Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

May 2012

Monthly Archive

Eu nici nu…

29 May 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Eu nici nu ma uit la televizor. Eu nici nu citesc bloguri. Eu nici n-am cont pe Facebook. Eu nici n-ascult manele. Eu nici nu…

Sunt sigur ca ati auzit sintagme precum cele de mai sus in mii de contexte. Sunt la fel de sigur ca aproape niciodata ele nu au fost emise de vreo somitate. Am mai spus-o, dar nu strica sa repet: vulgarizarea convine si va conveni intotdeauna elitelor. Nu este si nu va fi niciodata nimic deosebit in a te pozitiona agresiv impotriva unui fenomen de masa. Singurii care vor percepe drept interesante supararile de tip  ”la televizor sunt numai porcarii” vor fi oamenii modest dotati intelectual, in niciun caz intelectualii. De-asta nu inteleg si nu voi intelege vreodata necesitatea demarcarii prezentate in titlu. De ce ai vrea sa te pozitionezi prin ceva ce NU faci?

Stiu ca afirmatia asta va darama lumea multor cititori, dar, ca persoana, esti definit aproape exclusiv de lucrurile pe care le faci si le stii, nu de cele pe care le ignori. Socant, nu? Refuzul de a participa la o actiune spune ceva, dar refuzul de a participa la o actiune la care nu te-a invitat nimeni transmite un mesaj mult mai clar. O sa-mi spuneti ca iesirile publice de tip ”Eu nici macar nu fac aia” sunt specifice pustilor de liceu. Mi-ar placea sa fie asa, insa le vad din ce in ce mai des, in contexte suprinzatoare. In general, cand un om deschide o discutie sau simte nevoia sa emita fraze legate de ceea ce el “nu face”, exista trei directii in care poate merge conversatia.

Prima este cersitul de atentie. Facebook mi-a demonstrat ca nevoia asta depaseste cu mult impulsul ratiunii.  E clar ca individul care se caracterizeaza prin antiteza are nevoie de  un strop de admiratie. Pana la urma, de ce nu i-ai oferi-o? Sa nu faci ceva este o realizare absolut senzationala. Uite-l pe Gigel. El nici nu asculta manele. Nu conteaza ca nici macar nu se vorbea despre muzica. E important sa stii ce nu face un om pe care nu-l cunosti. Mai mult, Gigel nici macar nu se mai uita la televizor, cu exceptia evidenta a postului Discovery (a carui grila de programe se compune din fabricanti de torturi, arme, motociclete si mancatori de gandaci). Sa intelegem din astfel de izbucniri ca pentru anumiti oameni sa nu se uite la televizor este un efort constient? Aparent da, din moment ce exista profile intregi in care oamenii iti explica ce NU FAC si cum NU SUNT.

A doua directie este ce a uimirii sincere. Unele fraze sunt atat de redundante si lipsite de context incat iti e greu sa intelegi de ce le-ar emite cineva in mod constient. Daca esti Horia Roman Patapievici, nu e nevoie sa spui ca nu te uiti la desene animate violente. Nu de alta, dar lumea nu se prea asteapta sa te uiti la desene si, daca o faci, sunt putini curiosi care ar vrea sa stie ce ai alege dintre Mickey Mouse si Ben 10. Cred ca aici cel mai sinistru si in acelasi timp tembel exemplu l-am auzit accidental in Ratb. Doi indivizi dubiosi, trecuti bine de 20 de ani, se holbau la ceva pustoaice de liceu. La un moment dat, fara provocare, unul zice ”Bah, stii ceva? Mie nici nu-mi plac fetitele foarte mici!”. Multumim frate, aveam nevoie de fraza asta spusa intr-un context public si cu voce tare!

A treia directie este cea conflictuala. Orice afirmatie de genul asta este pana la urma o mascare a ignorantei, o incercare de a “stabili” un teren comun cu interlocutorii. Daca exista lucruri pe care destul oameni dintr-un grup le considera tabu, altele pot arunca niste etichete deloc comode asupra celor din jur. Daca te bati cu pumnul in piept ca tu ”nici macar nu citesti Coehlo” intr-un grup de oameni care au studiat literatura latina si latino-americana a ultimilor ani s-ar putea sa pari ignorant, nu cult. Si apoi, daca nu citesti Coehlo (lucru de inteles, chiar si pentru grupul amintit anterior), cu ce l-ai substituit? Poate ar fi trebuit sa incepi cu asta. Un fenomen similar apare si la huiltele manele, muzica devenita obiect de studiu sociologic in ultimii ani. Ok, nu le asculti, dar faptul ca torni Pitbull in casti zilnic nu spune nimic deosebit prin comparatie!

In general, de fiecare data cand simti nevoia de a te mandri cu propria ignoranta sau de a arata cu degetul, o negatie pretentioasa o sa-si faca invariabil locul in discutie. Am avea probabil mai mult de castigat daca am incepe cu o afirmatie sincera. Nu de alta, dar eu nici macar nu venerez zei babilonieni…

P.S: In binecunoscutul stil TVR, productiile mai mult decat decente care se perinda pe TVR 2, TVR Info sau TVR Cultural au parte de o promovare sora cu catalepsia. Zilele astea, retelele sociale mi-au aruncat in fata un articol foarte fain si un documentar pe masura. Cei pasionati de consecintele mai putin vizible ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial i-ar putea acorda o sansa.

Statul sau nimic!

24 May 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

O remarca a lui Dojo de la articolul precedent m-a adus cu gandul la vechea dilema a cetateanului: de ce nu ne da Statul?

Includerea “statului” ca entitate atotputernica in domenii cu care nu are legatura, la fel ca si blamarea lui inversunata sunt metehne de care nu a scapat nicio natiune. Atunci cand situatia pare scapata de sub control sau atunci cand suntem pur si simplu incapabili sa ne asumam responsabilitatea, avem nevoie de un vinovat.  Cum propria persoana e cel mai greu de blamat, iar Dumnezeu nu se ocupa de finante, “Statul” e primul luat in bataia pustii.

Desigur, orice cetatean cu mintea limpede poate gasi zeci de motive pentru care guvernele post-revolutionare nu si-au indeplinit obligatiile. Sunt zeci de taxe, impozite si proiecte abandonate care se pot imputa clasei politice. Ar fi culmea sa le trecem cu vederea. Ce intreb insa este: ce legatura are statul cu neputinta personala? De ce trebuie sa delimitam intotdeauna statul si reprezentantii lui de restul populatiei, desi atunci cand avem ocazia de a schimba ceva nu o facem?

Ai vrut sa vinzi un teren la suprapret si ai constatat ca nu are nicio valoare? Statul e de vina!  N-ai votat niciodata si muncesti la negru? Statul nu functioneaza. N-ai putut lua credit pe buletin? Statul nene! Intrebarea e, pe langa lucrurile care tin de administratia locala (parte si ea din aparatul de stat, e drept), oare nu uitam ca Statul mai face si alte lucruri? Ca, de bine de rau, existenta si functionarea lui ne asigura o independenta politica, cateva drepturi de baza, o protectie militara si internationala etc? Nu uitam ca de multe ori nu o entitate supraumana si nu sistemul politic in sine ne pun la pamant, ci oamenii pe care ii tot alegem de vreo 22 de ani?

O definitie universala a statului nu exista nici acum. In functie de sistemul politic si de viziunea celor care l-au elaborat, statul este fie o suma de institutii, fie ansamblul colectiv al cetatenilor si al reprezentnatilor lor, fie o personificare juridica a natiunii. Indiferent ca-i vorba despre un stat national sau un stat natiune, entitatea abstracta pe care o blamam atat de des ne include si pe noi. Da, culmea, si noi suntem parte din statul Romania, chiar daca ne simtim de multe ori incorect reprezentati de catre el. Deci, cam de fiecare data cand gasim statul vinovat pentru ceva si refuzam sa privim onest problema, ne atribuim practic o parte din vina.

De multe ori reprezentantii “statului” sunt de vina, insa in si mai multe situatii avem parghiile necesare pentru a actiona si a arata ca puterea statului deriva din cetatenii ei. Nu vad de ce trebuie sa scoatem iar la inaintare abordarea fatalista (“asta e tara, nu o pot schimba”). Nu de alta, dar zeificarea (fie ea si negativa) a Statului duce usor la abuzuri.

Sa nu se inteleaga ca sunt un avocat al discursurilor de tip JFK. O buna parte din populatie plateste mai multe impozite decat ar trebui si primeste mult mai putin in schimb. Intrebarea mea e: s-ar descurca romanii cu o forma de libertarianism? As zice ca nu, dupa cate dorinte de revenire la monarhii si dictaturi am auzit formulate. Ar mai functiona spatiul carpato-danubiano-pontic fara servicii publice (de la pompieri la armata) si aproape exclusiv pe baza servicilor platite? Recomand un episod Family Guy pe tema asta, pentru ca prevad urmari similare.

Atitudinea critica e recomandata, mai ales in cazul unei clase politice care a dezamagit continuu timp de mai bine de doua decenii. Singura problema e ca unele batalii trebuie abordate altfel, nu lasate pe mana “Statului”. Nu de alta, dar sunt destui care ne arata zilnic ca se poate.

P.S: Avand in vedere ca am mai fost intrebat pe mail despre asta, tin sa anunt din nou rezolvarea problemei de compatibilitate cu Galaxy S/Nexus S a jocului Uplift. Proiectul in care am fost implicat si eu s-a finalizat cu un joculet disponibil gratuit pe Google Play.

Complexe balcanice

18 May 2012 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Revin cu un subiect pe care simt ca l-am tratat superficial in trecut…

Cand vine vorba de egouri digitale, sunt putine materiale care sa fi lasat o amprenta la fel de puternica precum celebrul clip cu clima bizonica. Stiti situatia: un roman proaspat “trecut la alt nivel” simte nevoia sa se laude intr-un mod ilar cu masina proaspat cumparata. La momentul respectiv, clipul a fost intampinat cu reactii furibunde si privit cu dispret de cei care, evident, “nu erau ca ăla”. Laudarosul, numit de-atunci “taranul din Spania” a fost ciuca batailor de joc online timp de ani buni. Nu s-ar putea spune insa ca respectivul trend a incetat. Chiar si in 2012, oameni a caror etate ar indica un dram de modestie simt nevoia sa se laude cu realizarile lor “de-afara”.

Fenomenul pare construit pe baza exceptiilor, insa tind sa cred ca e mai mult de-atat. E vorba de o forma a unui mai vechi complex balcanic. Il observi cu usurinta la studentii care si-au petrecut un semestru pe-afara si care acum dau lectii pe forumuri si Facebook. Il vezi la hipsterii implicati in zeci de voluntariate si grupuri de actiune, precum si la corporatistele dornice sa-si uimeasca fostele colege de liceu. Spre deosebire insa de cazurile mentionate in primul paragraf, aici complexul se manifesta altfel.

In prima faza, devine evidenta o atitudine autoasumata a omului care “a vazut mai mult”. Ai iesit din tara trei zile, deci e clar ca tu “stii mai bine”! Intr-o a doua faza, apar lamentarile. Cand o sa se faca si la noi? Cand o sa fie Bucurestiul ca Parisul? Cand o se implementeze legea aia? Cand o sa impanzim orasul cu piste de biciclete? Am vazut io ca se poate, deci se poate!  Daca totul s-ar opri la spam, tot ar fi ceva. Din pacate insa, multi au “initiativa” si cred sincer ca aplicarea unor forme fara fond (cc Titu Maiorescu) poate avea rezultate instant si de durata. De ce ar impune respect cei a caror prima reactie  la contactul cu alta cultura este sa o catalogheze drept “inferioara” sau “superioara”?

O sa spuneti: bine, si de ce te agiti? De ce-ti pasa ca unii au impresia ca Romania se poate salva prin aplicarea unor masuri nerealiste peste probleme dureroase? Ma agit pentru ca asta imi arata ca viitoarea clasa de mijloc a Romaniei merge intr-o directie greu de urmarit.  Nu sustin ca as fi eu ala care intelege, dar cu siguranta nu sunt singurul care a observat ca “lucrurile nu se leaga”, ca nu poti pur si simplu arunca mentalitatea vestica peste un popor balcanic. Mai mult, nu cred ca sunt singurul care a observat ca genul asta de emanatii (Ia uite ce e la ei si ce nu e la noi) sunt de multe ori produsul unei frustrari nationale mai vechi.

De vina ar putea fi lipsa educatiei politice si a educatiei “publice”. Am mai discutat pe tema asta acum cativa ani si clar nu e o problema care sa se rezolve peste noapte. Cert este ca un om minim informat despre ceea ce defineste un popor si, intr-un final, o natiune, ar intelege ca nu poti avea nici monarhia daneza si nici civilizatia germana peste un popor de o alta sorginte. Majoritatea realizarilor curente ale unui popor sunt rezultatul a ani de zile de istorie si evolutie in cadrul propriei culturi. Asta daca nu vorbim despre resursele financiare proprii sau exploatate in timp de catre respectiva cultura. Unele lucruri nu se pot face pentru ca sunt pur si simplu “prea scumpe”.

Nu spune nimeni ca popoarele latinizate aflate in situatii mai putin fericite nu pot prospera (a se vedea Costa Rica) sau ca pozitionarea balcanica ar fi vreun handicap (a se vedea Slovenia). Lectia care ar merita invatata si de politicieni si de simpli spectatori este ca, pana nu scapam de autism si nu intelegem ce ne face cu-adevarat “altfel” (nu hoti, nu genii, ci “altfel), vom avea putine sanse sa jucam in liga mare.

Drept concluzie pentru mai tanara generatie (putin mai tanara generatie). Experienta calatoriilor si contactelor cu exteriorul este vitala. Mergeti, invatati, “furati meserie” si decideti singuri daca vreti sau nu sa va mai intoarceti. Nu spune nimeni sa nu va continuati studiile sau meseriile in afara dar…va rugam, nu va intoarceti dupa 3 luni de-acolo cu un halou de aiureli, gata sa serviti un dus rece “fraierilor” din tara. S-ar putea ca muncitorul ala prost platit care o viata a facut naveta intre casuta lui si oras sa fi inteles ceva mai mult din ce inseamna cu-adevarat sa fii “roman”.

P.S: Stiu ca scriu rar, dar am fost asediat de valtoarea de jucatori de Diablo 3. Desi nu sunt fan al seriei, a trebuit sa ma alaturi temporar torentului.

Nimic de adaugat

12 May 2012 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Tocmai ce ma pregateam sa rezist spamului declansat de FormSpring, cand m-a pocnit un gand mai vechi…

De cand cu Pinterest si alte colectii de goblenuri, dezbaterea despre abundenta de retele sociale a prins iar radacini. Am auzit-o prin 2007-2008, odata cu invazia de bloguri, am auzit-o si in 2010 odata cu asaltul Facebook. Am sustinut de fiecare data ca problema este pusa gresit. Lamentarea “sunt prea multe retele de socializare si platforme de blogging” nu are sens. Nu faptul ca sunt prea multe locuri in care oamenilor li se da ocazia sa spuna ceva e deranjant. Problema e ca sunt prea multi oameni care au impresia ca TREBUIE sa spuna ceva.

Mentionez ca nu vorbesc numai despre oameni care nu au nimic de spus, ci si despre oamenii care se simt apasati de o obligatie fictiva. Ei trebuie sa spuna ceva, pentru ca, aparent, toata lumea spune ceva. Asa apar mii de articole cu poze cu caini, bebelusi si citate. Ele sunt produse in general de aceeasi oameni care se uita la tine cu ochii goi in discutiile fata in fata. Sunt produse de oamenii care repeta gluma la un banc mult timp dupa ce restul au incetat sa rada.

Nu vorbim despre vreun defect de caracter. Nicidecum. E vorba pur si simplu despre indivizi care nu au tangenta cu comunicarea interpersonala, si pe care nici baza culturala sau talentul la scris nu-i ajuta. Oameni care ar putea fi ingineri, programatori, contabili impecabili, dar nu “trend setteri”, pentru ca nu au niciodata ceva interesant de spus. Si totusi, se simt “obligati” sa o faca. Pinterest e un exemplu excelent in sensul asta. O retea sociala vizuala, unde te astepti ca artistii sa-si dezvaluie micile surse de inspiratie, sa gasesti selectii de materiale grafice amuzante sau interesante. O reteala sociala unde vei gasi de mii de ori aceleasi glumite 9Gag semiamuzante si aceleasi poze cu catelusi si bebelusi pe care incercai sa le eviti pe Facebook.

(Sursa: 4.bp.blogspot.com)

Daca prima problema ar fi presiunea sociala si presiunea online, a doua ar fi lipsa simtului critic. Am mai discutat despre asta, am facut si prezentari live pe tema. Stii cum e in copilarie cand iti canti sub plapuma toate piesele favorite? Va mai amintiti ce s-a intamplat cand le-ati behait prima data in fata unui public? Exista oameni care sunt asa 90% din timp! Atunci cand li se atrage intr-un final atentia, interventiile sunt puse pe seama invidiei si a trolling-ului.  Deja obsesia pentru Like-uri a intrat in atentia unor oameni mai calificati. Nu e nimic gresit sa incerci sa iti perfectionezi scriitura, sa defulezi pe blogul personal sau sa te joci putin cu literele. Dar, daca nu simti ca ai absolut nimic de spus, nici macar un cuvant, de ce sa ocupi spatiul? Doar pentru a fi “si tu acolo”?

Daca tot am deschis discutia, ma astept si la subtila replica: Ba, da pe tine nu te vezi? Ba ma vad, dar nu ma pot abtine. Sansele sa tac pentru perioade lungi in viata reala sunt cam ca sansele lui Victor Ponta la presedintie. Putine, doar in cazul unor evenimente cataclisimice. Scriu pe blog, Twitter, Facebook, pe un site dedicat rock-ului si pregatesc si doua lansari beletristice. Asta pe langa job si proiectul Starchaser  (unde-s game designer si writer). Cei care ma cunosc si in viata reala, pot certifica ca efluviul de informatii se manifesta si verbal. Stiu ca am momente in care omor cuvintele, dar…nu ma pot abtine.

Acum ca mi-am gasit o scuza deloc eleganta, sunt curios ce scuza au oamenii care nu fac altceva decat sa se hlizeasca si sa copieze materiale. Oamenii care nici macar nu gasesc lucruri suficient de interesante incat sa fie impartasite. Fratilor, uneori chiar nu mai e nimic de adaugat!

P.S: Aberam acum ceva vreme despre necesitatea unui “ONG anti-ONGuri”. Vorbeam serios. Imediat ce stabilim un cadru legislativ, putem intemeia cu succes Brigada Bunului Simt. Iesit in strada pentru vreo susta pe tema interzicerii eutanasierii cainilor vagabonzi? Ati descoperit vreo cladire istorica cu fix 2 minute inainte de a fi demolata? Poate ar fi cazul sa va inarmati data viitoare!

Sa facem ”ceva misto”

07 May 2012 | : Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Intrerupem acest program pentru o scurta pauza…

Publicitara, de data asta. Mai precis, intrerup seria de articole suparate pentru o scurta discutie despre comunicare, publicitate si alte mici chinuri.

Am spus si in alte instante de ce nu plasez mesaje platite pe blog. E simplu: singurii care au ceva de spus despre textele blogului astuia sunt autorul si cititorii lor. Nu vreau sa preiau comunicate, sa mi se impuna un ritm sau sa simt orice fel de constrangere venita de la o terta parte. Totusi, asta nu opreste micutii spammeri din a-mi trimite zeci si sute de oferte pe care “nu le pot refuza”.

Aici urma sa scriu vreo doua paragrafe despre cum nu se face PR sau mai stiu ce alta aberatie. Partea proasta e ca avand un trecut in domeniu si un prezent intr-un domeniu similar, nu-mi permit. Nu de alta, dar stiu ca de multe ori ideile astea nu vin neaparat de la oameni de comunicare, ci de la vreun studentel prea zelos sau manager care tocmai a descoperit e-mailul. Curios e ca nici macar nu ma simt deranjat de invazia de mailuri date la gramada. Cum in trecut am mai preluat gratuit stiri despre initiative care mi-au placut, am decis ca nu e o problema sa refuz politicos cand mi se cer tampenii. Problemele mele cu abordarea asta sunt altele, doua la numar.

Prima ar fi asa numita ”targetare”, sau, in romana, ”abordarea segmentelor de public vizate”. La cine anume vrei sa ajunga anuntul sau produsul tau? De ce am primit acum o luna nu mai putin de 3 mailuri in care cineva ma intreba daca vreau sa promovez o firma care produce lenjerie intima si camasi pentru barbati? Acum inteleg ca sarmul meu nativ ma recomanda drept un candidat ideal, dar ce consumatori consulta blogurile inaintea achizitiei? De ce simte nevoia o astfel de firma sa spameze pe bloguri si pe Facebook? Ti-ai lua o marca de chiloti pentru ca unul care se semneaza “Krossfire” ti i-a recomandat? (daca raspunsul e da, s-ar putea sa am nevoie de un ordin de restrictie)

Pe scurt: o buna parte din firmele care fac primii pasi online n-au nici cea mai vaga idee cine e publicul lor si unde il pot gasi. A doua problema e putin mai spionasa si deriva din publicitatea clasica. E vorba de continut si de actiuni in sine, de ce oferi, de diversitate. Merita sa faci o campanie pentru ca firma ta de asigurari are reduceri de 5%? Chiar crezi ca daca tu, anonimul, comunici ”5% reducere” vei avea clienti buluc, veniti de la firme de prestigiu? Oricat de buna ar fi campania, un atribut complet neinteresant nu merita comunicat. E o regula simpla, a cartilor de marketing cu care sunt hraniti bobocii de la ASE sau Comunicare.

Mai mult, inca nu inteleg cum in 2012 se pot comunica lansari de produse sau servicii, fara o minima interactiune sau un eveniment. Prin eveniment nu inteleg ”cheama niste pierde vara sa-si dea cu parerea”. Prin eveniment inteleg ceva la care lumea chiar sa vrea sa vina, iar cei neinvitati sa vrea sa citeasca despre el. Nu te mira ca nu se entuziasmeaza nimeni pe marginea faptului ca ai dat o bere intr-un club si te-ai filmat facand asta. Pe la finalul anilor 2000 se incetatenise printre clienti si oameni de comunicare expresia ”sa facem ceva misto”, in special pentru ca nimeni nu facea asta. Indemnul ramane valabil: faceti ceva “misto” si promovarea o sa vina fara investitii masive.

Un exemplu pozitiv si niste reclama gratuita: oamenii de la Grolsch. Nu le consum produsele, pentru ca nu ma omor cu alcoolul in general. Totusi, nu pot sa nu le apreciez ultima initiativa, Experience Hotel. Obiectivul ei este studierea relatiei dintre creativitate si constrangerile spatio-temporale. O mana de oameni va fi inchisa timp de 4 zile intr-un spatiu care le va da bioritmul peste cap. Fara repere temporale, fara interactiuni clasice, cu ceva psihologi implicati. Am remarcat ca printre “alesi” se numara si cativa cunoscuti, inclusiv Vlad Ursulean.  Cum nu vreau sa insist, pentru ca nu-i asta scopul, puteti citi mai mult la sursa de unde am preluat si eu informatia.

De ce am amintit initiativa? Pentru ca e o chestie care mi-a captat atentia fara sa fie nevoie sa ma spameze cineva cu comunicate si rugaminti. Imi place brandul? Habar n-am. Imi place ce au facut? Da. Daca ”experienta” e dusa pana la capat corect, se va scrie si discuta despre ea fara ”imbolduri”. Sunt convins ca vor exista si ceva mesaje platite, dar initiativa are suficient potential sa le depaseasca (dovada, mentiunea de fata). Desigur, firma mentionata nu e singura care se manifesta asa, insa a fost ultimul eveniment care mi-a atras atentia prin natura lui, nu prin promovare.

Din multe puncte de vedere, sunt convins ca ”bloggingul” clasic a murit.  Se vede din interesul publicului si din faptul ca nimeni nu mai considera posesorii de blog ”ceva deosebit”. Sunt un public ca orice altul, unul mai vocal si mai vizibil, dar un simplu public. Cum atragi atentia unui public real, unul care nu mai pune botul la 5% reducere? Cum il faci sa se uite la tine, din zeci de alte branduri? Pai faceti frate ”ceva misto”!

P.S: Daca echipa de PR a firmei mentionate citeste articolul asta, as dori ca lingourile de aur sa fie impachetate individual. Nu e nevoie de transport, vin eu sa le iau in pauza de pranz!