Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

April 2011

Monthly Archive

Educatia medicala

30 Apr 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cum mare parte din populatia Romaniei duce o neostoita cruciada impotriva apei si a sapunului, ma gandeam ca n-ar fi rau sa revin asupra problemei educatiei medicale.

De la leacurile babesti administrate cu polonicul pana la dieta prin magie alba, educatia medicala romaneasca e intr-o stare mai grava decat educatia familiala. Sa nu ne panicam: majoritatea societatilor blocate intr-un Ev Mediu tardiv au cam aceeasi opinie despre medicina. Laboratoarele farmaceutice sunt pe mana cu mafia, medicii sunt toti niste hoti si intotdeauna ”te tratezi mai bine acasa”. Analizele se fac numai atunci cand paramedicii vor sa stie ce scriu pe certificatul de deces.

Problema controalelor facute odata cu mersul la vot si a ignorarii simptomelor incepe din copilarie si se termina pe la vreo 40-50 de ani, odata cu viata. De la parintii care-si admonesteaza copiii pentru ca ”plang prea mult”, pana la pustanii care afla cu stupoare ca sexul neprotejat duce la sarcina, intelepciunea populara nu are limite. Campanii de educare au fost si vor mai fi, dar cat timp abordarea ”las-o sa treaca” va fi mostenita din tata in fiu, orice tentativa va fi inutila. Imi amintesc si acum replica unei pustoaice care, confruntata cu niste intrebari legate de HPV si cancerul de col uterin, a raspuns linistita: Ah, cancerele astea apar tarziu si numai daca ai facut ceva rau.

Totusi, politica legata de spitale si analize e doar şaua de pe pisica. Puricii mari stau tot la baza, la atitudinea legata de farmacii. Daca o majoritate evita medicamentele pentru ca ”fac mai mult rau decat bine”, altii le iau doar in situatii de criza si intotdeauna la recomandarea vecinilor sau a vreunui farmacist de cartier. Intr-o alta extrema, sunt oamenii care la primele simptome isi indeasa pastile pe gat cu excavatorul.

Aici imi e greu sa transez problema, pentru ca nu cu foarte mult timp in urma, aveam o mentalitate cumva similara. Chit ca nu bagam pastile cu polonicul, in momentul in care intram intr-o farmacie, stiam diferenta dintre Omeran si Dicarbocalm si nu-mi amintesc sa fi cerut vreodata ”ceva de raceala”. Cand vezi un om de 25 de ani care pune disperat intrebarea ”Aveti ceva pentru durere?” (fara sa detalieze) si continua cu ”Sunt bolnav, imi puteti recomanda niste antibiotice?”, iti pui la randul tau intrebari. Nu se asteapta nimeni sa fii un codex farmaceutic ambulant, dar pana la o varsta, se presupune ca stii cate ceva despre medicamentele care-ti pot face rau si despre cele pe care le tolerezi. Febra n-ar trebui sa fie singurul impuls care sa te faca sa te interesezi de solutia medicala.

Imagine preluata de pe www.seriouseats.com

Probabil ca multi o sa spuna in punctul asta: Si ce ba? Poate n-a avut nevoie pana atunci!. Ei bine, ma indoiesc sincer ca in anul 2011, in orase precum Bucuresti, exista oameni ”100% sanatosi”. In general, oamenii sunt ”bine”. Casuta din dreptul cuvantului ”sanatate” este bifata automat, din lipsa de probleme grave. Oricum, nu ei sunt problema, ci cei care ajung sa fie surse de contagiune ambulanta. Pana la urma, si bolile alea nasoale pe care le poti lua din cabinetele vreunui medic specialist sau din Ratb trebuie sa vina de undeva. Igiena precara face ca majoritatea frizeriilor de cartier si dentistilor de apartament sa prezinte o amenintare mai mare decat o faceau oricum posesorii.

E greu sa-i explici tatei Ioana ca palparea sanilor nu e nebunie curata. E greu sa-i spui lui Badea Gheo ca vaccinul nu o sa-i provoace cancer. Totusi, nu inteleg de ce nu poti convinge o tanara mamica de ideea ca a-ti duce copilul anul la doctor nu inseamna ”a exagera”. Sa faci diferenta dintre o entorsa si o fractura nu e ”ceva ciudat”. Stiu ca nu toti isi permit clinici private, dar, daca simti ca iti explodeaza capul de durere, e de preferat sa dai cateva hartii unui medic, decat sa iti torni in cap tinctura de patlagina.

P.S: Fara legatura cu postul, am un anunt extrem de important. Zilele trecute, in stramta si jegoasa autogara a unui oras de campie, am raspuns unei mari intrebari a umanitatii: Ce se intampla daca nu platesti taxa de intrare in WC ? Raspunsul: absolut nimic.

Un horror mic, de sarbatoare

23 Apr 2011 | : Filme & Carti

Dupa o saptamana in care am inlocuit orice fraza cu ”imediat”,  am gasit in sfarsit timp pentru un post cumulativ.

Cum sarbatorile pascale cer un horror de calitate, majoritatea filmelor cu care am ales sa va plictisesc se incadreaza in gen. Fara sa mai insist asupra subiectului, o sa insir cateva titluri vizionate in ultimele luni.

The Rite (2011)

In general, cand in distributia filmului tau intra nume precum Sir Anthony Hopkins, Rutger Hauer sau Toby Jones, ai deja premisele reusitei. Suedezul Mikael Hafstrom n-a realizat asta, asa ca a regizat si coordonat intregul film de parca ar fi filmat Halloween 15. Axat pe tema posesiunii demonice, problema cu The Rite este ca, dupa o prima parte care curge lent si sta sub semnul psihologicului, filmul se transforma intr-o glumita de categoria B. Dilemele unui tanar agnostic plecat sa devina preot si intalnirea lui cu un batran exorcist (Hopkins) sunt directii exploatabile. Asta nu explica insa finalul banal si efectele inutile. Daca-l ai pe Hopkins in film, il lasi sa zambeasca sadic si sa-si spuna replicile sacadat. In niciun caz nu-l machezi cu rosu si-l faci sa urle ”Baaaaaaal” !

REC (2007)

REC e un film spaniol cu zombii. Pardon, REC e un foarte bun film spaniol cu zombii, filmat cu o camera tremuranda si cu mult talent. Realizatoarea unei emisiuni nocturne pe tema ”eroilor urbani” si cameramanul ei urmaresc o echipa de pompieri intr-o interventie de rutina. Lucrurile se complica si cei doi, alaturi de pompieri, doi politisti si locatarii unui bloc se trezesc afectati rand pe rand de un virus similar turbarii. Forta filmului nu sta in tema, ci in atmosfera si in detaliile inserate pe parcurs. Mai mult, conexiunea religioasa aparuta spre finalul filmului difera cu mult fata de explicatiile cu care ne obisnuise Hollywoodul.

REC 2 (2009)

Continuarea filmului anterior, exploreaza in continuare pe filonul religios amintit. Filmul porneste exact din momentul in care se incheiase prima productie si foloseste inclusiv o parte din distributia primului film. Ce e socant este ca echipa a reusit sa pastreze elementele care au facut din REC un film agreabil si sa dezvolte o intriga suficient de interesanta. Ca orice continuare, nici REC 2 nu e la inaltimea primul film, dar e agreabil si asta e mare lucru pentru ”continuarea unui film spaniol cu zombii”.

Quarantine (2008)

Un remake american al filmului REC. Cu exceptia partii ”religioase” (importanta si destul de interesanta), filmul reprezinta o refacere cadru cu cadru al productiei spaniole. Daca aveti o problema de principiu cu limbile latine, puteti sa vizionati Quarantine. E ceva mai sangeros si per total nu e rau, dar nici nu se compara cu originalul.

The Hole (2009)

Filmul asta ar fi prins excelent in 95′, in perioada ”Are you afraid of the dark?”. Film de familie combinat cu horror, film in care singura actrita recogniscibila este gagica din Meet the Parents, The Hole e suficient de coerent incat sa nu fie nasol. Fugind de un sot abuziv, o mama cu doi copii se muta intr-o casa veche. La subsolul ei, cei doi pusti descopera o gaura fara fund din care noaptea se aud zgomote suspecte. Urmeaza ceva tipete si o concluzie moralizatoare, cum sade bine oricarui film de gen, dar per total, e un pretext bun pentru o punga de popcorn.

Fido (2006)

O comedie canadiana care a avut recent privilegiul de a intra in Top 30-ul meu personal. Cu Billy Connoly in rol principal, Fido ne prezinta o viziune alternativa a anilor 50′, unde apocalipsa zombiilor a fost acceptata si cei din urma au ajuns sa fie folositi pe post de sclavi controlati. In conditiile in care orice membru decedat risca sa se intoarca, inmormantarile au devenit cea mai profitabila afacere. O familie disfunctionala cu o mama obsedata, un tata fricos si un pusti singuratic ajunge sa-si cumpere primul zombie. Desi ”defect”, nou venitul se apropie anormal de mult de pusti si de mama sa. Filmul combina o viziune dementa cu bucati de comedie neagra si horror, pentru ca in final sa devina genul de productie pe care ”trebuie sa o vezi”.

The Troll Hunter (2011)

O parodie norvegiana dupa tot ce inseamna Blair Witch Project, Cloverfield si altele asemenea. Un grup de studenti urmareste un presupus braconier de ursi, in speranta de a obtine un documentar decent. Perseverenta ii aduce in pragul unei descoperiri fenomenale: trolii sunt reali si sunt un secret bine pastrat al Norvegiei. Cu putina atentie, chiar si versiunea subtitrata are destule delicii pentru amatorul de parodii finute.

Devil (2010)

Daca multi au cazut de acord ca M.Night Shyamalan s-a transformat intr-unul dintre cei mai slabi regizori de la Hollywood, ultimul lui film nu e atat de dezastruos ca eforturile anterioare (The Last Airbender, the exemplu). Devil e un film bazat pe premisa: ”au fost x oameni intr-o camera, cand deodata, s-a intamplat ceva”. Cinci indivizi din medii sociale diferite  raman blocati in liftul unei corporatii. Cand lucrurile in jurul lor incep sa se precipite si personajele mor rand pe rand, trecutul dubioas al fiecaruia iese la iveala. Culmea, filmul reuseste sa pastreze tensiunea si nici regizat prost nu e. Singura problema pe care o vad cu el este ca inca din titlu si din primele discursuri, afli cine-i vinovatul.

The Adjustment Bureau (2011)

Am zis sa bifez si un film mai putin horror, mai ales ca l-am prins in premiera cinematografica. Desi Matt Daemon nu-mi place, The Adjustmen Bureau a fost o experienta placuta. O combinatie intre clasica poveste a iubirii imposibile si o reinterpretare a mitului angelic, filmul lui George Nolfi reuseste sa te tina pe scaun. Nu vei avea revelatii, nu-l vei vedea de zece ori pe DVD, dar nici nu vei regreta banii dati pe bilet.

Alte filme pe care mi-au mai cazut ochii in ultima vreme:  Season of the Witch (un fantasy slabut, parte datorita finalului, parte datorita lui Nicholas Cage), Skyline (catastrofal de slab + cel mai iritant actor intr-un rol principal), I spit on your grave (un remake ciudatel, plasat intre splatter film si porn), Scott Pilgrim vs. The World (o metafora geek, mi-a placut), Screamers 1&2 (ambele slabute, dar primul e inca vizionabil), The Social Network (absurd de plictisitor pe alocuri, dar cumva interesant), Predators (primul film care onoreaza cu adevarat seria Predator). Pe langa asta, am vazut si vreo trei animatii mai mult decat decente pentru publicul lor: Legend of the Guardians, Megamind si Tangled.

P.S: Pentru ca-s sarbatori si pentru ca am promis, o sa pasez aici linkul catre filmuletul de promovare al unui ONG.

P.S2 : Pe post de urare, o sa va las cu un link la siteul asta. Nu, nu-i publicitate, ci, pentru ca textele imi apartin, va las sa va alegeti. Sarbatori frumoase sau macar o mini-vacanta odihnitoare.

 

Defectele barbatilor

13 Apr 2011 | : Diverse, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Expert in orice, ca tot bloggeru’, am dat curs invitatiei The Sexist de a scrie un articol pe tema “Obieciurile proaste ale Barbatilor“. Ce a iesit, puteti citi in randurile ce urmeaza. Bonus pentru cititorii fideli: diacritice!

Bărbaţii. Acest apex al selecţiei naturale, această maimuţă 2.0 ajunsă la stadiul de a sări din cracă în cracă cu puterea minţii. Bărbat fiind, ar fi trebuit să scriu tot articolul ăsta la mai mult ca perfect! Până la urmă, ce ar putea fi în neregulă cu un monolit policrom de raţiune şi simţire? Ce ar putea tulbura gândurile mândrului Apollo, cocoţat în vârful sanctuarului din Delos? În umila-mi opinie, mai nimic.

În primul rând, suntem mult prea comunicativi. Când, prinşi în mrejele activităţii zilnice (precum excavatul de chipsuri), vă învăluim cu atenţia noastră şi vă întrebăm suav “S-a întamplat ceva?”, voi ne răspundeţi cu voci de căprioare îndoliate: “N-am nimic…”. Apoi, cu un oftat prelung, vă uitaţi la noi cu ochişori mici şi şuşotiţi în gând “Azi nu eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Nu mai bine ne ţineam noi gura?

În al doilea rând, avem un defect cât se poate de vizibil. Arătăm bine în orice. Tricou negru, blugi negri şi pantofi de culoarea tăciunelui? O simplă declaraţie împotriva modei de consum. Maieu, izmene lungi şi gumari portocalii? E o inovaţie, parte din aportul nostru zilnic la progresul omenirii. Nici să ne spălăm nu e nevoie, sistemele de autocurăţare prin cufundare în fotoliu funcţionează de fiecare dată. Dar voi, doamnelor? Cu ţinutele de zeci de milioane, cu machiajul în culori inventate (magenta nu e culoare!), n-aveţi nevoie decât de două ore. Dacă cerceii nu se asortează cu şireturile, vă întoarceţi în bucla spaţio-temporală din faţa oglinzii. Apropo, ştiţi de ce nu ne machiem? Pentru că nici David al lui Michellagelo nu a fost pictat verde fluorescent!

Cred că un alt defect masculin este atenţia noastră iraţional de ridicată. Chiar şi asa, sorbindu-vă constant fiecare cuvinţel, când ne întrebaţi lucruri inutile precum ‘’Când ne-am cunoscut?”, ‘’Când e ziua mea?” sau ‘’Ai dus gunoiul?’’, preferăm tăcerea. De ce? Păi fetelor, dacă nici atâta lucru nu puteţi reţine, cred că noi ar trebui să ne punem întrebări…

Romantismul e şi el pe lista de calităţi masculine înnăscute. Cand butonăm febrili tastatura, cu gândul la hoardele de zombii de care trebuie să salvăm lumea, voi vă insinuaţi perfid lângă noi şi aruncaţi un: “Iubitule, zi-mi ceva frumos!” Egoiste mici, nu vă mai ajunge ‘’teh uhbesc’’-ul mormăit zilnic?

A fi un amant excepţional nu este o calitate, e un standard al existenţei noastre. Când vă plângeţi că adormim prea repede după, nu realizaţi de fapt că noi ne conservăm inteligent energia, etern vigilenţi pentru un viitor atac. Pe lângă faptul că suntem mereu împăciuitori (căscatul e un sărut mai lent), avem şi capacitatea de a fi mereu profund raţionali. Da! PlayStationul trebuia cumpărat. Alte întrebări? Măcar dacă n-am fi atât de generoşi. Şi nu, ‘’cum vrei tu’’ nu e un răspuns la întrebarea ‘’Vrei să-ţi iau ceva?’’.

Între noi fie vorba (între noi bărbaţii, evident), ştim foarte bine că ne-am rătăci între budă şi frigider, dacă n-ar fi vocea aia în sufragerie care să spună ‘’Costele, să închizi uşa!!’’. Adevărul e că nu suntem cea mai grozavă invenţie a naturii. Totuşi, nu vom recunoaşte niciodată asta. De ce? Datorită imensei noastre stăpâniri de sine!

P.S: Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Glumeam şi nu, nu sunt misogin. Am scris de trei ori, să înţeleagă şi doamnele!

Specia de gandac preferata

09 Apr 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aveam de gand sa public un articol atipic, in curs de aparitie pe un alt site. Am decis sa va mai tin pe jar doua zile. Astazi va sufoc cu alte probleme.

Acum doua zile, o cunostinta imi povestea peripetiile prin care a trecut in pragul unei proaspete angajari. Ajunsa la interviu, angajatorul, cineva din zona IT, a bombardat-o cu intrebari de tipul ”Care este cartea ta preferata?”, urmata de  filmul preferat, revista preferata, animalul de casa preferat si, cireasa de pe tort, firma de imbracaminte preferata.  Ca un pestisor care inoata linistit in gura hipopotamului, zicandu-si ca s-a ieftinit abonamentul la piscina, amica a si raspuns.

Genul asta de interogatii (si raspunsurile aleatoare atasate) au 2 defecte majore. Primul ar fi ca sunt irelevante.  Preferintele culturale ale unui individ spun ceva despre el, cat timp le poti observa intr-un context. Niste titluri insirate, alaturate unor opinii rumegate de media nu inseamna nimic. Intreaba 100 de hipsteri care e regizorul lor preferat si o sa-ti spuna ca e Kubrick, desi mai mult de jumatate habar n-au care ii e numele mic. Mai mult, ce poti spera sa obtii ca angajator? Daca angajezi un ascultator de Einaudi cu un CV de cinci randuri te simti mai bine decat daca ai angaja un ascultator de Tupac cu 15 ani experienta? Preferintele spun ceva despre spectrul si deschiderea culturala, dar nu si despre experienta si profesionalism. E atat de nasol ca un programator il citeste pe Cartarescu in loc de Plesu?

Al doilea defect este ca, la 25-30 de ani, e destul de ciudat sa ai o carte, un film sau o trupa preferata. E si mai dubios sa ai aceeasi carte, aceeasi trupa si acelasi film preferat ca la 14 ani. Serios, pe cati dintre cunoscutii vostri ii auziti vorbind constant despre X-ul preferat? Iti place un curent literar, iti plac cativa autori (implicit si operele lor), iti plac cinci curente 5 muzicale si ai vreo 10 filme pe care le-ai pune pe un shortlist. Totusi, rar se intampla ca ”filmul preferat” sa fie mai mult decat o alegere bazata pe ultimii 2-3 ani de vizionari si experiente. In atare conditii, care-i relevanta? Daca ma intrebai in liceu care era filmul meu preferat, iti spuneam cu pompa si aroganta adolescentina: Calauza lui Tarkovski. In anul I ar fi putut fi Cidad de Deus, dar cred ca de-atunci a incetat sa-mi pese. Ultima data cand am selectat ”chestii preferate”, a fost cand mi-am facut profilul de Facebook si asta doar pentru a nu a lasa spatiul gol.

Am auzit oameni de HR spunand ca genul asta de intrebari detensioneaza intervievatul. Nu tocmai. Daca esti genul de om care citeste mai mult de o carte la trei ani, abordarea asta te va face sa scormonesti in memorie, sa faci comparatii si sa te intrebi ”Oare ce spune asta despre mine?”. Chiar si atunci cand intrebarea e legitima si se leaga de domeniul de activitate, raspunsurile vin destul de greu. E greu sa enumeri 5-6 trupe cand iti completezi profilul de Facebook , dar in 10 minute la un interviu pentru care iti pregatisesi alt discurs? Cred ca cel mai mult m-a socat la exemplul dat faptul ca oamenii au alocat aproape o ora din interviul pentru un post de IT discutiei asteia. As fi inteles-o poate intr-un job de creatie sau marketing, dar in IT?

Gusturile se discuta, dar locul lor nu e la munca. In cazul sutelor de lucruri favorite, sloganul Bafici merge ca uns: ”If it’s not for you, it’s not for you!”.

P.S: In mijlocul discutiilor despre Mutu, Lucescu si alti indivizi de valoare intercomunala, ar fi fain sa ne amintim ca mai exista si alte sporturi, sporturi la care din cand in cand luam medalii de aur. Daca nu stiti la ce ”campionat” se refera Realitatea, este vorba despre Campionatul de Gimnastica Artistica de la Berlin (unde momentan avem doua medalii de aur, un argint si un bronz).

Nasoala trupa, dar ce tobar bun are…

04 Apr 2011 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Afirmatia din titlu a pornit de la o mica disputa cu Zamolxis pe tema separarii individului de echipa, a fragmentului de intreg, a pisicii de ghemotoace, a slipului de fotomodel…ma rog, intelegeti ideea.

Daca totusi nu s-a inteles ideea, e bine de stiut ca o sa turui 5 paragrafe pe tema ”individ vs. echipa”.  Am auzit de multe ori replici din zona ‘‘Bai, ce nasol canta aia, dar Mihaita de la vioara e bun” sau ‘Trustul ala e de rahat, dar ce ziarist bun e Costel!”. Cand au sens replicile de genul asta si mai ales, in ce context?

Cred ca singurul context acceptabil in care poti separa un om de echipa este cand tot ce inseamna input creativ sau de management al echipei vine la respectiva persoana. Daca echipa de dans ”Pinguiniul” are coregrafia scrisa de o persoana, este condusa pe scena de aceeasi persoana, iar restul de membri se schimba periodic, atunci individul este echipa. Sunt destule trupe de tip Gigel Petrescu Band care confirma stereotipul. O alta ipostaza acceptabila e situatia in care respectivul are o activitate sustinuta si in afara echipei hulite. Un cantaret care are niste super albume solo, poate fi de prisos intr-o trupa cu instrumentisti slabi sau care abordeaza un gen tembel. Trupa e slaba, dar el isi demonstreaza in paralel valoarea.

Pe de alta parte, mi se pare destul de ciudat sa spui ”Articolul ala despre arderea evreilor e groaznic, dar mi-a placut gluma aia de la final cu femeile, aia salveaza totul”. Nu e imposibil fizic sa-ti placa ceva dintr-un intreg, dar e destul de ilogic sa aperi intregul pe baza acelui ceva.  Gluma o fi fost ea buna, poate merita reluata, dar nu intr-un context care sa salveze un articol mizerabil. Sa spunem ca ai o carte de filosofie cu 2-3 argumente valide, dar care per total e o porcarie. In atare conditii, argumentele respective par mai degraba accidente, decat trasaturi care sa salveze intregul. Mai mult, pe principiul ‘prostia merita taxata’, nu are sens sa consumi energie aparand tampenii.

Problema vine din faptul ca exista lucruri care sunt facute sa functioneze ca un tot unitar. Produsul echipei este produsul tau si produsul tau e in acelasi timp produsul echipei. Suna ca un citat din Osho sau din alt transexual cu barba si chelie, dar nu e. Produsele mass media alaturi de alte produse destinate divertismentului au in general caracter unitar. O emisiune proasta e o emisiune proasta, indiferent de cat de competent sau cunoscut e producatorul din spate. Ai spune ca ”nu e vina lui”, dar cumva, prin recul, este. De ce nu isi impune functia? Doar banii sa fie piedica sau intervine si presiunea sociala? Cum evaluezi o performanta singulara dintr-un produs coerent, daca nu pe criterii pur subiective?

Ce incerc sa spun este ca poti fara probleme sa selectezi ”elementele pozitive” dintr-un anumit produs.  Pentru parinti si pentru cei care au trait mai intens experienta comunismului, asta era singura metoda prin care puteai sintetiza informatie autentica. Ce nu poti insa face este sa scuzi produsul unitar al unei echipe pe baza performantei unui singur membru. Daca masina nou achizitionata are probleme cu franele si virajul, dar are un aer conditionat incredibil, tot rabla se numeste!

P.S: In alta ordine de idei, acum o saptamana, am reusit sa surprind fluturasul asta. Ceea ce nu se vede din imagine (nu, nu-i facuta cu telefonul, ci cu un webcam) este ca fluturasul e pe hartie cartonata si are o urma de culoare. E clar ca un independent a facut efort pentru a-l publica si a scrie mare pe el ”Locul unde AMINTIRILE devin REALITATE”.