Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

August 2011

Monthly Archive

To game or not to game!

29 Aug 2011 | : Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Cum articolul cu Politia Romana a miscat mai putini oameni decat un miting al Aliantei Populare, am decis sa revin pe un teritoriu mult mai familiar: jocurile.

Sunt sigur ca printre voi, cititorii, exista si oameni care-si atarna fericiti eticheta de ”gamer”. Exista oameni familiari cu meniul de la Planescape Torment si oameni care stiu cine e John Romero.  Totusi, majoritatea inteleg prin ideea de ”joc” vreo furtuna de click-uri pe Facebook sau un sonet la tastatura pe Miniclip. E ok pana la urma, cu totii avem joburi, suntem ocupati. Daca joculetele online le inteleg pana la un punct, moda ”casual games”, a jocurilor fara cap si coada de pe Facebook imi eludeaza partial logica.

Nu voi sta acum sa explic de ce in 96′ jocurile si revistele dedicate lor aveau alta fata. Nici nu voi explica de ce jucatorii de Farmville sau amatorii de MMORPG-uri simplute nu vor fi vreodata ”gameri”.  Totusi, ce pot face este sa privesc fenomenul din ochii unui designer amator de jocuri. Ralph Koster, intr-o lucrare esentiala (A Theory of Fun in Game Design) vorbea despre mecanismele psihologice care tin jucatorul lipit de ecran. Dupa el, un joc bun iti oferea o experienta educativa, intr-un mediu cu o miza mica. Experienta educativa putea fi omoratul unui dragon sau supravietuirea in conditii de razboi. Ambalajul e important, dar jocul apeleaza la niste subsisteme cerebrale deja existente: tendinta spre invatare, tendinta de a asocia prin repetitie etc.

Mecanismele sunt bine cunoscute, iar designerii de la Microsoft, Blizzard Activision, EA, Bethesda, Bioware si alte companii sunt perfect familiarizati cu ele.  Exemplul ”cutiei Skinner” (acordarea de recompense puternice pentru a incuraja si conditiona un comportament) este citat destul de des. Problema e ca, in cazul jocurilor clasice, toate mecanismele astea, de la adunatul de artefacte in jocurile RPG pana la campionatele de Counter Strike, au ceva in comun: miza. Exista o miza finala, palpabila. In cazul unui joc RPG, personajul tau creste in nivel si primeste jucarii din ce in ce mai puternice pentru a distruge monstri din ce in ce mai puternici. E simplu: ai un scop, dar importanta si molipsitoare e calatoria. In cazul unui shooter, miza este anihilarea inamicului. Chiar si asa, ai un scop palpabil, unul care poate face jocul rejucabil.

Acum, care-i scopul Farmville? Rapid! Pai sa creasca recolta. Zau? Si cu recolta ce faci? Ahh, pai o vand si plantez mai multe recolte. Bun, deci clar nu asta e scopul. Pai scopul e sa cresti in nivel. Si cu nivelul ce faci? Pai primesc bonusuri ca sa cresc si mai mult in nivel. Ma rog, ati inteles ideea. Actualele jocuri intrate sub umbrela ”casual games” sunt jocuri care stimuleaza dependenta, de dragul dependentei. Mai mult, ajung sa te taxeze in bani reali pentru ea. Facebook nu are jocuri, Facebook are aplicatii. E ca si cand ai consuma tigara pentru nicotina, sau ca si cand ai face sex pentru a-ti intari muschii coapselor. Da, sunt accesibile si usoare, dar tocmai aici e carligul in care pestisorii se zbat dansand cu lunile. Mai mult, ti se arunca in fata un factor de comparatie (eu vs. vecinii) si un factor de decadenta prin lipsa (daca nu intri, iti moarte recolta). Dependenta: da. Scop: nu!

Pentru psihoza mea si placerea dumneavoastra, am jucat o zi si jumatate (adica vreo juma de ora in total) un joc care din titlu mi-a spus ca e ceva puturos in Danemarca (haha, ce gluma bestiala, haha).  E vorba despre Sims Social (bang, bang!). Cum nu am suportat jocurile Sims de pe PC, m-am bucurat cand cineva apropiat m-a rugat sa-i fac o favoare. Am purces dar la o aventura plina de adrena…zzzz.  In primul rand, jocul iti serveste un tutorial fie ca vrei sau nu. E imposibil sa sari peste tutorial, mai ales cand are sfaturi de tip ”Click on the icon with the action you want to perform, in order to perform it!”.  In al doilea rand, jocul combina bucati din Sims, Farmville si alte demente intr-un melanj halucinant care se reduce la: da click pentru a primi bani si stelute. Daca nu esti destul de ager sa clichezi pe bani si stelute, jocul le colecteaza singur si-ti spune si ce sunt. Daca nu faci nimic, jocul se joaca singur!

Iata deci, o zi din viata lui Lord Krossfire, cel mai deprimat sim de pe Facebook. Ora1: Ma uit in jurul casei. Arata ca o garsoniera din Ferentari. Ud pomul din gradina microscopica. Creste nivelul de fun. De-aici deduc ca omuletul se distreaza udand florile. Sa vezi ce orgasm o sa aiba cand o sa-l pun sa curate toaleta! Jocul imi spune ca udatul unui pom e o realizare. Primesc extra bonus si decid sa apreciez mai mult boschetarii. Lectie invatata! Ora2: Cumpar tone de rahaturi din banutii primiti pentru udat pomul, mancat si taiat doua buruieni. Pun toate rahaturile in hol. Mai trag o usa laterala, pentru ca monstruletul meu e prea prost sa sara peste ele. Ora3: Las jocul oprit o zi, sa vad daca moare sim-ul.

(Wow! Banuti si stelute! Viata mea este completa!  – Imagine sutita de-aici)

La plecare, sim-ul era aproape de zero la categoria ”mancare”. La intoarcere, sim-ul era satul, dar tanjea dupa…afectiune. Ora4: Dau accept la toate prostiile. Constat surprins ca sunt intr-o relatie cu persoana cu care sunt intr-o relatie si in viata reala. Din doua click-uri, plantez capsuni pe jumatate de gradina. Energia mea atinge nivelul 0, iar jocul se ofera sa-mi vanda energie. Obosit, dar nu suficient cat sa nu fac pipi de vreo 5 ori intr-un minut. Aparent, jocul imi spune ca-s prea prost pentru a lua propriile decizii, iar facutul de pipi e treaba serioasa. Se strica casetofonul, calculatorul si veceul din casa, special pentru a ma impiedica sa ma c*c pe primele doua. Ca un student caruia i s-au terminat tigarile si prezervativele, sim-ul meu are in continuare nevoie de ceva. Dau patru click-uri pe chestiile care palpaie. Felicitari mie, am ajuns la nivelul 8!

As vrea sa trag alte concluzii, dar le-au tras designerii profesionisti cu ani in urma. Nu spun ca jucatorii titlurilor astora ar fi nu stiu cum, ci ca psihologic, jocurile Facebook nu-s nicio afacere. Altfel, daca vedeti un omulet virtual de level 8 care a fost parasit timp de 3 zile, spuneti-i va rog, pe ritm de B.U.G Mafia: ”frate nu e vina ta…dar el voia altceva”.

P.S: Cineva s-a gandit ca ar fi o idee buna sa trimita prostia asta la vreo patru blocuri de pensionari. Fain, nu ?

Doua dube, opt roti…

24 Aug 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ma aflam intamplator la aceeasi masa cu un viitor absolvent al Academiei de Politie, cand m-a traznit ca n-ar fi rau sa-l mulg pe om de cateva clisee…

Pana sa apuc eu sa intreb cu un zambet tamp ”E adevarat ca aveti doar 2L de motorina in rezervor?”, omul imi arunca subtil un ”Hai lasa-ma si tu, ca si asa ne mai tin 6 luni pana sa ne dea drumul…daca ne dau drumul!”. Curios, am smuls o declaratie care s-ar rezuma la: din lipsa de fonduri, promotia de anul asta a Academiei de Politie nu va mai fi incadrata la termen. Cu alte cuvinte, ea nu va mai avea la fel de repede dreptul de a iesi pe strada, fapt stabilit printr-o ordonanta. Aceeasi ordonanta prevede ca promovarea si incadrarea sa depinda de ”bugetul disponibil”. Prin urmare, promotia actuala, vreo 600 de oameni, dar si subofiterii (agentii) altor scoli, peste 2000, vor astepta pe bara pana se ”linistesc lucrurile”.

Oamenii vor mai fi tinuti pe bancile Academiei minim sase luni. Gresesc, oamenii nu vor fi tinuti pe bancile Academiei, pentru ca-i prea scump. Studentii, care au terminat sesiunea si au absolvit, vor fi tinuti acasa, unde capetele rectangulare din Minister pot pasa responsabilitatea altor oameni. Mecanismul e simplu: nu sunt lasati sa-si prezinte licenta, motiv pentru care sunt considerati inca studenti. Desigur, romanul verde va spune ca sunt si asa tone de studenti si tone de facultati. De acord, doar ca, din pacate, exista o singura Academie de Politie (alaturi de scolile de agenti de politie de la Campina si Cluj). O singura institutie care deserveste intreaga tara, ”in limita locurilor disponibile”. De pe bancile Academiei nu ies numai agenti de strada, ci si absolventi de Drept, arhivisti, politisti de frontiera si pompieri.

Daca nu-ti place, de ce nu pleci? Din pacate, nu-i atat de simplu. Daca renunti si nu satisfaci un numar de ani in politie, esti obligat sa-ti platesti restropectiv toate studiile. Acum, sa-i luam in considerare pe cei care nu-si doresc sa rontaie seminte pe o banca si sa ia declaratii la misto. Sa-i luam in considerare pe oamenii care chiar vor ”sa fie bine” si s-au inscris la Academie cu un scop. Oamenii astia sunt practic obligati sa fie politisti. Nu-i nimic, pana la urma…asta vor, nu-i asa? Totusi, conform ultimelor modificari, ei nu pot sa fie politisti. Daca ar vrea sa-si urmeze altfel chemarea, le-ar fi imposibil. Pana la potentiala angajare din 2012, studentii nu au voie sa desfasoare nicio activitate remunerata fie in mediul public sau cel privat. Incalcarea interdictiei duce la exmatriculare si la plata taxelor de scolarizare. Sunt practic blocati intr-o supa incerta, asteptand ”sa fie candva politisti”.


(Imagine preluata de aici)

Despre restul de studenti si profesori, e greu sa mai spui ceva. Instructori agramati sau ofiteri obsedati alaturi de o notiune destul de vaga despre ”dreptate”. E suficient ca genul asta de deviatii in gandire sa pice pe umerii unui pustiulica de la tara, si-ti poti inchipui ce politist destoinic o sa iasa. Oamenii care chiar vor mai mult nu au cum si de ce sa ramana in sistem, chiar daca sistemul ii forteaza sa o faca. Abandonul dupa primul an nu e ceva neobisnuit. Totusi, studentii astia au dat un examen mai greu decat cel de la multe alte facultati, unul care a implicat si o proba fizica pe deasupra.

Carcotasii ar spune ca merita efortul. Primesti locuinta de serviciu si un salariu, la iesirea de pe bancile facultatii. Putini se intreaba ce-i cu locuintele alea de fapt si cat e salariul de intrare (da, e sub 1000 RON si nici nu ti-l mareste nimeni dupa sase luni). Aceleasi verdicte planeaza si asupra altor activitati din viata de politist. E vorba de armele pe care cu greu le poti folosi (hartogaria si eventuala suspendare din functie te omoara), de masinile de serviciu nefunctionale si de multe maruntisuri care ajung sa te termine in timp. Si toate astea in timp ce esti obligat efectiv sa profesezi.

Ar fi imposibil sa negi ca actuala Politie Romana e plina de incompetenti si spagari. Mi-ar fi la fel de greu sa neg ca in actualele conditii, resemnarea nu e o soarta greu de evitat pentru multi absolventi ai Academiei.  Problema e mult mai spinoasa de atat, iar statele mai versate au inteles-o. Oamenii legii, pompierii, medicii sau pilotii sunt cateva dintre categoriile care NU TREBUIE FRUSTRATE. Un jurnalist frustrat si resemnat inseamna articole de calitate din ce in ce mai proasta. Un inginer furios iti poate intarzia doua zile proiectul. Un medic care in sala de operatie se intreaba ce pune a doua zi pe masa sau un politist care isi plateste motorina din salariu sunt ultimele lucruri la care ai vrea sa te gandesti cand viata ta este in joc.

P.S: Daca n-aveti chef de discutii despre Politia Romana pe stomacul gol, va pot recomanda rapid un proiect cel putin interesant si independent. Este vorba de joculetul Kerbal Space Program. Si da, e gratuit.

Vise umede de programator

19 Aug 2011 | : Software, Hardware, Online, Viata & Nu Numai

Intors dintr-o scurta iesire din peisaj, am constatat cu uimire ca iar mi-am neglijat blogul si promisiunea de a ma tine de el. Merit sa fiu flagelat cu 10 pisci infometate. Pana atunci insa…

…ma enerveaza ceva, ca intotdeauna. In cazul de fata, ma irita comportamentul de mama iubitoare pe care programatorii de software par sa-l fi contractat iremediabil in ultimii ani. Pe scurt, draga programatorule, vorbesc despre obsesia conform careia programul dezvoltat de tine este cel mai important lucru de pe pamant, exceptand pozele cu pisici.

E nevoie de o actualizare? Scoatem utilizatorul din orice altceva, pentru a-l pocni in cap cu un pop-up oribil pe care am scris cu Comic Sans ”Update Complete!” (aviz Adobe). Compania ta tocmai a adus pe piata un produs complet irelevant? Baga-i nenorocitului aluia din fata ecranului un .jpeg gretos cu informatia!  Pe scurt, creatorii se comporta la fel ca mamele  incantate de bebelusul lor, gata sa arate tuturor ultima poza in care ”bebe mic a facut căchiţăăăă!”.

Mi se va spune ca exagerez, dar eu ma voi preface ca nu aud, in timp ce pe fundal rasuna Macarena din boxele unui casetofon Goldstar 98. Imi e foarte greu sa iert genul asta de gafe, avand contact cu domeniul dezvoltarii de software. Daca acum 15 ani puteam intelege genul asta de intreruperi, acum e mai greu. Cand pe piata aveai de ales intre Windows, MS-DOS si a fi considerat un geek dubios, cand TBAV si RAV erau antivirusi, puteam intelege. Mai mult, daca un program avea o super oferta atasata, faceam bine si o citeam. Cum prin 97-98′ era mai putin net decat nemtoaice frumoase, un update era o provocare in rarele cazuri in care il puteai face. Dar acum, cand am un milion de alegeri la dispozitie, de ce as mai suporta o femeiusca crizata care-mi mananca RAM-ul, imi incetineste PC-ul si-mi polueaza campul vizual?

 

Gluma de adanca profunzime preluata de pe www.epanorama.net

Un exemplu frumos e antivirusul Avast. Exemple proaste sunt Windows si mai nou, Android. Ultimul sistem de operare, intens dedicat telefoanelor mobile are ciudatul obicei de a considera toate idioteniile importante, de la actualizarea Google Maps la anunturi de tip ”your phone is no longer connected to the PC”. Chiar si asa, campionul egoismului este Yahoo Messenger, un fel de ruda retardata a unui program de chat. Se uita omul la un film? Isi intregeste colectia de pornache? E la ultimul nivel al unui joc foarte frustrant? Yahoo Messenger s-a restartat. Yahoo Messenger s-a actualizat. Yahoo Messenger a instalat Yahoo Toolbar. Yahoo Messenger e ca un pusti american de 7 ani cu coeficientul de responsabilitate mai mic decat PIB-ul  Zimbabwe. Noroc ca exista Firefox cu actualizarile, importurile si verificarile lui de compatibilitate, altfel Yahoo Messenger ar fi ocupat singur primele trei locuri de pe podium.

Mai grava este insa incalcarea prioritatii de rulare. Prioritatea este, asa cum ii spune si numele, ”importanta” pe care si-o acorda un program in raport cu procesele de sistem, care au prioritate 0. In atare conditii, cum iti permiti tu, convertor video (la tine ma uit, AVS), cum iti permiti tu, platforma in care investesc niste bani (se aude Steam?) sa imi minimizezi Photoshop-ul sau sa imi blochezi o defragmentare pentru ca ”exista o actualizare noua” sau pentru ca task-ul programat in background ”s-a incheiat cu succes”? De cand isi permite un joc sa-mi instaleze ”ultima versiune” de DirectX fara sa ma intrebe, macar in installer? De ce isi permite un program cumparat ca, la dezinstalare, sa lanseze automat browserul si un sondaj pe care nu l-am cerut? De cand imi spune mie o succesiune de algoritmi ce e ”prioritar”? Sa nu-ti vina sa-i arzi vreo doua programatorului sau designerului care a dat prioritate maxima unui pop-up absolut inutil? (nu de alta, dar daca am instalat programul, inseamna ca vreau ceva de la el).

Concluzia care se prefigura din titlu (chiar, de ce-am mai scris randurile astea?) e simpla: pentru un utilizator de PC, tableta sau smartphone, NIMIC, dar NIMIC nu e mai important decat ceea ce face el in momentul ala! Daca tot ai de gand sa-l deranjezi in putinele clipe in care se crede singur, trebuie sa fii al naibii de sigur ca ai ceva important de spus!

P.S: Stiu ca promisesem un articol despre Politia Romana. E scris, doar ca astept confirmarea din interior a unor date.

Vampiri, extraterestri si supereroi

10 Aug 2011 | : Filme & Carti

Sunt aproape convins ca nu va era dor de un post cu filme aruncate in toate genurile posibile, dar m-am gandit ca n-ar fi rau sa rezum rapid ultimele vizionari.

O parte din aparitiile cinematografice trecute in catastif sunt ceva mai vechi si probabil ati citit deja zeci de cuvinte pe tema lor. Asta-i si motivul pentru care ma voi margini la a le arata cu degetul:

Stake Land (2010): Un film cu bugetul echivalent al unei pungi de Fornetti, dar mult peste harmalaia de filme cu zombii si vampiri din ultima vreme. Vizual, filmul este un amestec de Daybreakers si The Book of Eli. Intr-un viitor postapocaliptic (surpriza!), cea mai mare parte a oamenilor a cazut prada unei epidemii de vampirism. Putinii supravietuiori traiesc fie in orase fortificate, fie in putinele adaposturi controlate de ramasitele statului american. Intre ei se intinde o mare de vampiri-zombii si o cuiburi de fanatici religiosi numiti Fratia, obsedati de ideea ca vampirii sunt o pedeapsa divina. Filmul urmareste povestea unui pusti care, in urma mortii parintilor, e luat sub aripa protectoare a unui vanator, numit simplu: Mister. Pe parcurs li se alatura o gagicuta gravida si un fost soldat american. Tot ce deranjeaza in decorul asta este machiajul exagerat al vampirilor. In rest, Stake Land e un film caruia merita sa-i dati o sansa.

Paul (2011): Comediile lui Simon Pegg si Nick Frost au mereu doza aia de umor britanic care le face daca nu amuzante, macar placute. Fara obscuritatea lui Shaun of the Dead si din pacate si fara mult din savoarea respectivei productii, Paul este totusi o comedie decenta. Filmul suprinde povestea unui extraterestru prabusit pe Pamant care, dupa cativa ani de revelat secrete si scris scenarii pentru Spielberg gaseste o ocazie de a se intoarce acasa. Catalizatorul drumului de intoarcere il reprezinta echipa Pegg – Frost, doi ”ufologi amatori” prinsi intr-o pubertate prelungita. Pe drum agata neintentionat si o gagica habotnica, fiind urmariti indeaproape de Sigourney Weaver si de Jason Bateman (mai cunoscut si drept ”ala din Arrested Development”). Tot din serialul mentionat ne face o vizita si Jeffrey Tambor sub forma unui obscur, dar apreciat scriitor de S.F. Oricum, una din putinele comedii care au meritat vazute in ultimele luni.

Rio (2011): Film vazut la cinema, la lansare. O animatie colorata si simpatica, dar la fel de interesanta ca un ghem de scame. Majoritatea personajelor sunt niste clisee inaripate, imprumutate de prin Madagascar si Ice Age (film care apartine acelorasi creatori). Ce mi-a placut totusi in cazul Rio a fost personajul negativ, papagalul Nigel. Dispunand de un malefism nascut din frustrare, nu din viziunea maniheista a filmelor pentru copii, Nigel are cateva momente de geniu si teroare.

Flawless (2007): Un film pe care nu l-as fi vazut, daca nu ar fi fost pus pe autocarul dinspre Ramnicu Valcea spre Bucuresti. Pe aceasta cale, multumesc soferului pentru un film peste medie. Flaweless n-are o poveste prea captivanta: un jaf masiv petrecut in epoca de aur a comertului cu diamante, cuplat cu povestea unei femei prinse intr-o lume a barbatilor. De altfel, nici scenariul nu e prea grozav (filmul curge incet si multe dialoguri par a fi de umplutura). Totusi, ce are Flawless este un final bine punctat si pe Michael Caine. Joaca nenea Caine la aproape 80 de ani de-ti salveaza 2 ore de film. Dati-i lui Flawless o sansa, macar pentru zambetul mosuletului.

The Green Hornet (2011): Nu stiu de ce am crezut ca un film cu super eroi care-l are pe Seth Rogen, actor de comedie, in rolul principal ar putea fi macar vag interesant. Pe langa faptul ca ”The Green Hornet” e un supererou la fel de cool ca apa plata (un fel de Zorro modern), regizorul si scenaristul au avut cel putin un meci de ping pong pe parcursul productiei. Filmul porneste in stilul unei povesti cu supereroi, o da spre comedie, vireaza putin spre pulp pentru a se intoarce si a scalda totul intr-o mare de efecte inutile. Per total, marea buba a lui Green Hornet este ca nu stie exact ce vrea sa fie. Ceea ce putem urmari este amestecul neinspirat de comedie de situatie mediocra, de pasaje lipsite de sens si de clisee din mai toate filmele de actiune de pana acum. Ca sa puna mot gramezii, personajul lui Cameron Diaz e absolut inutil.

Trick’r Treat (2009): Un horror pe care l-am ratat pe nedrept. Patru povestiri care se intrepatrund natural, patru tipuri diferite de ”monstri”. De la psihopatul criminal pana la creatura supranaturala, mai toate personajele clasice ale filmului horror isi fac loc intr-o singura noapte de Halloween. Maiestria regizorului vine tocmai din faptul ca a reusit sa creeze o atmosfera autentic macabra, fara a vira totul spre munti de intestine si rauri de sange. Nu-i genul de film care o sa va faca sa sariti de pe scaun, dar nici nu veti regreta vizionarea.

Mirrors (2008): Un horror pe care imi parea rau ca l-am ratat, exclusiv din prisma lui Kiefer Sutherland, un actor care imi placea cu ani in urma. Dupa ce am risipit 2 ore din viata cu un ”ceva” care s-a miscat ca un melc pe amfetamina si dupa un final al naibii de simplist, a inceput sa-mi para rau de Kiefer Sutherland, nu de film.

Solomon Kane (2009): La fel ca The Green Hornet, Solomon Kane e un film cu eroi mai putin cunoscuti si implicit, mai putin populari. Spre deosebire de Green Hornet, Solomon Kane e un film bun spre foarte bun. Partea trista e ca lipsa promovarii l-a facut sa se scufunde si la box office si in mintea publicului. Mai mult, nici plasarea intr-un Ev Mediu fictiv nu l-a ajutat prea mult la integrarea in peisaj. Un fost jefuitor chinuit de amintirile copilariei, Solomon Kane decide sa ia calea Bisericii si a retragerii totale, in urma confruntarii cu un demon. Un sir de evenimente aflate la granita cu supranaturalul il scot pe erou din pustnicie si-l transforma intr-un fel de razbunator-puritan. Promisiunea facuta unui tata muribund il aduce pe Solomon Kane pe vechile pamanturi ale familiei sale, pamanturi napadite de armatele unui mag dubios. In ciudata faptului ca Solomon Kane ar trebui sa fie un fel de erou, cam jumate din film personajul e intr-o depresie care-l face sa o incaseze serios. Chiar si asa, filmul reuseste sa te faca sa empatizezi cu el. E un dement, dar un dement simpatic.

La Horde (2009): Film frantuzesc care mi-a tot fost recomandat de cateva ori (Biro?). Aparent, recomandarile n-au fost inutile pentru ca La Horde chiar e un film decent. Clasica poveste cu ”zombiile care infesteaza orasul” se transforma intr-un thriller psihologic, unde confruntarea se da intre o banda de emigranti mafioti si politistii care-i ataca. Evident, in fata invaziezi zombie, cele doua grupuri trebuie sa colaboreze.

Vanishing on the 7th Street (2011): Un film despre o ”apocalipsa tacuta”, despre oameni care dispar pur si simplu imediat ce dispare lumina. Brad Anderson (individul care ne-a adus Transsiberian si Masinistul + alte cateva bucatele psihologice) reuseste sa exploateze intr-un mod destul de original mitul ”intunericului devorator”. Pe tot parcursul filmului m-am asteptat ca marea explicatie sa fie ”sunt toti in Purgatoriu” (similar cu – Spoiler – genialul Dead End). Simbolistica filmului indica o astfel de situatie, insa regizorul nu ne lasa sa scapam cu o explicatie simpla , americanizata. Merita incercat.

Altfel, am revazut cu placere si The Iron Giant, Galaxy Quest (inca o comedie excelenta), The Sandlot si varianta americana de la Dinner for Schmucks (nu-i o comedie sterila, dar versiunea frantuzeasca e mai ok).

P.S: Pentru cei care mi-au reprosat ca iar as fi abandonat blogul: doua carticele in lucru, un joc si un job cred ca-s destul cat sa imi manance timpul. Screenshoturi din joc, cat de curand. Una peste alta, o sa arunc in cateva zile un post documentat despre situatia actuala din Politia Romana. Sper sa prinda bine.

More is more

02 Aug 2011 | : Social, Cultural, Politic

Cu o saptamana in urma citeam pe bloguri mai vizibile o apriga discutie despre natiunea noastra de olimpici neapreciati. Boala a venit ca de obicei de la comentatori, unde autorii virasera inspre ”avem rezultate remarcabile si am avut intotdeauna”.

Revoltele adolescentine pe tema ”lucrurilor care nu merg” sunt mai putin utile decat baxurile cu apa plata la o serbare campeneasca. Discutia adevarata tine de sistemul de invatamant si despre rezultatele lui. Problema nu e ca Romania n-are elevi cu rezultate, ci ca Romania are elevi foarte buni, in cantitati foarte mici.

Clivajul enorm dintre cei de la varf si ”restul” e dovada clara ca sistemul nu functioneaza. Cand intr-un liceu ai 2-3 clase bune si 4-5 elevi exceptionali nu ai un liceu bun. Valabil si pentru facultati si alte unitati de invatamant. La fel ca vechiul regim care, datorita enormei presiuni sociale, ajungea sa produca arta, un sistem educational prost conceput produce rezultate exceptionale. E practic o incercare de rupere de sistem, de evadare disperata. Pentru putinii care vor ceva mai mult (adica ciudatii care ”vor sa invete”), nu exista alta alternativa decat efortul sustinut si agatarea de putinii profesori dispusi sa-i ajute. Sa ne miram ulterior ca parasesc mediul care le-a ”adus” performanta?

Sa ne intelegem totusi. Nu vorbesc despre oamenii care iau doua trei olimpiade la romana si matematica prin generala sau liceu. In situatia asta am fost si eu si stiu ca n-am fost singurul. Am avut destule premii si rezultate notabile, dar n-am ajuns sa iau triplu aur la olimpiada internationala de astronomie. Asta e intr-adevar semnul unei performante deosebite, semn pe care sistemul actual de invatamant il ignora. Mai mult, in multe cazuri pare a fi semnul unui ”hobby” in care nu se investeste. Cei care fac performanta in domeniile slab dezvoltate (de la patinaj la fizica Pamantului) trag de fapt un semnal de alarma asupra potentialului pe care il are domeniul aici.

Acum serios, hai sa-i dam la o parte pe cei care au picat BAC-ul pe motiv de ”trac de camera”. Ce ofera actuala educatie academica unui absolvent de liceu cu performante deosebite? Cu exceptia unei sesiuni speciale de BAC (o glumita, sincer) si a unor locuri gratuite in super facultatile romanesti, cursurile specializate si profesorii dedicati lipsesc. Oamenii astia vor fi tratati la fel ca restul si, daca ambitia ii mai lasa odata cu varsta, la un moment dat vor ajunge ”ca restul”.

Pentru cei care inca se holbeaza la titlu: e vorba aici de o analogie cu sistemele educationale mature. Sistemul finlandez de exemplu, unul dintre cele mai bune, daca nu cel mai bun din Europa, produce mii de elevi si studenti ”buni”. Nu, nu sunt niste genii, nu strang tone de medalii, dar sunt considerati bine pregatiti de majoritatea universitatilor/locurilor de munca din tara de bastina si de pe-afara. Mai mult, studiile mai vechi plasau pustanii finlandezi in topul inteligentei europene. Asta nu se datora unor varfuri, ci mediei. Media lor era foarte ridicata.

In Romania si, din fericire (!?) in alte tari balcanice, media este foarte slaba. In aceeasi clasa poti avea oameni care citesc trei carti saptamanal si elevi care cred ca oamenii si dinozaurii au trait in aceeasi perioada. Scopul nostru este ridicam media si sa protejam varfurile, nu sa protejam mediocritatea si sa ignoram varfurile. Solutii s-au tot propus, dar din pacate, chiar daca lucrurile se schimba, ani buni vom culege roadele unui sistem educational esuat. Cativa indivizi superdotati nu inseamna nimic la cateva milioane de australopiteci. Uneori, mai mult chiar inseamna mai mult…

P.S: Daca tot am intrat in discutia asta sforaitoare, dati-mi voie sa mai constat un fenomen: dispar profesorii ”memorabili”. In generala, in liceu si in facultate, am avut contact cu destule figuri ”memorabile”. Fie ca aveau mici ticuri, fie ca erau extrem de pasionati, un lucru ii unea pe toti: erau profesori buni, isi transmiteau coerent materia.  Ei bine, vorbind cu ceva pusti de liceu, constat ca masa ”profilor” devine din ce in ce mai amorfa si mai usor de demonizat.