Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

June 2011

Monthly Archive

Lake of Tears la Arene in 2011

29 Jun 2011 | : Muzica, Viata de zi cu zi

Acum, daca tot mi-am facut un obicei sa bag o cronica mica la fiecare concert, fie el reusit, fie chestionabil organizat, n-aveam cum sa ratez concertul Lake of Tears din 25 iunie.

Cum trupa suedeza de gothic/doom ne-a mai vizitat de doua ori tara, nu voi insista foarte mult asupra ei. De la epocalul Headstones din 1995, pana la ”agresivul” material din 2011 (Illwill), Lake of Tears au scris un interesant capitol din epopeea metalului nordic.  Desi nu ii mai ascultasem de ani buni, am zis ca nu merita ratata ocazia. Concertul s-a tinut, spre disperarea mea si a altor fani, la vesnicele Arene Romane. Un spatiu cu acustica slaba si fara metode de acces rapid, un spatiu in general eclipsat de un ditamai cortul. In ciuda ploii care cerea ingenioasa bucata de recuzita, organizatorii au decis ca nu merita deranjul. De auzit s-a auzit mai bine fara cort, dar nici ploaia nu s-a grabit sa ne ierte.

In general nu am o problema cu trupele din deschidere. Unele precum Bolthard au reusit sa ma surprinda placut la alte concerte. De data asta insa, simt ca am pierdut doua ore din viata si nu vorbesc numai in numele meu. Dintre Tiarra si Abigail, nu stiu ce-as alege mai intai ca soundtrack pentru Apocalipsa. Tiarra s-au prezentat pe scena cu un solist destul de hotarat (si decent pe partea de growling), o solista vocala care a falsat monstruos si un melanj de instrumente (printre care o vioara si un violoncel) care pareau sa cante piese separate. In ciuda laudelor aduse trupei de anumiti autori, am avut senzatia ca cineva a mixat cele mai monotone elemente din trupe ca Theater of Tragedy, Epica sau Visions of Atlantis si a incercat sa le dea viata. Poate-s subiectiv, poate au avut o zi proasta, dar concluzia mea a fost: pas!

Abigail sunt o trupa veche. Abigail sunt o trupa atat de veche incat din 1998 (cand sunau ca Anathema in 94′) n-au simtit nevoia sa schimbe mai nimic. Ma rog, mai nimic, cu exceptia elementelor care contau, precum solistul (acum inlocuit de un pustan destul de talentat, dar prea exaltat). Doom-ul practicat de Abigail era extrem de gustat in prima jumatate a anilor 90′. Acum, cantat de o ”vesnica tanara speranta”, arata ca o pensionara in minijup. Ce am auzit, intre un basist sedat, un chitarist bun si un tobar experimentat, n-a reusit sa ma miste. Nici macar omagiul pentru Florian Pittis n-a prins. Ba, spre final, lalaiala greu de discernut a atins apoteoza cand membrii trupei au impartit setlist-uri, pene de chitara si tricouri si au facut poze ”stil Facebook” cu spatele la public. Concluzia s-a regasit in expresia ”Abigail multumeste celelorlalte trupe, Tiarra si Lake of Tears…”. Exact, Abigail si ”celalalte trupe”!

Intorcandu-ne la capetele de afis, e de remarcat faptul ca ploaia a stat cu zece minute inainte de intrarea lor in scena. Lake of Tears ne-au onorat cu prezenta putin peste doua ore. Abordarea mai agresiva a tuturor pieselor cantate, in spiritul ultimului  material discografic, a fost rapid remarcata. Spre fericirea mea si a altora, Daniel Brennare a fost intr-o forma de zile mari si ”íntoarcerea la origini” le-a iesit.  De data asta, pe scena n-a mai existat vreun clapar, iar trupetii si-au aratat valoarea in clasica formula ”rock”, cu patru instrumente. Am fost al naibii de surprins de cat de buni sunt oamenii astia live. Imi pare rau ca nu i-am vazut mai des prin topuri ale chitaristilor sau basistilor (Mikael Larsson e bestial live, iar noul lor coleg, Fredrik Jordanius, e un maniac al corzilor).  O buna parte a pieselor au apartinut albumului Illwill, material care nu-mi era nici foarte familiar, nici foarte drag (dar care a sunat oricum, bine). Din seria asta, U.N.S.A.N.E a fost piesa cu cea mai buna reactie din partea publicului.

Totusi, baietii nu ne-au privat de un Ravenland, Boogie Bubble, Greymen , Demon You, So Fell Autumn Rain sau Headstones. Dupa prima iesire de pe scena, am auzit si un Sweetwater si Forever Autumn. Cand lumea deja se ingramadea spre iesire, Lake of Tears ne-au pricopsit si cu un Burn Fire Burn, piesa pe care o asteptam in prima parte a concertului. Ca veni vorba de public, am fost surprins de multime. Peste 1500 de oameni, peste 1500 de fani. Un public excelent, fara baietasi cu tricouri Nirvana si Metallica care sa stea intr-un colt si sa mormaie ca ”nici astia nu mai sunt ce-au fost”. Cu exceptia unuia care s-a apucat sa faca mosh-pit de la prima piesa (dupa ce si-a stors plamanii injurandu-i pe Abigail), n-am vazut prea mult incidente. Un ”incident” a fost cererea in casatorie din timpul concertului, primul astfel de eveniment observat intr-un concert metal. Pe piesa The Organ, solistul a chemat gagica pe scena, i-a dedicat piesa si l-a asteptat pe viitorul sot cu inelul. Tarasenia pe scurt se poate urmari aici.

La capitolul comunicare cu publicul, Lake of Tears s-au rezumat la ”Yeahhh..ohh Yeah?” si la ”Moultumesc”. Cele cateva fraze in engleza au fost greu de discernut. Nici ”So you want more?” n-a lipsit din schema. Oricum ar fi, ma declar multumit de concert si de prezenta scenica. Cu toate jetoanele, standurile si micile scapari organizatorice, m-as fi lipsit cu bucurie de trupele din deschidere pentru inca o piesa Lake of Tears.

P.S: Biletul a costat 80 RON, iar la un timp a fost ridicat la 100 RON. Sincer, ma distreaza si sperie in acelasi timp comentariile de tip: De ce sa dau o groaza de bani pe un bilet, sa se imbogateasca organizatorii romani? In fiecare an, aceeasi rockeri de mana a doua, rozatoare de torrente care nu pot renunta la pachetul zilnic de tigari, trebuie sa deschida gura. Sa nu uitam ca oamenii care nu vor sa dea o data la 2 ani 60-100 RON pe un bilet sunt cei care se plang ca ”rockul romanesc n-are viitor”. Pai, pentru cine?

Ce-ar fi sa nu va pese?

24 Jun 2011 | : Media & Advertising, Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Motivul pentru care am intrerupt fluxul saptamanal de aberatii este ca gnomii care-mi furnizau amfetamina nu lucreaza in weekend.

Revenind la lucruri mai serioase, m-am gandit sa ma intorc temporar la tema ”bloggeri si altii”, la invitatia directia a unui apropiat. Omul care m-a abordat ma intreba ce pozitie as lua in eternul conflict dintre bloggeri mici, mari, mijlocii etc. Daca acum cinci ani mergea sa spun ca nu ma consider blogger, acum nu prea mai functioneaza scuza. Prin urmare, voi explica putin filosofia care m-a facut sa evit ”in general” conflictul. E o chestie complexa, deci stati pe pozitii. Pregatiti? Solutia este…nepasarea.

Prin nepasare nu inteleg abilitatea de a fi un idiot ignorant, ci o combinatie intre ”nu le pune la suflet” si ”lasa-l in pace”.  In ultimii ani, inmultirea parazitilor de WordPress, a limbricilor de Twitter si a hemoroizilor de Facebook a pus cam toata gasca de obisnuiti ai online-ului sub eticheta de ”pustani infatuati”. Pentru ca sunt convins ca si Moise a fost intr-o zona mentala similara cand si-a elaborat opera, o sa compilez o lista de concluzii in urma luptei din jungla online. Nu-s reguli, nu-s sfaturi, sunt flotari logice:

1.Nimic din ce faci sau scrii nu e cu-adevarat important. Stiu, suna a incalcare a unei reguli elementare a scriiturii si anume ”fii relevant”. Nu e. Poti fi relevant pentru cei care sunt dispusi sa te asculte, poti scrie pentru tine, pentru linistea ta sufleteasca si, daca ai intr-adevar talent, pentru CV-ul tau. Un politician va fi recunoscut instant in comuna Voluntari. Un blogger are noroc daca e recunoscut intr-un club unde-si poarta numele pe ecuson. In atare conditii e greu de inteles de unde atata ura. Sa nu ne amagim ca angoasele noastre banale, ca sfaturile parintesti sau recenziile obscure au vreo importanta. Il stiti pe bloggerul ala care a infiintat centre de ingrijire pentru victimele catastrofei din Japonia? Nici eu, dar pot numi cel putin 5 000 care au scris despre cum trebuie facuta treaba asta.

2.Excelenta nu conteaza, consecventa da. Sunt putini scriitori buni in lume. Scriitorii foarte buni sunt mai rari decat kryptonita. Nu va lasati amagiti de trei fraze corecte gramatical si de cateva referinte. Sa scrii corect nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii creativ nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. Sa fii cult nu-i tot una cu ”sa scrii bine”. E nevoie de toate trei, de maturitate si experienta. Din pacate, excelenta in scriitura nu-si poate da adevarata masura pe bloguri. Ceea ce ar trebui cautat este o combinatie intre consecventa si un nivel acceptabil de calitate. Sunt Apple cei mai buni? Hardware, nu. Ca design, nu. Software-ul e discutabil. Totusi, daca dam la o parte brandul si marketingul,  produsele Apple raman niste produse bune, niste produse constante in calitate. Urmatoarea ”inovatie” de la Apple e intotdeauna extrem de familiara.  Asa ar trebui sa fie si un blog bun: sa te surprinda intr-un mod familiar. Sa nu uitam ca lumea nu intra pe bloguri pentru ca s-a plictisit de Hemingway.

3.Scrisul nu e o schema piramidala. Articolele despre cum ”sa faci bani online” sunt la fel de relevante ca poeziile lui Radu Vasile. Daca ar fi sa purtam discutia la alt nivel, in ciuda cresterii mediului online si a bugetelor alocate, blogosfera primeste in continuare o suma infima comparativ cu ce primesc alte medii. Nu e nimic anormal in asta. Pentru cumparatorii de spatiu publicitar, bloggerii sunt un mediu cu un target fix si cam atat. Ce e totusi de remarcat este ca fiecare mediu de genul asta va fi la un moment dat exploatat, pentru ca nu-i nimeni fraier sa piarda ocazia. Prin urmare, nu exista o suma de X ron alocata bloggerilor, iar unul care castiga decent, nu ia efectiv din banii destinati tie. Daca ai un produs bun, nicio agentie, camarila sau blogger nu te va impiedica sa-l monetizezi.

4.Nu exista personalitati, ci vedete. Exista destule nume ”mari” online, oameni care au muncit si care au reusit sa castige decent din asta. Totusi, trebuie sa ne intoarcem la punctul 1 si la motivul pentru care bloggingul nu e o activitate prea relevanta (nu va amagiti ca altele, precum jurnalismul tematic, ar fi). Sa nu uitam de zecile de omuleti care se invart prin spatiul asta si dau cu semnatura, de cei care s-au transformat brusc in experti si de cei care acum 3 ani erau peste tot. Unde sunt acum? Niciunde, au devenit pur si simplu neinteresanti sau dezinteresati. La fel ca o vedeta sau un artist pop, in momentul in care nu mai poti oferi un produs de calitate, dispari. Un om nu va rezista prea mult doar prin prisma ”faimei” (Oana Zavoranu anyone?). Sfatul e simplu: incetati sa acordati mai multa importanta fenomenului decat merita si cocentrati-va pe propria opera.

5.Un nesimtit ramane un nesimtit. Sunt oameni care de ani de zile incalzesc tastatura incercand sa explice reguli de bun simt, gramatica si logica elementara. Nu functioneaza si nu va functiona niciodata. De ce ne inchipuim ca Yon00tz, care scrie cu sh si tz, desi are 28 de ani, Yon00tz care fura de pe unde apuca subiecte , acelasi Yon00tz care injura sub X pseudonime cand i se explica ca greseste, s-ar putea schimba peste noapte? E-adevarat ca online, sub o falsa masca a anonimitatii,  ai tedinta de a defula. Totusi, de ce sa-i explici unuia cum sa fie un blogger bun, cand el a ratat examenul la ”Cum sa imiti comportamentul uman”?

Continue Reading »

Noi, bufonii

20 Jun 2011 | : Diverse, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Printre intrebarile care au bantuit in ultimele zile pe blog, intrebarea legata de raritatea posturilor a aparut la fel de des ca celebra ”Carei specii apartine Oana Zavoranu”? Daca ultima intrebare este inca sub lupa cercetatorilor, la prima as putea raspunde cu un vag ”disertatie si alte obligatii”. De data asta insa, la fel ca Robbie Williams, sunt Back for Good.

In ciuda titlului, postul de fata nu este despre troli, hateri sau alte lighioane din online. Articolul de fata e dedicat bufonilor profesionisti. Saptamana trecuta, un prieten microbist era extrem de agitat de venirea lui Hagi la nationala. ”O catastrofa”, numea el evenimentul. Daca va intrebati cine este Hagi si ce cauta el in handbal, felicitari! Sunteti fie femeie, fie un om foarte, foarte fericit. Altfel, pentru restul, luptele dintre bufoni sunt la fel de importante pe cat erau in Antichitate.

Cum bă bufoni? Adica fotbalistii, acesti eterni filosofi ai balonului, sunt bufoni? Da, sunt, alaturi de majoritatea sportivilor, a oamenilor de televiziune, jurnalistilor, cantaretilor, regizorilor, scriitorilor si a reprezentantilor multor altor meserii. Stiu ca nu-i o noutate ce spun, stiu ca ne suna mai frumos ”entertaineri” sau ”artisti”, dar la baza cam tot aia e. Oameni care produc un bun efemer, fara miza reala, cu unicul scopul de a relaxa. Nu-i tocmai definitia bufonului, dar nici Lorenzo de’ Medici nu-l tinea pe Michellangelo la curte pentru ciorba lui de burta dementiala. Chiar daca produsul final intra la discutabila categorie ”arta pura”, sau e doar un articol de tabloid in care cuvantul ”sex” apare de vreo trei ori, scopul e acelasi, doar publicul difera.

Sa revenim totusi la balonul rotund si la cei care-si “doresc mai mult victoria”. De ce vor spectatorii de acum atat de mult spectacol in fotbal? De ce nu se mai joaca ”fotbal ca alta data”? In parte pentru ca spectacolul e adevarata miza si in parte pentru ca unii au inceput sa se ia prea in serios. Sa fie jocul de fotbal un simplu spectacol cu 22 de bufoni? Eu as zice ca da. Haideti sa dam la o parte marketingul, psihozele colective si atasamentele fata de un grup de 11-20 de oameni din comuna Clejani. Care este totusi miza reala a unui joc de fotbal? De ce conteaza ca Barcelona a bagat 3 goluri in poarta lui Manchester United? Sa fie doar o pasiune fetisista pentru spiritul competitiv?

O sa spuneti: pentru ca Barca e cea mai tare, pentru ca merita sa ia campionatul, pentru ca pitong. Nu serios, care-i miza conflictului? Era razboi? Ti-a schimbat tie, somnorosul din fata televizorului, cu ceva viata? Absolut deloc, insa meciul si spectacolul in sine te-au relaxat. Te uiti la meci pentru a defula niste frustrari, a-ti testa niste stereotipuri si a-ti irita amicii non-microbisti. Te uiti la meci pentru ca “iti place” si asta e unul din motivele pentru care unii se intorc dezamagiti de pe stadioane. Au platit sa-si vada echipa favorita de “entertaineri” prestand, iar baietii, platiti enorm pentru ce stiu sa faca, au incins o miuta ca in liceu. Oricum am da-o, oricum am teoretiza, cele mai spectaculoase finale sunt cam singurele memorabile, indiferent de sport.

Miza unui joc de fotbal pe teren si a unui campionat de Fifa 2011 e fix aceeasi. Din fericire, primii bufoni sunt mai spectaculosi. Din nefericire, oameni cu 12 clase care dau intr-o bila umflata cu aer au devenit ”simboluri” si au inceput sa creada ca valoreaza ceva pentru societate. Cu tot respectul pentru regi, cobre si alti brilianti care ma distrau in copilarie: influenta si cariera voastra se pot rezuma la fraza specifica simpaticilor clovni – bai ce bine jongla ala cu mingile!


(Un om care aduce un beneficiu real societatii)

Unii ar incepe sa-mi spuna cum e cu performanta personala, cu depasirea limitelor. Problema e simpla: vrei performanta? O faci pentru tine. E absolut remarcabil si de ce nu, de admirat, dar tot egoist ramane. Nu ma incalzeste cu nimic ca tu ai de gand sa sari cu parapanta de la 2000 de metri. E fain, dar n-o sa merg mai impacat la munca stiind ca tu-ti incingi budigaii pe Vf.Omu. Ahh, dar daca apuc sa te vad sarind, daca gestul tau aduce cumva niste puncte la categoria ”sentiment national”, atunci te rog…sari! Uite 50 de euro, mai sari odata, dar zambind. Sa nu ne amagim cu gandul ca asa zisa ”mandrie nationala” din competitii e mai nobila decat ”haha, uite ce amuzant”. E tot o chestiune simpatica de umflat egoul si in esenta, o forma de divertsiment. E o forma de a defula prin intermediul altora.

Majoritatea avem stampila de bufon pe partea B a cartii de munca sau a listei de hobby-uri, deci nu-i nimic rusinos in asta. Nevoia de a fi in centrul atentiei face parte din bagajul nostru primordial, oricat i-am acuza pe altii ca o practica. Mai nou, oamenii care ofera produse intangibile, destinate relaxarii, ajung sa aiba publicuri formate exclusiv din oameni care se ocupa cu acelasi lucru. Astfel, la un spectacol de stand-up comedy, publicul poate fi format exclusiv din bloggeri si jurnalisti. Poate ca pentru unii scriitorul e un bufon regal, pe cand fotbalistul e un simplu circar. Un fel de Bill Hicks versus Tociu si Palade. Chiar si asa, actul bufoneriei se muleaza perfect cultural. Functiile de informare, de culturalizare si altele se vor subscrie mereu celei de divertisment. E adevarat ca o carte te poate forma si iti poate deschide perspective, dar e clar ca n-ai luat-o de pe raft gandind: ”e timpul sa-mi extind vocabularul!”.

Oricum am intoarce problema, bufonii raman o pretioasa marfa de export. Fie ca sunt designeri, regizori, cantareti sau bloggeri, nevoia pentru produsul lor efemer creste, cu fiecare piesa ascultata, episod de sitcom vizionat, joc pe mobil terminat sau articol de blog citit. Sa nu ne amagim ca jobul bufonilor din Evul Mediu era mai usor. In ciuda lipsei competitiei si a mijloacelor de destindere “traditionale”, la finalul saptamanii mergeai la sezatoare, o data pe luna la turnir si cel putin o data pe saptamana la biserica. Prin urmare, cand incepe unul sa vorbeasca despre misiunea lui de a schimba lumea, aruncati-i un banut de argint in palarie si tratati-l cu o portie sanatoasa de ras!

P.S: Din categoria ”nelamuriri anti-nationale“, inca ma intreb de ce continuam sa ne laudam cu oameni care nu sunt mandri de originea lor? De la Iancu de Hunedoara (care, alaturi de Matei Corvin, se considera maghiar) pana la ”romanii nostri de peste granite”, ridicam oameni in slavi in ciuda faptului ca au fugit din Romania mancand pamantul. As prefera ca, din cand in cand, sa felicitam si martirii care au ramas.

Imperiul din fundul curtii

04 Jun 2011 | : Diverse, Social, Cultural, Politic

Despre micronatiuni am mai scris cu mai bine de 3 ani in urma. Din fericire, nu sunt atat de senil incat sa-mi fi uitat articolul, asa ca nu-l voi repeta. O tema la fel de buna de disecat imi pare insa problema regiunilor separatiste.

Daca primele nume care v-au trecut prin cap au fost Tinutul Secuiesc si Transnistria, regret sa va dezamagesc nationalistul interior. Din pacate, nici ele si nici Kosovo sau Osetia nu fac obiectul postului de fata.  Curiozitatea mi-a fost trezita de declaratiile unui extremist belgian. Din Wikipedia in BBC, am ajuns sa ma amuz si ingrijorez de numarul enorm de regiuni cu potential separatist din Europa. Aparent balcanizarea (termen folosit de mai bine de doua secole) e inca un fenomen viu, indiferent de regiune. Balcanizarea nu presupune simpla fragmentare politica a unui stat, ci fragmentarea lui pe criterii etnice, in regiuni cu potential conflictual.

Unii fug de persecutii si tiranie. Altii fug din prostie. Unii vor autonomie (fara sa stie exact ce presupune ea), altii vor republici independente, pe cand unii mai curajosi si le-au facut deja. Au tras linie intre curci si gaste si si-au declarat comuna stat. Aparent merge treaba. Tragi cu creta un cerc, scrii o Constitutie si apoi asaltezi ONU cu petitii sa te recunoasca. Am facut deci o scurta selectie a regiunilor care considera ca etnia sau limba sunt extrem de importante si ca 30 de oameni pe o insula sunt suficienti pentru a crea o economie. Poate dupa tura asta o sa ne privim cu mai multa indulgenta presupusii separatisti (pe toti 3)

Voi trece peste tarile fostei Iugoslavii pentru ca in fiecare dintre ele exista cel putin doua republici separatiste (inpronuntabila Republica Srapska n-a disparut). Aceasta flotare logica ne aduce la:

Insulele Autonome Aaland: E limpede ca motorina ca 20 000 de oameni aveau nevoie de propriul Parlament si de autonomie legislativa. Cine-i asuprea? Ei bine, oamenii fugeau de oribila dominatie…finlandeza! Sa nu va ganditi ca un teritoriu cu o populatie mai mica decat Radautiul este organizat sub forma unui orasel. Oh nu, Aaland are 12 municipalitati, iar autonomia regiunii a fost obtinuta in urma unei miute intre Suedia, Rusia, Germania, Franta si de pe tusa, Finlanda. Bravo tie Aaland, arata-le cine esti!


(Aaland – O tara interzisa miopilor?)

In cazul Frantei, aproape toate regiunile istorice au un partid secesionist puternic. Totusi, intre basci, catalani si occitani, bretoni si corsicani, sta mandra Liga Savoiarda, o grupare politica care a reusit sa si castige cateva alegeri. Culmea, nu e singura miscare care si-a amintit ca acum vreo 200 de ani, o bucatica din Franta apartinea dinastiei de Savoy. Mintile luminate gandesc la fel. Din pacate, la fel si nebunii. In cazul de fata, e greu de tras linie intre istorie si pretentii pseudo-nobiliare.

Italia debordeaza la randul ei de miscari separatiste, avand vreo cinci regiuni autonome recunoscute oficial si vreo 14 miscari politice active cu ganduri similare. Cei care militeaza pentru separarea nordului Italiei (Padania) au reprezentanti locali care spera sa obtina autonomia unor regiuni cu nume ca Umbria sau Emilia.

(Aparent Tirolul de Sud s-a prezentat la lectia despre separatism cu o stema facuta in Paint)

O alta tentativa de a separa puricii de pe pisica, Tinutul Gagauz este o regiune semi-autonoma din Republica Moldova. Da, un stat precum Moldova, care nu-i chiar de partea luminoasa a curcubeului, beneficiaza de doua regiuni cu pretentii de autonomie si autoguvernare.

Spania si Marea Britanie sunt practic compuse din regiuni cu miscari separatiste, iar Rusia le sufla tare in ceafa cu performante similare. In cazul ultimei, e bine sa amintim de celebrele regiuni Ingushetia (un fel de Sectorul 5, langa Cecenia, dar fara Vanghelie) si Adygeya. In cazul ultimei, cineva a simtit nevoia sa includa o placinta sau o oala in partea de jos a stemei. Desigur, se poate sa ma insel si respectivul simbol sa fie suprema dovada a eroismului adigeian:

De ce criteriul etnic nu este suficient supravietuirii unui stat e o discutie mai larga. De fapt, intreaga chestiune a supravietuirii unui stat merita discutata, in conditiile in care tendinta naturala ar trebui sa fie spre ignorarea granitelor fizice si mentale.  Afirmatia e valabila in conditiile in care ”etnia” e in multe cazuri un construct social si cultural legat de o regiune, nu un rezultat al endogamiei. Pana la urma, locul nasterii ajunge sa se reflecte in importanta acordata propriei persoane (”M-am nascut aici, deci sunt un om deosebit”). Sfatul meu este sa pasiti cu atentie; nu stiti cand intrati in Republica Autonoma a Blocului 23Bis.

Sursa imaginilor: Wikipedia, unde puteti gasi si o lista de miscari separatiste europene. Pentru o lectura mai serioasa pe tema, recomand cercetarea asta.

P.S: Daca aveti putin timp, n-ar fi rau sa-mi raspundeti si la sondajul asta despre realitatea augmentata.  Imi e necesar pentru lucrarea de disertatie: asta ca sa raspund si intrebarii ”Unde ai disparut in ultimele saptamani?”