Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

May 2011

Monthly Archive

La grupa mare

26 May 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Articolul de fata isi avea rostul intr-o serie mai veche legata de plecarea din tara. Cum niciodata nu e prea tarziu (exceptie atunci cand e prea tarziu), am decis sa-l public acum.

Cu aproape doi ani in urma, incercam sa raspund intrebarii ”De ce pleaca tinerii din tara?”. Pe langa raspunsurile date atunci (nevoia de schimbare si afirmare) se pot adauga multe altele. De la pura exasperare pana la ideea ca ”ratarea de-afara e mai buna decat cea din tara”, raspunsuri se gasesc in continuare. Totusi, in ultima vreme, am observat un motiv nou, unul care se manifesta in principal la oamenii care se apropie de varsta de 30 de ani.

Motivul asta e maturizarea. Nu, nu e vorba de nevoia de a fi pe cont propriu, de a descoperi lumea sau de a avea un job mai altfel. Asta e genul de maturizare de care da dovada un student in anul I. Acum e vorba de a atinge un nivel profesional si mental unde presiunea colectiva devine insuportabila in Romania. E vorba de a ajunge ”un om mare”, cum obsesiv ne spun materialele de comunicare ale unei banci. Vrem nu vrem, la nivelul mentalitatii colective, Romania e inca in Evul Mediu. Supraestimarea propriilor capacitati creeaza in continuare generatii de frustrati.  Ala are bani? Atunci e clar: fie a avut noroc, fie a furat. Cineva a realizat ceva cu-adevarat notabil in domeniul tau? Atunci singura reactie posibila este invidia cuplata cu defaimarea sistematica.

Via SMBC

In momentul in care ajungi sa te detasezi psihic si financiar de batalia pe monede, simti nevoia de mai mult. E exact ca intr-o cresa. Odata ce cresti mare, nu mai poti sta cu aia micii in tarc, ci mergi la gradinita. Pur si simplu nu-i mai intelegi pe cei mici. Din gradinita in gradinita, ajungi sa termini o facultate, sa schimbi 2-3 joburi si sa imbatranesti putin. Aici ai mai multe alternative. Fie ramai si te sacrifici, incercand in continuare sa schimbi ceva, sa demonstrezi metodic ca maimuta e om. Fie ramai, dar te detasezi complet: te inconjori cu oamenii tai, in firma ta, in casa ta etc. Pe scurt, proiectezi totul in jurul egoului si renunti sa mai traiesti in Romania reala. O solutie eleganta, dar in esenta cam acelasi lucru cu ultima, plecarea din tara.

Despre cum stau lucrurile ”pe-afara”, au scris oameni mai experimentati si cu mai multe calatorii la activ decat mine. Tampiti si piedici se vor gasi peste tot. Totusi, in spatiul profesional, exista cateva diferenta notabile Pe de-o parte contribuie forta financiara. O companie precum Google nu si-a creat mediul de lucru platindu-si angajatii cu echivalentul unei pungi de Fornetti. Pe de alta parte, procesul de selectie aduce in prim plan si oameni cu o cultura a muncii. Oameni impacati cu propria cultura si cu propria persoana. Oameni care vor sterge mese cu acelasi zambet cu care vor elabora campanii de marketing. Oameni care stiu ce inseamna respectul.

Ultimul lipseste in Romania mai mult decat orice altceva. E adevarat ca din postura de imigrant vei avea bariere in plus de depasit, dar sunt putini manageri intregi la minte (nu vorbim de sefii de plantatie) care refuza un profesionist. Or fi nativii preferati, dar nu cand e vorba de specializare extrema. Anterior, trebuie insa sa te asiguri ca ai crescut intr-adevar, nu ca te comporti ca un copil de 5 ani cu geaca de piele si ochelari de soare. In ultimul caz, destul de des intalnit, impresia finala e aceeasi: nu esti mare, esti doar imatur si pretentios. Exista de altfel moduri de a-ti testa maturitatea, mai ales ca exista firme mari care iti pot simula un mediu de lucru similar in tara.

Desi nu sunt inca in cazul amintit, inteleg de ce oameni pe care ii respectam sau admiram aleg brusc sa plece. Pleaca din acelasi motiv din care plecau si colegii mai mari din copilarie. Au crescut mari. Cand cresti ,  fie ramai si-i inveti pe-aia micii , fie te muti la grupa mare.

P.S: Din categoria ”viata de zi cu zi”, am mai primit azi o lectie de bun simti. La o clinica unde se fac teste pentru scoala de soferi, o tanti de vreo 40 si ceva de ani, iese urland de la oftalmolog. Motivul? Ii daduse calificativul ”inapt”. De ce n-avea doctorul dreptate? Pentru ca maestra platise deja scoala de soferi si acum urla ”eu nu vad musca, ca-s mioapa si cu ochelari, dar vad un om!”. Sa-i fi spus ca la 2 km distanta, un om e o musca? Sa-i fi spus ca argumentul ”e seara si sunt obosita” e complet imbecil? M-am abtinut. Ulterior am auzit ca mai picase vreo doua teste, inclusiv pe cel psihologic.

Un ringtone aparte

18 May 2011 | : Viata & Nu Numai

Daca tot am scris despre copilarie in postul trecut si n-am lasat tema in pace nici acum doua saptamani , am zis ca n-ar fi o idee sa mai storc ceva dintr-un trecut nu foarte indepartat.

Puseul de melancolie a fost declansat de cateva acorduri, acorduri pe care nu le-am recunoscut decat dupa vreo doua zile. Era normal sa nu ma prind. Erau patru note fluierate, o inspiratie, o expiratie si apoi doua fluieraturi prelungi. Ar fi putut fi orice, de la cateva note aleatoare pana la ultimul hit al Innei auzit prin vreun taxi bucurestean. A fost nevoie de o imagine mentala mai clara: ora 8.00 dimineata si un pusti fluierand cele patru note pe sub ferestrele de la blocurile 89 si 98 (care intamplator se gaseau fata in fata).

Era fluieratura prin care mica gasca din copilarie te anunta ca-i timpul sa-ti misti fundul din casa. Era ”ringtone”-ul nostru, cel mai ieftin beep. Acum sincer sa fiu, cele doua grupuri in care ma invarteam in copilarie foloseau melodii diferite. Prima era cea amintita mai sus, iar a doua era coloana sonora de la Duke Nukem 3D , fluierata pe sarite. Nu exista vreo rivalitate, ci pur si simplu un scop diferit. Pe a doua piesa ne chemam pentru a vorbi despre jocuri sau a sta calare pe PC-ul vreunuia (aici participam in general eu si cativa amici mai mici). Pe prima ne strigam pentru discutii intelectuale, intre doua miute si un pufulete. Asa se strangeau ”cei mari”. Oricum, dupa vreo doi ani si ceva, melodiile fusesera invatate si de altii si era din ce in ce mai greu sa faci diferenta.

Intr-o perioada in care pentru a povesti un film, trebuia sa-ti folosesti imaginatia, chestia cu fluieraturile parea destul de inteligenta. Culmea, era la fel de ieftin ca un beep si mult mai eficient. In general, prietenii din copilarie aveau bunul simt sa vina cu o scuza, pentru ca a doua zi riscau sa nu mai fie fluierati.  Nu, nu era o razbunare. Daca era vacanta si cineva nu raspundea la 2-3 ”apeluri”, se considera ca a plecat la bunici.

Acum, dupa ani de zile, pot sa marturisesc un secret: nu eram originali! Da, stiu ca pentru multi cititori e un soc ca nu eu am invetat actiunea de a fluiera, dar toata smecheria cu ”tonul de apel” fusese imprumutata de la liceeni dde vizavi, liceeni care tocmai plecasera la facultate. Pana ca gasca sa se sparga din diferite motive (in principal maturizare si anturaj), tehnica fusese imbunatatita masiv. Una dintre imbunatatiri era folosirea unui capac de Prigat indoit pe post de pocnitoare. Inovatia n-a tinut mult pe motiv de vecini iritati, dar a meritat incercata.Am incercat sa cream si un sistem de pahare de plastic cu sarma inter-blocuri. A esuat, soldandu-se chiar cu  doua raniri accidentale. Stiinta cere sacrificii.

Asta urma sa fie pasajul in care trageam o concluzie filosofica. De fapt, voiam sa citez finalul filmului Stand by Me. N-o sa-l citez si nici n-o sa va spun cum in concediul din primavara am fluierat si n-a scos nimeni capul pe geam. O sa las deschis postul in speranta ca ma veti uimi cu avansatele voastre sisteme de comunicatii pre-pubertate.

P.S: Am fost abordat zilele trecute cu o propunere destul de comoda. Cum nu pun publicitate pe blog, eram tentat sa spun ”Nu” din start. Totusi, oferta initiala s-a transformat intr-o micuta sponsorizare pentru concursuri. Nu bannere, nu advertoriale, nu posturi cu dubla intentie, ci mici premii pentru cititori, in schimbul unui link in post sau post scriptum. Deci, daca ar fi vorba de niscaiva cultura (carti si alte artefacte), v-ar interesa concursurile prin comentarii?

Copiii sunt lucruri traznite

11 May 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Sa fie o greseala in titlu? Sa fie o incercare ieftina de umor? Sa fie o scurta patrundere in transcendenta prin intoarcerea la origini?

Similar cu intrebarea ”Cate personalitati a produs Romania in ultimii ani?”, raspunsul corect este ”niciuna”.  Titlul a venit ca o consecinta naturala a unei discutii avute zilele trecute. Ca orice discutie, ea a implicat minim un participant, cateva idei si un cor de majorete semi-dezbracate. Spre deosebire de alte discutii, la ea au participat masculi feroce din patru categorii de varsta. Invariabil, dupa discutia ”ce e gay si ce nu in muzica de astazi”, am ajuns si la alte subiecte de discutie. Unul dintre ele implica ideea de familie si de a avea copii, pentru ca nu-i asa, asta e fix genul de lucru pe care-l discuti cand vezi prima data un om. In acel moment am avut o epifanie (nu foarte diferita de a celebrului parinte Vaginiu).

E usor sa descoperi varsta mentala a unui barbat dupa atitudinea fata de copiii mici, fie ca-s propriii copii, fie rezultatul muncii orizontale a altora. Metoda nu functioneaza in cazul femeilor, unde perceptia este puternic alterata de ceasul biologic, prezenta uterului si de influenta mass-media. Oricum, e stiut ca influenta mass-media e de vina pentru tot, de la tsunami, la uragane si Oana Zavoranu (pentru ultima vor arde in iad).

In primii ani de viata, ceilalti copii sunt practic niste jucarii 2.0. Ce e fain la jucariile astea e ca dupa ce le scuipi se sterg singure, ba chiar mai mult, daca le indoi nasul cu mingea, dupa o saptamana vei putea repeta operatiunea. Odata ce mai cresti, copiii mici devin iritanti. Daca mai ai in posesie si vreun fratior mic si tembel, intelegi bine conceptul de teroare. In perioada liceului, micii gremlini iti devin indiferenti. Pubertatea inseamna ca universul se invarte in jurul sanilor si orice altceva e irelevant. La facultate si mai ales spre finalul ei, te pocneste nostalgia. Iti amintesti cu placere bataile mancate pentru trandafiri furati din curtea vecinului si alte lucruri care cu 10 ani in urma te traumatizau. Acum incepi sa-i privesti cu o oarecare invidie pe-aia micii. De ce trebuie tu sa inveti si muncesti in timp ce aia de 5 ani se scobesc in nas? Huoo, PD-L e de vina!

Deja cand treci de pragul de 25-27 de ani, te sperie putin piticii. Nu de alta, dar din cauza presiunii sociale si a influentei mass-media (irelevanta aici, dar amintiti-va: Oana Zavoranu!) incepi sa te gandesti ca la un moment dat veti intra in posesia unei astfel de creaturi. Realizezi ca micii mucosi sunt ca investitia intr-o companie romaneasca: bagi bani si obtii la schimb mazgaleli si chiloti murdari. Totusi, cam tot pe-aici constati cu stupoare ca, aia micii iti sunt intru-catva simpatici. Iti amintesc de tine cand erai mic (doar ca atunci lumea era mai buna, nu exista Oana Zavoranu).

Dupa 5-10 ani , indiferent daca ai intrat sau nu in posesia vreunui pusti, treci automat in postura paternala. Dai sfaturi, faci ca maimuta cand vezi un bebelus si te comporti de parca ai avea 60 de ani. Sentimentul se accentueaza odata cu inaintarea in varsta. La un moment dat, apare si falsa toleranta. Ii ierti pentru ca sunt tineri, desi in sinea ta ii vine sa-i pocnesti cu pisica peste boticul ala mic si simpatic.

Cand ai peste 60 de ani vine greul. Pe de-o parte,  eliberat de povara muncii si mai aproape de a afla daca Dumnezeu a notat filmele tale porno, incepi sa te simti din nou copil. Pe de alta parte, e foarte posibil ca nepotii tai sau alti copii sa te vada ca pe un bunic. Nu poti fi invidios pe jucariile lor, pentru ca trebuie sa pari inteligent. Partea trista e ca nu esti, partea buna e ca nimeni nu stie asta. Ar mai fi si aspectul neglijabil ca, aia mici din jurul tau au toata viata inainte sa descopere prima iubire si sa bata primul record la Maiestria Stelelor 5 (Starcraft 5, pentru ca Socaciu va fi fost zeificat intre timp). Deci, esti un copil mai mare, invidios si traiesti  cu falsa impresie ca esti foarte inteligent. Amintiti-mi, care-i diferenta fata de etapele anterioare?

Ce incerc eu sa spun e ca in esenta suntem si ramanem niste copii. Ceea ce e oricum bestial, pentru ca la varsta aia femeile vor fi niste babe!

P.S: Ca veni vorba de copii, e de remarcat un fenomen : exista oameni, nu putini si nu barbati, care in primii ani de viata ai copilului altora, vor folosi fraza ”vaaai, cat e de frumos”.  Ulterior, la 2-3 ani dupa, vor veni cu fraza ”mama da ce frumos s-a facut”. Pai hotaraste-te tanti! Ori eram urat cu spume cand eram mic si nearticulat, ori faceau femeile coada la mine ca iepurii la ceaiul de musetel.

Putin Blind Guardian

06 May 2011 | : Muzici & Fraze

Cronica asta trebuia scrisa saptamana trecuta. Am posturi mai bune pe rol, dar o promisiune e o promisiune…

Unul dintre primele posturi mai serioase de pe blogul asta a fost o cronica la concertul Blind Guardian din 2007.  Daca atunci am inotat intr-o balta de fericire timp de o saptamana dupa concert, acum n-am mai fost la fel de incantat. Motivul pentru care voi analiza totusi concertul este lipsa cronicilor sau prezenta unor cronici care par a fi fost facute de la kilometri distanta. Asta si faptul ca Blind Guardian ramane trupa mea de suflet.

Pentru mine si alte 18-20 de persoane, seara s-a deschis cu o dezamagire crunta. Anuntul tardiv al orelor pentru meet&greet a facut o buna parte dintrei cei 50 de platitori ai biletelor VIP sa piarda sedinta de meet & greet. Intr-un cuvant, mi-am ratat idolul muzical la mustata. Ce e trist este ca si eu si alti oameni eram deja in fata intrarii la ora la care ar fi trebuit sa ne intalnim cu trupa, dar nimeni nu a binevoit sa intrebe sau sa afiseze lucrul asta. Desi, prin bunavointa maestrului Adrian Voicu am facut rost de poster cu autograf, dezamagirea contactului ratat m-a urmarit pe tot parcursul serii. Sa nu-mi spuneti ca nu existau destule metode de a mentine contactul cu platitorii de bilet VIP. Imi amintesc nostalgic de autobuzele speciale menite sa-i transporte pe cei veniti din provincie la concertul Leonard Cohen, oameni care nu aflasera de schimbarea stadionului (anuntata cu 2 saptamani inainte).

Stiu ca in parte e si vina mea. Tracasat de serviciu si neatent, n-am mai verificat in ultimele zile inainte de concert site-ul oficial. Pe de alta parte, organizarea generala a scartait din toate incheieturile (culmea, nu era prima lor initiativa) . Trecand peste partea cu meet & greet, nu inteleg de ce biletele VIP nu au beneficiat de un tarc special, in fata scenei. La Sonisphere s-a putut cu Golden Circle , s-ar fi putut si pentru 600 de oameni. Revenind la concert, numarul de participanti a fost cel putin dezamagitor. Arenele Romane si-au dovedit ineficienta in a gazdui un concert decent, cu sau fara cortul imens plantat deasupra.  Chiar si asa, cu patru ani in urma, numarul curiosilor a fost mai mare. De plouat, a plouat si atunci (si nici cort n-am avut), deci ploaia nu e o scuza. Nici ziua de 1 mai nu-mi pare o scuza plauzibila, data fiind sincronizarea.

Totusi, acum nu a mai fost vorba numai de curiosi, ci, in cea mai mare parte, de fani Blind Guardian. Daca la concertul trecut grupurile de oameni care stiau piesele vers cu vers si stiau pentru ce venisera era micut, acum situatia statea cu totul altfel. Dupa interminabile probe de sunet, a intrat in scena prima trupa de deschidere, constantenii de la White Walls. Oamenii ne-au livrat numai doua bucati de metalcore amestecat cu progressive si o urma de jazz (in instrumentatie). O muzica tehnica, bine executata, dar din pacate exceptional de plictisitoare. White Walls suna ca zeci de trupe pe care le-am abandonat in primii ani de liceu. Ce imi da speranta e faptul ca oamenii suna foarte bine live si ca stilul lor ar putea evolua in timp.

A doua trupa de deschidere, Bolthard m-a prins. Un death/thrash metal bine executat sustinut de un solist si niste instrumentisti ”cu vana”. Partea nasoala e ca au lungit-o si ca solistul si-a permis o glumita nu tocmai binevenita, adica un ”De ce sunteti aici? Blind Guardian, yeah yeah yeaahh”. Bai nene, sunati bine pentru niste romani, dar pe langa o trupa cu 20 de ani in spate care strange 50 000 de oameni la Wacken, sunteti un firicel de praf. La scurta vreme dupa Bolthard si dupa cateva piese care au inclus si un ”Right Said Fred”,  a intrat in scena trupa asteptata.

Cu un Hansi tuns si foarte incercanat, Blind Guardian au tunat din boxe cu piesa ”Sacred Worlds”, o bucata de pe  At The Edge of Time.  Desi mi-as fi dorit ca introducerea sa nu vina din statie, ci din instrumente, piesa a incalzit instant publicul care i-a urlat refrenul dupa traditie. Cam pe-aici am observat primele amanunte deranjante. Primul a fost microfonul, cu un sunet mult prea difuz si prea incet. Cand ai o voce precum Hansi Kursch pe scena, nu-ti permiti gafe de genul asta. Am mai spus ca in Romania nu exista sunetisti (trebuie sa rapim un pui de neamt, ceva), dar putina ureche muzicala trebuie sa fi avut cineva din staff. Nu de alta, dar instrumentatia a sunat chiar bine si mi-a parut rau ca la piese precum Wheel of Time sa nu inteleg absolut nimic din versuri. Dat fiindca stateam foarte aproape de scena, la fel ca in 2007, n-as zice ca a fost o simpla iluzie (mai ales ca aici sunt si altii pe aceeasi lungime). Mai mult, pe unele piese se auzeau refrenele soptite ale chitaristului Marcus Siepen, dar vocea principala suna difuz.

Setlistul a semanat mult cu ceea ce barzii ne-au oferit in 2007, dar a ratat cateva bucati care m-au incantat atunci (printre care si Skalds and Shadows). Au lipsit in continuare Bright Eyes, A Past and Future Secret si vreo 2-3 bucati de pe ultimul album care meritau mentionate (asta era totusi scopul turneului). In schimb, s-au putut auzi A Voice in the Dark, ambele The Bard’s Song, Welcome to Dying, Valhalla, Lost in the Twilight Hall , Lord of the Rings, Nightfall , Imaginations from the Other Side si Time Stands Still. Dupa o scurta pauza si piesele de incheiere, trupa a pus punct cu celebra Mirror, Mirror.

Revenind la afirmatia din inceputul articolului: pe langa dezamagirea legata de intalnirea cu barzii, comparatia cu venirea anterioara ramane in picioare. Hansi a fost mult mai obosit decat in 2007 si asta s-a vazut. In mod ciudat, instrumentatia mi-a parut ca a sunat mai bine, dar vocea a dat destule rateuri.  Unele erau clar din cauza sonorizarii, dar altele nu. Un adevarat tanc vocal, Hansi e recunoscut pentru usurinta in care trece din vocea de piept (vocea de ”bard”), intr-o voce de cap extrem de puternica, aproape de opera, pentru ca apoi sa intre in registrul clasic metalic, acel ton gutural, specific solistilor de thrash. Ei bine, vocea lui naturala, de piept, a sunat slab si lipsit de vlaga in seara concertului. Omul parea efectiv ragusit. Asta s-a observat destul de bine din primele randuri. Din fericire , carisma omului si exploziile vocale specifice au facut ca amanuntul asta sa nu fie tocmai suparator.

Per total, un concert reusit, ca orice concert Blind Guardian. In comparatie cu 2007 insa, impresia generala a fost ca se putea mai bine (de la sonorizare la setlist). Pentru cateva poze, va puteti uita aici. Pentru inregistrari live, exista Youtube.

P.S: Pentur ca , vorba cuiva de la concert, ”ascult Blind Guardian de cand se numeau One Eyed Militia” (Lucifer’s Heritage de fapt), simt ca trebuie sa-mi fac datoria de onoare si sa-i cunosc. Asa ca, astept doritori pentru o excursie la Wacken, in vara lui 2012. Anul asta deja s-au vandut biletele. Poate o sa avem norocul unei astfel de reprezentantii.