Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

August 2012

Monthly Archive

Tricouri ude

29 Aug 2012 | : Social, Cultural, Politic

Daca tot v-am livrat un articol cu subtile aluzii la industria porno, eu zic sa ramanem, metaforic cel putin, in aceeasi zona…

Fascinatia tricourilor ude este una din porcarioarele alea la care barbatii fac constant referinta. Vorbim de “o alegorie” a carei forta vizuala este mai slaba decat forta metaforica (v-am spart, nu?). Pana la urma, ce e cel mai interesant la un concurs de tricouri ude? O buna parte dintre voi va veti gandi la sanii vreunei domnisoare dezinhibate, pe cand celalta parte, care in momentul asta rade un bax de seminte, va striga fericita: “Ţâââţeeeeee!”.

Acum vine insa lovitura de teatru. Cel mai important la un tricou ud nu este promisiunea de dedesubt! Tricourile ude sunt interesante pentru ca iti dau senzatia unei indiscretii. Esti printre singurii care are acces vizual la ceva, chiar daca experienta nu e completa. Sunt un “teaser” inteligent si foarte bine “targetat”. Mai mult, privirea fastacita a tintei spune tot, indiferent daca actiunea a fost sau nu voluntara. E privirea omului care se stie admirat, pus fata in fata cu hazardul. Cand te gandesti la “tricouri ude”, nu te gandesti la vreo studenta la Automatica care incearca sa-si stearga apa cu un servetel, in timp ce urla ca ai calcat-o pe picior. Te gandesti la o femeie care se joaca cu tine, fara a-si transforma mica demonstratie intr-un numar de strip-tease.


(Desigur, s-ar putea sa fi asistat eu la prea multe concursuri de tricouri ude la MIT si CERN – Sursa: Zcache.com)

Ca o nota separata, mentionez n-am inclus viziunea feminina in ecuatie nu pentru ca doamnele n-ar putea aprecia un tricou ud pe vreun mascul bine lucrat la sala. Nu, problema cu noi barbatii este ca  suntem intr-un razboi personal cu tot ce inseamna tricou, maieu sau fibra textila. Daca avem asa ceva pe noi si temperatura a trecut vag de 30 de grade, dezvoltam o reactie alergica la bunul simt. Cand burta de bere vrea sa va cunoasca, noi nu ne putem opune!

Revenind insa la tricourile ude si la miza lor. De ce m-am apucat sa scriu idiotenia asta, la ora asta? Pentru ca, de fiecare data cand ai privilegiul de a fi primul emitent al unei opinii, esti pus in pozitia organizatorului unui concurs de tricouri ude. Exact, toata aiureala asta era o comparatie intre scriitura si tricouri ude! Va rog sa notati momentul istoric si sa multumiti in soapta divinitatii. Sa revin insa la subiect. Ca privilegiat al unui eveniment, scopul tau este sa starnesti curiozitati si pasiuni de moment.

Cuvintele tale trebuie sa incite, fara insa a revela prea mult. Nu poti sa incepi cronica unei premiere de film cu finalul. Nu poti sa faci o recenzie de produs, incepand cu opinia ta pur subiectiva. Nu conteaza ca esti primul care spune ceva, daca vorbesti de parca ai dat startul stagiunii de teatru radiofonic! E vital sa starnesti si sa te joci cu publicul. E vorba de atitudine pana la urma. Daca ratezi asta, textul tau va arata precum angajata de la APACA care tocmai si-a dat o mana de gel pe mustata si acum iti face ochi dulci. Invata-ti publicul sa caute sensurile, nu-i pune in fata o pancarta pe care scrie “Aici tâţe!”.

P.S: Stiu ca n-a avut prea mare sens ce-ati citit, dar sunt inca traumatizat de calatoria nocturna cu un taxi antic, fara aer conditionat. Tind sa cred ca taxiurile din Romania sunt mai economice decat o vaca constipata. Mai traumatizanta a fost discutia cu soferul, despre conspiratia Iluminatilor. Cred ca pe legitimatia fiecarui taximetrist ar trebui sa exista o singura regula “Daca nu intelegi tu, nu inseamna ca e gresit sau nu exista!”.

Pirates

24 Aug 2012 | : Filme & Carti

Intrerupem pauza neobisnuit de lunga pentru o recenzie de film…

Un film clasic, din 2005. Un film cu buget mare si aspiratii pe masura. O capodopera a genului. O poveste de aventura si suspans, recenzata de New York Times si nu in ultimul rand…un film porno! In regia lui Joone (serios, asta-i tot numele lui de scena), filmul Pirates se pare ca a fost unul dintre cele mai scumpe filme porno din istorie. Mai mult, pe langa scenariul complex, atent plagiat dupa alte titluri, filmul beneficiaza si de extraordinara prezenta a lui Tommy Gunn si a unei tipe care se semneaza cu Devon.

Exclusiv pentru voi, am facut efortul de a urmari acest film fara scopuri scarbavnice ce pot duce la damnarea sufletului. Am decis pur si simplu ca viziunea marelui Joone trebuie descrisa in profunzime (Haha, aluzie sexuala. Profunzime, v-ati prins? Haha!). Filmul incepe epic, cu un dialog intre Isabella, printesa silicoanelor, si printul ei, dialog intrerupt brusc de madularul celui de-al doilea. Pentru ca suntem totusi in anul 1780, cei doi folosesc prezervative extra subtiri. Mai mult, cu ocazia impreunarii, aflam ca Isabella era virgina si proaspat casatorita…si siliconata…si tatuata. Mai mult, aflam ca pe printul ei il chema Manuel si astfel intuim motivul uniunii.

Stagnetti, capitanul pirat cu nume de paste italienesti, trece prin zona, o arunca pe gagica in apa si il rapeste pe Manuel. Fiind pirat, Stagnetti nu simte nevoia sa isi motiveze chestionabilele preferinte, mai ales ca femeia isi demonstrase recent abilitatile. Acelasi capitan parea sa aiba o grava problema cu barba, in sensul in care respectivul efect de machiaj plutea la vreo cativa centimetri de barbia propriu-zisa. Dupa ce ne holbam 30 de secunde la o barca in mers, efect ilustrat in Paint pe un Intel 486, actiunea se concentreaza pe indivizii care o gasesc pe gagica abandonata. Daca n-ati prins referinta cu 486-le, va intreb si eu: “Mah copii, pe voi va lasa parintii la porno?”

Pentru a ne duce mai aproape de atmosfera unui film real, gloriosii salvatori au urmatorul dialog, barbati fiind: “My God, have you ever seen such a heavenly night?”. Raspunsul vine prompt: “No, no I haven’t!”. Ce fascineaza efectiv la Pirates este uimirea reala a actorilor. Oamenii nu sunt uimiti ca, in timp ce mediteaza asupra sensului vietii, cineva rupe patu la doi metri distanta. Nu, oamenii sunt literalmente uimiti ca joaca intr-un film! Sa revenim totusi la povestea noastra…

Nou venitii sunt condusi de incompetentul, dar aparent simpaticul capitan…habar n-am, dar era capitanul. Mai mult, personajul e portretizat de marele Evan Stone, actor cu subtilitatea scenica a unui camion cu vitei. Daca va intrebati cine e Evan Stone, e suficient sa cautati titlul The DaVinci Load, pe care nu l-am vazut, pentru ca nu vreau ca inima mea inocenta sa isi faca o imagine gresita despre capitanul Whateverthefuck. Oricum, capitanul asta avea si un secund…portretizat de o domnisoara blonda. Secundul este foarte generos si mai ales, foarte spatios. Domnisoara poate gazdui in interiorul ei cel putin trei pirati si un marinar. Ba, la un moment dat, o invita chiar si pe printesa de mai sus.

Secundul (secunda?) e un personaj cheie in lupta cu piratii, desi joaca ca o stridie dupa o supradoza de Paracetamol. Ea este cea care dezvaluie tuturor planul malefic al lui Stagnetti, desi in procesul asta, trebuie sa inghita multe de la pirati (Haha, alta gluma! Haha!). Acum ca tot veni vorba de glume, in film chiar sunt inserate niste tenative de umor, iar o parte din actorii de rol secundar sunt decenti. O buna parte din dialogurile importante se petrec dupa sex, actorii bodoganind cate 10 minute dupa fiecare scena. Oricum ar fi, se “smulg” cateva indicii importante in modul asta (Haha…a treia gluma! haha).


Niste vanatori de pirati, in viziunea inegalabilului Joone.

Actiunea in sine e greu de priceput. Ceva cu o harta si nu stiu ce maciuca (serios, e vorba de un “toiag magic”). Totul e condimentat cu efecte de un sublim bun gust, vartejuri magice si nu in ultimul rand de lupte cu sabii (sabii adevarate). Desi actiunea chiar exista, in fiecare moment te poti astepta sa apara un instalator si sa intrebe nonsalant: Fetelor, probleme cu supapele? Pe de alta parte, muzica din film este de-a dreptul bestiala. Mereu mi-am dorit sa vad doua femei care se saruta pe un remix de Chopin si DJ Tiesto.

Intr-un final, dupa ce personajele se lupta in aceeasi pestera in care a fost turnat si Piratii din Caraibe (ai zice chiar pe aceeasi pelicula de film), baietii buni capata avantajul. Totul se datoreaza inteligentei fetelor din echipa care stiu sa-si inconjoare inamicul, luand-o pe la spate (Hahaha, alta gluma de camionagiu! Cine-i faraonu’?). Morala filmului este spusa clar si raspicat de Manuel. Nu, nu e “Baby, I’m coooming!”, ci “The forces of evil are always outweighted by the forces of good!”. Serios, asta e morala!

Aparent Pirates are si o continuare la fel de titrata, continuare in care capitanul Spaghetti se intoarce. Oricum ar fi, nu cred ca poate depasi originalul (decat daca e cumva regizata de Christopher Nolan). Pirates este pur si simplu un film care se…lipeste de tine! (Da, am zis-o si pe-asta!).

P.S: Fara absolut nicio legatura cu restul articolului, sustin ca am gasit in sfarsit arma oricarui politician din Romania. Aruncati doar o privire si comandati cartea cat mai e in stoc!

Mami, vreau sa fiu postas!

19 Aug 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Invatamantul este unul dintre cele mai des aduse in discutie subiecte. Azi mai pun o caramida pe fundatia de frustrari…

In 2009, cand mai scriam si prin ograda altora  am lansat teoria conform careia majoritatea sistemelor de invatamant (nu doar cel romanesc) sufera din cauza pragurilor. Fiecare etapa e o simpla incalzire pentru urmatorul “prag” (liceu, facultate, master), dar niciunul nu ofera o pregatire reala pentru viata. Putinii elevi romani care inca invata, o fac pentru scopuri fictive, rar pentru autodezvoltare. Invata sa ia BAC-ul, invata sa treaca de admitere, invata sa prinda vreo bursa pe-afara, dar rar invata cu-adevarat sa faca ceva. Placerea invatatului ca mecanism de adaptare a disparut, mai ales cand totul poate fi obtinut gata mestecat, sau varat in cap de vreun meditator.

Fenomenul scopurilor fictive se traducea cu ani in urma prin admiratia care li se purta celor care faceau X facultati, intrau cu 10, sau terminau sefi de promotie. Mai mult, corporatistii dependenti de Starbucks si de rate avantajoase erau modelele pe care mamele le dadeau odraselelor. “Uite mama, fa si tu ce facultate face Gigel, ca sa stai la Bucuresti, sa ai apartament si masina!”. Tentant, nu? Cam in aceeasi perioada, daca pustiul voia sa faca vreo facultate mai putin titrata (fie ca era vorba de Biofizica sau de Asistenta Sociala) era privit ca un ciudat. Parca ratase ceva, nu era in randul lumii. Am fost socat sa vad ca aceleasi specializari pe care parintii le varau in capul celor mici cand eram eu in liceu sunt si astazi in mare voga.

Nu spun ca ASE-ul, Universitatea si Politehnica n-ar fi produs oameni de calitate (si eu si ai mei suntem formati acolo). Spun numai ca afluxul de tineri debusolati e capabil sa transforme orice facultate intr-o fabrica de someri. Asa zisul ”dezastru” de la BAC e un semn. Vom trece peste lipsa de cultura, profesorii prost platiti si alte subiecte pe care cu 2 luni in urma le puteati citi in orice fituica. Care ar fi totusi motivatia care sa merite sacrificiul unor ani din viata? Urmatorul prag? Logica asta nu poate decat sa te aduca la pragul final, unul pe care putini vor sa-l treaca. Deci?

Adevarul e ca nu exista prea multe lucruri care sa te motiveze, ca tanar, sa aplici aceeasi formula cu a parintilor sau a celor din generatiile inaintase. Daca ignori fotbalistii si alte modele dubioase, ramai cu doua alternative. Fie te indragostesti de mirajul “strainatatii”, fie iti incerci norocul in antreprenoriat. In ambele cazuri, sansele de reusita nu sunt foarte mari si nici nu sunt rezervate “celor multi”. Deci?

Solutia ar fi cea folosita deja de finlandezi si de alte popoare cu sisteme de invatamant sanatoase (o buna parte din sistemele vestice se exclud). Odata ce oferi o alternativa viabila de la o varsta frageda, ai toate sansele sa identifici talentul crud, neprelucrat. Si nu, daca pustiul tau vrea sa fie bucatar, postas sau dresor de caini, nu ai niciun drept sa-l privesti ca pe un ciudat. Nu ai niciun drept sa-i reprosezi ca nu a ales calea ta. Calea ta e calea unui om care-si dorea sa faca altceva, dar a ales o meserie “de bine”. Nu te-a obligat nimeni sa te casatoresti la 22 si sa faci copii la 23. Singura obligatie este cea psihologica, a pragului despre care vorbeam. Ai absolvit facultatea, ai un job…ce mai urmeaza? Ar trebui sa te casatoresti. Sa faci copii. Sa iti iei o casa in rate. Dar…ce-ar fi daca n-ar mai urma nimic, daca urmatorul prag ar fi pur si simplu libertatea?

De fiecare data cand livrez discursul asta, cineva vine cu exemplul olimpicilor (fie ei elevi sau sportivi) care au reusit. E un exemplu extrem de prost, pentru ca procentajul este foarte mic. Mai mult, e un procentaj dat de cei care voiau sa scape din sistem, nu neaparat de reprezentantii lui. Eficienta e data de numarul si pregatirea celor mai slabi membri din angrenaj, nu de cei mai buni. 1000 de elevi buni sunt de preferat in fata a trei de top urmati de 997 de mediocri. De-asta as prefera 100 de bucatari buni care si-au dorit sa devina bucatari, decat 100 de economisti care au impresia ca merita sa fie manageri, dar au ajuns bucatari. Nimeni nu-si cunoaste nivelul, toti considera ca pot face absolut orice. Uitati-va numai la ploaia de bloggeri de acum cativa ani. Toti erau interesanti, toti scriau bine. Si nu, nu e numai vina lor.

Actualul sistem de invatamant este complementar celui de pe piata muncii. Ambele creeaza o ierarhie similara cu cea a castelor. Ajungem sa raspundem in fata unui sistem de diplome si false realizari si foarte rar in fata propriilor actiuni. E un sistem care pune in aceeasi cladire un potential geniu si un analfabet, in speranta ca lucrurile se vor “echilibra”. Un sistem care se uita ciudat la tine pentru ca scrii cu stanga, dar gaseste acceptabila o eticheta care iti face viata imposibila.

P.S: Cu doi ani in urma, dezbateam episoadele serialului documentar Destination Truth plasate in Romania. Desi nu l-am mai urmarit, serialul a mai turnat recent un episod in Romania, tot in padurea Hoia Baciu. Apreciez ca de data asta, Josh Gates si ai lui au pus totul intr-o lumina favorabila. Mai mult, au incercat chiar sa dreaga unele afirmatii din episoadele anterioare (cea cu avionul). Evident, padurea a fost “ciudata” si de data asta, desi rezultatele cercetarii au fost analizate tot de ei. 

ARTmania 2012

14 Aug 2012 | : Muzica

Cum am bifat deja festivalurile muzicale importante de anul asta, nu puteam refuza invitatia de a merge la ARTmania…

Recunosc ca principala mea curiozitate era legata de modul in care un astfel de eveniment este primit si organizat in provincie. Sibiul l-am mai vazut, fiind din apropiere, dar la ARTmania inca nu apucasem sa ajung. Cum o parte dintre evenimentele secundare s-au anulat, o sa ma rezum in principal la concerte.

Acustica Pietei Mari din Sibiu este foarte buna, lucru care nu se poate spune despre Piata Mica (scena secundara, unde oricum a fost pustiu). Chiar si asa, sonorizarea tot problematica a fost. Am gasit un public ceva mai curat si “rockaresc” (fara hipsteri de festival si poseri), dar mult mai apatic decat cel vazut la evenimentele bucurestene. In fine, or fi fost si trupele de vina. Cele germane au rezonat mai bine cu sibienii si sasii, Edguy si Die Toten Hosen beneficiind de un maxim de entuziasm.

Alcoolicii au cam lipsit din peisaj. Ma asteptam sa vad cam 1 din 5 oameni beti, ca la festivalurile “capitaliste”. N-a fost asa. Au fost mai multe intrari, iar accesul a fost mult mai civilizat. Toalete mai putine, dar mai curate. Din fericire, jetoanele erau inca 5 lei. O alta ciudatenie a fost oprirea activitatii, in doua zile diferite, pentru o…slujba! La nivel de decoratiuni, ARTmania a profitat de parteneri, de la masina de teren Jaggermaister, la promoteritele steampunk ale Pall Mall. In interiorul festivalului puteai gasi si niscaiva marfuri ieftinute, printre care si tricouri originale, la un pret apropiat de cel de producator (am agatat un Ensiferum, desi nu port).

Vineri 10 August

Pe scena 2 s-au agitat vreo cateva trupe, insa numai pe cei de la Reborn am reusit sa-i ascult mai serios. Desi n-am sesizat nimic gresit, mi se pare ca solistul si instrumentalul sunt din peisaje complet diferite (un solist grungy vs. un instrumental mai apropiat de metalul clasic). Ambele parti isi fac treaba corect, dar impreuna suna putin ciudat.

Trail of Tears au deschis concertele din Piata Mare. Desi i-am prins pasager, am apreciat ce am auzit, in ciuda unei sonorizari dubioase. Ar merita sa acord o atentie mai mare norvegienilor cu alta ocazie. Ma abtin pe moment, din lipsa de familiaritate cu materialul sursa.

Deathstars mi-au placut inca de la probele de sunet. Amestecul lor de industrial metal cu elemente gotice si glam (vizual cel putin) m-a prins de la al doilea album. La ARTmania 2012, Deathstars au cantat putin, dar suficient cat sa adune publicul rasfirat prin piata. In numai 35 de minute, Deathstars au inghesuit un Blitzkrieg, Cyanide, Metal si un Night, Electric Night de senzatie. Mi-au lipsit insa The Last Ammunition, Opium si Synthetic Generation. Whiplasher pare ceva mai batran decat ai fi zis, cu sau fara sapca si machiaj, dar are niste abilitati vocale live excelente, cu inflexiuni similare cu ale lui Peter Stelee, daca Steele ar fi facut si ceva growling/howling.

In fundal s-a auzit si mormaiala basistului Skinny, care cand agita chitara pe post de arma, cand ne invita sa “fucking” facem ceva, sustinut de tigara din gura chitaristului Cat. Inaintea lui Blood Stains Blondes, Whiplasher a avut un discurs extrem de dubios, in engleza lui Antonescu. Cert este ca am aflat ca uneori e bine sa “just destroy blonde Swedish women and see their blood”.  Discursul a fost chiar mai dubios decat cel dinaintea piesei Metal, unde s-a vorbit despre “penises, vaginas and intercourses that can’t top heavy metal”. Totul s-a incheiat cu deja celebrul “Moultumesc”. Continue Reading »

Socializarea…

08 Aug 2012 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Da, e vorba si despre “social media” si nu, nu o sa vorbesc despre “experti”. Am facut-o deja E un subiect mai fumat decat un hipster la un concert de brit pop…

Intentionez in schimb sa scriu despre mania socializarii la modul general, despre obsesia interactiunii integrata in orice obiect, de la console video la frigidere cu Twitter. Fie ca e vorba de  mult contestatul Diablo 3 (acum mai pustiu decat un pat de bibliotecara), de propriul telefon, sau de un banal televizor, TREBUIE sa vezi ce fac altii, sa-ti spui parerea, sa fii “intr-un grup”.  Pe scurt, trebuie sa relationezi. Asaltul asta senzorial ridica trei mari probleme.

Prima ar fi ca oamenii nu vor sa comunice in permanenta. Mai mult, oamenii nu prea vor sa aiba un dialog, oamenii vor sa SE auda si sa SE citeasca. Oamenii vor spectatori, nu parteneri de discutie. Chiar si faptul ca declam lucrurile astea pe un blog spune ceva despre o problema inerenta a comunicarii umane. Majoritatea retelelor sociale iti dau impresia unui public, dar contin de fapt o groaza de portavoci zgomotoase, ajunse in posesia unor copii de 4 ani. Asisti la un simulacru de comunicare in care cineva tot plimba microfonul din mana in mana, fara sa-ti dai seama cine e invitatul si cine e gazda.

Aici ar mai fi ceva. In cazul comunicarii, exista goluri greu de trecut. Intre mine si unul cu alte venituri, alta educatie si alt cod genetic, exista un gap. Cu cat e mai mare, cu-atat o sa mi-l pe respectivul doresc mai putin prin preajma.  Obama nu plange dupa compania unui neica nimeni cu blog, din clasa de mijloc romaneasca. Poate ca i-as putea pune 2-3 intrebari decente, dar nu as avea ce sa caut la masa cu el. Tot la fel nu plang nici eu dupa compania unui pusti de 12 ani care-si cumpara tigari din alocatie. Nu comunicam continuu pentru ca nu avem ce sa ne spunem. Lumile noastre sunt diferite.

A doua problema ar fi idiotii. Stim ca exista, stim ca sunt de mai multe tipuri decat bolile venerice ale unei asistente tv.  Un idiot poate fi un pusti de 13 ani din Arizona, sau un frustrat de 40 din Maglaia. Idiotul este in primul rand “idiot” pentru mine, nu pentru rasa umana. Asta-i si motivul pentru care evitarea inculpatului e cea mai buna solutie (angrenarea in conflict te poate transforma la randul ei in idiot pentru altii). Ce face socializarea online impusa? Te inconjoara cu suficient de multi idioti incat sa nu-i poti ocoli. Conflictul devine inevitabil.

Problema “ocolitului” ne aduce la al treilea punct: necesitatea singuratatii. Voi aduce iar in discutie exemplul jocurilor video, nu numai pentru ca imi e drag game design-ul, ci si pentru ca jocurile se potrivesc contextului. Dupa ani si ani de MMO-uri, MMORPG-uri si alte lucruri care incep cu Massive Multiplayer Online, au scos iar capul la lumina asa numitele jocuri clasice, egoiste, jocuri precum The Witcher sau Skyrim. Ce au ele specific? Faptul ca nu le poti juca online, nu poti imparti experienta live cu prietenii, nu e nevoie sa te holbezi la panourile de chat in timp ce joci. Sunt acolo PENTRU TINE. E metoda ta de a evada din realitate si de te deconecta temporar de orice forma de organizare sociala reala.

Autor: BradFitzpatrick.com

Oamenii au inceput sa-si doreasca astfel de jocuri si produse media (indiferent de platforma) pentru ca si-au surprins spatiul imaginar invadat de indivizi cu care nu au nimic de impartit. Egoismul e o nevoie fundamentala, oricum l-ai privi. E nevoia de a avea ceva “doar pentru tine”. E poate unul din motivele pentru care multi cititori refuza sa treaca pe suport digital. Numeroasele metode de a-ti distrage atentia si interactiuni de tip “spune-ti parerea/recomanda” intimideaza.

Intr-adevar, studentii care te spameaza din vreun departament de PR si te inunda cu Like, Share, +1 nu comunica. Comunicarea e bidirectionala si implica feedback, nu Like-uri. De ce TREBUIE sa relationam si sa actionam? Niciun raspuns. Am putea sa o lasam asa si sa spunem ca din vina “astora” o sa moara social media. Nici pe departe. Social media o sa se estompeze, dar nu (numai) din vina oamenilor care o promoveaza.

Social media si “socializarea permanenta” se vor concentra spre cateva nuclee dure dintr-un singur motiv: uneori, oamenii vor si au nevoie sa fie singuri. Da, chiar si oamenii mai putin dotati intelectual si mai dependenti de prezenta altora (fie ea si fictiva) au nevoie de momente de pauza, de momentele de evadare. Cei care nu manifesta astfel de nevoi, devin cochilii abandonate ale caror vocabular se limiteaza la 9Gag sau Cheeseburger Network. In conditiile de fata, retelele si sistemele de socializare nu te mai lasa sa respiri, sa vorbesti sau sa fii altceva decat un “utilizator”. Like daca va place ce-ati citit, iar daca nu va place, dati tot Like, pentru ca in societatea perfecta n-ai voie sa-ti exprimi dezacordul. S-ar putea sa iriti “comunitatea”…

P.S:  Da, eu chiar astept o consola de generatie noua care sa nu-mi permita sa comunic cu alti jucatori. Sa fiu doar eu, un ecran mare si o poveste buna. Hai, cu generozitate, as aprecia si vreo 2-3 prieteni, in aceeasi camera.

Next Page »