta specie. Daca viitorul iti rezerva bani si faima, ai face bine sa incepi deja sa lucrezi la asta. Daca vreo boala dubioasa te va prinde in ghearele ei, probabil ca acum e momentul sa dai o fuga la medic. Faptul ca cineva iti spune zilnic “o sa fie bine” nu schimba cu nimic lucrurile. Ba mai mult, iti ofera un bonus de inconstienta care te poate costa scump. Chiar daca luna in care ne-am nascut ne-ar putea afecta, asta nu schimba cu nimic prezentul

Stiu ca suna trist, dar nu suntem speciali si nici prea inteligenti nu suntem, ca specie. In ciuda legendelor urbane, folosim in mod constant cam 100% din creier.  Nu avem nicio rezerva miraculoasa de simturi, care sa ne ajute sa scapam de nesiguranta. Nici nu stiu de ce am vrea, cat timp nesiguranta a fost unul din principalele motoare ale evolutiei umane. Cat timp nu suntem siguri de numarul planetelor din sistemul solar, iar gravitatia e in acelasi timp lege si teorie, poate ca n-ar trebui sa avem certitudini.

Te sperie viitorul? Ce surpriza! Si pe mine! Acum lasa cartea aia dubioasa jos si hai sa vedem ce-am putea face ca prezentul sa fie un pic mai placut. Am putea incepe cu profetii si astrologii…

P.S: Si daca tot vorbim despre neprevazut, simt nevoia sa repostez un mic filmulet pe care l-am furat cu marsavie de pe Facebook-ul altcuiva (Constantin nu se va prinde niciodata). Este o scurta reclama a retelei de metrouri australiene si surprinde…mai bine il urmariti singuri.

Pierdut filme dubioase, ofer articol

16 Nov 2012 | : Filme & Carti

Ce faci cand ai chef de scris, dar n-ai inspiratie? Un articol cu recenzii, evident!

Cum au trecut niste luni de la ultimul articol de gen si cum recenziile la filme porno  nu v-au ridicat interesul (v-ati prins? ridicat! haha, ce aluzie subtila!), am decis ca e timpul pentru noi aiureli despre productiile perindate pe la noi.

Skyfall (2012): Ultimul James Bond mi-a adus aminte de pustiul mediocru caruia invatoarele ii dadeau coronita de frica parintilor. E un film cu James Bond. Va avea fani, insa asta nu-l scuteste de impresia de film mediocru, din al carui amalgam de linii narative si personaje inspide poate fi retinut doar antagonistul interpretat de Javier Bardem. Daniel Craig, desi nu mi-a displacut in Casino Royale, seamana cu un Andrei Gheorghe mahmur. Bond nu mai are nimic din sarmul britanic si replicile taioase care stateau atat de bine pe limba unui Roger Moore sau Sean Connery. Agentul 007 isi arunca singur carlige verbale, pentru a reveni cu glumite absolut stupide. Gluma legata de “datul la fund”, venita imediat dupa iesirea dintr-o balta inghetata, m-a dat gata. La fel si rima “position/opposition”. Ah, sa nu uit de aluzia din “We haven’t been properly…introduced”. Din punctul meu de vedere, responsabil pentru decaderea lui Bond este doar scenaristul care o transforma pe femeia Bond intr-un personaj episodic si care-l face pe agent sa dea buzna peste ea in baie, pentru o doza de erotism improvizat. La asta se adauga si panseurile pseudofilosofice lipsite de context si unele greseli de limba (serios!). Un film bine regizat, cu o coloana sonora placuta (da, chiar si piesa lui Adele), dar cu un scenariu teribil (motiv pentru care nu are sens sa va rezum actiunea).

The Campaign (2012): Daca pe Zack Galifianakis il gasesc simpatic, Will Ferrell nu m-a impresionat niciodata. Culmea, aici functioneaza amandoi de minute in rolul unor politicieni prinsi in eternul joc electoral. Aparitiile lui Dan Ayrkoyd si  John Lithgow (3rd Rock from the Sun) si putinele momente in compania lui Brian Cox completeaza frumos amestecul.Filmul spune povestea ciudatului Marty Huggins (Galifianakis) fortat de un concurs de imprejurari sa candideze impotriva versatului politician Cam Brady (Ferrell). Sustinut de fratii Motch, doi moguli industriali, Marty, cei doi caini si dubioasa lui familie urca suficient in sondaje cat sa declanseze un razboi electoral din care nu lipsesc referintele la chinezi, al-Queda si  alte frici americane. Dylan McDermott (The Practice) joaca rolul unui PRist psihopat, o parodie a “oamenilor de succes” din comunicarea politica.

The Tall Man (2012): Un film cu Jessica Biel de la care ma asteptam sincer sa fie prost. Primele 20 de minute din film mi-au intarit presupunea, singurul nume sonor de pe afis fiind pus in situatii care nu ii puneau in valoare calitatile. Din fericire, filmul isi revine rapid, avand nu una, ci doua “intorsaturi de situatie”. Mai mult, la final am ramas cu impresia ca am vazut un film decent, insufletit de cateva intrebari pertinente (una dintre ele fiind “Ce naiba a vazut Jessica Biel la Justin Timberlake cand eu eram chiar aici!?!”). Filmul incepe ca un horror optzecist cu rapiri de copii (si intamplator cu aceleasi efecte speciale) si se termina in tabara dramelor sociale. Orice alt detaliu ar strica din frumusetea peliculei. Pentru cei vag interesati, in The Tall Man mai apar si pustoaica din Tideland (tot autista si pierduta in lanul de porumb) si o Ellen din Supernatural (Samantha Ferris).

Detention (2012) combina intr-un mod aproape perfect o parodie de tip “Not Another Teen Movie” cu scene de tip “Donnie Darko”. La final, amesteca totul cu o doza de “Scream” si presara niste “Juno pe deasupra. Confuzi? Pe scurt, Detention e o comedie-horror despre adolescenti, crime, anacronisme, ursi si calatorii temporale. Tot confuzi? Sugestia mea e sa va uitati pur si simplu la film, pentru ca nu e deloc prost, in ciuda notelor unor critici. La fel ca in Scott Pilgrim vs. The World, mai tot filmul e o referinta, de la numele personajelor (Clapton, Ione, Riley) pana la actiune si coloana sonora excelenta. Din pacate, la fel ca Scott Pilgrim vs. The World, Detention e un film foarte greu de povestit. Rezumatul lui seamana cu o colectie de clisee parodiate. Serios, pe pustiul japonez il chema Toshiba!

Total Recall (2012) este o reinterpretare deloc necesara a unui material clasic, reintepretare pe care am facut prostia sa o vad la cinema. Actori buni au fost (Colin Farrell, Jessica Biel, Kate Beckinsale, Bill Nighy). Surse de inspiratie au fost. Reclame inutile au fost si ele (inclusiv produse Yamaha si Fiat, intr-o lume unde Japonia si Italia nu mai existau). Ce n-a fost deloc? Filmul de sub toate astea. Daca productiei din 1990 cu Arnold Schwarzenegger i se putea reprosa exagerarea unor efecte vizuale si lipsa de profunzime (ma rog, nu stiu cine se uita la filme cu Schwarzy pentru asa ceva), noului Total Recall i se poate reprosa tocmai insistenta pe detalii. Odata mutata actiunea de pe Marte pe un Pamant devastat, Total Recall se transforma intr-o alegorie politica plictisitoare si banala. Serios, punctele lui tari sunt o bancnota cu Obama si cateva efecte speciale din primele 10 minute. Spoiler: La final, Collin Farrell il invinge pe politicianul cel rau si ramane cu fata.

Men in Black 3 (2012) este continuarea pe care primul Men in Black o merita. Un film usurel, cu mai mult Will Smith, suficient Josh Brolin si mai putin Tommy Lee Jones. De data asta, actiunea se muta in 1969. Evident si aici vina o poarta tot masina timpului (din ce in ce mai prezenta in filmele si serialele din ultima vreme). Din motive de “spoiler”, nu o sa va povestesc motivul intoarcerii lui Will Smith in timp, dar ca amanunt interesant, noul Men in Black face putina lumina in jurul personajului “Jay”. MIB 3 este relaxant, usor amuzant si per total o poveste perfecta pentru o duminica plictisitoare. Singurul minus a fost ca Will Arnett (Arrested Development) nu a primit un rol mai sanatos.

247 F (2011): Un film in care niste oameni raman blocati intr-o sauna. Un film bazat pe fapte reale. Serios! 247 F(ahrenheit) e un preludiu de o ora si ceva la un film porno care nu demareaza. De vazut numai daca sunteti inchisi intr-un autobuz aglomerat, cum am fost eu.

P.S: Altfel, ramanand in lumea filmelor, ar fi de spus ca Premium Rush e un film in care viteazul razboinic e un curier pe bicicleta. In filmul asta, Joseph Gordon-Levitt scapa de tipii rai…pe bicicleta!

Oameni simpli, din popor…

10 Nov 2012 | : Social, Cultural, Politic

Inca din liceu am avut o problema cu obsesia populara pentru “politicienii saraci si cinstiti”…

Din scaunul lui directorial, din piele autentica si lemn de mahon, cititorul meu tipic va striga indignat “Stimate autor, am impresia ca s-a mai scris pe tema asta!” (eventual tusind si pufaind elegant din pipa). Eu ii voi raspunde cu toata candoarea cu care Apple isi da in judecata partenerii: stiu ca s-a mai facut, dar nu scria Krossfire pe capac! Sa purcedem deci sa disecam tema mirajului regilor simpli, din popor.

Spre deosebire de Noua Antichitate romaneasca, Vechea Antichitate avea o viziune concreta asupra calitatilor care defineau un lider politic. Conducatorul avea nevoie de o voce remarcabila si de o avere solida, consecinte ale experientei economice sau militare. Nu-i vorba numai despre “bosii” Greciei antice care propavaduiau moderatia din mijlocul orgiei, dar si despre romani, cartaginezi si de alte imperii care au terorizat mii de elevi de clasa a cincea. Culmea, curentul politicianului “versat” cu o avere considerabila s-a pastrat perfect si in Evul Mediu prin nobilime si n-a disparut nici in cadrul democratiilor moderne. Desigur, fiecare sistem a avut ciocoii lui. Totusi, chiar si in cadrul unor forme precare de organizare precum “meritocratia mongola”, cei ce se ridicau se trageau fie din vreo capetenie, fie erau oameni ce dovedisera abilitati extraordinare in lupta. Dupa o definitie clasica, nu erau oameni “simpli”.

Dar destul cu trecutul. Sa aruncam o privire fugara asupra recentelor alegeri americane. Daca invingatorul Obama si-a facut averea (estimata la numai cateva milioane de dolari) printr-o serie de investitii strategice inteligente si cateva carti scoase la momentul potrivit, oponentul lui, Mitt Romney zis si Mitt Money, o duce infinit mai bine, unele surse estimand totalul resurselor lui la o suma care depaseste 200 de milioane de dolari. Prin urmare, americanii au avut de ales intre un individ bogat si unul putred de bogat. In ciuda micilor atacuri din campanie, nimeni nu s-a plans de asta. Daca alegatorii au avut de ce sa fie iritati pe Romney, asta a fost din cauza declaratiilor si gafelor sale, nu din cauza faptului ca era bogat. La fel si pentru Obama, caruia i s-au imputat promisiunile neindeplinite. Nimeni nu a fost iritat ca politicienii americani nu sunt mai saraci si nu se uita mai des la Jersey Shore si Honey Boo Boo. Alegatorii pot aprecia ca cei votati sa le fie lideri sunt ceva mai “bine pusi” decat un om de rand.

Bun, dar de ce ai vrea sa iti iei niste responsabilitati daca tot esti putred de bogat? Nu tot ca sa faci mai multi bani (intreaba romanii dornici de o portie saptamanala dubla de parizer) ? Banii sunt doar unul dintre motive, poate cel mai putin important in statele mari. Odata ajuns intr-o pozitie de putere averea ta creste oricum: fie natural, prin carti, conferinte si asocieri (capital de imagine), fie intr-un mod mai putin subtil, prin manipularea unor contracte. De multe ori, contractele avantajoase vin ele la tine…doar esti “alesul”! Astfel, intr-o tara cat de cat normala, n-ai avea de ce sa vrei sa devii ministru al educatiei exclusiv pentru a cumpara tablete cu 10 000 de euro bucata.

Si totusi, de ce ai vrea functia? Dupa ce in prima faza, politica s-a apropiat pentru o vreme de sensul grecesc al expresiei (politikos – “pentru cetateni”),  forma ei moderna a devenit “arta cuceririi si mentinerii puterii”. Putere, influenta, vizibilitate! Sunt dorinte natural umane, in ciuda a ceea ce v-ar spune hipsterii. De-aia multi simt ca merita sa fii in prima linie, cu toate riscurile care decurg din asta. Asta vor si Obama (caruia i-a fost servit si un Nobel, apropo), asta vor si Cameron sau Merkel. Au o tara si o armata la picioare si garantia de a fi intrat, fie si pe un loc minor, in istorie. E mai mult decat suficient. In politica reala nu intra nimeni pentru a-si lua “Q7”. Mitt Romney putea deveni “al 45-lea presedinte al Statelor Unite”. Asta era miza lui!


       (Sursa: http://intrawebnet.com/)

Faptul ca marii politicieni nu-s nici simpli, nici saraci si nici 100% cinstiti le confera niste avantaje. Multi au ocupat deja functii (la americani e aproape obligatoriu) si au o minima experienta de management. Majoritatea nu sunt complet lobotomizati si pot sustine o dezbatere chiar si atunci cand li se termina discursul scris de PRisti. Tocmai din dorinta de a ramane in memoria colectiva, multi dintre ei isi mai fac si treaba din cand in cand. O initiativa, un muzeu, o autostrada care sa le poarte semnatura. Pana si atunci cand nu sunt altceva decat niste capuse, subtilitatea ii diferentiaza serios de ai nostri.

Inca o data: de ce ai vrea un politician “simplu, din popor”? Ti-ai vota colegul de apartament care se indoapa cu chipsuri si se joaca non-stop doar pentru ca “stie ca e greu”? Acelasi coleg pe care nu l-ai angaja nici pe 10 lei, dar care sustine ca stie “ce nu merge in tara asta”? Exista o diferenta intre unul care face bani si unul care vorbeste despre ei. Diferenta aia este ca primul nu stie doar “care e problema”, ci are si o SOLUTIE pentru ea.

Precara educatie politica a cetateanului de rand si tendinta de a vota cu “ura” nu pot sustine ideea politicianului care “nu  vrea sa fure”.De ce? Pentru ca fix acelasi lucru l-ar face si alegatorul de rand, ajuns in functie: si-ar umple cu pofta buzunarele! De-asta e admirat Becali, “om simplu care le zice bine”. Becali e un individ cu care romanul de rand se poate identifica, desi multi nu vor recunoaste asta.  E un om care iti ofera placerea de a spune ca “sa ajungi sus, nu e mare lucru” sau “sa ajungi sus tine doar de noroc”. Problema tocmai aia e: un adevarat lider politic nu e un om simplu. De-asta un partid al poporului nu-si are rostul. Politicianul nu e un om “din popor”, ci unul care s-a ridicat suficient si vrea mai mult. Nu, nu trebuie sa impresioneze prin comportamentul lui auster si intens moral. Nu pe asta s-au bazat 200 000 de ani de evolutie umana. Mi-ar placea sa vad un astfel de om la putere, dar stiu rezultatul (demisie, pervertire treptata sau dictatura).

Romanilor le place sa fie condusi de oameni care nu-i complexeaza si nu le zguduie valorile rudimentare si inaplicabile. De-asta vor continua sa voteze afaceristi de carton, diletanti si mediocri cu discurs populist. Indivizii abili si instariti, cu ochii mereu pe putere, sunt rar alesi. In cazul lor, apare mereu intrebarea: da de unde are asta bani? Faptul ca omul s-ar putea sa intre in jocul puterii tocmai pentru ca are bani este pentru multi o bizarerie. Lupta autentica pentru putere poate sa ofere din cand in cand o ideologie, o reforma sau o lege decenta. Din lupta pentru ”ciolan” nu iese niciodata nimic…

P.S:  Cum spuneam, s-a mai scris pe tema si nu s-a scris rau, asa ca am preferat sa analizez problema intr-un context comparativ (cu alte cuvinte, am scris mai mult :P).

Next Page »