Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

September 2012

Monthly Archive

Masculu’ alfa

28 Sep 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Unul dintre marile beneficii ale blogului este ca poti raspunde detaliat la intrebari pe care nu le-a pus nimeni.

In cazul articolului de fata, cineva a pus totusi o intrebare…acum o saptamana. Suparata pe specia de misogini cu care imparte tara, o domnisoara hipsterica (genul care poarta esarfa la 40 de grade) sustinea ca homofobia este doar o masca. Respectiva, iritata de ceea ce percepea a fi o atitudine “ultra-masculina”, domnisorica sustinea ca “glumele cu tenta gay” dintre barbati ar fi de fapt o forma prin care acestia isi reprima anumite porniri. Prin urmare, indiferent de cat am incerca sa scapam de efectele pusificarii globale, toti suntem “putini luati”. Eram pregatit sa fac o gluma cu cratite si bucatarii, dar mi-am zis ca o asemenea postare merita un articol detaliat si complet lipsit de sens.

Deci, care ar fi originea deosebitelor glume de tipul “Ce faci puisor?” spuse intre barbati care in alte conditii s-ar lupta cu tigrii pentru a-si impresiona propriile femele. Simplu: e vorba de dominatie. E vorba despre pozitia, fie si metaforica, de mascul alfa. Prin aruncarea unei replici cu tenta dubioasa, afirmi, de multe ori prieteneste, ca tu esti “sefu’ haitei” si ca ceilalti, desi barbati, sunt pe un palier mai jos. Chiar daca, in niciun moment al discutiei, nu esti serios in legatura cu afirmatiile tale, gestul in sine exista si este o ramasita evolutiva. Maimutele mari, categorie din care facem fie ca vrem sau nu parte, executa gesturi similare atunci cand sunt invinse sau castiga in lupta (tot simbolice, desi cu siguranta mult mai vizuale).  Mai mult, anumite grupari mafiote si teroriste au dus in trecut lucrurile la extrem (e si o scena pe tema asta in Pulp Fiction).


(Sursa acestei glume mai subtiri decat un sandvis McDonalds)

In ziua de azi, genul asta de comportament nu are vreo insemnatate anume. Asta-i si motivul pentru care multi nici nu prea raspund la dozele aleatorii de efeminatie (mai ales daca sunt deplin stapani pe personalitatea si sexualitatea lor). Arunca insa in scena o femela suficient de atragatoare si, nu in putine randuri, vei asista la un spectacol bizar. In fata unei femei pentru care in trecut s-ar fi purtat razboaie, barbatii incep sa se adreseze unii altora cu “papusa” si “iubire”, de parca se pregatesc pentru un concert YMCA. Motivul? Acelasi: incercarea de a-i face pe ceilalti sa para mai putin “masculi” si de a-ti afirma la randul tau masculinitatea. Nu e ceva rautacios, ci ceva uitat de evolutie in subconstient. Din acelasi motiv, nici glumele legate de “marimi” nu sunt tintite neaparat catre femei, ci catre cei pe care masculu’ alfa incearca sa-i faca sa se simta inferiori. Daca societatea moderna nu-ti permite sa-ti provoci la adversarii la lupta si apoi sa curtezi femela folosind ragete, macar o gluma cretina sa faci.

Pana la urma, e vorba de apartenenta la haita potrivita. Asta explica, daca vreti, superba expresie “c**e”. E un mod de a confirma statutul in haita al celui de langa tine si cumva opusul comportamentului descris mai sus. Expresia “Bah c**e!” se poate traduce prin “Hei tu, posesor de aparat reproducator masculin si membru al aceluiasi grup!”. Cand, cu aplomb iti numesti amicul testicul, te incluzi si pe tine in acelasi grup al mandrilor posesori de penis. Dinamica unui grup feminin este insa diferita, motiv pentru care nu vom auzi prea curand expresia “Bai ovare!”.

Recunosc, sunt metode primitive de a ne recunoaste si a stabili niste rapoarte. Cu toate astea (si acum ma intorc spre adepta lui Hipster despre care vorbeam), gesturile in sine sunt nevinovate. Sunt, daca vreti, similare cu gesturile pe care le fac puii de catel cand se musca si ataca fara a se rani. Sunt metode de a spune ca esti “putin mai barbat” decat ceilalti barbati, la randul lor posesori de “c**e!”. S-a inteles, fetelor?

P.S: N-as vrea ca articolul de fata sa treaca drept misogin sau, din contra, sa prezinte barbatii ca fiind niste creaturi mult mai putin complexe decat…hei, o reclama cu ţâţe!

Leonard Cohen in 2012

23 Sep 2012 | : Muzica

L-am mai vazut pe Leonard Cohen si in 2009, moment in care cred ca mi-am facut o nedreptate nescriind o cronica…

Am avut unele retineri legate de locul desfasurarii, si anume Piata Constitutiei. Acum trei ani, stadionul Iolanda Balas – Soter a fost o alegere cu mult mai inspirata (alegere de ultim moment, e drept) si am crezut ca acustica excelenta s-a datorat zonei. M-am inselat. Bine izolata, Piata Constitutiei poate gazdui o scena adevarata de concert, cat timp zona este complet blocata iar artistii vin cu propriile echipe tehnice, ceea ce maestrul canadian a si facut.

Extrema punctualitate a lui Cohen a reusit sa socheze publicul roman care inca se indopa cu diverse pe langa scena la 20 de minute dupa ce concertul incepuse. Instrumentistii lui Cohen au ramas probabil cu impresia ca Romania inca sufera acut de foamete. Am mai spus-o: desi au fost multi oameni cu sufletul acolo la toate concertele, artistul inca nu are in Romania un public care sa-l merite pe deplin. Stiu ca o parte dintre cei prezenti au crezut ca trebuie sa vina la 20.30, ghidandu-se in mod eronat dupa ora de pe bilet. Asta nu-i scuza insa pe toti (ora era corecta oricum online si pe afise) si cu-atat mai putin nu-i scuza pe cei care se tot ridicau de pe scaune in timpul concertului. Inceperea si reinceperea concertului (dupa pauza) au fost anuntate, exclusiv pentru a preintampina astfel de situatii.

La 20.00, “Dance me to the end of love” a inundat vechea piata, urmat la scurta vreme de “The Future” si “Everybody Knows”. Dupa trei piese in care un Cohen vizibil mai obosit decat in 2009, dar la fel de placut, si-a incalzit inconfundabila voce, am avut ocazia sa aflam cine ocupa scena alaturi de canadian. Cohen si-a prezentat afectuos instrumentistii si echipa multinationala, ca un vechi maestru care-si lauda fericit discipolii. Pana si tehnicienii si oamenii de la mixaj au fost mentionati de doua ori in timpul concertului.

Daca la nivelul corului nu am avut surprize, acesta fiind format din Sharon Robinson (coautoare a unor piese) si magistralele surori Webb, la nivelul muzicienilor din fundal au existat cateva schimbari. Neil Larsen si-a reluat rolul la clape si pianina, pe cand legendarul spaniol Javier Mas a intretinut in mod sublim o chitara spaniola cu 12 corzi si o lăută traditionala. Chitaristul Bob Metzger a fost insa inlocuit de legendarul jazzman Mitch Watkins. Pe langa Rafael Gayol (percutie), Dino Soldo (contrabas, saxofon etc) si coordonatorul lor, basistul Roscoe Beck, a aparut si o fata complet noua. Este vorba despre Alexandru Bublitchi, un tanar violonist din Republica Moldova. Daca ar fi sa arat cu degetul spre cineva de-aseara si sa spun “asta a facut diferenta”, atunci cel mai probbail ar fi vorba de Bublitchi. Ce a facut “tinerelul ala” pe cateva piese  se numeste magie.

 

Veniti pentru a treia oara in Romania, Cohen si trupa ne-au anuntat ca, desi nu stiu clar cand se vor mai intoarce, avem onoarea de a asculta ”their best”. Deloc surprinzator, pentru mai bine de trei ore, exact asta am si ascultat. In My Secret Life si Waiting for the Miracle au rasunat inainte de pauza, alaturi de doua piese de pe noul album, Old Ideas, album care da si titlul turneului. De-aici am retinut clar “Going Home”, cu introducerea ei greu de uitat: “I love to speak with Leonard, he’s a sportsman and a sheperd…”. Revenind insa la “Waiting for the Miracle”, piesa favorita din repertoriul lui Cohen, aici violonistul a dus efectiv melodia la un alt nivel, unul neintalnit pe album, lucru repetat ulterior cu alte doua piese.

Solo-ul lui Javier Mas din inceputul sublimei Who By Fire m-a facut sa ma intorc putin la individul din spatele meu care spunea ca ”seamana cu Santana”. Semana cu Segovia bucatica muzicala, mai ales ca era cantata la o chitara clasica, dar ma rog, ambii incep cu “S”. Piesa Anthem si versurile din deschidere au marcat pauza si finalul primei parti.  Dupa un sfert de ora anuntat din 5 in 5 minute, Cohen s-a intors pe scena intre chitare, tobe, clape, un contrabas si o harpa. Poetul ne-a mai dat ocazia sa ascultam The Partisan, profeticul Tower of Song, Suzanne si Democracy. Pe ultima piesa, vioara lui Bublitchi, muzicuta lui Soldo si micul lamelofon utilizat de Cohen (”jaw harp” in engleza) au ridicat publicul de pe scaune.

Sharon Robinson ne-a incantat cu Alexandra Leaving, dar nu inainte ca surorile Webb sa ne cante Coming Back to you, la harpa si chitara, cu un contrabas in spate. Acest unic cover a reusit pe alocuri sa depaseasca versiunea maestrului. Nu glumesc, ascultati o inregistrare din Belgia, din acelasi turneu, cu tot cu versurile de la inceput.  Din niciun concert Cohen nu puteau lipsi “I’m Your Man”, “Take This Waltz” si eternul “Hallelujah”.  In ciuda zambetului, a unor gesturi ciudatele cu degetul si chiar a “topaielii” specifice a artistului, am simtit printre piese o detasare melancolica fata de inevitabilul sfarsit. Nu stiu daca e doar impresia mea, dar in 2009, Cohen parea mai revoltat si energic.

Dupa bisul meritat, canadianul ne-a oferit si un “First we take Manhattan” (unde mii de palme au batut sincron) si evident, “So Long, Marianne”, cu ceva versuri din “Closing Time” intercalate. Multi n-au fost in stare sa se desprinda de locuri, dupa cele trei ore de concert. Un evreu mititel si batran cu o voce de aur. Un artist care te face sa te simti mic, dar nu neinsemnat. Un prieten de care o sa ne fie dor multi ani dupa ce ne va fi parasit.

P.S: Intentionam sa mai zic vreo cateva despre grecoaica cu iPhone din stanga mea si despre individul care a reusit sa-mi ia taxiul la plecare. Nu merita deranjul. In alta ordine de idei, sper sincer la un DVD cu concertul asta. Muzica lui Cohen, e ca un vin: varsta ii adauga valoare (citatul nu-mi apartine, din pacate).

Pe unde-si fac veacul…

19 Sep 2012 | : Social, Cultural, Politic

Cu ani in urma, pe cand hipsterii se stergeau cu brusturi la fund…

Existau niste figuri legendare, figuri care asigurau un trai linistit bucatarilor de pamflet politic. Ii stiti: cu ticuri verbale, figuri de recruti in armata lui Sauron sau stiluri vestimentare dubioase, ei erau politicienii pe care-i vedeam zilnic perorand sau dormind in direct. Erau nume pe care era imposibil sa nu le gasesti parodiate in Catavencu, dezbatute in Evenimentul sau satirizate in mod subtil pe usile veceurilor din autogara. Pentru ei, dar in special pentru noi, am decis sa trantesc cateva randuri pentru a raspunde la vesnica intrebare: cu ce se mai ocupa frate ala, ala care aparea la tv?

Victor Ciorbea
La apogeu:  primar al Bucurestiului si prim-ministru al Romaniei (1996-1998)
Luat peste picior: in principal pentru figura lui de verisor primar al lui Ion Cristoiu, combinata cu stilul sacadat si usor pompos de exprimare. Pentru a cita de pe propriul site: “Am fost întâiul premier creştin democrat şi cel dintîi prim ministru al PNŢCD, dupa 63 de ani”.
Unde e acum: Dupa ce Conventia Democrata a dat Titanicului o lectie in arta naufragiului, Ciorbea a parasit PNTCD (si in urma unui conflict cu Ion Diaconescu, zice-se). Incercarile de a-si infiinta propria formatiune (Alianta Nationala Crestin Democrata) s-au soldat cu reintoarcerea in PNTCD si cu plecarea lui definitiva din politica in 2004, fapt care a coincis cu un cutremur de 9.3 grade in India. In mod surprinzator pentru critici, Victor Ciorbea a fost si inca este avocat, cu experiente de procuror, judecator si negociator. Impreuna cu nevasta lui, tine un cabinet de avocatura care foloseste drept simbol un leu (cheia fusese probabil luata). Din cand in cand, mai apare pe la TV pentru a-si infiera fostii parteneri de conventie.

Radu Vasile
La apogeu: prim-ministru al Romaniei (1998-1999)
Luat peste picior: pentru ca a avut ghinionul sa serveasca drept negociator la ultima mineriada, pentru ca nu se prea inghitea cu Ciorbea, pentru ca scria poezii sub pseudonimul Radu Mischiu, pentru ca avea mustata si pentru ca a plecat din post cu ficusul sub brat (serios).
Unde e acum: Tineti-va bine. Va tineti? Nu serios, luati scaunul ala in brate! Dupa 4 ani ca senator si cativa ani de probleme de sanatate destul de grave, Radu Vasile a luat o decizie. Revine in PNTCD si in politica! Sublima revenire de la mijlocul anului trecut a fost pana acum marcata de o pleiada de sfaturi date lui Mihai Razvan Ungureanu, liderilor Oltchim si cam oricarui posesor de reportofon. Mustaciosul fost premier de (aproape) 70 ani ar fi putut totusi ramane la a scrie poezii unde expresii de tip “”cuvîntul poartă buchetul adînc al sufletului” (citat real) ar fi incalzit serile gospodinelor singuratice.


(Sursa Imaginii)

Valeriu Stoica
La apogeu: PNList de frunte, fost ministru al Justitiei in perioada CD (1996-2000).
Luat peste picior: Se sice ca omul era putsin sasait, sau poate putsin peltic.
Unde e acum: Dupa afacerea cu PL-D si unirea ulterioara cu PDL, ne asteptam ca Valeriu Stoica sa-si faca propria formatiune, intitulata probabil LPD (urmat de o acolada, o cratima si puncte de suspensie). Intamplator, in ultimii ani, Stoica a decis sa ramana la propria firma de avocatura, dupa modelul Victor Ciorbea, dar la o scara ceva mai mare (atat de mare, incat fostii rivali politici ii verifica acum conturile). Se svoneste ca, alatuli de Theodol Stolojan, planuieste sa leinvie PL-D-ul (apropo baietii, daca vreti sa folositi ideea cu LPD{-… , eu accept si plata cu cardul).

Lavinia Sandru
La apogeu: Serios?  (Intre noi fie vorba, a avut un mandat de deputat intre 2004 si 2008 si a a fost vicepresedinta unei comisii)
Luata peste picior: cam de toata lumea si cam pentru toate motivele, dar in principal pentru ca e femeie si pentru ca schimba formatiunile mai des decat Romania medievala aliantele.
Unde e acum: Dupa ce a plecat din PD alaturi de Cozmin Gusa si a ajutat la construirea “Initiativei Nationale” PIN, a plecat din PIN pentru a candida independent ca deputat din partea Bucurestiului, urmand sa se intoarca in partid si sa fie votata presedinte un an mai tarziu. In acelasi an, candidat la europarlamentare din partea PSD, ea fiind inca membra PIN. Daca ati incetat sa urmariti, e o reactie normala. Cam asta au facut si potentialii alegatori cand Lavinia Sandru a intrat cu tot ce mai ramasese din PIN in ceea ce acum se numeste Uniunea Sociala Pentru Progre….serios, m-am plictisit teribil. In alta ordine de idei, una complet aleatorie, pe Lavinia Sandru o mai cheama si Marcela si s-a impacat recent cu Traian Basescu.

Gavril Dejeu
La apogeu: Deputat, prim-ministru Interimar, ministru de Interne (1996-1998)
Luat peste picior: pentru asemanarea neintentionata cu unul sintre solistii trupei Prodigy si pentru numele care rima cu diferite chestii, motiv pentru care omul era o tinta usoara pentru rimele lui Dinescu.
Unde e acum: Dupa o “demisie de onoare”, in urma mineriadei din 1999, Wikipedia ne spune ca “fostul ministru de interne s-a retras în locuința sa din centrul orașului Sibiu, unde cântă la vioară, își crește nepoții și citește ziarele pe Internet”. Intre timp, a avut timp sa scrie si ceva articole in ziare locale, motiv pentru care le-a si adunat intr-o carte. Ma pregateam sa mai arunc ceva glume chestionabile, dar imaginea batranelului care-si creste nepotii si canta la vioara imi aminteste de reclamele la iaurt.

Emil Constantinescu
La apogeu: presedintele Romaniei (1996-2000)
Luat peste picior: pentru incapacitatea de a se impune si pentru ca era un mandru purtator de cioc (accesoriu personal care i-a adus dubioasa porecla “Tapu’”)
Unde e acum:  Dupa o retragere nu foarte lina din viata politica (daca nu ma insel, a si plans), Emil Constantinescu a revenit pe undeva prin 2002, in fruntea imensului partid Actiunea Populara. Dupa ce formatiunea a fost absorbita in PNL, Constantinescu a mai iesit de cateva ori in public, pentru a-l sustine pe Crin Antonescu in 2009 si pentru a-i scrie o scrisoare lui Barroso in iulie 2012. Avand in vedere stilul fostuliu presedinte si al actualului profesor de geologie, Barroso probabil inca citeste la scrisoarea aia.

P.S: Cum nume mai sunt pe lista (sa ne amintim de fostul-candidat la presedintie si la pozitia de prim-ministru, Theodor Stolojan), e posibil ca seria sa continue, daca o gasiti vag relevanta si daca ma mai apuca dorul de scarmanat.  Hmm, Theodor Stolojan are un “h” in plus in nume…

Portia lunara de muzici

13 Sep 2012 | : Muzica

Dupa niscaiva amintiri si articole mai serioase, urma si portia obligatorie de spam muzical…

Luna asta am pus pe tava vreo trei albume, doua de folk metal si unul de black romanesc. Ca fapt divers, in trupa de black canta si o ruda a unui cunoscut rapsod popular. Pana atunci, sa purcedem la intors muzica pe dos.

Ensiferum – Unsung Heroes (2012)

Desi umbla vorba prin targ ca mi-am cam innebunit cititorii cu folk metal si alte paganisme, cand iese un album Ensiferum, e musai sa astern cateva randuri online. Ensiferum e genul ala de trupa care scoate materiale rar, lasate intotdeauna cu mici controverse. Odata cu plecarea lui Jari Maenpaa (actualmente Wintersun) si cu venirea lui Petri Lindroos (fost Norther) in trupa, multi le-au prevestit zile negre finlandezilor. Culmea, materialele discografice cu Petri Lindroos nu au fost deloc rele, ba chiar cu mult peste albumele de pagan/viking metal ale altor trupe. Totusi, o samanta de indoiala a ramas, desi growling-ul lui Petri este mai mult decat satisfacator si la fel e si chitara lui in concerte.

Daca precedentele From Afar (care culmea, mi-a placut), Victory Songs si EP-ul Dragonheads au ridicat cateva sprancene in randul fanilor mai vechi, pot sa spun ca Unsung Heroes le va aduce treptat zambetul pe buze si halbele in aer. Albumul este probabil cel mai promovat material al trupei si, in acelasi timp, cel mai bun album de la Iron incoace.

Acum, daca tot am inceput cu concluzia, n-ar fi rau sa trec putin prin Unsung Heroes. Dupa instrumentalul Symbols, deloc rau, albumul se deschide in forta cu piesa In My Sword I Trust, piesa cu videoclip. O piesa clasica Ensiferum careia nu prea ai ce sa-i reprosezi. Chitara, growling-ul inteligibil si alternanta dintre pasajele melodice si cele agresive sunt la locul lor. Acelasi lucru se poate spune si despre piesa care da titlul albumului si anume Unsung Heroes, piesa care debuteaza cu un riff care aduce aminte de perioada “Tale of Revenge”.

O alta piesa care a fost lansata inainte de album, Burning Leaves, incepe lent, dar devine la randul ei o adaugare excelenta in catalogul Ensiferum. Celestial Bond este o piesa coral-instrumentala dusa in spate de o voce feminina, unde growling-ul nu-si face deloc aparitia, dar care se muleaza perfect pe ritmul in scadere al albumului. Retribution Shall Be Mine aduce insa sound-ul Ensiferum pe linia de plutire a metalului, animata fiind de un riff furios. Piesa Star Queen (Celestial Bond Part II) este la randul ei saraca in growling, vocea predominanta fiind de data asta una masculina. Din nou, o piesa excelenta.

Pohjola profita de un ritm mai “epic”, pe cand Last Breath este la randul ei o piesa unde growling-ul lipseste. Evident pentru oricine a ascultat un album Ensiferum, piesa de peste 10 minute (de 17 aici) incheie magistral albumul folk al anului.Pentru doritorii de “senzatii” tari, exista si o piesa bonus, un cover dupa superba balada metal Bamboleo, de la Gypsy Kings. Nu, serios, chiar exista un cover Gypsy Kings facut de Ensiferum, cover care, culmea, nu suna prea rau, dar nici suficient de bine pentru a-l recomanda. Ramanem deci la album.

Probabil ca recenzia asta pare un imens elogiu adus trupei Ensiferum, dar chiar nu am putut gasi o piesa care sa-mi displaca (si am stat ceva la masa verde). La cum suna Unsung Heroes, fostul solist Ensiferum si trupa lui actuala vor avea mult de lucru cu albumul pe care tocmai l-au anuntat (dupa o pauza de 8 ani, daca nu ma insel). Pana atunci insa, auditie placuta si…sabiile sus!

Marchosias – Above the throne of God (2012)

Marchosias sunt o proaspata trupa clujeana de black metal, trupa in care canta si nepotul lui Nicolae Furdui Iancu. Ok, recunosc ca n-a fost o introducere corecta, dar majoritatea cititorilor au tendinta de a sari orice fel de recenzie sau recomandare de trupa romaneasca.

Lucrul asta nu e deloc corect, din moment ce Marchosias isi abordeaza genul intr-un mod corect si interesant. Nefiind un mare fan black metal, am fost destul de reticent in prima faza la Above The Throne of God, primul EP al trupei.La nivel de sound, Marchosias se apropie de “greii genului”, venind cu un sound “raw” sau “true”, daca vreti (neprocesat). Nu-mi dau seama daca este un efect voit, sau daca pur si simplu clujenii au decis sa nu investeasca prea mult in primul efort muzical. Cert este ca uneori efectul e placut, iar alteori iti doresti ca mixajul sa nu fi fost facut in garaj. Continue Reading »

Vin musafiri…

09 Sep 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ma gandeam zilele trecute la o alta specie disparuta in tranzitie: musafirii…

Citind prima fraza, multi o sa se intrebe daca nu cumva m-am apucat de cultivat mac si salvie in spatele casei. Ar fi deci cazul sa explic referinta. Nu vorbesc despre genul ala de musafir care vine pe la 8, se aseaza in fotoliul tau si incepe sa alimenteze basculanta cu chips-uri. Nu e vorba nici de vreo ruda venit sa-ti stea pe cap si sa te intrebe de ce joaca gandacii de bucatarie miuta cu moliile . Nu e vorba nici macar despre prietenul pe care nu l-ai mai vazut de o vesnicie si ai decis sa-l inviti la un Brifcor si o Eugenie. M-am gandit strict la vechii “musafiri”. M-am gandit la obiceiul, nascut cine stie cand, amplificat in comunism si amenintat cu disparitia, de a face din fiecare vizita un eveniment.

Pentru cei din generatia mea si din generatiile apropiate, sa ai “musafiri” acum 15-20  de ani era intr-adevar o experienta. In mai putin de doua ore, praful si firimiturile ieseau din scena si intrau paharele “bune”, o bautura fina, un suc si biscuiti. Ai tai te imbracau frumos, pentru ca nu puteai sa stai in treningul ala jegos patat de suc Rio si ciocolata Africana. Evident, si parintii se imbracau frumos, pentru ca, nu-i asa, oricine poate da cu aspiratorul in blugi si camasa. Daca aveai si un animal de casa prin preajma, parul lui trebuia curatat, burta indopata si nevoile biologice satisfacute. Singura functie a creaturii era mangaiatul pe burtica. Desi stiai clar ca o sa vina cine o sa vina si la ce ora, era musai ca toata lumea din familie sa para surprinsa.

Si de ce n-ai fi fost surprins? Musafirii veneau intotdeauna cu ceva. In cazul deciziilor luate pe ultima suta si a vizitelor surpriza, mergea o sticla de vin sau o cutie de bomboane si niste flori. Daca insa voiai sa epatezi putin, nu era rau sa fi adus si ceva “pentru ala micu”. Copilul era oricum cel mai rasfatat intr-o astfel de vizita. Daca vizitatorii veneau si ei cu alti copii, era excelent. Daca nu, aveai oricum senzatia ca traiesti un eveniment special si ti se oferea ocazia excelenta de a te da in stamba. In sfarsit, aveai un public captiv, gata sa fie impresionat de felul in care imiti tu o vaca si de castelul tau din cuburi. Daca aveai si sus-amintitul animal de casa, atunci era timpul pentru repetitia “Copiii au Talent”. Spre nenorocul tau, parintii erau cei care iti judecau ulterior prestatia.


(“Sper ca nu vii iar cu o sticla de Frutti Fresh!  Sursa imaginii)

Intr-o perioada, aparusera chiar si musafiri de profesie, oameni care cunosteau perfect pasii vizitelor lungi si rare. Punctualitatea era un factor decisiv: nu puteai anunta ca vii la o ora, pentru a te prezenta a doua zi. Riscai ca la urmatoarea vizita, anuntata sau nu, sa te trezesti ca familia vizata “nu era acasa” (respectiv ca stinsese toate luminile si acum exista exclusiv ca o gramada amorfa, in sufragerie). Musafirii de profesie stiau cum sa aleaga daruri atractive vizual, dar ieftine si de multe ori contrafacute. Musafirii de profesie erau genul de oameni care stateau mult mai mult prin casele altora, decat prin propria locuinta.

Desigur, multi vor spune ca obiceiul nu a disparut. Daca vizita e una “de rang inalt”, aranjezi si acum locuinta. La fel, daca mergi in vizita la cineva mai putin cunoscut, e ciudat sa vii cu mana goala. Cu toatea astea, obiceiul musafiriei a cam disparut. Expectativa, alaturi de intregul ritual al pregatirii au lasat loc cordialitatii si abordarii directie. Asta nu implica disparitia totala a politetii, ci doar a vechilor metehne (care pot fi inca observate la generatiile mai vechi). As spune ca vorbim chiar de un vestigiu comunist, unde propria locuinta, dar si comportamentul specific musafirului erau singurele metode de a “epata”, intr-o perioada in care foamea nastea eterne prietenii. Tot aici, puteam vorbi si de o oarecare frica si de nevoia de a arata ca totul e in regula.

Pe de alta parte, ar putea fi vorba de o ramasitia a vestitei si a din ce in ce mai rarei ospitalitati romanesti. Textele vechilor autori vorbesc destul de des despre semnificatia banchetului si a invitatiei in casa. Observam pe de-o parte o metoda de a imbuna pe cineva si de a-ti demonstra bunele intentii, dar si de a-ti etala “mai discret” avutia. Oricare ar fi fost scopul lor in trecut, vizitele inopinate si cele programate din scurt sunt mult mai greu de evitat astazi. Nu de alta, dar astazi nu se mai primesc musafiri. Astazi vin doar “niste tovarasi” in vizita…

P.S: Intre noi fie vorba, cred ca singurul loc unde am mai vazut ramasite ale musafiriei este spatiul online, unde o astfel de relatie poate aparea intre cititori si comentatori. Sper ca mi-ati adus bomboane de ciocolata, ca nu ma omor cu vinul…

Next Page »