Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

September 2010

Monthly Archive

Frustrari provinciale : Reloaded

23 Sep 2010 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dupa patru zile pe care le-as putea incadra fara probleme la capitolul ”vinul dupa bere e placere, somnul dupa tratament e durere”, m-am gandit sa revin asupra unui articol nepublicat…

Pentru inceput si pentru cititorii intamplatori, ar fi de mentionat ca n-am ajuns de ieri in Bucuresti. Nu-s speriat sau coplesit de capitala, dar nici pe-acasa n-am mai trecut suficient de des incat sa ma simt ”provincial”. Prestez de vreo cinci ani in zona facultatilor, PR-ului, publicitatii si a altor ”meserii” hulite. Cunosc orasul mai bine decat multi nativi,  am la activi suficiente concerte si manifestatii, i-am vazut majoritatea muzeelor, cluburilor si cladirilor istorice. Am prieteni si prietena din Bucuresti. M-am ratacit prin Pipera si am pierdut si timpul prin Colentina. Am stat pentru o vreme in centru, am stat in Militari , Sebastian si Drumul Taberei. Pe scurt : stiu cat de cat care-i baiul cu pretentiile de metropola are orasului.

Dupa o introducere deloc necesara pentru cititorii vechi, ar fi cazul sa trec la subiect. Pentru inceput : sunt complet de acord ca la nivel de oportunitati si viata culturala (de la concerte, la expozitii si conferinte) exista pe de-o parte Bucurestul si pe de alta…exista ”niste sate mai mari”. Ce n-am putut intelege insa in cinci ani de zile este cum a reusit orasul asta sa ramana cu 10 ani in urma la nivel de civilizatie si sa mentina distanta constanta. Obisnuit cu piatra cubica si pietele acoperite, am avut un soc sa fac slalom printre flegme si gropi. Daca acum cativa ani aveam cateva nedumeriri inocente, dupa zeci de articole centrate pe lumea bucuresteana, am ramas cu o serie de ”frustrari provinciale” care tind sa cred ca se vor permanentiza. Urmatoarele nu-s despre bucuresteni, ci despre Bucuresti in general :

Multumesc si Buna Dimineata : Simpla multumire , fie ca dovada de politete, fie ca raspuns mecanic, inca provoaca nedumerire. Nativii nu sunt obisnuiti sa multumeasca sau sa raspunda la multumesc. Nu e vorba de distanta sau de a-ti face treaba, e vorba de bun simt. In cinci ani de zile, cel mai intalnit raspuns la ”Multumesc” a fost ”Da!?!”, urmat de o privire nedumerit-simpatica. Salutul persoanelor cunoscute reuseste la randu-i sa provoace confuzie si intrebari de tip ” de ce-i asta atat de dragut ?”. Nu-i dragut, dar asa l-a invatat pe el mamica lui din provincie : daca dai nas in nas de zece ori cu o persoana si eventual mai schimbi doua vorbe, e ideal ca dupa sa-l saluti. Evident, nu spun ca asta e o atitudine generala, pentru ca am intalnit si zone cu oameni ultra politicosi si bagaciosi, dar e ceva la care te poti astepta zilnic.

Pensionarii : De departe, Bucurestiul are cei mai agresivi si nejustificati pensionari. Daca vrei sa pierzi orice urma de respect fata de oamenii in varsta, vino in Bucuresti. Aici e locul unde babele psihopate te ridica de pe scaun, autobuzele gem de pensionari care se plimba gratuit printre piete si unde ai toate sansele sa ti se raspunda urat, daca interlocutorul a depasit saizeci de ani. Aici e locul unde am fost plimbat printr-un intreg autobuz pentru ca am avut proasta inspiratie de a ajuta pe cineva cu o geanta (cineva care voia neaparat un anumit scaun si voia neaparat sa urce printr-un anumit loc).

Urinatul in public : In copilarie, eram de-a dreptul oripilat de mamele care-si lasau copiii sa faca pipi in public. La 2 decenii distanta de momentul respectiv, sunt oripilat ca in 2010 vad aproape zilnic in Bucuresti copii care fac pipi in mijlocul strazii sau in parc. Inteleg ca exista momente in care ”nu se poate”, dar chiar crezi ca in Cismigiu e locul potrivit sa-l lasi pe-ala mic sa-si dea drumul ? Crezi ca o sa moara daca-l vari in toaleta ecologica ? (bine, e posibil…)

Animalele de companie : Multi caini in Bucuresti, dar si mai multi acefali care-i intretin. Caini, pisici, maimute. Pai nu-i asa, daca tot ne-am luat cutie de beton langa groapa de gunoi a Romaniei, de ce sa n-o infrumusetam cu nise creaturi pe care sa le anbandonam peste 2 ani ? Caini fara stapan chiar sunt peste tot, dar doar aici m-am trezit amenintat de ”o asociatie de oameni iubitori” in momentul in care am vrut sa rezolv problema definitiv.

Soferii : Daca nu ai condus in alta zona decat  Bucuresti, nu stii sa conduci. E o regula, una care descinde natural din faptul ca intr-un oras care si-a depasit de opt ori numarul  de masini suportate, nu ai cum sa intampini nici macar jumatate din situatiile prevazute in Codul Rutier. Prin urmare, dragi soferi de Bucuresti, lasati-o mai moale cu injuraturile si claxonatul (mai ales cand sunteti ultimii din cireada). Nu stiti sa conduceti. Nu aveti unde, atata tot.

Pretentiile : Aici trisez, pentru ca vorbim de o boala romaneasca, chiar omeneasca. Toti romanii sunt predestinati sa fie manageri generali, coordonatori si genii in stare latenta. Dar aia e , nu-i vorba de munca si principii, e vorba de noroc, ala e palpabil. Totusi, oameni atat de frustrati cu jobul, viata si ordinea lucrurilor ca-n Bucuresti, n-am mai vazut. Nu e un vanzator in piata care sa nu se considere rege pe mosie. E greu sa intelegi ca visul tau este un etern ”punct B”‘ si ca tu esti in punctul A. Pentru a ajunge din punctul A in punctul B trebuie ‘sa-ti faci bine treaba in punctul A’  si sa pleci treptat spre punctul B. Din pacate, mentalitatea se revarsa si asupra multor tineri, motiv pentru care majoritatea joburilor bune sunt ocupate de ”taranii aia din provincie”. Aia e partea goala a paharului : aici sunt joburile, dar tot aici e si cea mai mare concentratie de ”capital uman” de calitate. Unii chiar stiu sa-si evalueze financiar munca in mod coerent.

Dispretul fata de provincie : Daca tot am ajuns la capitolul asta, merita sa dezvolt. Nu am priceput niciodata atitudinea unui grup, nu foarte restrans de altfel, fata de ”invazia” de oameni din provincie. Sa fim seriosi, Bucurestiul e practic o adunatura de provinciali stabiliti aici in timp. De acord ca gem facultatile de imbecili si taranoi care n-au niciun motiv sa-si paraseasca targul, dar asta e vina sistemului de invatamant , nu o tendinta spre migratie. ”Capitala” este pentru multi o etapa necesara , dar trecatoare. Sa-l luam drept exemplu pe Gigel, din orasul X, care a terminat un liceu de provincie bun , cum sunt multe de altfel (la fel cum sunt zeci de licee de doi bani in Bucuresti). Gigel invata, intra primul la facultate si are colaborari deja din anul I. Gigel isi face bine treaba , prinde un post bun si in zece ani are deja un post de conducere frumusel. De-aici nu deducem ca Gigel a ”ocupat locul unui bucurestean”. Nu, draga urmas al lui Bucur, Gigel este pur si simplu MAI BUN DECAT TINE. El vrea si trebuie sa faca perfomanta. Faptul ca in orasul de bastina nu are un loc asigurat in domeniul lui ,este legat strict de punctul anterior : firmele vin unde vine si capitalul uman de calitate, totul intr-un cerc ametitor de concesii.

Taranii : Bucurestiul e locul cu cei mai multi tarani. Nici in Silistea Gumesti-ul lui Marin Preda nu ai fi gasit o mentalitate patriarhal-rurala mai puternica. De acord ca multi dintre ”tarani” sunt proletari adusi aici in perioada ceausista. Totusi, dupa vreo 3 generatii, as zice ca-s bucuresteni. Sunt destule posturi pe tema, dar cel mai bine e sa scoateti capul pe geam si sa va uitati bine la umflatul care zace in pantaloni scurti pe banca furata din parc si-si vara mici in gura alaturi nevasta-sa si inca vreo doi. Aberatia rural-urbana atinge paroxismul in blocurile de locatari unde gainile sunt crescute pe balcon, la 3 minute de Casa Poporului.

Mizeria : Are sens sa insist ? Avem o tarla mizerabila per total, cu sau fara initiativele civice din ultima vreme. Totusi, oameni care sa arunce gunoiul direct pe geam cu lunile nu mai vazusem de ceva vreme si nici oameni la costum care sa flegmeze pe trotuarele din centru.

Mahalageala : Alta boala specifica romanilor. Diferenta dintre Bucuresti si ”’aia de la tara” e ca ultimii s-au mai rafinat. Vin cu avocatul sau macar cu Politia Comunitara. In Capitala suntem inca la nivelul aruncatului cu pietre in geam, iesitului si urlatului, al batutului in teava. Sa nu cumva sa mergem sa discutam rational cu cineva sau sa-l amenintam legal. Nu, asta ar fi eficient ! Cel mai bine e sa urlam, sa ne vaicarim permanent si sa-l bagam in mortii stramosilor lor pe linie materna. Cineva imi spunea ca multi se comporta altfel aici decat in orasul de bastina. E partial adevarat in cazul unora. Nu e vorba de faptul ca ”aici nu te cunoaste nimeni” . Problema e ca atunci cand intri intr-o cocina, nu prea iti vine sa te stergi la intrare.

Boschetarii, aurolacii, tiganii : Aici e o discutie mult mai larga, dar in legatura cu primele doua categorii, am ramas cu o nelamurire, via White-wolf. De ce sa dormi prin canale si sa stai in rahat de caine ? De ce  nu se muta nimeni la tara, in unul dintre zecile de sate semi-abandonate din Romania ? Sa fim seriosi, cati oameni  de bine ar alege de buna voie sa stea permanent in Bucuresti, daca n-ar fi constransi de job ?

Neuitatele femei : Ma simt porc in momentul in care spun asta, dar femei cu mai putin gust vestimentar si mai neingrijite ca in Bucuresti, n-am vazut. Ce e grav e ca nu-i vorba de pustoaice sau tinere, care-s cam la fel si in restul tarii, ci de femei la varsta intepeciunii. Vad tipe de 30-35 de ani, in conditie fizica decenta,  bine imbracate, care degaja  mirosuri nespecifice fiintelor umane. E vorba de o aparitie constanta in mijloacele de transport comun, in piete si supermarketuri, nu de o consecinta de moment a caldurii. Nu cred ca e o problema care tine de femei sau bucuresteni ci de toleranta celor din jur pentru astfel de aparitii. Daca de la fratii mei albi de sex masculin nu ma mai astept la nimic, de la doamne aveam o mica speranta.

Hormonii : Daca tot am adus vorba de femei si de noi, australopitecii, trebuie sa recunosc ca si aici Bucurestiul are cateva recorduri. Indivizi care sa fluiere, fsa aca remarce dubioase sau sa se uite prelung dupa gagici o sa vezi si la New York. Oameni care sa dea ture unei femei cu taxiul sau sa o pipaie in autobuz cu ambele maini, mai rar.

Graba : Cum se face ca daca ma scol cu cinci minute mai devreme, am si timp sa prind un autobuz pe jumatate gol de fiecare data cand merg la munca ? Cum se face ca oameni care nu au unde sa se grabeasca (pentru ca-si urasc jobul, consoarta si viata) sunt mereu ”in intarziere”, fie ca-s in trafic sau in transportul public ? Cum se face  ca e imposbil sa respecti o regula de tip ”te urci pe-aici, cobori pe-aici” si ca e imposibil sa-ti dai seama ca daca stai cu curul in usa autobuzului, incomodezi ? Da, stiu ca e aglomerat, ca e naspa, ca nu poti merge cu bicicleta, SUV-ul sau calul in conditii umane. Chestia e ca…LA FEL E PENTRU TOATA LUMEA !

Administratia : Incompetenti sunt peste tot. Pana acum cativa ani obisnuiam sa dau Craiova drept exemplu nefast. Craiova s-a miscat totusi, incepand cu fantana aia asurzitoare din centru, cu parcul si cartierele centrale. In Bucuresti, in cinci ani de zile, am vazut cateva banci si parculete in plus, ceva mai mult verde in sectoarele 2 si 3 si lucruri care ar fi trebuit sa existe in Capitala de prin 95′, asa. Oamenii de la varf sunt aproape invizibili, cu exceptia tiganoilor de esalonul 2, gen Vanghelie. Nu radeti, ca voi i-ati ales…si reales. Cred ca efectul provinciei vine si din marimea orasului : in Bucuresti, 80% dintre locuitori habar n-au idee cine-i primar in sectorul lor pe cand in provincie , primarul nu-i asa de greu de prins in bataia pustii.

Cunoasterea propriului oras : E una sa nu stii unde-i strada Ileana Cosanzeana (e in Rahova, apropo), e complet altceva sa nu poti retine cateva repere de bun simt din orasul pe care sustii ca-l iubesti. Foarte rar mi s-a intamplat in Bucuresti sa gasesc un om care ”stie” unde s-ar putea afla un anumit obiectiv topografic. Cele mai precise indicatii in Bucuresti, scuzati pleonasmul, le-am primit de la un politist de circulatie clujean si de la un amic, stabilit de vreo sapte ani in Bucuresti.

Violarea marfii din magazine : Asta asa, pe ultima suta . Prima data cand am vazut un pustiulache rupand un ambalaj intr-un supermarket sub ochii mamei a fost si prima data cand un paznic a dat afara pe cineva din acelasi magazin. Asta in Valcea. In Kauffland, Cora si Billa din Bucuresti, scuza ”lasa-l mama, ca e mic” e un pretext incredibil pentru a face zob marfa de zeci de milioane. Pai nu-i asa ? Suntem singuri in magazinul asta…si de alfel, nici nu-i magazin, e un fel de biblioteca cu mancare.

Blazarea : Sa spun sincer, in primul meu an in Bucuresti, iubeam aspectul asta. Oamenilor nu le pasa si era bestial. Dupa vreo cinci ani, observi ca oamenilor nu le pasa nici macar de propria persoana. E locul perfect unde te poti lasa calcat in picioare. De la ochii goi din mijloacele de transport pana la paznicii care te lasa sa iei bataie in fata firmei pentru ca ”jobul lor e sa pazeasca usa”. Un inceput ar fi taxarea imbecililor. Ahh, ala micu fura din magazine ? Anunta tu paza, da-i una peste bot eventual. De ce ? Pentru ca o fi el mic, dar daca nu-l corectezi, sa iasa un cocalar infect ca familia care-l incurajeaza.

As vrea sa spun ca lucrurile astea se intampla peste tot, dar nu-i asa. Multe lucruri nu se mai intampla de multa vreme in restul tarii, asta-i realitatea, asta-i motivul pentru care multi provinciali ii privesc suspect pe bucuresteni. Nu, nu-i totul nasol si nu-mi pute tot in Bucuresti. Dovada ar fi ca sunt inca aici. Stiu ca-s si oameni ca lumea, ca mai exista (putini, dar sunt) si bucuresteni pur sange care se chinuie sa salveze ce a ramas din mostenirea culturala a orasului.  Stiu ca-s destui prosti gramada care umplu parcurile de seminte pentru a se lauda ulterior ca au facut o facultate. Stiu ca-s si multi provinciali care urasc Bucurestiul fara sa-i fi simtit pulsul. Stiu ca si Clujul, Iasiul, Brasov sau Valcea sunt pline de papitoi si cocalari. Stiu ca orasul asta are enorm de multe de oferit, pe langa o civilizatie usor retarda in termeni de maniere. Stiu ca-s lucruri pe care le poti vedea NUMAI IN BUCURESTI.

Mai stiu insa si ca majoritatea celor ce vin in Bucuresti sunt doar pasageri. Mai stiu si ca orasul asta a fost un simplu targ de campie, pana cand turcii s-au decis sa mute capitala de la Targoviste, pentru a fi mai usor de asediat. Mai stiu si ca Iasiul si Clujul au avut enorm de suferit de pe urma ”exploatarii” economice si culturale exercitate de Bucurestiul interbelic. Stiu si ca regionalizarea este inca un vis indepartat in Romania, cat timp nu sunt nici autostrazi si nici dorinta de descentralizare nu exista.  Mai stiu si ca tine de noi, indiferent cu ce treaba ne-am afla prin Bucuresti, sa facem orasul asta sa iasa din oala mentalitatii de tip ”cot in gura”.

Totusi, inainte de a-mi spune ca nu-i nimic nou aici si de a-mi sari cu zecile in cap prin comentarii, va las cu o intrebare : Cum explicati afluxul de tineri care vor sa-si intemeieze o familie sau sa-si creasca in liniste copiii, care fug din ”capitala europeana” in care s-au nascut ?

P.S : Poate ati observat bannerul Notebrother din sidebar. Nu, nu am inceput sa umplu blogul de reclame , ci e vorba de un proiect pe care ar fi trebuit sa-l lansam de anul trecut.  Daca ambitiile si interfata grafica originala au fost abandonate pe masura ce colaboratorii au zburat, ideea de a lansa un astfel de site a ramas. Notebrother nu-i un site de stiri si recenzii, ci mai degraba un punct de intalnire pentru novici si pasionatii de laptopuri. N-am scris inca pe el, am jucat doar un rol de editor coordonator. S-ar putea ca articolele curente sa va para prea simple si explicite. S-ar putea ca interfata grafica sa nu va placa. E o chestiune de finete pe moment, si il vom calibra in timp. Pe moment ne jucam cu el si lucram la constructia unei comunitati. Asteptam sugestii.

Masini, fotbalisti si uzura capitalului uman

16 Sep 2010 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Dat fiindca am scris articolul asta din bucati, in RATB, nu m-am obosit sa-i dau un titlu coerent. Totul a plecat de la amintirea unei discutii mai vechi cu un coleg. Respectivul imi marturisea ca a refuzat la un moment dat trecerea la sportul de performanta.

Motivul refuzului a fost ca sportivii se ”ard” repede, isi consuma energia si pasiunea in cativa ani. Urmarile nu sunt dintre cele mai faste, dat fiind ca banii dispar mai repede decat inspiratia. Omului ii era frica de a trai din amintiri, de a simti ca fizic nu va mai putea sa-si urmeze pasiunea. Il speria postura ”antenorului” sau a mentorului. Nu l-am contrazis.

De mic mi s-a parut ca fotbalistii si masinile lor sunt legati printr-un cordon ombilical. Fotbalistii ”expirau” odata cu modelul de masina condus. Ciclurile de viata erau dubios de similare : dupa cativa ani in productie si design (ucenicia de la echipa mica), lansarea se facea cu surle si trambite (primul mare transfer, primele meciuri de succes) pentru ca modelul sa fie in atentia media timp de maxim 2 ani, daca era intr-adevar relevant. Apoi, dupa un an de cadere , urma faceliftul (un nou transfer, alte noi succese) pentru ca dupa vreo 5-6 ani petrecuti pe piata, masinuta sa intre intr-un con de umbra iar piata de second hand sa o primeasca cu bratele deschise. Dupa inca vreo 4-5 ani, modelul isi va prelua locul in arhiva. Exista si exceptii in ambele tabere, unele cu-adevarat notabile. Totusi, majoritatea modelelor de masini si de fotbalisti sunt uitate dupa maxim 10 ani de cariera.

Am mai ciupit cate ceva din lumea fotbalului cu alte ocazii, asa ca ma voi concentra pe a treia expresie din titlu. Ideea de ”uzura a capitalului uman” am auzit-o din gura unui om cu pretentii de ”trainer”. Omul sustinea implementarea unui sistem in care ”capitalul uman” (adica angajatii) sa fie evaluat in functie de niste estimari de uzura. In limbaj uman, voia ca salariul unui angajat sa scada in functie de media de varsta de la care oamenii din profesia aia nu mai dau randament. Prin urmare, un expert in ”online” de 35 de ani n-ar fi trebuit sa existe, la fel cum in comunicare, angajatii trecuti de 40 ar fi trebuit sa se gandeasca la pensionare. Evident ca am gasit ideea de-a dreptul tampa la momentul respectiv. Totusi, intr-o perioada in care studentii isi ard entuziasmul pana in 25 de ani, ar fi bine sa luam in considerare si amenintarea prescolarilor.

Desi in momentul de fata sunt vizibil multumit de punctul in care am ajuns  si stiu ca mai am o groaza de invatat si demonstrat, nu m-am vazut niciodata facand la 50 de ani ce faceam la 20. Habar n-am, poate-i varsta sau domeniul, dar tind sa cred ca la un punct te consumi ca talent si initiativa, oricum ar fi. Fie ca alegi un job mai usor, fie ca-ti faci propriul butic, ceva imi spune ca pe parcurs va aparea frustrarea, frustrarea ca nu-ti mai poti urma la fel de fervent pasiunea, ca nu mai esti pe podium. Frustrarea ca ”aia micii” te haituiesc.

Din pacate, varsta de ”’ardere” se micsoreaza constant, motiv pentru care imi indemnam colegii de generatie sa inceapa devreme. Trei ani de munca in domeniu sunt trei ani de experienta, dar si trei ani de tocit initiativa. Distanta dintre angajatul matur (in jur de 30 de ani), novicele entuziast (in jur de 20-24) si seniorul blazat (40-50)  se reduce din ce in ce mai mult in ochii multor angajatori. Aici nu mai vorbim de sfera umanului, ci de orice domeniu in care inovatia joaca un rol. Tinerii se forteaza si se consuma prea repede iar angajatorii pun involuntar presiune pe ei angajand noi valuri de tineri. Undeva la mijloc se va concentra o mare masa de ambitii.

In loc sa-mi inchei postul in stilul verdictual cu care v-am obisnuit, o sa-l inchei cu o intrebare puerila : Cat timp estimezi ca o sa mai poti sta in prima linie in domeniul ales ? (Excludem aici ideea jobului practicat pentru satisfacerea nevoilor elementare si ramanem in zona pasiunilor, de la ”scris” la asamblat microprocesoare).

P.S : Twitterul mi-a facut atatea gafe in ultima vreme incat am impresia ca cineva a concediat tot stafful si l-a inlocuit cu experti in IT din Salajan. A mai pierdut cineva mentiuni, reply-uri sau postari in ultimele zile ?

P.S 2 :  Ar fi de remarcat gestul pe care l-au facut fanii pentru vaduva raposatului Brian Wood, genialul game designer de la Relic.

Parfumul dulce al plictiselii

10 Sep 2010 | : Viata & Nu Numai

Aveam de gand sa trantesc un articol furibund pe teme muzicale, dar provocarea Silvianei m-a facut sa iau o pauza de respiro. Iata deci un guest post pe care am ales sa-l public si pe blogul personal.

Am mai recurs la copilarie si cu alte ocazii. E un mod sincer si lenes de a scrie un text. Sa fim seriosi, in ce pasa sa fie cititorii incat demoleze un articol despre copilarie ? Cu alte ocazii, am dezgropat mici intamplari care cu ani in urma ma salvau de banal. Zilele trecute insa, nostalgia m-a lovit subtil.

Din toata mingea colorata pe care o aveam in fata cu ani in urma, a inceput sa-mi fie dor de lucrul pe care-l detestam cel mai mult. A inceput sa-mi fie dor de plictiseala. Plictiseala pura, ce senzatie pierduta ! Nu, nu e sictirul pe care-l simtim in zilele de concediu. Nu, nu e senzatia aia pastoasa care umple pauzele unui proiect obositor. Nu, nu e cautarea in deriva. Plictiseala pura e senzatia ca n-ai nimic de facut si ca ai tot timpul din lume la dispozitie pentru asta. Plictiseala pura e cand ramai singur cu tine si nu te ingrozesti. Ba mai mult, ti se pare ca esti extraordinar si iti pare rau ca n-ai cui sa arati asta…

Intr-un trecut pe care-l simt mai indepartat decat e, plictiseala avea doua semne concrete : desenatul cu frunze si ”scanteiatul”. Daca nu era nimic pe Cartoon Network, nu batea nimeni mingea, nu eram destui pentru o expeditie si nici aparitii noi nu erau, ramanea ideea de a tatua asfaltul. Frunza era  ”Eugenia” lucrurilor cu care puteai scrie pe asfalt. Caramida, calcarul sau divina creta colorata erau pentru ”zilele norocoase”. N-aveai ”cu ce”? Rupeai un smoc de frunze din gardul vecinului. Bine, si aici era o strategie. Gardul viu (merisor) mirosea fain dar nu lasa urme, asa ca foloseam un amestec de iedera si o buruiana careia ii ziceam fierastrau. Rezultatele aveau farmecul lor : o zi de ”plictiseala” alungata si vreo saptamana de art nouveau pe jumate din asfaltul de la bloc. Femeia de serviciu era fan declarat.

Scanteiatul era un alt semn al plictiselii acute. Aici aveai de nevoie de vreo doua elemente : intuneric si pietre. Ambele se gaseau din abundenta. Pietrele de garaj plate  si intunericul dat de apusul soarelui erau de preferat. Jocul avea patru reguli de baza  : se ia pietroiul; se arunca la orizontala; se admira scanteile; se declara castigatorul pe baza numarului de scantei. Dupa vreo zece runde de asa ceva, proprietarii de Dacii din zona (asa zisii ”gospodari”’) boicotau meciul mai rau decat galeria Stelei.

Se instala greu dar te enerva teribil. Plictiseala era ceva de care sperai sa scapi ”cand o sa ajungi la scoala” sau ”cand o sa cresti”. E grav sa ajungi sa-ti doresti sa te plictisesti, dar nu-i nimic de neiertat pentru o generatie de ”oameni care vor”.  Nu mai indraznesc sa arunc pietre pe asfalt. Imi e ca intre aruncare si ”scanteiat”, mi-ar putea suna telefonul…

P.S : Chit ca nu-i postul asteptat, profit de intoarcerea in campul muncii si de iesirea din ”’convalescenta” pentru a-mi anunta revenirea pasiva pe Voxpublica. Altfel, veti fi bucurosi sa aflati ca romanii au batut recordul la ”cei mai multi pui fripti intr-o singura tigaie’‘. Dupa ce-am vazut imbulzeala masiva (cautati filmuletul) pe copanele de pui, am inteles unde s-a dus ”gloria Ardealului”.

Apropo de etichete…

06 Sep 2010 | : Diverse Diatribe, Viata & Nu Numai

In urma unui comentariu lasat zilele trecute in blogosfera, am constatat fara surprindere ca romanii consuma in continuare dubiosenii, fara a se sinchisi de etichete.

Un caz deosebit al fentarii legislatiei il reprezinta franciza Fornetti, franciza care ne serveste experimente chimice de ”patiserie” de ani buni. Nici acum, ingredientele fiecarui produs nu sunt trecute pe hartia produsului. Motivul ar fi ca ambalajele sunt standardizate, pe cand sortimentele acopera o gama destul de larga si uneori difera de la chiosc la chiosc. Trecand peste propaganda anti fast-food si alte psihoze, trebuie sa recunosc ca unele sortimente par a fi iesite din cosmarurile lui Gheorghe Mencinicopschi.

Astfel, in urma unei muscaturi din partea pechinezului legislativ, Fornetti publica dubios de discret compozitia propriilor produse. Evident, lista exista numai online, ca muncitorii de pe santierul cinci sa n-aiba cumva prilejul sa traga cu ochiul. Cu un click pe linkul ”Produse la Kilogram” si un click aditional pe o litera ”C” de-abia vizibila, aflam ca ”Foietajul cu gust de caise”, contine urmatoarele :

Sunt constient ca ”patiseria” asta vine congelata prin camioane mai mult sau mai putin salubre, dar imi e greu sa justific cu ceva lista de ingrediente. Imi amintesc de o reclama mai veche in care oamenii isi comparau produsele cu ”placintele bunicii”. E adevarat, turna bunica la esteri ai poliglicerolului si dextroza in placinte de-ti lasa gura apa. Nu mai spun de diminetile in care culegea ”umplutura termorezistenta de caise” cu aroma identic naturala. Ahh…copilarie…

Recunosc ca am fost totusi surprins cand am vazut prima data minunea, cu ceva timp in urma. Daca aveti curiozitatea si curajul sa va continuati lectura, ar fi de studiat si continutul ”Foietajului expres cu telemea”, in a carui descriere gasim cuvantul ”traditional”.  Aici Fornetti ne explica pe larg ca pe langa faina, apa, telemea de vaca (10%) si putina smantana, produsele traditionale contin si : ” margarină vegetală (uleiuri şi grăsimi vegetale rafinate; apă; emulgatori: mono şi digliceride ale acizilor graşi, poliglicerol esteri, lecitină din soia; sare; acidifiant: acid citric; aromă de unt);  amidon de porumb; înlocuitor lapte praf degresat; sare iodată; oţet din vin; albumină; lapte praf degresat; gluten de grâu; ulei vegetal; enzime; extracte de aromă; substanţe naturale de aromatizare; iaurt praf; zahăr; proteină de lapte; dextroză; făină de soia; amidon de cartof; acidifiant: acid citric; agenţi de îngroşare: gumă adragante, alginat de sodiu, gumă guar; ameliorator de făină: acid ascorbic; coloranţi: annatto, beta-caroten; corector de aciditate: hidroxid de calciu; emulgator: esteri glicerici ai acidului diacetiltartric cu acizi graşi; stabilizator: citrat de sodiu.”’

Sa ne mai mire ca ”pizza cu sunca si ciuperci” contine ”esteri glicerici ai acidului diacetiltartric cu acizi graşi” ?  Acum, nu ca am ceva cu Fornetti in mod deosebit. M-am indopat si eu cu asa ceva prin liceu si ar trebui sa fiu de-a dreptul nesimtit sa atac consumatorii de Fornetti. Mai mult, nu sunt nici pe departe persoana care sa dea sfaturi in nutritie. Totusi, tind sa cred ca in multe cazuri exista si alternative la a-ti trimite la scoala copilul de sapte ani cu punga de Fornetti in ghiozdan.

Chiar daca Fornetti nu-s nici pe departe cea mai grava abatere, comunicarea nesimtit-fatarnica nu este de trecut cu vederea, indiferent de brand. Cand produsele tale arata ca niste exemple din culegerile de chimie ale lui Nenitescu, cum vii si infierezi cu putere margarina ? Mai mult cum poti afirma ca margarina nehidrogenata din produsele tale ‘ajuta la imbunatatirea sistemului circulator’ ?

P.S : Stiu ca e un articol usor dezamagitor, motiv pentru care nu am de gand sa-l mai lungesc. Dat fiindca tocmai inchei o scurta cura medicala de rafacere, cer acordarea de circumstante atenuante 🙂

Limba noastra, o (c)omoara

01 Sep 2010 | : Diverse Diatribe, Media & Advertising, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Intr-un articol mai vechi, promiteam ca voi reveni asupra problemei ”puritatii” limbii romane. Cum zilele astea am avut putin timp (nu in circumstantele in care mi-as fi dorit), am decis sa reiau subiectul.

Cu un an in urma, articolele lui Blegoo incingeau spiritele in jurul integrarii anumitor termeni in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana, nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu,prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru pustime. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Aici sunt mai importanti termenii intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de notiuni specifice marketingului si comunicarii, de limbaj tehnic, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei de echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala. E vorba de o limba care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara s-a aplecat in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnele unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia…firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu puteam vorbi de o limba unitara.Prin urmare, nu vorbim de ”Torna, torna fratre !” , ci de o limba ajunsa in stadiul formalizarii.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare, incat mai toate schimbarile majore se adaptau liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ”slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala, la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au reusit sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri.In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. Insecolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor. Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic:  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.